ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6387/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6387/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

23 martie 2009, reclamantele C.I.R. și N.A.S. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primarul General și Primăria municipiului București

prin Primarul General, solicitând instanței să dispună soluționarea pe fond a

Notificării nr. 3188/2001 adresată P.M.B și care face obiectul Dosarului nr.

13799/2001 înregistrat la P.M.B. - Comisia de Lege 10/2001; a Notificării nr.

633 din 11 iunie 2001 adresată Primăriei Sectorului 4 București; a Notificării

nr. 634 din 11 iunie 2001 adresată Ministerului Sănătății și Familiei și a

Notificării nr. 635 din 11 iunie 2001 adresată Dispensarului pentru Bătrâni din

București str. V.D. nr. 1, sector 4, prin care a solicitat restituirea în

natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului cu destinația de dispensar,

compus din construcție și teren, situat în București, str. V.D. nr. 1, sector

4, precum și restituirea în natură a imobilului cu destinația de dispensar

situat în București, str. V.D. nr. 1 bis (fost nr. 1) sector 4, compus din

teren în suprafața de 435 mp și construcția edificată pe acesta, formată din

parter, etaj și mansardă.

Prin Sentința civilă

nr. 1226 din 05 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată

formulată de reclamante.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin Dispoziția nr.

3568 din 15 decembrie 2004 a Primăriei municipiului București s-a soluționat

notificarea reclamantelor nr. 3188/2001, în sensul acordării de măsuri

reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 69.859,42 mp, în

raport de care s-a respins cererea de restituire în natură. S-a reținut că

terenul a cărui restituire se solicită este în prezent afectat astfel: blocuri

de locuințe, dispensar, străzi și alei de acces, platforme betonate, parcări,

chioșcuri și garaje, precum și spații verzi aferente blocurilor de locuințe. De

asemenea, s-a mai reținut că din chiar cuprinsul cererii de chemare în

judecată, precum și din precizarea reclamantelor făcută în ședința publică din

18 iunie 2009, reiese că dispoziția menționată se referă și la terenul aferent

dispensarului în litigiu, de 435 mp, teren inclus în suprafața de 69.859,42 mp

pentru care s-au acordat despăgubiri sub forma titlurilor de valoare, primite

de către reclamante.

Conform dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare.

Întrucât Dispoziția

nr. 3568 din 15 decembrie 2004 nu a fost atacată în termenul legal de către

reclamante, acestea nu mai pot solicita, la acest moment, restituirea în natură

a terenului menționat, întrucât dispoziția prin care li s-au acordat titluri de

valoare, acceptate la acel moment, a intrat în circuitul civil și a produs

efecte juridice, neputând fi revocată doar pentru motivul că reclamantele s-au

răzgândit. Mai mult, din adresa depusă la dosar, rezultă că acestea au

solicitat expres acordarea de despăgubiri sub formă de titluri de valoare,

pentru diferența de teren care nu le-a fost restituit în natură.

Situația de fapt și

de drept a reclamantelor raportat la imobilul teren aferent dispensarului a

fost deja analizată și definitiv stabilită prin Dispoziția nr. 3568 din 15

decembrie 2004. Apariția unei legi mai favorabile reclamantelor, astfel cum au

invocat acestea, nu poate fi aplicată, față de principiul neretroactivității

acesteia, unor situații de fapt încadrate deja în drept în mod irevocabil.

Starea juridică a imobilului revendicat a fost determinată anterior apariției

prevederilor legale invocate, implicit ca urmare a aplicării altor dispoziții

normative.

Față de soluția

adoptată la imobilul teren, nu este posibilă nici restituirea în natură a

imobilului construcție cu destinația de dispensar situat pe terenul în

discuție, impunându-se acordarea tot de măsuri reparatorii prin echivalent;

pentru acesta, s-au formulat notificările nr. 633, 634 și 635, la care pârâta

nu a răspuns până în prezent. Însă, obiectul prezentei cereri este soluționarea

pe fond a notificărilor și restituirea în natură, astfel încât instanța nu a

putut, raportat la principiul disponibilității, să acorde ceea ce nu s-a cerut,

iar pentru toate aceste considerente, a respins ca neîntemeiată cererea de

chemare în judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 667A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă C.I.R. și cererea de aderare

la apel formulată de apelanta-reclamantă N.A.S. împotriva Sentinței civile nr.

1226 din 05 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General

și Primăria municipiului București prin Primarul General.

S-a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte cererea reclamantelor.

S-a constatat dreptul

reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția situată

în București, str. V.D. nr. 1 (fost 1 bis), sector 4, construcție parter,

demisol, etaj și mansardă, măsuri reparatorii egale cu valoarea de piață

stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, care vor fi acordate

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

S-a respins cererea

de restituire în natură a construcției și terenului aferent situate la adresa

menționată mai sus.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele:

Este nefondată prima

critică adusă sentinței atacate, referitoare la soluționarea cauzei fără

citarea legală a apelantelor reclamante, reținând în concluzie că, nefiind

într-unul din cazurile enumerate limitativ de art. 153 alin. (2) C. proc. civ.,

reclamantele au avut termen în cunoștință pentru termenul la care judecata

cauzei a avut loc, anume în 05 noiembrie 2009, nefiind necesar să fie citate

pentru acel termen.

Curtea a constatat,

de asemenea, fondată soluția tribunalului în ce privește respingerea cererii de

restituire în natură a terenului aferent dispensarului/spitalului, pentru

următoarele motive, care înlocuiesc motivarea tribunalului:

Potrivit art. II din

Titlul I al Legii nr. 247/2005 "(1) Deciziile sau dispozițiile ori, după

caz, ordinele conducătorilor autorităților administrației publice centrale,

având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele

prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (...), emise până la data

intrării în vigoare a prezentei legi, și nevalorificate, pot fi atacate la

secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află

sediul unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în

vigoare a prezentei legi. (2) Hotărârea pronunțată de prima instanță poate fi

atacată cu recurs la curtea de apel."

Așadar, la apariția

Legii nr. 247/2005 s-a dat posibilitatea persoanelor îndreptățite să conteste

deciziile/dispozițiile prin care, pentru imobile care cad sub incidența art. 16

alin. (1) din lege, li s-au acordat despăgubiri prin echivalent, pentru a cere

și a obține, în lumina noilor dispoziții ale legii modificate, restituirea în

natură a imobilelor, aceasta contrar celor reținute de prima instanță.

Această contestare

putea fi făcută însă, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005.

În cauză,

reclamantele au primit pentru terenul aferent spitalului S.L. din București,

Str. V.D. nr. 1 (1 bis) Dispoziția nr. 3568 din 15 decembrie 2004 a Primăriei

municipiului București, dispoziție prin care s-a soluționat notificarea

reclamantelor nr. 3188/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii în

echivalent pentru terenul în suprafață totală de 69.859,42 mp, suprafață totală

în care este inclus și terenul aferent dispensarului în litigiu. Pentru acest

teren s-au acordat reclamantelor despăgubiri sub forma titlurilor de valoare,

primite de către reclamante.

Așadar, odată ce

reclamantele nu au contestat această dispoziție în termenul de 12 luni

instituit de art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005, termen de decădere,

ele nu mai pot invoca în cererea prezentă, formulată la data de 23 martie 2009,

posibilitatea reanalizării posibilității de restituire în natură în contextul

noilor dispoziții ale art. 16 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Pentru aceste motive,

este legală soluția instanței de fond de a respinge cererea reclamantelor de

restituire în natură a terenului din Str. V.D. nr. 1 (1 bis).

În ce privește

situația construcției, Curtea a constatat următoarele: Prin notificările nr.

3188/2001, nr. 633/2001, nr. 634/2001 și nr. 635/2001, formulate în termen

legal, reclamantele au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în

natură a imobilului din București, Str. V.D. nr. 1, sector 4, în litigiu,

compus din teren și construcție (notificările nr. 3188/2001 și 633/2001 vizând

o suprafață extinsă de teren, de peste 8 ha, în care este inclusă și suprafața

de teren aferentă imobilului din Str. V.D. nr. 1, sector 4).

Primăria municipiului

București a soluționat până la acest moment notificările adresate de reclamante

numai cu privire la teren, emițând Dispoziția nr. 3568 din 15 decembrie 2004,

prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în

suprafață totală de 69.859,42 mp, suprafața totală în care este inclus și

terenul din Str. V.D. nr. 1, sector 4. În baza acestei dispoziții au fost emise

titlurile de valoare, primite efectiv de către reclamante.

Notificările nu au

fost soluționate însă niciodată cu privire la construcția din Str. V.D. nr. 1,

sector 4, deși au trecut 10 ani de la formularea acestora, iar termenul

prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 este cu evidență depășit.

Față de acestea,

având în vedere Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

dată în recurs în interesul legii, conform căreia "în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (...) instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond (...) acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate", Curtea a constatat că în cauză

se impune soluționarea pe fond a notificărilor formulate de reclamante cu

privire la construcție.

Imobilul din Str.

V.D. nr. 1 (1 bis), sector 4, teren și construcție, a aparținut autorului

reclamantelor N.G., fiind dobândit de acesta în proprietate prin actul de

vânzare-cumpărare nr. 28212/1939 și este situat în incinta celor 8 ha și 4486

mp ce fac obiectul contractului mai sus amintit.

Reclamantele sunt

succesoarele în drepturi ale proprietarului N.G., conform certificatului de

moștenitor nr. 39 din 14 aprilie 2000, în calitate de nepoate de frate.

Imobilul a fost

preluat de stat drept pedeapsă complementară a confiscării averii, urmare a

condamnării penale suferite de N.G. prin Decizia penală nr. 27/1948 a Curții de

Apel București. Prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2000 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, complet de 9 judecători, au fost casate această decizie

penală și decizia pronunțată în recurs, cu privire la N.G., a fost pronunțată

achitarea acestuia sub aspectul infracțiunilor pentru care fusese inițial

condamnat și a fost înlăturată pedeapsa complementară aplicată acestuia.

În consecință,

preluarea imobilului în discuție este considerată abuzivă, în raport de

dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, odată ce pedeapsa

confiscării averii a fost înlăturată preluarea devenind fără titlu, iar

reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii pentru aceasta, conform

art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Astfel cum s-a

relevat pe parcursul judecării apelului din adresele depuse la dosar apel,

construcția figurează actualmente ca aparținând Spitalului S.L., aflată în

administrarea Administrației Școlilor, Liceelor și Grădinițelor Sector 4, după

data de 25 februarie 2010, deși conform H.G. nr. 425/2008 au fost preluate în

administrarea CGMB un număr de 18 spitale, printre care și Spitalul S.L., din

componența căruia face parte și clădirea în discuție.

Conform raportului de

expertiză întocmit în cauză de expertul T.I.C., construcția a fost identificată

ca fiind o construcție în regim de înălțime variabil, respectiv parter și

parter plus etaj plus mansardă, precum și demisol.

Curtea a constatat

corectă aprecierea tribunalului conform căreia nu poate să fie dispusă

restituirea în natură a construcției către reclamante, câtă vreme terenul

aferent nu le-a fost restituit în natură acestora.

Din analiza

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și cu luarea în considerare a art.

6 din lege, Curtea a apreciat că la stabilirea naturii măsurilor reparatorii

cuvenite persoanei îndreptățite trebuie să se aibă ca element hotărâtor

situația terenului, natura măsurilor reparatorii fiind reglementată prin

raportare la situația terenului, construcția urmând soarta acestuia.

Nu este reglementată

în ansamblul Legii nr. 10/2001 posibilitatea restituirii în natură doar a

construcției, cu rămânerea terenului aferent în deținerea unității notificate,

situație care i-ar pune pe cei doi deținători în situația similară unui drept

de superficie. Dimpotrivă, spiritul legii este în sensul că, de fiecare dată

când, pentru anumite motive, nu poate fi restituit în natură terenul, să fie

acordate măsuri reparatorii în echivalent și pentru acesta și pentru

construcția aferentă.

În concluzie,

constatând calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii pentru construcția în discuție, Curtea a constatat că nu se poate

dispune restituirea în natură a acesteia către reclamante, astfel că măsurile

reparatorii cuvenite acestora sunt prin echivalent.

Este sub acest aspect

greșită aprecierea tribunalului conform căreia în pricina prezentă, întrucât

reclamantele au solicitat instanței prin cererea de chemare în judecată să

dispună restituirea în natură, principiul disponibilității ar împiedica

instanța de judecată să stabilească în favoarea acestora măsuri reparatorii

prin echivalent.

Cererea prezentă

trebuie privită în raport de specificul ei în contextul Legii nr. 10/2001.

În acest context

legal, prin notificările formulate reclamantele au cerut acordarea de măsuri

reparatorii pentru proprietățile preluate abuziv de statul comunist, iar

cererea prezentă de chemare în judecată are de soluționat pe fond aceste

notificări.

Caracterul

propriu-zis al măsurilor reparatorii cuvenite - anume restituire în natură sau

prin echivalent - este impus de dispozițiile legale și de situația de fapt, iar

nu lăsat la aprecierea reclamantelor și nici limitat la pretenția acestora de a

li se aplica o anumită măsură reparatorie.

Instanța de judecată

are de soluționat pe fond notificările, pentru prima oară, similar felului în

care însăși unitatea deținătoare notificată ar fi soluționat în faza

administrativă, apreciind ea însăși, în raport de situația de fapt și de

dispozițiile legale aplicabile acesteia, care este natura măsurilor reparatorii

cuvenite, indiferent de modul în care reclamantele înseși ar fi solicitat una

sau alta din aceste măsuri.

Așadar, indiferent de

faptul ca reclamantele au înțeles să solicite restituirea în natură (sau

similar, prin echivalent) instanța de judecată are de soluționat pe fond

notificarea și să stabilească, în raport de datele speței, care este măsura

reparatorie cuvenită, neoperând sub acest aspect limitări din perspectiva

principiului disponibilității procesului civil.

În consecință, Curtea

a constatat că a greșit tribunalul, apreciind că restituirea în natură nu este

posibilă, nu a stabilit dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin

echivalent.

Tocmai în aplicarea

Deciziei dată în recurs în interesul legii nr. 20/2007, Curtea a constatat că

se impune în cauză, pentru soluționarea pe fond a cauzei, să se constate

dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcție,

măsuri reparatorii egale cu valoarea de piață stabilită conform standardelor

internaționale de evaluare, care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al

Legii nr. 247/2005.

În ce privește

solicitarea reclamantelor de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri în

echivalent, Curtea a apreciat, în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005, că

aceasta măsură nu se poate adopta în cadrul procesual prezent, care îi are ca

pârâți exclusiv pe PMB și Municipiul București.

Este de netăgăduit

că, în realizarea cât mai eficientă a actului de justiție, cu atât mai mult cu

cât soluționarea notificărilor a trenat în fața organelor administrative o

durată de 10 ani, este de urmărit dezideratul apropierii cât mai mult posibil a

persoanelor îndreptățite de scopul ultim al acestei proceduri, care este

încasarea efectivă a despăgubirilor pentru proprietățile preluate abuziv.

Într-adevăr, soluționarea pretențiilor reclamantelor în fața Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor se poate dovedi foarte greoaie, față de ritmul

lent în care aceasta instituție lucrează.

Nu mai puțin însă,

instanța de judecată nu poate soluționa cauza cu ignorarea totală a cadrului

legal existent. Or, în contextul Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului

despăgubirilor cuvenite, raportat la evaluarea imobilului, se face în fața

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu în fața unităților

deținătoare, cum sunt pârâții din prezenta cauza. Extrapolând argumentele care

au stat la baza pronunțării Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Curtea nu a respins ideea că instanța de judecată poate stabili ea

însăși, în mod direct, cuantumul despăgubirilor cuvenite, însă această măsură

poate fi luată, pentru a respecta pe cât posibil cadrul legal existent, într-un

cadru procesual care să respecte procedura existentă în condițiile Legii nr.

247/2005, deci un cadru procesual care să includă și instituțiile implicate în

această parte a procedurii - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

sau, în definitiv, direct Statul Român, ca răspunzător direct pentru

ineficiența și modul defectuos de funcționare a mecanismului reglementat de Legea

nr. 247/2005, cu singura diferență că această parte a procedurii nu ar fi

administrativă, ci directă în fața instanței.

Cum în cauză însă,

pârâții chemați în judecată sunt doar unitatea deținătoare, în contradictoriu

cu care nu se desfășoară niciuna din procedurile de evaluare și stabilire a

cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că nu se poate stabili la acest

moment, în acest cadru, acest cuantum.

În concluzie, în baza

art. 296 C. proc. civ. Curtea a admis apelul și cererea de aderare la apel formulate

de reclamante și a decis în sensul considerentelor de mai sus.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General.

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte:

În speță, Municipiul

București a soluționat notificarea nr. 3188/2001 prin emiterea Dispoziției nr.

3568/2004, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru

terenul în suprafață de 69859,42 mp.

Intimatele-contestatoare

C.I.R. și N.A.S. ar fi trebuit să formuleze contestație în termenul de 30 zile

de la data comunicării dispoziției sus-menționate și nu să introducă o acțiune

prin care să solicite instanței să soluționeze pe fond notificarea formulată în

baza Legii nr. 10/2001.

Art. 27 din Legea nr.

10/2001 prevede posibilitatea persoanelor îndreptățite de a formula contestație

împotriva dispoziției emise de unitatea deținătoare în cazul în care nu sunt

mulțumite de aceasta.

Urmează să se

constate că intimatele-contestatoare nu au formulat contestație prin care să

arate că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea și cu privire la

construcție, deci, se apreciază că nu pot introduce o acțiune prin care să

solicite instanței soluționarea pe fond a notificării.

În cazul în care se

va respinge această apărare a instituției recurente, se învederează

următoarele:

Potrivit art. 23

alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001 "în termen de 60 de zile de la data

înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare conform art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe

prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii

formulate". Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen

de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu obligarea la

despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod

culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu,

lucru care nu a fost dovedit în cauză.

În altă ordine de

idei, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate, calitatea

de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu "acte",

respectiv înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui

act juridic civil jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv,

translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă

de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce această

dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor edificatoare, unitatea

deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând curgă după

completarea dosarelor de notificare.

Mai mult, în art. 22

din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 se

prevede că "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse

până la data soluționării notificării".

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat,

urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:

O primă critică

vizează faptul că intimatele-contestatoare C.I.R. și N.A.S. nu au formulat

contestație împotriva Dispoziției nr. 3568/2004 prin care să invoce că unitatea

deținătoare nu a soluționat notificarea și cu privire la construcție, prin

urmare, se apreciază că nu pot introduce o acțiune separată prin care să

solicite instanței soluționarea pe fond a notificării.

Sub acest aspect,

Înalta Curte constată că Primăria municipiului București a soluționat

notificările adresate de intimatele contestatoare numai cu privire la teren,

emițând Dispoziția nr. 3568 din 15 decembrie 2004, prin care s-au acordat

măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață totală de

69.859,42 mp, suprafață totală în care este inclus și terenul din Str. V.D. nr.

1, sector 4. În baza acestei dispoziții au fost emise titlurile de valoare,

primite efectiv de către intimatele contestatoare.

Notificările nu au

fost soluționate, însă, și cu privire la construcția din Str. V.D. nr. 1,

sector 4, iar termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 a fost în mod

evident depășit.

Față de acesta

situație, Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de apel a făcut

aplicarea Deciziei nr. XX/2007, dată în recurs în interesul legii, conform

căreia "în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

(...) instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond (...)

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate", constatând,

astfel, că în cauză se impune soluționarea pe fond a notificărilor formulate de

intimatele reclamante cu privire la construcție.

Conform dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia dată în recurs în interesul legii,

este obligatorie pentru instanțe.

O altă critică se

referă la termenul de 60 de zile de soluționare a cererii, care este un termen

de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu obligarea la

despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod

culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu,

lucru care nu a fost dovedit în cauză.

Prin notificările

formulate intimatele reclamante au cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru

proprietățile preluate în mod abuziv de statul comunist, iar prin cererea de

chemare în judecată au solicitat soluționarea pe fond a acestor notificări și

cu privire la construcția din Str. V.D. nr. 1, sector 4, București.

Tocmai în aplicarea

deciziei dată în recurs în interesul legii, mai sus-menționată, s-a apreciat că

se impune, pentru soluționarea pe fond a cauzei, constatarea dreptului

reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcție, măsuri

reparatorii egale cu valoarea de piață stabilită conform standardelor

internaționale de evaluare, care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al

Legii nr. 247/2005.

În speță, este de

netăgăduit că soluționarea notificărilor a trenat în fața organelor

administrative o durată mare de timp, din culpa acestora, astfel încât este

incontestabil dreptul persoanelor îndreptățite la beneficiul legii speciale de

reparație, constând în încasarea efectivă a despăgubirilor pentru proprietățile

preluate abuziv.

În ceea ce privește

susținerea recurentului pârât, în sensul că intimatele contestatoare nu ar fi

făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în

condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte urmează să o înlăture ca

nefondată.

Așa cum în mod corect

s-a reținut în etapele procesuale anterioare, imobilul din Str. V.D. nr. 1 (1

bis), sector 4, teren și construcție, a aparținut autorului reclamantelor N.G.,

fiind dobândit de acesta în proprietate prin actul de vânzare-cumpărare nr.

28212/1939 și este situat în incinta celor 8 ha și 4486 mp ce fac obiectul

contractului mai sus amintit.

Intimatele-reclamante

sunt succesoare în drepturi ale proprietarului N.G., conform certificatului de

moștenitor nr. 39 din 14 aprilie 2000, în calitate de nepoate de frate.

Imobilul a fost

preluat de stat drept pedeapsă complementară a confiscării averii, urmare a

condamnării penale suferite de N.G. prin Decizia penală nr. 27/1948 a Curții de

Apel București. Prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2000 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, complet de 9 judecători, au fost casate această decizie

penală și decizia pronunțată în recurs, cu privire la N.G., a fost pronunțată

achitarea acestuia sub aspectul infracțiunilor pentru care fusese inițial

condamnat și a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii

aplicată acestuia.

Drept consecință,

preluarea imobilului în litigiu a fost abuzivă, în raport de dispozițiile art.

2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, intimatele reclamante fiind îndreptățite la

măsuri reparatorii pentru acesta, conform art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General

împotriva Deciziei civile nr. 667A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV