ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6041/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă, reclamanții V.V.M. și V.V.A. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții R.M.D., L.E. și R.F., să constate caracterul simulat, prin interpunere de persoane, a contractului de vânzare – cumpărare nr. 33476 din 10 martie 1997 încheiat între pârâții R.M.D. și L.E., în calitate de cumpărători și Statul Român, prin mandatar SC C.A. SA Cluj Napoca, în calitate de vânzător, cu privire la apartamentul nr. 12 situat în imobilul din Cluj Napoca, precum și faptul că adevărații proprietari asupra acestui apartament sunt reclamanții, în calitate de cumpărători. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1175, 1198, 1203 C. civ.

La data de 11 decembrie 2008, reclamanții și-au modificat acțiunea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârât și a Statului Român, prin Consiliul local Cluj-Napoca. Prin întâmpinare, pârâta L.E. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., având în vedere că reclamanții pretind dobândirea dreptului de proprietate asupra acestui apartament, prin cumpărare. Prin sentința civilă nr. 312 din 14 mai 2009, Tribunalul Cluj, Secția civilă, a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta L.E., iar pe fond, a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, că acțiunea in simulația unui act are natura juridică a unei acțiuni în constatare, având drept consecință constatarea existentei actului secret și real și inexistenta actului public și aparent.

În consecință, instanța a considerat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 111 C. proc. civ., conform cărora cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, întrucât in cauză reclamanții nu au la dispoziție o astfel de cerere. Pe fond, instanța a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 33.476 din 10 martie 1997, pârâții R.M.D. si L.E. au cumpărat de la Consiliul local Cluj-Napoca, prin SC C.A. SA, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, imobilul situat in Cluj-Napoca str. Eroilor. Conform contractului de închiriere nr. 302.337 din 05 aprilie 1991 și anexelor acestuia, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titularul contractului de închiriere era pârâtul R.M.D., fiind menționați în calitate de membrii ai familiei care locuiesc împreună cu acesta si pârâții L.E., soție, R.F., tată și reclamanta V.M., mama.

Anterior acestui contract, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 309.762 din 18 februarie 1987, titular fiind pârâtul R.F., iar ca membrii familiei fiind menționați reclamanta V.M. și pârâtul R.D.M. Prin decizia nr. 881/A/2006 a Tribunalului Cluj, irevocabilă, s-a constatat că în timpul căsătoriei, pârâții L.E. si R.M.D. au dobândit, în cote egale, imobilul descris mai sus, dispunându-se partajarea în natură a imobilului, prin formarea a două apartamente, precum și intabularea dreptului de proprietate al părților. Instanța a considerat că dispozițiile legale aplicabile stării de fapt nu sunt favorabile reclamanților si că aceștia nu sunt îndreptățiți să solicite constatarea simulației prin interpunere de persoane, fiind absolut necesar să existe un acord simulatoriu la care să participe si partea care apare atât în actul public, cât și în cel secret, aceasta exprimându-si consimțământul în ceea ce privește simulația.

În speță, dacă între pârâții - cumpărători și reclamanți a existat o înțelegere, în sensul că aceștia din urmă sunt adevărații compărători, este evident că vânzătorul nu a participat la acordul simulatoriu și nu a avut cunoștință despre această înțelegere, astfel încât condițiile cerute pentru existenta simulației prin interpunere de persoane nu sunt îndeplinite. Pe de altă parte, pentru a se admite pe cale judecătorească o acțiune în simulație care să înlăture efectele contractului aparent este necesar ca actul secret să îndeplinească condițiile de valabilitate, de fond și de formă, cerute de legislația în vigoare la data încheierii actului.

În cauză, la data intrării in vigoare a Legii nr. 112/1995 și la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții nu aveau calitatea de chiriași ai imobilului in litigiu, iar conform dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 „chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului". În consecință, chiar dacă s-ar fi demonstrat în cauză existența unui acord simulatoriu, în sensul că voința reală a părților a fost de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, acțiunea în simulație nu putea fi primită, întrucât prin convenția secretă a părților s-ar fi încălcat o dispoziție imperativă a legii, referitoare la calitatea de chiriași a reclamanților, astfel încât operațiunea simulației ar fi ilicită.

Prin decizia nr. 267/A din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Cluj, Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie a respins apelul declarat de reclamanții V.V.M. și V.V.A. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut cu privire la situația de fapt că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, titularul contractului de închiriere cu nr. 302337 din 05 aprilie 1991, a fost pârâtul R.M.D., în fișa suprafeței locative fiind menționați, în calitate de chiriași, și ceilalți membrii ai familiei sale, respectiv: R.E., soție, pârâtul R.F. și reclamanta V.M., părinți. Reclamantul V.V.M. nu avea calitatea de chiriaș. Așa fiind, contractul de vânzare-cumpărare nr. 33476 din 10 martie 1997 a fost încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, între R.M.D.

și soția sa, R.E., în calitate de chiriași cumpărători și SC C.A. SA, în calitate de vânzător. Prețul vânzării a fost achitat integral de reclamantul V.V.M., soțul mamei reclamantului, conform unei înțelegeri prealabile pe care reclamanții au avut-o cu parații R.M.D. și L.E., în sensul că adevărații proprietari ai apartamentului sunt reclamanții, iar cumpărători aparenți cei doi pârâți.

Prin cererea de chemare în judecată și apoi prin extinderea de acțiune, în mod consecvent în fața primei instanțe reclamanții au solicitat constatarea simulației prin interpunere de persoane, cu toate efectele acesteia, pentru ca după închiderea dezbaterilor judiciare orale asupra fondului, prin concluziile scrise depuse la filele 298-309 să invoce contractul de mandat fără reprezentare sau „contractul de prête-nom", apreciind că „actul simulator nu trebuie cunoscut de vânzător în modalitatea simulației prin mandatul de prête-nom" (f. 306). În drept, s-a reținut că simulația, ca operațiune juridică, este reglementată de art. 1175 C. civ., potrivit căruia „actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altei persoane". Analiza textului normativ evocat revelă condițiile simulației, care presupune existența simultană a două convenții, una publică și aparentă, cealaltă secretă și reală, care anihilează sau modifică efectele convenției publice și stabilește adevăratele raporturi juridice dintre părțile contractante, cuprinzând, în mod obligatoriu, acordul părților de a simula.

Tratată între formele simulației, interpunerea de persoane ascunde persoana uneia dintre părțile contractante, dobânditorul aparent al dreptului fiind persoana interpusă, care îl ascunde pe adevăratul proprietar contractant în baza acordului simulatoriu. Simulația prin interpunere de persoane pune în evidență o structură trinomică, rezultată din faptul că există trei participanți, și anume: beneficiarul real al dreptului, persoana interpusă și terțul dobânditor. În doctrină și în jurisprudență s-a statuat, cu deplin temei, că în cazul simulației prin interpunere de persoane, formă a simulației relative subiective, este absolut necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toți cei trei participanți la această construcție juridică, și anume: terțul contractant, persoana interpusă și interponentul.

Prin urmare, actul public se încheie între terțul contractant și persoana interpusă, iar în actul secret figurează o a treia persoană, interponentul, cu privire la care toți trei au convenit să rămână ascunsă, în cele mai multe cazuri, pentru „ocolirea unor norme prohibitive" și care este adevăratul beneficiar al operațiunii; terțul contractant cunoaște, așadar, că a încheiat actul public cu o persoană interpusă, adevăratul său cocontractant fiind interpusul. Incontestabil, simulația are caracter convențional pentru că se naște din acea convenție a părților denumită acord simulatoriu, care este de esența oricărei simulații.

Or, acordul simulatoriu nu s-a realizat între toate cele trei persoane, vânzătorul din actul public, respectiv Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, nefiind parte la acest acord sau cel puțin în cunoștință de cauză, dimpotrivă, avea convingerea că adevăratul cumpărător este titularul contractului de închiriere, calitate prescrisă de lege pentru vânzarea locuințelor supuse reglementării prin Legea nr. 112/1995. Prin urmare, nu se verifică elementele simulației prin interpunere de persoane, invocată expres de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Fără a contesta concluziile primei instanțe referitoare la lipsa acordului simulatoriu între cei trei participanți la simulația prin interpunere de persoane, reclamanții au susținut, prin concluziile scrise depuse în primă instanță și apoi prin declarația de apel, că ceea ce se verifică în speță este mandatul fără reprezentare, denumit și convenție de prête-nom, care este tot o simulație prin interpunere de persoane, în cazul căreia terțul contractant nu cunoaște calitatea în care lucrează mandatarul, acesta încheind actul în nume personal, iar nu ca reprezentant, iar identitatea mandantului rămâne secretă față de terțul contractant, astfel că operațiunea nu implică existența acordului simulatoriu tripartit.

Este adevărat că mandatul fără reprezentare sau convenția de prête-nom a fost identificată în doctrină ca fiind actul juridic în puterea căruia mandatarul lucrează pe seama mandantului, dar în numele său personal, fără a-l reprezenta pe mandant, calitatea sa de mandatar fiindu-i necunoscută terțului contractant. Totodată, majoritatea doctrinei susține că această varietate a contractului de mandat este ea însăși o formă a simulației relative subiective, diferită și distinctă de simulația prin interpunere de persoane, iar diferența constă tocmai în faptul că această convenție de prête-nom presupune neparticiparea terțului contractant la încheierea actului secret, acordul simulatoriu realizându-se exclusiv între mandant și mandatar.

O analiză comparativă a mandatului cu reprezentare și a convenției de prête-nom nu pune în evidență deosebiri esențiale, și într-un caz și în celălalt o persoană se obligă să facă ceva pe socoteala alteia, numai că în timp ce mandatarul obișnuit îl reprezintă pe mandantul său, mandatarul prête-nom lucrează fără reprezentare, aparent in nume propriu, ceea ce antrenează efecte distincte în privința raporturilor dintre mandatarul prête-nom și persoana pe seama căreia lucrează, acestea continuând a fi supuse regulilor de la mandat. Încheind un act juridic în nume propriu, chiar dacă în interesul altuia, mandatarul prête-nom se angajează personal la executarea obligațiilor ce izvorăsc din acesta și tot personal își va exercita și drepturile cu aceeași sorginte, altfel spus, el devine titular al drepturilor și debitor personal al obligațiilor contractate.

Între persoana în contul căreia lucrează și terțul contractant nu se naște niciun fel de raport juridic, ei rămânând străini unul față de altul, iar contractantul din actul public este terț față de contractul de mandat fără reprezentare, care nu îi este opozabil. Prin urmare, de executarea obligațiilor decurgând din contractul încheiat cu terțul răspunde direct mandatarul prête-nom și, totodată, el este singurul îndreptățit să pornească acțiune împotriva terțului, când neexecutarea vine din partea acestuia. Terțul contractant și persoana pentru care lucrează mandatarul prête-nom nu au unul împotriva altuia acțiuni proprii; ei vor putea, cel mult, să exercite acțiunile intermediarului lor, prin subrogare sau prin efectul cesiunii.

Cât privește raporturile dintre mandatarul prête-nom și persoana care l-a împuternicit să încheie actul juridic cu terțul, ele nu sunt cu nimic afectate de faptul că mandatarul încheie acest act în nume propriu. Mandatarul prête-nom are față de mandantul său toate obligațiile unui mandatar obișnuit, inclusiv pe aceea de a-i remite tot ce a dobândit în puterea contractului făcut cu terțul. Această obligație, similară celei instituite pentru mandatul obișnuit de art. 1541 C. civ., în cazul achiziționării de imobile sau alte bunuri a căror dobândire este condiționată de îndeplinirea anumitor formalități, pentru ca dobândirea lor de către mandant să fie valabilă și opozabilă terților, va fi necesară încheierea unui nou contract prin care mandatarul prête-nom să transmită mandantului său, cu respectarea tuturor condițiilor legale, bunurile dobândite în nume propriu prin contractul încheiat cu terțul.

Eventualul refuz al mandatarului prête-nom de a remite bunurile mandantului, ori de a încheia cel de-al doilea contract, antrenează răspunderea lui contractuală pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenția de prête-nom. Atât terțul din actul public cât și mandantul pot exercita acțiunea în declararea simulației pentru a se stabili adevăratele raporturi juridice între mandant și mandatar, acțiunea în declararea simulației fiind admisibilă. Consecința admiterii unei astfel de acțiuni o reprezintă însă opozabilitatea actului secret, care va produce efecte juridice limitate, numai între părțile contractante și succesorii lor universali. În ipoteza contractului de mandat fără reprezentare, intermediarul dobândește în patrimoniul său dreptul de la terțul contractant și are obligația, potrivit contractului de mandat fără reprezentare, să îl transmită apoi mandantului său, rămas ocult.

Așadar, efectele sunt diferite de cele ale simulației prin interpunere de persoane, unde interpunerea fiind una fictivă se transmite direct de la terțul contractant la beneficiar, fără a mai trece prin patrimoniul interpusului. Prin urmare, atunci când titularul acțiunii în declararea simulației este mandantul acesta va trebui să solicite, totodată, exercitarea obligației de către mandatar, aceea de a transmite dreptul dobândit de la terțul contractant. Or, în cauză, reclamanții au invocat o transmitere directă a dreptului de proprietate în patrimoniu propriu, prin efectul convenției de prete-nom, iar nu executarea contractului de mandat. De altfel, o astfel de executare nu este legal posibilă, întrucât Legea nr. 112/1995 nu permite mandatarului transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului dobândit, art. 9 alin. (8) interzicând înstrăinarea timp de 10 ani de la data cumpărării.

Mai mult, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acest bun imobil a fost supus unui partaj în natură, proprietarul uneia dintre cele două unități locative create fiind pârâta L.E., care deopotrivă ar trebui să transmită bunul său printr-un contract subsecvent. În concluzie, întrucât Consiliul Local al Municipiului Cluj nu cunoștea că încheie un contract de vânzare-cumpărare cu un interpus, iar existența unui acord semnat între toți cei trei participanți este absolut necesară pentru realizarea simulației prin interpunere de persoane, pretinsă de reclamanți, corect prima instanță a respins acțiunea. Reclamanții au modificat cauza cererii de chemare în judecată după închiderea dezbaterilor judiciare asupra fondului, prin concluziile scrise, invocând pentru prima dată în apel simulația în forma mandatului fără reprezentare, cert diferită de simulația prin interpunere de persoane, iar o astfel de modificare este prohibită prin art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Totodată, reclamanții au solicitat instanței să constate că sunt adevărații proprietari ai apartamentului în litigiu, însă o astfel de constatare a existenței dreptului apare cu neputință atâta timp cât nu a operat transmisiunea subsecventă a acestui drept în executarea contractului de mandat pe care reclamanții l-au încheiat cu cei doi pârâți aparent cumpărători. O astfel de executare a mandatului nu a fost cerută și, mai mult, este interzisă de lege, această formă de simulație fiind lipsită de aplicabilitate în materia convenției încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs rec lamanții V.V.M. și V.V.A. , prin care au formulat următoarele critici: 1. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenții susțin că hotărârea Curții de Apel cuprinde considerente contradictorii. Astfel, deși se reține că prin concluziile scrise depuse la instanța de fond, reclamanții au invocat contractul de mandat fără reprezentare, la finele considerentelor se arată că simulația sub forma mandatului fără reprezentare a fost invocată pentru prima dată în apel. Această distincție este esențială în funcție de stadiul procesual în care se invocă pentru prima dată această simulație. În realitate, la ultimul termen de judecată la fond, după epuizarea probatoriului testimonial și prealabil acordării cuvântului în fond, reclamanții, prin reprezentant, au susținut oral simulația sub forma mandatului de prete-nom, depunând în acest sens mai multe articole și hotărâri judecătorești cu titlu de practică judiciară, reprezentantul intimatei L.E.

neformulând nici un fel de obiecție sub aspect procedural, ci doar în ce privește fondul acestei forme de simulații. Așa fiind, față de caracterul dispozitiv al dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., având în vedere faptul că din partea intimatei L.E. – singura care s-a opus acțiunii, nu a existat opunere, prima instanță a fost legal investită cu acțiunea în simulație sub forma mandatului fără reprezentare. Pe de altă parte, hotărârea este nemotivată, atât din perspectiva prevederilor cuprinse în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât și a art. 6 din CEDO care statuează că motivarea hotărârii judecătorești reprezintă un element indispensabil al unui proces echitabil. În acest sens, hotărârea este nemotivată în raport de criticile privitoare la calitatea reclamantei V.V.A.

de chiriaș, incidența sau nu a art. 9 din Legea nr. 112/1995, verificarea întrunirii condițiilor simulației speciale. Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia considerentele unei instanțe inferioare. În speță, nu s-a răspuns explicit la solicitările reclamanților, astfel că hotărârea nu răspunde exigențelor art. 6 paragr. 1 din CEDO, ceea ce determină casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. 2. Decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente ceea ce, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., atrage modificarea hotărârii. În pofida caracterului devolutiv conferit de lege, instanța de apel a făcut o analiză incompletă a textelor legale circumscrise speței, rezumându-se la tratarea doctrinară, prin antiteză, a mai multor forme de simulație – interpunere de persoane și mandat fără reprezentare – deși, tot teoretic, acestea sunt sinonime. După mai multe considerații doctrinare cu privire la mandatul fără reprezentare, recurenții arată că în speță se verifică pe deplin existența acestuia. Astfel, terțul contractant (Statul Român) nu a cunoscut calitatea celor cu care a contractat, respectiv intimații R.M.D. și L.E. ci, dimpotrivă, a considerat că aceștia sunt adevărații „stăpâni ai afacerii”.

Confirmând soluția primei instanțe, curtea de apel a reținut că și în situația în care s-ar fi demonstrat existența acordului, era necesar ca actul secret să îndeplinească condițiile de valabilitate, de fond și de formă, cerute de legislația în vigoare la data încheierii actului. Acest considerent denotă inconsistență și nu are suport în vreo normă juridică de drept material întrucât, față de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, reclamanta V.V.A. deținea calitatea de chiriaș la data încheierii convenției. Instanțele de fond nu au avut în vedere nici argumentul juridic redat fără echivoc deopotrivă de Comisia pentru Dreptul European al Contractelor și de practica judiciară, care consideră că mandatarul – „în realitate un agent” care poate fi tratat ca atare prete-nom sau om de paie” nu face decât să-l reprezinte pe „adevăratul cumpărător”, cauza de față încadrându-se în litera și spiritul acestei practici.

Pentru acest motiv de recurs, recurenții solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamanților, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: 1. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente , cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Indicarea ipostazelor ce pot atrage incidența motivului de nelegalitate încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este limitativă, însă aceasta relevă acele situații ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătorești pe temeiul de drept invocat și în care nu poate fi încadrată critica recurenților constând în motivarea contradictorie raportat la împrejurarea că, deși în decizia recurată se reține că prin concluziile scrise depuse la instanța de fond, reclamanții au invocat contractul de mandat fără reprezentare, la finele considerentelor se arată că simulația sub forma mandatului fără reprezentare a fost invocată pentru prima dată în apel. Argumentele instanței de apel în acest sens nu se circumscriu unei motivări contradictorii deoarece, pe de o parte, nu contrazic soluția din dispozitivul deciziei, care este de respingere a căii de atac.

Partea din motivare enunțată implică o imposibilitate de cercetare în apel a unei cauze juridice noi față de cea menționată în acțiunea introductivă de instanță. Or, invocarea unei cauze juridice noi (mai precis, a contractului de prete-nom), invocate direct în apel conduce la respingerea căii de atac față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Pe de altă parte, motivarea nu este contradictorie deoarece ambele argumente și anume cel privind invocarea contractului de mandat fără reprezentare prin concluziile scrise depuse la instanța de fond, precum și cel privind invocarea aceluiași contract direct în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., conduc la imposibilitatea cercetării noii cauze juridice, invocate cu nerespectarea dispozițiilor procedurale și, în consecință, la respingerea căii de atac.

Niciuna dintre referirile instanței de apel sus enunțate nu conduc la admiterea apelului, pentru a se putea reține că cele două considerente sunt contradictorii unul față de celălalt. De altfel, considerentele respective se deduc implicit unul din celălalt și reprezintă o concluzie corectă a instanței din punct de vedere juridic. Cauza juridică ce nu a fost invocată în fața primei instanțe, în condițiile art. 112 și 132 C. proc. civ., ci prin concluziile scrise depuse în dosarul acestei instanțe nu poate fi analizată și nu poate fundamenta soluția pronunțată în cauză. Dacă același temei juridic, respectiv contractul de mandat fără reprezentare, invocat prin notele scrise depuse în dosarul de fond este susținut și prin motivele de apel, el reprezintă o cauză juridică nouă, invocată direct în apel, deoarece nu a format obiect de analiză al primei instanțe.

Cu alte cuvinte, o cauză juridică invocată în notele scrise, ce nu poate fi avută în vedere de prima instanță față de natura acestor note scrise, care nu pot avea efectul de învestire legală a primei instanțe sub aspectul cauzei juridice, reprezintă un element nou, invocat direct în apel, astfel cum a reținut în mod corect Curtea. În ce privește nemotivarea deciziei sub cele trei aspecte criticate, Înalta Curte constată, de asemenea, că susținerile recurenților sunt nefondate. Astfel cum s-a arătat, Curtea a evidențiat calitatea reclamantei V.V.A. de chiriașă a apartamentului în litigiu, în baza contractului de închiriere nr. 302337 din 05 aprilie 1991, reținând totodată că actul de vânzare cumpărare s-a încheiat cu pârâtul R.M.D., în calitate de titular al contractului.

Nu se poate reține, deci, că instanța nu ar fi analizat calitatea de chiriaș a reclamantei V.V.A., considerând însă, față de toate celelalte argumente de fapt și de drept prezentate, că aceasta nu are și nu poate avea calitatea de cumpărător în baza Legii nr. 112/1995. Cât privește incidența art. 9 din Legea nr. 112/1995, Curtea a motivat că, în cazul reclamanților, nu este aplicabil, deoarece, chiar dacă s-ar reține existența contractului de mandat fără reprezentare, reclamanții nu au solicitat și nici nu puteau să o facă, față de interdicția de vânzare a imobilului cumpărat de chiriași timp de 10 ani, executarea mandatului, respectiv a încheierii contractului de vânzare cumpărare dintre dobânditorii bunului, foștii soți R.M.

și L.E. și reclamanți. În concluzie și acest aspect a fost explicitat de Curte. Referitor la omisiunea de a analiza întrunirea în speță a condițiilor contractului de prete-nom, aceasta nu reprezintă o „omisiune” în sensul criticii recurenților, ci rezultatul firesc din punct de vedere juridic, a considerațiilor instanței de apel, în sensul că acest contract, ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, a fost invocat direct în apel și, în consecință, nu putea fi analizat față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. Din perspectiva criticilor referitoare la faptul că invocarea contractului de prete-nom a fost făcută cu respectarea dispozițiilor procedurale, nici acestea nu sunt întemeiate.

Cererea de chemare in judecată stabilește cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura judecata, atât din punctul de vedere al părților, cât și din punctul de vedere al obiectului sau cauzei cererii. Stabilirea cadrului procesual este specific procedurii parcurse la instanța de fond deoarece, potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării.

Potrivit acestui text de lege, pretențiile reclamantului trebuie formulate prin aceeași cerere de chemare în judecată, cu posibilitatea completării sau modificării numai în fața primei instanțe, până la momentul stabilit de lege sau dincolo de acest moment, cu acordul părții potrivnice, până la închiderea dezbaterilor în fața instanței de fond. În speță, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă, reclamanții au solicitat instanței să constate „caracterul simulat – prin interpunere de persoane – a contractului de vânzare-cumpărare ….”, iar prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 13 mai 2009, după închiderea dezbaterilor, au invocat simulația sub forma mandatului fără reprezentare, ceea ce constituie o schimbare a cauzei juridice a pricinii, schimbare care, conform dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ., cu caracter imperativ, apare ca o cerere nouă, care nu se poate formula cu depășirea momentului stabilit de lege, astfel că, în mod corect, această cerere nu a fost analizată. Este nereală susținerea recurenților în sensul că la ultimul termen de judecată la fond, după epuizarea probatoriului testimonial și prealabil acordării cuvântului în fond, reclamanții, prin reprezentant, au susținut oral simulația sub forma mandatului de prete-nom, întrucât în încheierea de dezbateri de la termenul din 7 mai 2009 (fila 291, dosar fond) s-a menționat că reprezentanta reclamanților a solicitat „admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și extinsă.” Unul dintre principiile fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil este principiul contradictorialității.

Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt și de drept al procesului civil. Acest principiu domină întreaga activitate de soluționare a litigiului. Exigența fundamentală a contradictorialității impune cerința ca nici o măsură să nu fie dispusă de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția părților. Instanța trebuie să asigure părților posibilitatea de a-și susține pretențiile și, respectiv, apărările, de a-și argumenta dovezile, de a invoca probe, de a cunoaște dovezile solicitate de adversar, de a ridica și cunoaște excepțiile de procedură. Nerespectarea principiului contradictorialității atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

În jurisprudența europeană, principiul egalității armelor, care constituie un element esențial al dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal. Acest principiu, ca element al noțiunii mai largi de proces echitabil, impune ca, fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de dezavantaj în raport cu adversarul ei, astfel încât să aibă nu numai posibilitatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, dar și aceea de a lua cunoștință și de a discuta orice probă sau „concluzie” prezentată judecătorului în scopul de a-i influența decizia.

Înțeles în acești termeni, principiul discutat permite aprecierea modului în care instanța înțelege să mențină „echilibrul” necesar desfășurării unui proces echitabil, în special în privința comunicării între părți a tuturor actele dosarului care vor servi la adoptarea deciziei sale. De asemenea, dreptul la o procedură contradictorie, implică, în esență, posibilitatea pentru părțile unui proces de a lua cunoștință de toate piesele si observațiile prezentate judecătorului si de a le discuta (cauza Morel contra Franței, Hotărârea din 6 iunie 2000). În speță, se reține ca prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 13 mai 2009, după închiderea dezbaterilor, reclamanții au invocat simulația sub forma mandatului fără reprezentare.

Întrucât prin concluziile scrise sunt aduse în atenția instanței elemente de fapt sau de drept care n-au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, instanța este datoare să le înlăture cu această motivare. 2. Susținerile privind analiza incompletă de către instanța de apel a textelor legale circumscrise speței, pe lângă faptul că sunt nereale, deoarece Curtea a expus pe larg argumentele de fapt și de drept care au fundamentat soluția acestei instanțe, nici nu vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci se încadrează în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., analizat mai sus.

Cât privește considerentele Curții referitoare la obligația încheierii actului secret în condițiile de fond și de formă ale actului public, ceea ce nu s-ar putea realiza față de interdicția din art. 9 alin. final din Legea nr. 112/1995, acestea sunt subsidiare în raport cu cele care fundamentează soluția instanței de apel, deoarece vizează contractul de prete-nom, care a fost înlăturat drept temei juridic în condițiile art. 294 C. proc. civ. Prin urmare, cum instituția contractului de prete-nom nu a stat la baza deciziei recurate, criticile în legătură cu nelegalitatea considerentelor instanței raportat la acest temei juridic, nu vor fi analizate de instanța de recurs. De altfel, niciuna dintre celelalte susțineri privind contractul de prete-nom nu va fi examinată de prezenta instanță față de faptul că acesta nu a fost reținut drept cauză juridică a cererii de chemare în judecată și, în consecință, nu a fundamentat soluțiile pronunțate de instanțele anterioare.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat în cauză se constată a fi nefondat și, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare, iar în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) din același cod, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată, va obliga pe recurenți să plătească intimatei L.E. suma de 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanța depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții V.V.M. și V.V.A. împotriva deciziei civile nr. 267/A din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie. Obligă pe recurenți să plătească intimatei – pârâte L.E. 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.