ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6387/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 23 martie 2009, reclamantele C.I.R. și N.A.S. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Primăria municipiului București prin Primarul General, solicitând instanței să dispună soluționarea pe fond a Notificării nr. 3188/2001 adresată P.M.B și care face obiectul Dosarului nr. 13799/2001 înregistrat la P.M.B. - Comisia de Lege 10/2001; a Notificării nr. 633 din 11 iunie 2001 adresată Primăriei Sectorului 4 București; a Notificării nr. 634 din 11 iunie 2001 adresată Ministerului Sănătății și Familiei și a Notificării nr. 635 din 11 iunie 2001 adresată Dispensarului pentru Bătrâni din București str. V.D.

nr. 1, sector 4, prin care a solicitat restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului cu destinația de dispensar, compus din construcție și teren, situat în București, str. V.D. nr. 1, sector 4, precum și restituirea în natură a imobilului cu destinația de dispensar situat în București, str. V.D. nr. 1 bis (fost nr. 1) sector 4, compus din teren în suprafața de 435 mp și construcția edificată pe acesta, formată din parter, etaj și mansardă. Prin Sentința civilă nr. 1226 din 05 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamante.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prin Dispoziția nr. 3568 din 15 decembrie 2004 a Primăriei municipiului București s-a soluționat notificarea reclamantelor nr. 3188/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 69.859,42 mp, în raport de care s-a respins cererea de restituire în natură. S-a reținut că terenul a cărui restituire se solicită este în prezent afectat astfel: blocuri de locuințe, dispensar, străzi și alei de acces, platforme betonate, parcări, chioșcuri și garaje, precum și spații verzi aferente blocurilor de locuințe.

De asemenea, s-a mai reținut că din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum și din precizarea reclamantelor făcută în ședința publică din 18 iunie 2009, reiese că dispoziția menționată se referă și la terenul aferent dispensarului în litigiu, de 435 mp, teren inclus în suprafața de 69.859,42 mp pentru care s-au acordat despăgubiri sub forma titlurilor de valoare, primite de către reclamante. Conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Întrucât Dispoziția nr. 3568 din 15 decembrie 2004 nu a fost atacată în termenul legal de către reclamante, acestea nu mai pot solicita, la acest moment, restituirea în natură a terenului menționat, întrucât dispoziția prin care li s-au acordat titluri de valoare, acceptate la acel moment, a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, neputând fi revocată doar pentru motivul că reclamantele s-au răzgândit. Mai mult, din adresa depusă la dosar, rezultă că acestea au solicitat expres acordarea de despăgubiri sub formă de titluri de valoare, pentru diferența de teren care nu le-a fost restituit în natură.

Situația de fapt și de drept a reclamantelor raportat la imobilul teren aferent dispensarului a fost deja analizată și definitiv stabilită prin Dispoziția nr. 3568 din 15 decembrie 2004. Apariția unei legi mai favorabile reclamantelor, astfel cum au invocat acestea, nu poate fi aplicată, față de principiul neretroactivității acesteia, unor situații de fapt încadrate deja în drept în mod irevocabil. Starea juridică a imobilului revendicat a fost determinată anterior apariției prevederilor legale invocate, implicit ca urmare a aplicării altor dispoziții normative. Față de soluția adoptată la imobilul teren, nu este posibilă nici restituirea în natură a imobilului construcție cu destinația de dispensar situat pe terenul în discuție, impunându-se acordarea tot de măsuri reparatorii prin echivalent; pentru acesta, s-au formulat notificările nr. 633, 634 și 635, la care pârâta nu a răspuns până în prezent.

Însă, obiectul prezentei cereri este soluționarea pe fond a notificărilor și restituirea în natură, astfel încât instanța nu a putut, raportat la principiul disponibilității, să acorde ceea ce nu s-a cerut, iar pentru toate aceste considerente, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. Prin Decizia civilă nr. 667A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă C.I.R. și cererea de aderare la apel formulată de apelanta-reclamantă N.A.S. împotriva Sentinței civile nr. 1226 din 05 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Primăria municipiului București prin Primarul General.

S-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte cererea reclamantelor. S-a constatat dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția situată în București, str. V.D. nr. 1 (fost 1 bis), sector 4, construcție parter, demisol, etaj și mansardă, măsuri reparatorii egale cu valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. S-a respins cererea de restituire în natură a construcției și terenului aferent situate la adresa menționată mai sus. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele: Este nefondată prima critică adusă sentinței atacate, referitoare la soluționarea cauzei fără citarea legală a apelantelor reclamante, reținând în concluzie că, nefiind într-unul din cazurile enumerate limitativ de art. 153 alin. (2) C. proc.

civ., reclamantele au avut termen în cunoștință pentru termenul la care judecata cauzei a avut loc, anume în 05 noiembrie 2009, nefiind necesar să fie citate pentru acel termen.

Curtea a constatat, de asemenea, fondată soluția tribunalului în ce privește respingerea cererii de restituire în natură a terenului aferent dispensarului/spitalului, pentru următoarele motive, care înlocuiesc motivarea tribunalului: Potrivit art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005 "(1) Deciziile sau dispozițiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităților administrației publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (...), emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și nevalorificate, pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Hotărârea pronunțată de prima instanță poate fi atacată cu recurs la curtea de apel." Așadar, la apariția Legii nr. 247/2005 s-a dat posibilitatea persoanelor îndreptățite să conteste deciziile/dispozițiile prin care, pentru imobile care cad sub incidența art. 16 alin. (1) din lege, li s-au acordat despăgubiri prin echivalent, pentru a cere și a obține, în lumina noilor dispoziții ale legii modificate, restituirea în natură a imobilelor, aceasta contrar celor reținute de prima instanță. Această contestare putea fi făcută însă, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. În cauză, reclamantele au primit pentru terenul aferent spitalului S.L. din București, Str. V.D.

nr. 1 (1 bis) Dispoziția nr. 3568 din 15 decembrie 2004 a Primăriei municipiului București, dispoziție prin care s-a soluționat notificarea reclamantelor nr. 3188/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață totală de 69.859,42 mp, suprafață totală în care este inclus și terenul aferent dispensarului în litigiu. Pentru acest teren s-au acordat reclamantelor despăgubiri sub forma titlurilor de valoare, primite de către reclamante. Așadar, odată ce reclamantele nu au contestat această dispoziție în termenul de 12 luni instituit de art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005, termen de decădere, ele nu mai pot invoca în cererea prezentă, formulată la data de 23 martie 2009, posibilitatea reanalizării posibilității de restituire în natură în contextul noilor dispoziții ale art. 16 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Pentru aceste motive, este legală soluția instanței de fond de a respinge cererea reclamantelor de restituire în natură a terenului din Str. V.D. nr. 1 (1 bis). În ce privește situația construcției, Curtea a constatat următoarele: Prin notificările nr. 3188/2001, nr. 633/2001, nr. 634/2001 și nr. 635/2001, formulate în termen legal, reclamantele au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului din București, Str. V.D. nr. 1, sector 4, în litigiu, compus din teren și construcție (notificările nr. 3188/2001 și 633/2001 vizând o suprafață extinsă de teren, de peste 8 ha, în care este inclusă și suprafața de teren aferentă imobilului din Str. V.D.

nr. 1, sector 4). Primăria municipiului București a soluționat până la acest moment notificările adresate de reclamante numai cu privire la teren, emițând Dispoziția nr. 3568 din 15 decembrie 2004, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață totală de 69.859,42 mp, suprafața totală în care este inclus și terenul din Str. V.D. nr. 1, sector 4. În baza acestei dispoziții au fost emise titlurile de valoare, primite efectiv de către reclamante. Notificările nu au fost soluționate însă niciodată cu privire la construcția din Str. V.D. nr. 1, sector 4, deși au trecut 10 ani de la formularea acestora, iar termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 este cu evidență depășit.

Față de acestea, având în vedere Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, conform căreia "în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (...) instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond (...) acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate", Curtea a constatat că în cauză se impune soluționarea pe fond a notificărilor formulate de reclamante cu privire la construcție. Imobilul din Str. V.D. nr. 1 (1 bis), sector 4, teren și construcție, a aparținut autorului reclamantelor N.G., fiind dobândit de acesta în proprietate prin actul de vânzare-cumpărare nr. 28212/1939 și este situat în incinta celor 8 ha și 4486 mp ce fac obiectul contractului mai sus amintit.

Reclamantele sunt succesoarele în drepturi ale proprietarului N.G., conform certificatului de moștenitor nr. 39 din 14 aprilie 2000, în calitate de nepoate de frate. Imobilul a fost preluat de stat drept pedeapsă complementară a confiscării averii, urmare a condamnării penale suferite de N.G. prin Decizia penală nr. 27/1948 a Curții de Apel București. Prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, complet de 9 judecători, au fost casate această decizie penală și decizia pronunțată în recurs, cu privire la N.G., a fost pronunțată achitarea acestuia sub aspectul infracțiunilor pentru care fusese inițial condamnat și a fost înlăturată pedeapsa complementară aplicată acestuia.

În consecință, preluarea imobilului în discuție este considerată abuzivă, în raport de dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, odată ce pedeapsa confiscării averii a fost înlăturată preluarea devenind fără titlu, iar reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii pentru aceasta, conform art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001. Astfel cum s-a relevat pe parcursul judecării apelului din adresele depuse la dosar apel, construcția figurează actualmente ca aparținând Spitalului S.L., aflată în administrarea Administrației Școlilor, Liceelor și Grădinițelor Sector 4, după data de 25 februarie 2010, deși conform H.G. nr. 425/2008 au fost preluate în administrarea CGMB un număr de 18 spitale, printre care și Spitalul S.L., din componența căruia face parte și clădirea în discuție.

Conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul T.I.C., construcția a fost identificată ca fiind o construcție în regim de înălțime variabil, respectiv parter și parter plus etaj plus mansardă, precum și demisol. Curtea a constatat corectă aprecierea tribunalului conform căreia nu poate să fie dispusă restituirea în natură a construcției către reclamante, câtă vreme terenul aferent nu le-a fost restituit în natură acestora. Din analiza dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și cu luarea în considerare a art. 6 din lege, Curtea a apreciat că la stabilirea naturii măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite trebuie să se aibă ca element hotărâtor situația terenului, natura măsurilor reparatorii fiind reglementată prin raportare la situația terenului, construcția urmând soarta acestuia.

Nu este reglementată în ansamblul Legii nr. 10/2001 posibilitatea restituirii în natură doar a construcției, cu rămânerea terenului aferent în deținerea unității notificate, situație care i-ar pune pe cei doi deținători în situația similară unui drept de superficie. Dimpotrivă, spiritul legii este în sensul că, de fiecare dată când, pentru anumite motive, nu poate fi restituit în natură terenul, să fie acordate măsuri reparatorii în echivalent și pentru acesta și pentru construcția aferentă. În concluzie, constatând calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru construcția în discuție, Curtea a constatat că nu se poate dispune restituirea în natură a acesteia către reclamante, astfel că măsurile reparatorii cuvenite acestora sunt prin echivalent.

Este sub acest aspect greșită aprecierea tribunalului conform căreia în pricina prezentă, întrucât reclamantele au solicitat instanței prin cererea de chemare în judecată să dispună restituirea în natură, principiul disponibilității ar împiedica instanța de judecată să stabilească în favoarea acestora măsuri reparatorii prin echivalent. Cererea prezentă trebuie privită în raport de specificul ei în contextul Legii nr. 10/2001. În acest context legal, prin notificările formulate reclamantele au cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru proprietățile preluate abuziv de statul comunist, iar cererea prezentă de chemare în judecată are de soluționat pe fond aceste notificări. Caracterul propriu-zis al măsurilor reparatorii cuvenite - anume restituire în natură sau prin echivalent - este impus de dispozițiile legale și de situația de fapt, iar nu lăsat la aprecierea reclamantelor și nici limitat la pretenția acestora de a li se aplica o anumită măsură reparatorie.

Instanța de judecată are de soluționat pe fond notificările, pentru prima oară, similar felului în care însăși unitatea deținătoare notificată ar fi soluționat în faza administrativă, apreciind ea însăși, în raport de situația de fapt și de dispozițiile legale aplicabile acesteia, care este natura măsurilor reparatorii cuvenite, indiferent de modul în care reclamantele înseși ar fi solicitat una sau alta din aceste măsuri. Așadar, indiferent de faptul ca reclamantele au înțeles să solicite restituirea în natură (sau similar, prin echivalent) instanța de judecată are de soluționat pe fond notificarea și să stabilească, în raport de datele speței, care este măsura reparatorie cuvenită, neoperând sub acest aspect limitări din perspectiva principiului disponibilității procesului civil.

În consecință, Curtea a constatat că a greșit tribunalul, apreciind că restituirea în natură nu este posibilă, nu a stabilit dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent. Tocmai în aplicarea Deciziei dată în recurs în interesul legii nr. 20/2007, Curtea a constatat că se impune în cauză, pentru soluționarea pe fond a cauzei, să se constate dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcție, măsuri reparatorii egale cu valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. În ce privește solicitarea reclamantelor de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri în echivalent, Curtea a apreciat, în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005, că aceasta măsură nu se poate adopta în cadrul procesual prezent, care îi are ca pârâți exclusiv pe PMB și Municipiul București.

Este de netăgăduit că, în realizarea cât mai eficientă a actului de justiție, cu atât mai mult cu cât soluționarea notificărilor a trenat în fața organelor administrative o durată de 10 ani, este de urmărit dezideratul apropierii cât mai mult posibil a persoanelor îndreptățite de scopul ultim al acestei proceduri, care este încasarea efectivă a despăgubirilor pentru proprietățile preluate abuziv. Într-adevăr, soluționarea pretențiilor reclamantelor în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se poate dovedi foarte greoaie, față de ritmul lent în care aceasta instituție lucrează. Nu mai puțin însă, instanța de judecată nu poate soluționa cauza cu ignorarea totală a cadrului legal existent.

Or, în contextul Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, raportat la evaluarea imobilului, se face în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu în fața unităților deținătoare, cum sunt pârâții din prezenta cauza.

Extrapolând argumentele care au stat la baza pronunțării Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea nu a respins ideea că instanța de judecată poate stabili ea însăși, în mod direct, cuantumul despăgubirilor cuvenite, însă această măsură poate fi luată, pentru a respecta pe cât posibil cadrul legal existent, într-un cadru procesual care să respecte procedura existentă în condițiile Legii nr. 247/2005, deci un cadru procesual care să includă și instituțiile implicate în această parte a procedurii - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, în definitiv, direct Statul Român, ca răspunzător direct pentru ineficiența și modul defectuos de funcționare a mecanismului reglementat de Legea nr. 247/2005, cu singura diferență că această parte a procedurii nu ar fi administrativă, ci directă în fața instanței.

Cum în cauză însă, pârâții chemați în judecată sunt doar unitatea deținătoare, în contradictoriu cu care nu se desfășoară niciuna din procedurile de evaluare și stabilire a cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că nu se poate stabili la acest moment, în acest cadru, acest cuantum. În concluzie, în baza art. 296 C. proc. civ. Curtea a admis apelul și cererea de aderare la apel formulate de reclamante și a decis în sensul considerentelor de mai sus. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General. Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, următoarele aspecte: În speță, Municipiul București a soluționat notificarea nr. 3188/2001 prin emiterea Dispoziției nr. 3568/2004, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 69859,42 mp.

Intimatele-contestatoare C.I.R. și N.A.S. ar fi trebuit să formuleze contestație în termenul de 30 zile de la data comunicării dispoziției sus-menționate și nu să introducă o acțiune prin care să solicite instanței să soluționeze pe fond notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001. Art. 27 din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea persoanelor îndreptățite de a formula contestație împotriva dispoziției emise de unitatea deținătoare în cazul în care nu sunt mulțumite de aceasta. Urmează să se constate că intimatele-contestatoare nu au formulat contestație prin care să arate că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea și cu privire la construcție, deci, se apreciază că nu pot introduce o acțiune prin care să solicite instanței soluționarea pe fond a notificării.

În cazul în care se va respinge această apărare a instituției recurente, se învederează următoarele: Potrivit art. 23 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001 "în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate". Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.

În altă ordine de idei, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate, calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu "acte", respectiv înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor edificatoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând curgă după completarea dosarelor de notificare.

Mai mult, în art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 se prevede că "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluționării notificării". Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed: O primă critică vizează faptul că intimatele-contestatoare C.I.R. și N.A.S. nu au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 3568/2004 prin care să invoce că unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea și cu privire la construcție, prin urmare, se apreciază că nu pot introduce o acțiune separată prin care să solicite instanței soluționarea pe fond a notificării.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că Primăria municipiului București a soluționat notificările adresate de intimatele contestatoare numai cu privire la teren, emițând Dispoziția nr. 3568 din 15 decembrie 2004, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață totală de 69.859,42 mp, suprafață totală în care este inclus și terenul din Str. V.D. nr. 1, sector 4. În baza acestei dispoziții au fost emise titlurile de valoare, primite efectiv de către intimatele contestatoare. Notificările nu au fost soluționate, însă, și cu privire la construcția din Str. V.D. nr. 1, sector 4, iar termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 a fost în mod evident depășit.

Față de acesta situație, Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. XX/2007, dată în recurs în interesul legii, conform căreia "în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (...) instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond (...) acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate", constatând, astfel, că în cauză se impune soluționarea pe fond a notificărilor formulate de intimatele reclamante cu privire la construcție. Conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia dată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe.

O altă critică se referă la termenul de 60 de zile de soluționare a cererii, care este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză. Prin notificările formulate intimatele reclamante au cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru proprietățile preluate în mod abuziv de statul comunist, iar prin cererea de chemare în judecată au solicitat soluționarea pe fond a acestor notificări și cu privire la construcția din Str. V.D. nr. 1, sector 4, București.

Tocmai în aplicarea deciziei dată în recurs în interesul legii, mai sus-menționată, s-a apreciat că se impune, pentru soluționarea pe fond a cauzei, constatarea dreptului reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcție, măsuri reparatorii egale cu valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, care vor fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. În speță, este de netăgăduit că soluționarea notificărilor a trenat în fața organelor administrative o durată mare de timp, din culpa acestora, astfel încât este incontestabil dreptul persoanelor îndreptățite la beneficiul legii speciale de reparație, constând în încasarea efectivă a despăgubirilor pentru proprietățile preluate abuziv.

În ceea ce privește susținerea recurentului pârât, în sensul că intimatele contestatoare nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte urmează să o înlăture ca nefondată. Așa cum în mod corect s-a reținut în etapele procesuale anterioare, imobilul din Str. V.D. nr. 1 (1 bis), sector 4, teren și construcție, a aparținut autorului reclamantelor N.G., fiind dobândit de acesta în proprietate prin actul de vânzare-cumpărare nr. 28212/1939 și este situat în incinta celor 8 ha și 4486 mp ce fac obiectul contractului mai sus amintit. Intimatele-reclamante sunt succesoare în drepturi ale proprietarului N.G., conform certificatului de moștenitor nr. 39 din 14 aprilie 2000, în calitate de nepoate de frate.

Imobilul a fost preluat de stat drept pedeapsă complementară a confiscării averii, urmare a condamnării penale suferite de N.G. prin Decizia penală nr. 27/1948 a Curții de Apel București. Prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, complet de 9 judecători, au fost casate această decizie penală și decizia pronunțată în recurs, cu privire la N.G., a fost pronunțată achitarea acestuia sub aspectul infracțiunilor pentru care fusese inițial condamnat și a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii aplicată acestuia. Drept consecință, preluarea imobilului în litigiu a fost abuzivă, în raport de dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, intimatele reclamante fiind îndreptățite la măsuri reparatorii pentru acesta, conform art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva Deciziei civile nr. 667A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV