ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3857/2010

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția civilă, la data de 1 aprilie 2003, și precizată la o dată ulterioară, reclamantul C.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primarul comunei Roșia Montana, anularea Dispoziției nr. 195 din 26 februarie 2003 emisă de pârât; constatarea preluării abuzive, fără titlu, de către Statul Român, a instalației de prelucrare a minereului înscrisă în CF nr. aaa Roșia Montană de sub A+1 cu nr. top. bbb loc de steampuri cu 3 săgeți existentă exterior de 43 stj.p. împreună cu dreptul de apă, distruse ca efect al naționalizării potrivit Legii nr. 119/1948; acordarea despăgubirilor în valoare de 270.000.000 RON prin acordarea de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital care să acopere această valoare; acordarea folosului de tras pentru acestea din 1948 până în prezent; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 317 din 4 iunie 2003 Tribunalul Alba, secția civilă, a admis în parte contestația reclamantului, a constatat preluarea abuzivă, fără titlu, de către Statul Român, a instalației de prelucrare a minereului(steampuri cu trei săgeți) înscrisă în CF aaa Roșia Montană nr. top. bbb, a anulat dispoziția atacată și a constatat că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul a făcut dovada cu extrase CF și contracte de vânzare-cumpărare că antecesorii săi au deținut instalații de steampuri încorporate în terenul menționat în extrasul CF și care serveau în mod permanent desfășurării activității unei întreprinderi naționalizate, instalații ce au fost naționalizate în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 119/1998, fiind supuse restituirii conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în măsura în care există în natură, în caz contrar reclamantul fiind îndreptățit la măsuri reparatorii. Instanța de fond a respins capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri în cuantum de 270.000.000 RON sub formă de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, precum și pentru acordarea folosului de tras pentru perioada din 1948 până în prezent.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul. În apelul reclamantului s-a solicitat schimbarea sentinței de fond în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, conform răspunsului la întâmpinare depus la dosar la termenul din 28 mai 2003 și a concluziilor scrise înregistrate la 03 iunie 2003, arătându-se că nu se poate reține motivarea instanței în sensul că nu se pot acorda despăgubiri pentru nefuncționarea instalațiilor din anul 1948 până în prezent, întrucât Legea nr. 10/2001 nu prevede astfel de măsuri reparatorii, deoarece art. 6 alin. (2) din lege prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat ori de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afara cazului în care au fost înlocuite sau casate.

În apelul pârâtului s-a arătat că în mod greșit instanța a constatat că instalațiile de steampuri încorporate terenului au fost preluate de stat cu ocazia naționalizării și că în mod greșit s-au considerat aceste instalații ca fiind de natura celor care servesc în mod permanent activității unei întreprinderi naționalizate. Reclamantul nu a făcut dovada că instalațiile proprietatea antecesorilor săi au servit în mod permanent la activitatea unei întreprinderi naționalizate și nici faptul că acestea au fost preluate abuziv de stat odată cu imobilul, terenul menționat în extrasul CF fiind și în prezent în proprietatea reclamantului. Pârâtul a mai arătat că, în baza art. 1 din Legea nr. 119/1948 au fost naționalizate, printre altele, bogățiile subsolului, fapt ce a atras încetarea de drept a activității steampurilor proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice, acestea nemaiavând dreptul să exploateze câmpuri aurifere din zona Munților Apuseni.

Prin Decizia civilă nr. 1754/A din 12 noiembrie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul pârâtei Primăria comunei Roșia Montană și a schimbat sentința atacată în sensul respingerii contestației formulate de reclamant, respingând apelul acestuia ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că steampurile proprietatea antecesorilor săi au fost preluate efectiv de către Statul Român cu ocazia naționalizării, și nici dovada faptului că aceste steampuri serveau în mod permanent activității unei întreprinderi naționalizate, motiv pentru care Statul Român nu datorează reclamantului nici un fel de despăgubiri, cererea fiind nefondată sub toate aspectele.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 9 și 10 C. proc. civ., arătând că din actele și lucrările dosarului rezultă calitatea sa de moștenitor al foștilor proprietari ai terenului în litigiu și instalației aferente de prelucrare a minereului, conform CF nr. aaa Roșia Montană nr. top. bbb, împrejurare față de care este irelevantă situația faptică actuală a existenței acestor instalații, și față de care nu mai este necesar a se administra probatorii suplimentare.

A mai arătat că aceste instalații au funcționat din anul 1930 potrivit legislației în vigoare la acel moment, iar instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, neluând în considerare faptul că măsurile reparatorii prevăzute de legea specială privesc inclusiv instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, afară de cazul dacă au fost înlocuite, casate, etc. Instalația de prelucrare a minereului reprezintă un bun imobil prin destinație, a cărei restituire nu poate fi împiedicată decât de începerea unor lucrări de investiții de interes public, iar naționalizarea acestor bunuri conform Legii nr. 119/1948 reprezintă transformarea proprietății private în proprietate de stat, aspect ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, astfel încât se impune admiterea în totalitate a acțiunii introductive de instanță.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Recursul reclamantului C.I. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 22 decembrie 2004, iar la data de 1 iulie 2005 a fost suspendată judecata acestuia în temeiul dispozițiilor art. 243 pct. 1 C. proc. civ., constatându-se decesul reclamantului, precum și faptul că nici una din părți nu a solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor. S-a mai constatat că, atât pe parcursul soluționării recursului, cât și cu ocazia repunerii cauzei pe rol din oficiu, în vederea discutării perimării, reclamantul a fost citat prin mandatar Fundația Alburnus Maior, astfel încât procedura de citare a fost legal îndeplinită, potrivit dispozițiilor art. 71 C. proc.

civ., iar de la data suspendării judecării recursului (1 iulie 2005) și până la data repunerii pe rol (4 mai 2010), nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, cauza fiind lăsată în nelucrare. Potrivit art. 248(1) C. proc. civ., incident în cauză, "orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an". Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție. Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. În speță, de la data când a intervenit suspendarea (1 iulie 2005) și până la data repunerii pe rol din oficiu (4 mai 2010) recurentul-reclamant C.I.

nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare recursul. Față de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părții, Înalta Curte constată incidența art. 248(1) C. proc. civ. și perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva Deciziei nr. 1754/A din 12 noiembrie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2010. Procesat de GGC - NN