ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6729/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 10049/3/13.2009, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâta SC K.I. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate: nulitatea absolută a Contractului de Cesiune Brevet de Invenție nr. X din 9 noiembrie 2004 încheiat cu pârâta; nulitatea absolută a Contractului de Cesiune Brevet de Invenție nr. Y din 9 noiembrie 2004 încheiat cu pârâta; nulitatea absolută a Contractului de Licența de Brevet de Invenție nr. X din 6 septembrie 2004 încheiat cu pârâta; nulitatea absolută a Contractului de Licența de Brevet de Invenție nr. Z din 9 noiembrie 2004, încheiat cu pârâta și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este titularul invenției "Perfecționări ale ferestrelor din lemn și aplicarea profilelor pe fețele externe", brevetată în Italia potrivit Brevetului pentru invenții industriale din 13 martie 2002 și al invenției "Perfecționările sistemelor de unire a colțurilor de profile de lemn pentru formarea de părți mobile de ferestre sau stâlpi de fixare, în special fixări de tip mixt numit lemn-aluminiu sau "lemn aliaj-light" brevetată în Italia, potrivit Brevetului pentru invenții industriale din 8 august 2001. În perioada 10 februarie 2004 - 28 noiembrie 2006, reclamantul a îndeplinit funcția de director general al societății pârâte, lucrând în cadrul acestei societăți încă de la înființarea ei.

Pârâta are ca obiect de activitate fabricarea de ferestre și profile din lemn și aluminiu, iar la constituirea societății pârâte, reclamantul a fost convins de către asociații acesteia ca vor forma o asociere profitabilă, prin producerea și comercializarea produselor pentru care acesta deținea brevetele de invenție menționate anterior. În acest sens - a arătat reclamantul - societatea pârâtă l-a determinat să semneze contractele a căror nulitate absolută solicită a se constata, motivând că aceste acte sunt necesare pentru comercializarea produselor pe care le va fabrica. Reclamantul, fiind de bună-credință, și încrezându-se și în buna-credință a pârâtei, a semnat contractele menționate, având reprezentarea că în realitate îi permite societății pârâte să comercializeze pe teritoriul României produsele brevetate de acesta.

Profitând de încrederea pe care o avea la acea dată față de societatea pârâtă, reprezentantul pârâtei a întocmit contractele a căror anulare se solicită doar în limba română, cu toate că reclamantul este cetățean italian și nu cunoaște limba română, și l-a determinat pe acesta să le semneze, spunându-i că este doar o formalitate pentru a putea folosi procedeele brevetate de către reclamant pentru producția propriilor sale produse și comercializarea acestora pe teritoriul României. Mai mult, profitând de starea sa de sănătate care era precară la acea dată, reclamantul fiind internat în spital cu câteva luni înainte, pârâta l-a determinat a semna aceste contracte, susținând că are nevoie urgentă de acest acord al său și că nu mai are timp să le traducă și în limba oficială a reclamantului, adică limba italiană.

Practic, pârâta a susținut că prin semnarea acestor contracte, reclamantul își dă acordul ca pârâta să se folosească de procedeele inventate de reclamant în fabricarea produselor și să comercializeze aceste produse pe teritoriul României. În realitate însă, ceea ce l-a pus pârâta să semneze, într-o limbă pe care nu o cunoaște, este obligația sa de a-i transmite definitiv toate drepturile privitoare la invențiile reclamantului. Mai mult, reaua credință a pârâtei reiese - în susținerea reclamantului - și din faptul că aceasta l-a pus să semneze în mai multe exemplare un act care avea același număr, însă obiectul actului nu este același, în realitate, fiind vorba despre două invenții diferite care ar trebui să facă obiectul a două contracte diferite.

După o foarte scurtă perioadă de timp de la data încheierii contractelor menționate, între asociații societății pârâte s-a creat o situație conflictuală gravă care a condus la imposibilitatea conlucrării acestora, datorată asociatului N.T. SRL, care, profitând de poziția sa majoritară, a desprins societatea în două, creându-și propria grupare de interese. Acest lucru reiese și din procesul-verbal al Adunării Generale a Asociațiilor SC K.I. SRL din data de 28 noiembrie 2006, intenția asociatului majoritar fiind aceea de a avea un control absolut asupra societății pârâte și a transforma scopul inițial al asocierii doar în favoarea sa.

Față de reclamant, asociatul majoritar al societății pârâte s-a rezumat la a-l îndepărta de la activitatea societății, fapt care l-a determinat ca, în data de 27 noiembrie 2006, să își prezinte demisia din funcția de director general, strategiile economice impuse de către asociatul majoritar al societății nefiind în concordanță cu ideile sale de a organiza și administra activitatea societății pârâte. După această dată, asociatul majoritar N.T. SRL a înțeles a administra și gestiona activitatea societății pârâte individual, celuilalt asociat care deține 49% din capitalul social, SC S. SRL, persoana juridică italiană, nemaifiindu-i permis să mai îndeplinească vreun act în cadrul societății pârâte.

În prezent, există o serie de litigii pe rolul instanțelor judecătorești între societatea pârâta și asociații acesteia, datorită neînțelegerilor intervenite. Reclamantul a mai arătat că, actele juridice de cesiune și de licență a căror nulitate absolută solicită a se constata, nu respectă condițiile esențiale pentru valabilitatea convențiilor, prevăzute de art. 948 C. civ. Având în vedere dezacordul reclamantului la încheierea actelor juridice în discuție, și faptul ca pârâta a urmărit fraudarea intereselor sale, cât și prețul derizoriu stipulat, aceste acte - în opinia reclamantului - sunt lovite de nulitate absolută pentru cauza ilicită și lipsa consimțământului. În realitate, reclamantul nu și-a exprimat consimțământul pentru încheierea contractelor privind înstrăinarea drepturilor sale asupra brevetelor de invenție al căror titular este.

Societatea pârâta, prin manopere dolosive, l-a determinat să semneze contractele respective, făcându-l să creadă că acestea îi erau necesare pentru începerea producției și comercializării produselor respective, astfel încât, reclamantul a avut falsa reprezentare asupra naturii juridice a actului încheiat cu aceasta, pârâta ascunzându-i faptul că, în realitate, este vorba despre un contract de cesiune al drepturilor asupra brevetelor de invenție. Reclamantul consideră că este evident că în speță se verifică eroarea obstacol, caz în care acele respective sunt lovite de nulitate absolută, întrucât nu s-a format acordul de voință al părților. Pârâta nu l-a încunoștiințat pe reclamant că a semnat un act prin care îi permite acesteia să comercializeze produsele brevetate, fără limită teritorială (așa cum pârâta a stipulat în contractele de licență), sau că îi cedează toate drepturile asupra invențiilor sale, la un preț de doar 100 euro.

Eroarea asupra naturii actului juridic (error în negotio) este produsul neconcordanței involuntare dintre voința reală, internă, comună a părților contractante și voința exprimată în actul juridic. Reclamantul a precizat că a dorit încheierea unui act prin care să permită pârâtei producerea și comercializarea produselor brevetate de reclamant, doar pe teritoriul României, ținând cont și de faptul că acesta era directorul general al pârâtei, și că aceste produse erau fabricate sub directa sa îndrumare. Mai mult, față de valoarea comercială a acestor brevete, de pe urma cărora se poate înregistra o cifră de afaceri uriașă, este de neconceput prețul pentru care reclamantul ar fi cedat brevetele, respectiv, suma de 100 euro.

S-a mai susținut de către reclamant că actele menționate sunt lovite de nulitate absolută, având în vedere și fraudarea intereselor sale de către pârâtă. Fraudarea intereselor reclamantului reiese din faptul că, în Italia, cea care este îndreptățită să folosească aceste brevete, să producă și comercializeze produsele respective este SC S. SRL, societate care este și asociat în cadrul pârâtei cu un procent de 49% din capitalul social. După ce pârâta a reușit sa-i ia în mod fraudulos drepturile asupra brevetelor de invenție, să îl înlăture de la conducerea societății atât pe reclamant, cât pe asociatul minoritar SC S. SRL, aceasta a cedat brevetele reclamantului către societatea N.P. SA (care face parte din grupul de societăți al asociatului majoritar SC N.T.

SRL), societate care, fără acordul reclamantului, titular de drept al brevetelor respective, comercializează produsele brevetate de acesta. Reclamantul învederează că reiese cu evidență că scopul pârâtei a fost de la început unul fals și ilicit, iar cauza actelor încheiate este una imorală, intenția pârâtei fiind aceea de a intra în posesia brevetului la un preț derizoriu și de a-l înlătura de la conducerea societății, lucru pe care l-a și obținut prin folosirea manoperelor dolosive menționate anterior. Nulitatea absolută a contractelor menționate se justifică - în susținerea recurentului - și față de prețul neserios și derizoriu stipulat în aceste contracte. Seriozitatea prețului presupune existența unei proporții între cuantumul prețului fixat de părțile contractante și valoarea reală a bunului înstrăinat.

Este însă exclusă, în cadrul "prețului serios", existența unei disproporții care nu este susceptibilă de o justificare firească. Or, în toate cele patru contracte se prevede un preț pentru cedarea brevetelor de invenție proprietatea reclamantului în cuantum de 100 euro, iar mențiunea din contracte referitoare la faptul ca "prețul a fost convenit în considerarea faptului că cedentul are interese în cadrul asociatul SC S. SRL Italia" nu este verosimilă, având în vedere că reclamantul nu are nicio calitate în cadrul SC S. SRL. Ca atare, justificarea stabilită de către societatea pârâtă în cadrul contractului este falsă, iar caracterul derizoriu al prețului determinat de valoarea infimă a acestuia, face ca obligația asumată de către cedent să fie considerată inexistentă, astfel încât cauza imediată a contractului nu poate fi identificată, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948, art. 966, art. 968 și art. 1303 C. civ. Prin încheierea de ședință din data de 28 mai 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția necompetenței funcționale a secției, a scos cauza de pe rol și a dispus înaintarea dosarul conducerii Tribunalului București în vederea repartizării aleatorii către una din secțiile civile. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 30451/3/2009, la data de 20 iulie 2009. Prin încheierea de ședință din data de 15 decembrie 2009, tribunalul a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, reținând că potrivit art. 2 lit. e) C. proc.

civ., tribunalele judecă procesele și cererile în materie de creație intelectuala și de proprietate industrială, precum și faptul că în speță este vorba despre un litigiu de proprietate intelectuală, având ca obiect anularea a patru contracte de licență și, respectiv, cesiune de brevete de invenții, iar nu despre un litigiu comercial. În ceea ce privește competența după valoarea obiectului litigiului, date fiind normele speciale de competență sus-menționate, prima instanță a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1 sau ale art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. prin care se valorifică criteriul valoric. Prin Sentința civilă nr. 1914 din 14 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că: Obiectul contractului de licență referitor la brevetul din 8 august 2001 îl reprezintă transmiterea în favoarea licențiatului, pârâta SC K.I. SRL, a dreptului de utilizare și exploatare a invenției "Perfecționările sistemelor de unire a colțurilor de profile de lemn pentru formarea de părți mobile de ferestre au stâlpi de fixare, în special fixări de tip mixt numit "lemn-aluminiu" sau "lemn aliaj-light", descrisă în Anexa nr. 1 a contractului, pentru toate aplicațiile prezente și viitoare ale acestei invenții. S-a menționat, totodată, că licențiatul are dreptul să utilizeze și să exploateze invenția și aplicațiile sale în scop comercial, în orice țară împreună cu SC S. SRL Italia, având dreptul de a comercializa fără nicio restricție teritorială sau de altă natură, bunuri în care este încorporată invenția sau părțile ale acesteia.

În mod asemănător, obiectul contractului de licență referitor la brevetul din 13 martie 2002 a vizat transmiterea dreptului de utilizare și exploatare a invenției "Perfecționări ale ferestrelor din lemn și aplicarea profilelor pe fețele externe" stabilindu-se că licențiatul are dreptul să utilizeze și să exploateze invenția și aplicațiile sale în scop comercial atât în România, cât și în orice altă țară din Europa de Est, având dreptul de a comercializa fără nicio restricție teritorială sau de altă natură bunuri în care este încorporată sau părți ale acesteia.

Obiectul contractului de cesiune referitor la cererea de brevet din 8 noiembrie 2004 a constat în transmiterea definitivă de la cedent către cesionar a tuturor drepturilor privitoare la invenția a cărei brevetare se solicitase, incluzând, fără a se limita, dreptul la eliberarea brevetului pentru această invenție, totalitatea drepturilor prezente și viitoare care decurg din înregistrarea cererii de brevet, toate drepturile patrimoniale prezente și viitoare născute din brevetul de invenție, toate drepturile de exploatare a invenției, inclusiv dreptul de comercializare a produselor care încorporează invenția, precum și dreptul la know-how-ul privind exploatarea invenției, drepturile asupra perfecționărilor ulterioare ale invenției.

Cel de-al doilea contract de cesiune are obiect similar, referindu-se însă la cererea de brevet din 8 noiembrie 2004. Conform adresei OSIM din 9 aprilie 2010, cererea de brevet de invenție X a fost respinsă conform art. 28 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 64/1991, nefiind îndeplinite condițiile art. 14 alin. (1) din lege. În ceea ce privește cererea nr. X, la data de 14ianuarie 2005, OSIM a notificat solicitantului că această cerere conține neregularități, motiv pentru care nu a urmat procedura de publicare și examinare în fond, fiind luată hotărârea de respingere a acesteia. Prima instanță a mai reținut că pârâta SC K.I. SRL a fost înființată la data de 7 ianuarie 2004, asociați fiind SC N.T.

SRL și SC S. SRL (Italia), iar administratori N.L. și C.M. În perioada 9 septembrie 2004 - 27 noiembrie 2006, reclamantul C.R. a avut calitatea de mandatar al Consiliului de Administrație al pârâtei. În ce privește motivul de nulitate absolută constând în eroarea-obstacol, instanța a reținut că reclamantul susține falsa reprezentare asupra naturii actelor juridice încheiate. Sub acest aspect, s-a apreciat ca neveridică apărarea referitoare la necunoașterea conținutului actelor din cauza redactării lor în limba română. Din depozițiile martorilor R.R. și S.C., prima instanță a reținut că reclamantul înțelege limba română, dar și că acesta nu ar fi semnat un document al cărui conținut nu l-ar fi cunoscut.

Pe de altă parte, toate contractele semnate de către reclamant în calitate de procurator special al pârâtei, depuse la dosarul cauzei, sunt redactate în limba română, fiind imposibil să fi fost semnate în condițiile unei cunoașteri aproximative a limbii române și, deci, a conținutului lor. În egală măsură, intenția încheierii acestor contracte (urmărindu-se tocmai producerea efectelor juridice care rezultă din forma și conținutul lor), reiese și din clauzele procurii autentificate în 20 mai 2004 de BNP L.A. prin care fiul reclamantului, C.M., administrator la acel moment al SC K.I. SRL, era împuternicit de către reclamant să negocieze și să semneze cu depline efecte, contractele de cesiune a brevetelor și/sau de acordare a dreptului de folosință a brevetelor privind sistemele de tâmplărie pentru ferestre, înregistrate de către reclamant sau care ar fi fost brevetate ulterior, cu societatea beneficiară, SC K.I.

SRL. De asemenea, martorii audiați au confirmat faptul că, timp de 2 ani după încheierea contractelor în cauză, reclamantul a participat direct la desfășurarea activității de producție în cadrul societății pârâte, prin implementarea procesului tehnologic prevăzut de brevetele de invenții în procesul de producție, precum și la comercializarea ferestrelor rezultate din procesul de producție al SC K.I. SRL, scopul cesiunii brevetelor fiind dezvoltarea societății pârâte și menținerea pe piața produselor de profil. Tribunalul a apreciat că este semnificativ și faptul că reclamantul a reprezentat interesele asociatului SC S. SRL, al cărei administrator unic este fiica sa, C.R., atât anterior înființării societății pârâte, în cadrul negocierilor purtate în vederea asocierii, conform declarației martorului R.R., cât și după data înființării SC K.I.

SRL, pe parcursul desfășurării activității societății nou înființate, potrivit declarației martorului B.F. Cunoașterea de către reclamant a conținutului contractelor în cauză rezultă și din faptul că permisiunea de a utiliza invențiile brevetate a reprezentat o condiție prealabilă a înființării SC K.I. SRL, fapt confirmat de martorul R.R., prezent la primele discuții purtate de către asociați în vederea înființării societății pârâte, cât și după înființare. De asemenea, prima instanță a constatat că probatoriul administrat a infirmat susținerile reclamantului cu privire la eroarea în care s-ar fi aflat la momentul semnării contractelor cu privire la care se invocă nulitatea absolută, întrucât și după încheierea acestor acte, a permis utilizarea brevetelor de către pârâtă și chiar a condus implementarea acestora în procesul de producție, a participat, prin semnarea de contracte de vânzare, la comercializarea ferestrelor pe piața internă și externă.

Din faptul acordării de consultanță pârâtei în producție și management, al cunoașterii faptului că pârâta utilizează cele două invenții brevetate în procesul de producție, al semnării, în vederea comercializării produselor, a unor acceptări de comenzi și a unor contracte de furnizare/montaj, rezultă că reclamantul a cunoscut conținutul exact al contractelor în cauză, încă de la semnare, s-a conformat acestora și le-a executat. De asemenea, tribunalul a apreciat că nu se poate considera nici că pârâta a urmărit fraudarea intereselor reclamantului prin îndepărtarea sa din structura de conducere a firmei, câtă vreme reclamantul este cel care a renunțat la mandatarul special pe care îl avea din partea Consiliului de administrație al K.I.

Cât privește puterea de decizie a SC S. SRL în cadrul pârâtei, aceasta nu a fost diminuată ca urmare a încheierii contractelor în cauză, de la înființarea societății comerciale cota de participare a acestui asociat fiind de 49%, majoritatea capitalului social, de 51%, fiind deținută de asociatul N.T. SRL. În plus, reclamantul a avut deplină cunoștință și cu privire la prețul de 100 euro, convenit în cadrul fiecăruia dintre cele patru contracte, această redevență fiind stabilită în considerarea faptului că reclamantul avea interese în cadrul asociatul SC S. SRL Italia, societate administrată de către un membru al familiei sale. Pe de altă parte, reclamantul nu a invocat și nu a probat o înțelegere diferită cu privire la suma convenită drept redevență, fiind greu de acceptat că părțile nu au stabilit în nicio modalitate contraprestația pârâtei.

În aceste circumstanțe, tribunalul a apreciat că motivele de nulitate absolută invocate de către reclamant nu au fost dovedite, astfel că acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 261A din 14 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că invențiile în privința cărora reclamă calitatea de titular - denumite "perfecționări ale ferestrelor din lemn și aplicarea profilelor pe fețele externe" și respectiv "perfecționările sistemelor de unire a colțurilor de profile de lemn pentru formarea de porți mobile de ferestre sau stâlpi de fixare, în special fixări de tip mixt numit lemn-aluminiu sau lemn-aliaj light" - au fost înregistrate în Italia. În aplicarea dispozițiilor art. 1 și 33 alin. (1) din Legea 64/1991 (forma în vigoare la data încheierii convențiilor a căror nulitate se invocă), instanța de apel a constatat că invențiile brevetate în Italia de apelantul reclamant nu conferă acestuia, în România, protecția specifică, respectiv, atributul exclusivității, întrucât nu este vorba despre o invenție protejată printr-un brevet eliberat de OSIM sau pentru care a fost eliberat un brevet european.

Susținerea potrivit căreia intenția apelantului reclamant, la semnarea contractelor a căror nulitate a invocat-o în speță, ar fi fost aceea de a permite pârâtei să folosească invențiile exclusiv pe teritoriul României este făcută cu neobservarea întinderii protecției legale de care se bucura dreptul asupra căruia pretinde că a intenționat să contracteze. Atâta vreme cât brevetele de invenție eliberate de autoritatea competentă din Italia nu erau apte să asigure reclamantului apelant exclusivitate în ce privește dreptul de a utiliza pe teritoriul României produsele/procedeele astfel brevetate, iar acesta avea cunoștință de situația protecției pe care o putea pretinde în condițiile legii române, nu poate fi reținută ca temeinică susținerea potrivit căreia ar fi fost determinat în mod fraudulos de către pârâta intimată să încheie acte juridice de o altă natură juridică decât cele pe care a intenționat să le perfecteze.

Mai mult, din conținutul procurii autentificate în 20 mai 2004 - în privința căreia apelantul însuși a confirmat că i-a fost tradusă de către notarul instrumentator și că intervenit cu o modificare spre a corespunde întocmai voinței sale în ce privește aspectele teritoriale ale utilizării invențiilor realizate de acesta - instanța de apel a reținut că apelantul l-a împuternicit pe numitul C.M. în vederea îndeplinirii formalităților necesare pentru înregistrarea și brevetarea la OSIM a oricăror invenții ale sale privind sistemele de tâmplărie pentru ferestre, în finalul procurii fiind făcută mențiunea potrivit căreia "mandatarul este autorizat să solicite protejarea invențiilor atât în România cât și în țările din estul Europei", împuternicire care are chiar un caracter mai larg decât cel pretins de reclamantul apelant.

Tot în ce privește această procură, instanța de apel a mai constatat că în conținutul ei nu se regăsește vreo mențiune care să ateste implicarea societății pârâte în redactarea ei, spre a putea fi primită afirmația apelantului potrivit căreia respectivul document ar constitui o probă relativă la intenția pârâtei de a-l determina să exprime consimțământul în altă modalitate decât cea care corespundea voinței lui interne. În ce privește natura actelor juridice pe care a intenționat să le încheie, atât expunerea făcută prin motivele de apel, cât și conținutul menționatei procuri, relevă faptul că intenția apelantului a fost aceea de a transmite intimatei pârâte dreptul de a utiliza produsele/procedeele brevetate de apelant, o atare operațiune juridică având coordonatele unui contract de licență - în sensul prevederilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (forma legii, de la data încheierii contractelor).

Instanța de apel a mai observat că cele două contracte de licență de brevet ce au fost încheiate de părți în data de 6 septembrie 2004 conțin denumirea invențiilor la care se referă, însă nu conțin nicio referire la existența unei înregistrări a acestora, situație în care - în absența oricărui probatoriu pertinent care să ateste existența, la acea dată, a unui brevet de înregistrare a respectivelor invenții apt a produce efecte pe teritoriul României, dar și în lumina prezumției de cunoaștere a legii de către părțile contractante - nu se poate reține că aceasta din urmă l-ar fi pus pe apelant în situația de a semna un contract al cărui conținut nu ar fi corespuns voinței lui reale.

Susținând lipsa consimțământului valabil exprimat la încheierea menționatelor acte juridice, apelantul a afirmat că voința sa a fost alterată de o falsă reprezentare asupra naturii juridice a actului ce s-a încheiat - prin care s-ar fi stabilit limite teritoriale mai largi decât cele convenite în cadrul discuțiilor cu reprezentanții intimatei.

În condițiile în care însuși apelantul a evocat faptul că intenția sa a fost aceea de a contracta cu privire la transmiterea drepturilor exclusive privind utilizarea și exploatarea în România și în țările din Europa de est a celor două invenții înregistrate/brevetate în Italia, iar prin efectul principiului teritorialității instituit de Legea nr. 64/1991 drepturile conferite de respectivele brevete de invenții sunt excluse de la beneficiul protecției pe care apelantul o reclamă în acest mod, curtea de apel a apreciat că este nefondată susținerea apelantului, el însuși nefiind în măsură a asigura pentru teritoriul României drepturile ce fac obiectul contractelor.

Pe de altă parte, s-a apreciat că nivelul scăzut de cunoaștere a limbii române invocat de către apelant, la momentul semnării contractelor a căror nulitate o solicită, nu poate constitui prin el însuși dovada demersurilor ilicite ce se impută reprezentanților societății pârâte atâta vreme cât, prevalându-se de calitatea de titular al unor drepturi de proprietate industrială, apelantul avea și îndatorirea de a exercita aceste drepturi cu prudența și diligența unui bun proprietar - bonus pater familias.

Câtă vreme apelantul a înțeles să semneze convențiile redactate într-o limbă pe care nu o cunoștea, fără să se fi aflat într-o situație de imposibilitate obiectivă de a solicita și obține serviciile unei persoane ce ar fi fost în măsură să îi asigure traducerea respectivelor documente (martorii audiați în cauză relatând că reclamantul apela la serviciile unui interpret în situațiile în care purta discuții cu angajații români ai societății pârâte), conduita acestuia nu reflectă decât lipsă de prudență și diligență în exercitarea drepturilor asupra cărora a contractat, nefiind administrată vreo probă de natură a demonstra intenția pe care o impută intimatei, de a-i ascunde conținutul real al convențiilor semnate.

Ca atare, potrivit principiului general de drept nemo auditur propriam turpitudem allegans, apelantul nu se poate prevala de propria culpă (constând în lipsa de prudență și diligentă în gestionarea drepturilor legate de cele două invenții) spre a obține desființarea contractelor încheiate cu pârâta intimată. Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că apelantul a depus la OSIM cerere de înregistrare a celor două invenții la un interval de 2 luni după semnarea menționatelor contracte de licență (astfel cum reiese din adresa din 9 aprilie 2010 emisă de OSIM), ceea ce dovedește faptul că a avut cunoștință de împrejurarea că înregistrarea făcută în Italia nu producea efecte pe teritoriul României.

Cât privește contractele de cesiune de brevet încheiate de aceleași părți ulterior, la data de 9 noiembrie 2004 (ziua următoare celei în care a fost depusă cererea de înregistrare a invențiilor la OSIM), instanța de apel a constatat că - în denumirea pe care cocontractanții i-au atribuit-o - acestea au avut ca obiect transmiterea drepturilor pe care reclamantul le avea în legătură cu cererile de înregistrare la OSIM a celor două invenții, iar nu cesiunea unor brevete în privința cărora acesta să fi avut deja calitate de titular.

Cu alte cuvinte, prin aceste din urmă contracte apelantul a transmis intimatei vocația de a-i fi eliberate, în România, brevetele de invenție pentru care au fost formulate cererile înregistrate la OSIM sub nr. X și nr. Y, vocație care nu s-a materializat însă prin obținerea brevetelor solicitate, pentru că aceste cereri au fost respinse, la data de 14 ianuarie 2005 și, respectiv 29 septembrie 2005, pentru numite neregularități (conform adresei din 9 aprilie 2010 emisă de OSIM - dosar fond). În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că nici aceste contracte nu pot fi privite ca unele ce ar fi apte a conferi intimatei drepturi mai largi (sub aspect teritorial) decât cele pe care apelantul le-a deținut și a intenționat să le transmită și că, astfel, s-ar fi produs vreo vătămare a drepturilor pe care reclamantul și societățile licențiate de acesta în alte state din Europa le-ar avea cu privire la exploatarea invențiilor ce au fost brevetate în Italia.

Afirmând că pârâta intimată a acționat cu rea credință spre a-l determina să semneze contractele a căror nulitate o invocă, apelantul reclamant a relatat, pe de o parte, că intimata l-a "determinat" să încheie respectivele contracte motivând că este o formalitate necesară pentru folosirea în România a procedeelor brevetate (de apelant) și comercializarea acestora pe același teritoriu, iar pe de altă parte, că pârâta a evitat să încheie contractele prin intermediul mandatarului stabilit prin Procura autentificată în 20 mai 2004, insistând ca apelantul să semneze contractele redactate în limba română. Instanța de apel a constatat că aceste împrejurări de fapt nu sunt susținute prin probatoriul administrat, astfel cum era necesar potrivit cu exigențele art. 129 alin. (1) teza finală din C. proc.

civ., situație față de care afirmațiile apelantului au fost găsite vădit nefondate. În susținerea cauzei ilicite, apelantul s-a raportat, pe de o parte, la faptul că nu i s-a adus la cunoștință, de către reprezentantul intimatei, împrejurarea că prin semnarea lor, pârâtei i se permitea să comercializeze produsele brevetate fără limită teritorială, iar pe de altă parte, la faptul că cedează drepturile asupra invențiilor pentru un preț derizoriu de 100 euro. Aceste aspecte rezidă în mod clar din conținutul contractelor ce puteau fi cunoscute de apelantul reclamant cu minime diligente din partea acestuia, respectiv, prin solicitarea serviciilor unui interpret sau printr-o solicitare de întocmire a contractelor și într-o limbă ce îi era cunoscută.

Constatarea primei instanțe cu privire la legătura dintre apelantul reclamant și interesele asociatului SC S. SRL Italia în cadrul societății intimate pârâte, s-a făcut în raport cu probatoriul administrat, respectiv, declarațiile martorilor care atestă împrejurarea că reclamantul apelant a fost cel care a purtat negocierile legate de participarea acestei societăți italiene la constituirea SC K.I. SRL, și a fost de acord - în cadrul respectivelor negocieri - ca invențiile brevetate de el în Italia să fie folosite în cadrul societății nou înființate în România.

Așa fiind, clauza - din contractele a căror nulitate se cere - referitoare la suma plătită de pârâta intimată în schimbul drepturilor ce i-au fost transmise prin respectivele convenții, justificată de părțile contractante prin aceea că redevența de 100 euro este stabilită în considerarea faptului că "cedentul are interese în cadrul asociatului SC S. SRL Italia" nu poate fi interpretată în sensul susținut de apelant, și anume acela că ar constitui expresia unui preț neserios, de natură a afecta valabilitatea convențiilor respective. Instanța de apel a mai constatat că, susținând fraudarea intereselor sale de către intimată, cu ocazia încheierii contractelor a căror nulitate se invocă, apelantul a reluat argumente prin care a susținut că a fost determinat să semneze respectivele documente, având credința că semnează un acord privind comercializarea pe teritoriul României a produselor pe care el le brevetase.

Situația astfel evocată nu a fost dovedită, dar și dacă ar fi fost dovedită aceasta nu ar fi fost de natură a produce o vătămare cum este cea pretinsă de apelant, pentru că drepturile transmise prin contractele la care se referă litigiul nu intră sub incidența Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție. Curtea de apel a constatat că apelantul nu a transmis intimatei drepturi efective de proprietate industrială, dobândite în baza legii speciale în materie, astfel încât, nu poate fi reținută încălcarea acestora. Interesele/drepturile apărate în litigiul de față de către apelant nu se confundă cu cele ale vreuneia dintre persoanele juridice ce au calitate de asociați la societatea intimată, astfel că, tensiunea ce s-a generat între acestea din urmă ulterior încheierii contractelor menționate nu poate avea vreo relevanță în ce privește pretinsa fraudare a intereselor apelantului.

Cât privește pretinsa îndepărtare a apelantului din funcțiile de conducere și administrare deținute în cadrul societății pârâte, în mod judicios prima instanță a reținut că o atare situație nu este susținută prin probatoriul administrat, raporturile juridice dintre aceștia încetând prin efectul demisiei - act unilateral al apelantului. Prin raportare la prevederile art. 129 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. - prin care este consacrată regula actori incumbit probatio - susținerea potrivit căreia depunerea demisiei din funcția de conducere pe care apelantul o deținea în cadrul SC K.I. SRL ar fi fost determinată de politica impusă de asociatul majoritar trebuia susținută prin probe, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

S-a apreciat că problemele legate de retribuirea apelantului pentru activitatea desfășurată în cadrul societății intimate nu pot constitui un reper de evaluare a valabilității contractelor asupra cărora poartă litigiul, nefiind legate de drepturile apelantului asupra invențiilor în privința cărora s-a contractat. Pentru acestea din urmă, s-a stabilit un preț distinct (redevență), prin clauzele contractuale analizate, astfel că, declarațiile martorilor referitoare la lipsa retribuirii apelantului pe întreaga perioadă în care a lucrat la SC K.I. SRL nu poate constitui un element probator de natură a demonstra pretinsa fraudare a intereselor apelantului.

Susținând că, din perspectiva prevederilor art. 1303 din C. civ., prețul stabilit prin cele patru contracte încheiate de părțile din proces nu satisface cerința de a fi serios, apelantul a ignorat faptul că textul invocat se referă la contractul de vânzare-cumpărare - definit prin art. 1294 C. civ., normă care este de strictă interpretare și aplicare în ce privește materia în care poate fi aplicat.

Chiar și acceptând ipoteza că textul ar putea fi aplicat prin analogie și în materia contractelor de cesiune, respectiv de licență de brevet, instanța de apel a constatat că nu a fost administrat un minim probatoriu în susținerea tezei potrivit căreia ar exista o disproporție vădită între cuantumul prețului fixat de părți și "valoarea reală a bunului înstrăinat". Nu se poate reține că redevența de 100 de euro ar echivala cu lipsa unei contraprestații din partea intimatei pârâte (în raport de contractele a căror nulitate se invocă) - echivalentă lipsei cauzei juridice, potrivit cu susținerile apelantului - atâta vreme cât nu s-a dovedit dimensiunea valorică a prestației efectiv realizate de către apelant.

Având în vedere aceste considerente, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant arată că instanța de apel, fără a verifica cauzele de nulitate absolută invocate de subsemnatul, a considerat față de dispozițiile Legii nr. 64/1991, că invențiile pe care le-a brevetat în Italia nu beneficiază de protecția specifica pe teritoriul României, concluzionând că brevetele al căror titular este nu erau apte să îi asigure exclusivitate în ce privește dreptul de a utiliza pe teritoriul României produsele/procedeele astfel brevetate.

În combaterea acestei concluzii a instanței de apel, se susține de către recurent că a demarat procedura de înregistrare a invențiilor sale la OSIM; pe de altă parte, Legea nr. 64/1991 nu interzice încheierea pe teritoriul României de acte juridice al căror obiect îl constituie drepturile de proprietate intelectuală recunoscute în alte țări; mai mult, în prezenta cauză nu se pune problema exclusivității dreptului de a utiliza în România produsele/procedeele brevetate în Italia, față de intenția declarată la încheierea actelor juridice din dosar, respectiv, aceea de a ceda intimatei dreptul de a folosi brevetele de invenție în scopul comercializării produselor rezultate în urma exploatării lor doar pe teritoriul României și al Europei de Est.

Prin urmare, susține recurentul, prin acțiunea formulată nu a solicitat a i se recunoaște exclusivitatea în ce privește dreptul de a utiliza pe teritoriul României produsele/procedeele astfel brevetate, ci a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractelor prin care drepturile sale asupra acestor brevete au fost cedate societății intimate-pârâte, în condițiile în care Legea nr. 64/1991 nu interzice și nu sancționează în niciun fel actele juridice referitoare la transmiterea drepturilor asupra brevetelor de invenție recunoscute de către un alt stat și care nu sunt înregistrate în România.

Or, în raport de obiectul cererii, instanța de apel era ținută să verifice aspectele invocate cu privire la motivele de nulitate absolută care afectează contractele de cesiune încheiate între părți, iar protecția drepturilor asupra invențiilor pe teritoriul României nu poate conduce la ideea imposibilității lămuririi condițiilor în care au fost încheiate aceste acte juridice a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată de instanță, atât timp cât aceste actele au nu numai o existență materială, fiind deja executate de către părți, dar și o existență juridică, nulitatea putând fi solicitată numai pe calea acțiunii în justiție.

Recurentul critică aprecierea instanței de apel potrivit căreia sunt netemeinice susținerilor lui referitoare la faptul că a fost determinat în mod fraudulos de către intimata pârâta să încheie acte juridice de altă natură juridică decât cele pe care a intenționat să le perfecteze, motivată de inexistența protecției acestor brevete pe teritoriul României, în baza Legii nr. 64/1991. Or, această constatare nu poate substitui motivul de nulitate absolută invocat de reclamant, privind inexistența unui consimțământ valabil exprimat la încheierea acestor acte; în plus, la data încheierii contractelor de cesiune, invențiile recurentului aveau depozit reglementar la OSIM.

Lipsa consimțământului valabil la încheierea acestor contracte a privit falsa reprezentare asupra naturii juridice a actelor perfectate, în condițiile în care recurentul a urmărit doar acordarea permisiunii intimatei de a comercializa produsele brevetate de către și să exploateze aceste invenții doar pe teritoriul României și al Europei de Est. Instanța de apel în mod netemeinic însă a motivat respingerea acestei susțineri a reclamantului, pe aceleași argumente referitoare la lipsa beneficiului protecției respectivelor brevete de invenții datorate neînregistrării acestora în România, fără a verifica exclusiv aspectul "consimțământului valabil exprimat" de reclamant la încheierea acestor acte juridice.

Dincolo de aspectul protecției teritoriale a invențiilor sale, mai arată recurentul, primează aspectele legate de condițiile de valabilitate a anumitor acte juridice încheiate și care și-au produs efectele, fiind executate de părți. Totodată, recurentul mai arată că instanța de apel în mod netemeinic a reținut că nu a fost administrată nicio probă concludentă care să susțină teza potrivit căreia reclamantul a convenit cu reprezentanții intimatei la transmiterea dreptului de utilizare a invențiilor sale exclusiv pe teritoriul României și al statelor din Europa de Est, omițând să ia în considerare declarațiile martorilor, precum și răspunsul său la interogatoriul care evoca aceste înțelegeri.

În continuarea motivelor de recurs, recurentul reclamant reia prezentarea întregii situației de fapt deja redate (astfel cum a fost relatată prin motivele cererii de chemare în judecată) și susține greșita interpretare dată de instanța de apel materialului probator administrat în cauză. Având în vedere că recursul permite numai formularea unor critici de nelegalitate, în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu și de netemeinicie, Înalta Curte constată că nu se impune reluarea acestor aspecte întrucât aprecierea materialului probator nu poate fi cenzurată de instanța de recurs. Se mai arată de recurent că instanța a apreciat în mod excesiv culpa sa și lipsa de diligență în solicitarea unui interpret care să îi asigure traducerea actelor pe care le-a semnat, față de circumstanțele existente la momentul încheierii acestor acte.

Recurentul susține că niciun moment nu i s-a spus de către intimata-pârâta și nu a știut că a semnat un act prin care îi permitea acesteia să comercializeze produsele brevetate fără limită teritorială (așa cum pârâta a stipulat în contractele de licență) sau că își cedează toate drepturile asupra invențiilor sale la un preț de doar 100 euro. Or, față de valoarea comercială a acestor brevete de pe urma cărora se poate înregistra o cifra de afaceri uriașă, este de neconceput prețul pentru care recurentul ar fi cedat brevetele, respectiv suma de 100 euro, care este derizorie.

Este fără îndoială faptul că intimata-pârâtă a uzat de neștiința sa privind limba în care a fost redactat contractul și de încrederea pe care i-a arătat-o, considerând că, în realitate, alta a fost natura juridică a acestor contracte; în opinia recurentului, este suficient ca una dintre părțile contractante să fi dorit a încheia un alt act juridic (voința internă) decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi caracterizat ca lipsit de consimțământ și, ca atare, nul absolut. Față de cauza actului juridic urmărită de recurent, acesta susține că nu și-a manifestat un consimțământ valabil, caracterul real și conștient al actului juridic fiind reprezentat într-un mod fals, astfel încât nu a existat deplina concordanță între voința internă a părților și voința exteriorizată, împiedicând, în consecință, formarea actului juridic.

Prin urmare, consimțământul său a fost afectat de o eroare distructivă de voință, motiv pentru care se impune constatarea nulității absolute a contractelor menționate pentru eroare-obstacol. Nici în ce privește prețul derizoriu, instanța de apel nu a apreciat corect materialul probator al cauzei, considerând greșit, ca și prima instanță, că recurentul a reprezentat interesele asociatului SC S. SRL, caz în care s-a apreciat ca justificată stabilirea redevenței de 100 euro. Recurentul arată, astfel cum rezultă din probele cauzei, că nu a fost reprezentantul asociatului S. SRL, întrucât singurul reprezentant al societății S. în cadrul intimatei pârâte era fiul său, M.C., recurentul neavând nicio calitate în cadrul societății S. SRL nici în Italia.

Recurentul critică cele apreciate de instanța de apel și cu privire la motivul de nulitate invocat privind fraudarea intereselor sale prin încheierea celor 4 contracte din cauza de față, recurentul reluând cele deja arătate în etapele procesuale anterioare referitoare la acest aspect. Se susține că instanța de apel în mod netemeinic a considerat că interesele și drepturile apărate în prezentul litigiu nu este conform cu cele ale persoanelor juridice care au calitatea de asociați la societatea intimată, întrucât prin invocarea tensiunii create între asociații intimatei, recurentul a dorit să arate motivele care au condus la această fraudarea a intereselor sale și care au o legătură directă cu evenimente descrise anterior.

Recurentul critică aprecierile instanței de apel și cu privire la motivul de nulitate privind prețul derizoriu stabilit prin contracte a căror nulitate a solicitat-o. Motivarea instanței potrivit căreia prețul stabilit prin cele patru contracte încheiate între părți nu poate fi evaluat din perspectiva art. 1303 C. civ. întrucât textul ar fi de strictă interpretare și aplicare în ce privește materia în care poate fi aplicat (contractul de vânzare-cumpărare), este nelegală deoarece excede normelor legale care prevăd prețul ca un element esențial al contractelor sinalagmatice. Se mai susține că prin contractele atacate au fost transmise drepturi asupra brevetelor sale, iar aceste contracte sunt cu titlu oneros, astfel că, prin analogie, normele de la art. 1303 C. civ.

referitoare la preț se aplică și în prezenta cauză. Astfel spus, caracterul derizoriu al prețului determinat de valoarea infimă a acestuia, face ca obligația asumată de către cedent să fie considerată inexistentă, iar cauza imediată a contractului să nu poată fi identificată. Această situație se regăsește și în speța de față, instanța trebuind să analizeze tocmai realitatea și seriozitatea prețului pe baza probelor administrate în cauză și să constate că prețul cesiunii este vădit derizoriu (echivalentul lipsei cauzei convenției, condiție esențială de validitate a actului juridic). În consecință, conchide recurentul, actele a căror nulitate absolută s-a solicitat nu respectă condițiile esențiale pentru valabilitatea convențiilor prevăzute de art. 948 C. civ., fiind nule absolut.

Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă, note scrise azi, în ședință publică, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează. Obiectul cauzei de față este cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de licență de brevet acordate de recurentul reclamant intimatei din cauză, precum și a celor două contracte de cesiune a dreptului la eliberarea brevetelor de invenție de către OSIM.

Cauzele de nulitate invocate au fost multiple - lipsa consimțământului reclamantului la încheierea acestor contracte (decurgând din falsa reprezentare a naturii juridice a actelor juridice atacate - error in negotio), lipsa cauzei contractelor, fraudarea intereselor sale, preț derizoriu și neserios, cele din urmă cauze de nulitate fiind justificate de reclamant, în esență, prin caracterul derizoriu al contraprestației pârâtei; reclamantul s-a prevalat de dispozițiile art. 948, art. 966, art. 968 și art. 1303 C. civ. Recurentul a criticat decizia recurată pentru aceea că, față de prevederile Legii nr. 64/1991, instanța de apel a stabilit că invențiile pe care le-a brevetat în Italia nu beneficiază de protecția specifică pe teritoriul României, respectiv, acesta nu are un drept de proprietate industrială valabil pe teritoriul României apt să fie transmis prin contractele atacate în cauza de față.

Înalta Curte constată că atare concluzie este - în parte - lipsită de relevanță din perspectiva cauzelor de nulitate invocate de reclamant, dar și având în vedere natura juridică a contractelor atacate cu acțiunea în nulitate; însă, chiar dacă această critică a recurentului este fondată în anumite limite, ea nu este de natură a conduce la modificarea deciziei recurate, ci considerentele respective vor fi substituite cu cele ce urmează, întrucât instanța de apel nu a dat eficiență acestei constatări din perspectiva unei eventuale excepții de nulitate a contractelor pentru un motiv ce ar fi putut fi considerat prioritar față de cele susținute de reclamant, ci a analizat în mod efectiv cauzele de nulitate invocate de acesta, așa cum reiese din expozeul prezentei decizii.

Astfel, contractele de cesiune a dreptului la eliberarea celor două brevete de către OSIM, precum și contractele de licență a acelorași două brevete al căror titular este recurentul reclamant în baza unui titlu de protecție emis de autoritatea competentă în materie în Italia (Oficiul Italian de Brevete și Mărci), sunt acte juridice încheiate pe teritoriul României în care se identifică anumite elemente de extraneitate - obiectul actelor juridice enunțate ca și cetățenia italiană a cedentului și, respectiv, licențiatorului - recurentul reclamant.

Pe de altă parte, din cuprinsul clauzelor contractuale reiese că părțile au convenit ca orice litigiu decurgând din sau în legătură cu aceste contracte, inclusiv referitor la validitatea, interpretarea, executarea sau desființarea lor se va soluționa de către instanțele judecătorești competente din România, iar legea aplicabilă contractului este legea română; drept urmare, această opțiune a părților cu privire la legea română ca lege aplicabilă contractelor, este în deplină concordanță cu norma conflictuală care era stabilită prin art. 73 din Legea nr. 105/1992, forma legii de la data încheierii contractelor din cauza de față, perfectate anterior datei de 1 ianuarie 2007, astfel încât nu intră în discuție aplicarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului.

Teritorialitatea protecției brevetului limitată la spațiul Italiei nu era o circumstanță de natură a avea vreo semnificație în ce privește contractele de cesiune a dreptului la eliberarea brevetelor de către OSIM deci, în vederea obținerii protecției și pe teritoriul României a acelorași soluții tehnice brevetate în Italia, astfel încât, nu se justifică cele statuate de instanța de apel în sensul că recurentul reclamant nu a fost în măsură să demonstreze dimensiunea valorică a prestației efectiv realizate de către acesta, din acest punct de vedere fiind suficientă afirmarea calității de inventator. Așa cum instanțele de fond au reținut, cererile de acordare a brevetelor au fost respinse de OSIM, soluție care este de natură a epuiza efectele contractelor d