ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3723/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 9297 din 12

iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a

dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată și s-a dispus

obligarea pârâților să nu mai folosească interfața grafică (semnele grafice

asociate denumirii, frontul literelor denumirii, culorile, combinația

imagine-text) a site-ului proprietatea reclamantei, existent în ianuarie 2007

la adresa web X. De asemenea, instanța a obligat pe pârâți

să plătească reclamantei suma de 80.407,75 lei cu titlu de despăgubiri

materiale și a respins ca neîntemeiate capetele de cerere prin care se solicită

ca pârâții să fie obligați să înceteze faptele de deturnare a clientelei prin

folosirea de către fostul administrator a legăturilor stabilite cu această

clientelă în cadrul funcției deținute, să nu mai folosească numele de domeniu

și adresa web X, precum și capătul de cerere privind obligarea pârâților la

daune morale.

În motivare, instanța de fond, în

raport de dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 și art.998-999 C.

civ., a reținut că sunt dovedite susținerile reclamantei în sensul că, față de

probatoriul administrat, site-ui îi aparține. In ceea ce privește deturnarea

clientelei, tribunalul apreciază că reclamanta trebuia să dovedească care erau

acei clienți care au încheiat contracte în perioada în care pârâtul persoană

fizică a deținut calitatea de administrator, clienți care nu au mai continuat

colaborarea ulterior plecării acestuia, or, în raport de dispozițiile art. 4 din

Legea nr. 11/1991, nefiind probate susținerile, s-a dispus respingerea ca

neîntemeiat a acestui capăt de cerere.

S-a mai apreciat că, în raport de

situația de fapt și de drept reținută, sunt neîntemeiate pretențiile

reclamantei de a se interzice pârâților folosirea numelui de domeniu și a

adresei web a acestuia, motiv pentru care vor fi respinse de către instanță.

Tribunalul a respins pretenția

reclamantei de a-i fi reparat prejudiciul moral, constatând că aceasta nu a

administrat probe prin care să dovedească lezarea reputației sale.

Curtea de Apel București, prin decizia

nr. 74 de la 8 februarie 2010, a respins ca nefondate apelurile, reținând, în

esență, următoarele:

Cu privire la apelul reclamantului SC D.M.S.

SRL București, primul motiv referitor la nepronunțarea instanței asupra cererii

privind cheltuielile de judecată, este vădit nefondat, deoarece așa

cum

rezultă din încheierea de dezbateri din 11 mai 2009 (încheierea de amânare a

pronunțării) - fila 213 verso din dosarul T.B. vol. II) reclamanta a arătat că

va formula o cerere de obligare la plata cheltuielilor de judecată „pe cale

separată

”

.

Critica referitoare la soluția dată

capătului de cerere privind daunele morale este, de asemenea, nefondată,

deoarece din probele administrate în cauză nu a rezultat nici existența, nici

întinderea prejudiciului moral. Prin urmare, în condițiile articolelor 998 -

999 din C. civ., dar și ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 privind

combaterea concurenței neloiale, reclamanta avea obligația să facă dovezi certe

privind existența prejudiciului moral, dar și întinderea acestuia.

În ce privește motivul de apel privind

greșita determinare a cuantumului daunelor materiale în condițiile respingerii

probei cu expertiză contabilă (soluție, de asemenea, criticată) Curtea

apreciază că este nefondat, deoarece Tribunalul a încuviințat numai acele probe

care, raportat la obiectul pricinii și mai ales la susținerile reclamantei

(căreia în revine sarcina probei) s-au dovedit a fi utile concludente și pertinente

în soluționarea cauzei (conform art. 167 din C. proc. civ. și art. 201 din C.

proc. civ.).

Motivul de apel privind respingerea

capătului de cerere privind obligarea pârâților de a nu mai folosi numele de

domeniu și adresa de web X, este, de asemenea, nefondat, deoarece ceea ce

susține apelanta că „este evident

”

nu are acest caracter, neavând natura unei fapte notorii. Mai mult, instanța a

reținut în mod judicios că, potrivit art. 7 lit. e) din Legea nr. 8/1996

privind dreptul de autor și articolul 72 alin. (1) din aceeași lege, sunt

supuse protecției dreptului de autor „orice expresie a unui program, programele

de aplicație, și sistemele de operare exprimate în orice fel de limbaj fie în

cod-sursă, sau cod-obiect materialul de concepție pregătitor precum și

manualele”. Or, în condițiile în care numele de domeniu a fost achiziționat pe

societatea pârâtă înainte ca pârâtul să devină asociat rezultă că, în mod legal

și temeinic, s-a respins acest capăt de cerere. Faptul că ambele societăți au

în obiectul lor de activitate același domeniu și împrejurarea că reclamanta are

acest domeniu de activitate ca „principal” iar pârâta (societate comercială)

„secundar”, nu sunt suficiente prin ele însele pentru admiterea acestui capăt

de cerere după concluziile arătate mai sus.

Privitor la critica apelantei

referitoare la soluția dată capătului de cerere privind obligarea la încetarea

faptelor de deturnare a clientelei și aceasta a fost socotită ca nefondată,

apelanta invocând silogisme bazate pe prezumții, probe pe aspectul deturnării

efective a clientelei nefiind efectuate de reclamantă, cum corect retine

tribunalul.

Î

n

fine, motivul de apel privind martorul ce trebuia audiat (altul decât cel care

a fost efectiv audiat) este vădit nefondat, apelanta neindicând nici măcar prin

motivele de apel datele acelui martor, care ar fi luat cunoștință prin

propriile semnături de anumite fapte afirmate de reclamantă. Netemeinicia

acestui motiv de apel rezultă și din atitudinea procesuală a apelantei

reclamante care la termenul de judecată din 18 ianuarie 2010, nu a fost în

măsură indice măcar numele și prenumele martorului care ar fi putut depune o

mărturie cu privire la fapte de care a luat cunoștință, în mod nemijlocit și cu

atât mai puțin, obiectul probațiunii.

În ce privește apelul formulat de

pârâții B.O. și SC A.B.S. SRL, Curtea de Apel a dispus respingerea acestuia, de

asemenea, ca nefondat, întrucât critica referitoare la reținerea greșită a unei

aplicații tehnice cu privire la noțiunea de „concept al site-ului" și

„codul sursă" este neîntemeiată, deoarece rolul hotărârii judecătorești,

mai ales pe tărâmul delictual al concurenței neloiale nu este să definească

termenii tehnici, ci acela de a surprinde esența faptei ilicite, modul

perceptibil în care aceasta se materializează, respectiv forma grafică în care

este transpusă ideea materialului de concepție. Cu alte cuvinte, corect a

reținut prima instanță că aspectele care interesează în privința folosirii

ilicite a unor elemente ale site-ului sunt tocmai semnele grafice, adică

literele, culorile, combinația imagine - text.

Critica referitoare la obiectul

contractului este nefondată, deoarece transpunerea site-ului în limbaj

informatic (deja conceput prin crearea de imagini, texte, așezare în pagină,

meniuri și submeniuri) reprezintă prin ea însăși, prestarea unui serviciu către

reclamant,ă chiar dacă aceasta era reprezentată în acel moment de pârâtul E.P.

În domeniul concurenței neloiale, nu

este determinant nici momentul realizării site-ului, ci, așa cum a reținut și

prima instanță, momentul transpunerii sale în limbaj informatic, și mai ales,

momentul aducerii sale la cunoștința publicului (dacă aceasta era cu 4 luni sau

cu 6 luni înainte de începerea activității reclamantei nefiind relevant).

Referitor la aprecierea probei cu

martori, de asemenea, critica apelanților pârâți este nefondată, analiza

depoziției martorului fiind coroborată și cu celelalte probe administrate în

cauză și chiar cu prezumții.

Pentru repararea acestui prejudiciu

material, în mod corect a considerat Tribunalul că se impune obligarea la plata

tocmai a diferenței cu care a scăzut profitul reclamantului din 5 decembrie

2006 până la introducerea acțiunii; solicitarea apelanților pârâți de a se

proceda de către instanța de apel la o reevaluare a probelor este neîntemeiată,

instanța de fond făcând o corectă și judicioasă apreciere a acestora, prin

coroborarea tuturor și fără acordarea unei forțe juridice superioare unora sau

altora.

Împotriva deciziei sus-menționate, au

declarat recurs pârâții O.B. și SC A.B.S. SRL, solicitând casarea hotărârilor

pronunțate de instanțele de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare în

temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și modificarea deciziei recurate în

sensul admiterii apelului, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată în

temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs,

pârâții arată că, atât sentința pronunțată în fond, cât și decizia din apel nu

sunt motivate, niciuna dintre ele neoprindu-se analizei și argumentării elementelor

răspunderii civile delictuale, ceea ce atrage incidența în cauză a

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cu privire la capătul de cerere

privind obligarea subsemnaților la încetarea utilizării site-ului, pârâții

arată că explicațiile oferite de instanțele de fond sunt de natură a modifica

actul dedus judecății, iar în ce privește capătul de cerere privind acordarea

de despăgubiri, a avut loc o conversie a naturii actului dedus judecății,

avându-se în vedere că natura prejudiciului acordat nu are legătură cu natura

prejudiciului care, teoretic, ar fi putut fi acordat în condițiile îndeplinirii

celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, impunându-se, așadar,

modificarea deciziei în sensul respingerii acțiunii ca nefondată. Totodată, prin

hotărârile pronunțate, au fost ignorate dispozițiile art. 998-999 Cod civil și

art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanțele de fond nefăcând o corectă

apreciere a probelor administrate în cauză.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Primul motiv de recurs privind lipsa

de motivare a hotărârii sentinței pronunțate în fond și a deciziei pronunțate

în apel este nefondat, întrucât instanțele de fond au indicat considerentele de

fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, în timp ce

recurenții-pârâți nu au arătat în cuprinsul motivelor de recurs ce dispoziții

de drept material sau procesual au fost încălcate, limitându-se la a arăta că

instanțele de fond au pronunțat hotărârile făcând o analiză greșită a

materialului probator aflat la dosarul cauzei (filele 3 și 4 dosar I.C.C.J.).

Este important de evidențiat că judecătorul are obligația de a motiva soluția

dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente

ale părților care sprijină aceste capete de cerere, astfel încât nu constituie

motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Interpretarea dată probelor constituie

o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe

denaturarea sau conversia actului juridic dedus judecății, respectiv a cazului

de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 10 C. proc. civ. a fost abrogat tocmai avându-se în vedere caracterul

nedevolutiv al recursului, reaprecierea sau reexaminarea probelor excedând

competenței instanței de recurs.

Înalta Curte reține că motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă numai la situațiile

în care instanța aplică greșit sau încalcă normele de drept substanțial

incidente în cauză; în mod corect, s-a statuat că, în raport de dispozițiile

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 și art. 998-999 Cod civil, se impune

admiterea în parte a acțiunii introductive în sensul obligării pârâților să nu

mai folosească interfața grafică a site-ului proprietatea reclamantei, existent

în ianuarie 2007 la adresa web X și plății sumei de 80.407,75 lei cu titlu de

despăgubiri materiale și s-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere prin

care se solicită ca pârâții să fie folosiți să înceteze faptele de denaturare a

clientelei în cadrul funcției deținute, să nu mai folosească numele de domeniu

și adresa web X, astfel încât și acest motiv de recurs se va respinge ca

nefondat.

Obiectul pricinii asupra căruia

instanța trebuie să se pronunțe este stabilit prin cererea de chemare în

judecată, iar nu prin probele administrate în cauză, judecătorii fiind ținuți

să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Nu se poate

dispune casarea sau modificarea hotărârii pentru că, din oficiu, în baza art.

129 C.

proc. civ.,

instanța nu a ordonat anumite dovezi, cât timp părțile aveau mijloace

procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau. Pe de

altă parte, rolul activ al instanței nu poate constitui temeiul substituirii

instanței în poziția procesuală a unei dintre părți și în apărarea intereselor

acesteia.

Recurenții au susținut că nu s-au

respectat dispozițiile art. 129 C. proc. civ. privind rolul activ al instanței

în refacerea sau completarea probelor la instanțele de fond, fapt permis de

caracterul devolutiv al acestor faze procesuale; critica nu poate fi primită

întrucât procesul civil este, ca regulă, un proces al intereselor private; în

aceste condiții, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul

asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale principiului civil :

al disponibilității și contradictorialității; în cauză, ambele părți au avut

posibilitatea de a propune și administra probatorii, ceea ce în speța dedusă

judecății s-a și întâmplat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâții B.O.

și SC A.B.S. SRL București împotriva Deciziei nr. 74 din 8 februarie 2010 a

Curții de Apel București, Secția a V-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții

B.O. și SC A.B.S. SRL București împotriva deciziei nr.74 din 8 februarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

4 noiembrie 2010.