ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6041/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6041/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă, reclamanții V.V.M. și V.V.A.

au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții R.M.D., L.E. și R.F., să

constate caracterul simulat, prin interpunere de persoane, a contractului de

vânzare – cumpărare nr. 33476 din 10 martie 1997 încheiat între pârâții R.M.D. și

L.E., în calitate de cumpărători și Statul Român, prin mandatar SC C.A. SA Cluj

Napoca, în calitate de vânzător, cu privire la apartamentul nr. 12 situat în

imobilul din Cluj Napoca, precum și faptul că adevărații proprietari asupra

acestui apartament sunt reclamanții, în calitate de cumpărători.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 1175, 1198, 1203 C. civ.

La data de 11

decembrie 2008, reclamanții și-au modificat acțiunea, solicitând introducerea

în cauză, în calitate de pârât și a Statului Român, prin Consiliul local

Cluj-Napoca.

Prin întâmpinare,

pârâta L.E. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, față

de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., având în vedere că reclamanții pretind

dobândirea dreptului de proprietate asupra acestui apartament, prin cumpărare.

Prin sentința civilă nr.

312 din 14 mai 2009, Tribunalul Cluj, Secția civilă, a respins excepția

inadmisibilității, invocată de pârâta L.E., iar pe fond, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut, referitor la excepția inadmisibilității

acțiunii, că acțiunea in simulația unui act are natura juridică a unei acțiuni în

constatare, având drept consecință constatarea existentei actului secret și

real și inexistenta actului public și aparent.

În consecință,

instanța a considerat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 111 C.

proc. civ., conform cărora cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere

realizarea dreptului, întrucât in cauză reclamanții nu au la dispoziție o astfel

de cerere.

Pe fond, instanța a reținut

că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 33.476 din 10 martie 1997, pârâții

R.M.D. si L.E. au cumpărat de la Consiliul local Cluj-Napoca, prin SC C.A. SA, în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, imobilul situat in Cluj-Napoca str.

Eroilor.

Conform contractului

de închiriere nr. 302.337 din 05 aprilie 1991 și anexelor acestuia, la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, titularul contractului de închiriere

era pârâtul R.M.D., fiind menționați în calitate de membrii ai familiei care

locuiesc împreună cu acesta si pârâții L.E., soție, R.F., tată și reclamanta V.M.,

mama.

Anterior acestui

contract, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 309.762 din 18 februarie 1987,

titular fiind pârâtul R.F., iar ca membrii familiei fiind menționați reclamanta

V.M. și pârâtul R.D.M.

Prin decizia nr. 881/A/2006

a Tribunalului Cluj, irevocabilă, s-a constatat că în timpul căsătoriei,

pârâții L.E. si R.M.D. au dobândit, în cote egale, imobilul descris mai sus, dispunându-se

partajarea în natură a imobilului, prin formarea a două apartamente, precum și

intabularea dreptului de proprietate al părților.

Instanța a considerat

că dispozițiile legale aplicabile stării de fapt nu sunt favorabile

reclamanților si că aceștia nu sunt îndreptățiți să solicite constatarea

simulației prin interpunere de persoane, fiind absolut necesar să existe un

acord simulatoriu la care să participe si partea care apare atât în actul

public, cât și în cel secret, aceasta exprimându-si consimțământul în ceea ce

privește simulația.

În speță, dacă între

pârâții - cumpărători și reclamanți a existat o înțelegere, în sensul că

aceștia din urmă sunt adevărații compărători, este evident că vânzătorul nu a

participat la acordul simulatoriu și nu a avut cunoștință despre această înțelegere,

astfel încât condițiile cerute pentru existenta simulației prin interpunere de

persoane nu sunt îndeplinite.

Pe de altă parte,

pentru a se admite pe cale judecătorească o acțiune în simulație care să

înlăture efectele contractului aparent este necesar ca actul secret să

îndeplinească condițiile de valabilitate, de fond și de formă, cerute de

legislația în vigoare la data încheierii actului.

În cauză, la data

intrării in vigoare a Legii nr. 112/1995 și la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, reclamanții nu aveau calitatea de chiriași ai imobilului in

litigiu, iar conform dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995

„chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea

termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata

integrală sau în rate a prețului".

În consecință, chiar

dacă s-ar fi demonstrat în cauză existența unui acord simulatoriu, în sensul că

voința reală a părților a fost de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu

reclamanții, acțiunea în simulație nu putea fi primită, întrucât prin convenția

secretă a părților s-ar fi încălcat o dispoziție imperativă a legii,

referitoare la calitatea de chiriași a reclamanților, astfel încât operațiunea

simulației ar fi ilicită.

Prin decizia nr. 267/A

din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Cluj, Secția civilă, de muncă și

asigurări sociale pentru minori și familie a respins

apelul declarat de

reclamanții V.V.M. și V.V.A.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut cu privire la situația de fapt că, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, titularul contractului de închiriere

cu nr. 302337 din 05 aprilie 1991, a fost pârâtul R.M.D., în fișa suprafeței

locative fiind menționați, în calitate de chiriași, și ceilalți membrii ai

familiei sale, respectiv: R.E., soție, pârâtul R.F. și reclamanta V.M.,

părinți. Reclamantul V.V.M. nu avea calitatea de chiriaș.

Așa fiind, contractul

de vânzare-cumpărare nr. 33476 din 10 martie 1997 a fost încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, între R.M.D. și soția sa, R.E., în calitate de

chiriași cumpărători și SC C.A. SA, în calitate de vânzător.

Prețul vânzării a

fost achitat integral de reclamantul V.V.M., soțul mamei reclamantului, conform

unei înțelegeri prealabile pe care reclamanții au avut-o cu parații R.M.D. și L.E.,

în sensul că adevărații proprietari ai apartamentului sunt reclamanții, iar

cumpărători aparenți cei doi pârâți.

Prin cererea de

chemare în judecată și apoi prin extinderea de acțiune, în mod consecvent în

fața primei instanțe reclamanții au solicitat constatarea simulației prin

interpunere de persoane, cu toate efectele acesteia, pentru ca după închiderea

dezbaterilor judiciare orale asupra fondului, prin concluziile scrise depuse la

filele 298-309 să invoce contractul de mandat fără reprezentare sau „contractul

de prête-nom", apreciind că „actul simulator nu trebuie cunoscut de

vânzător în modalitatea simulației prin mandatul de prête-nom" (f.

306).

În drept, s-a reținut

că simulația, ca operațiune juridică, este reglementată de art. 1175 C. civ.,

potrivit căruia „actul secret care modifică un act public nu poate avea putere

decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act

nu poate avea niciun efect în contra altei persoane".

Analiza textului

normativ evocat revelă condițiile simulației, care presupune existența

simultană a două convenții, una publică și aparentă, cealaltă secretă și reală,

care anihilează sau modifică efectele convenției publice și stabilește

adevăratele raporturi juridice dintre părțile contractante, cuprinzând, în mod

obligatoriu, acordul părților de a simula.

Tratată între formele

simulației, interpunerea de persoane ascunde persoana uneia dintre părțile

contractante, dobânditorul aparent al dreptului fiind persoana interpusă, care

îl ascunde pe adevăratul proprietar contractant în baza acordului simulatoriu.

Simulația prin

interpunere de persoane pune în evidență o structură trinomică, rezultată din

faptul că există trei participanți, și anume: beneficiarul real al dreptului,

persoana interpusă și terțul dobânditor.

În doctrină și în

jurisprudență s-a statuat, cu deplin temei, că în cazul simulației prin

interpunere de persoane, formă a simulației relative subiective, este absolut

necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toți cei trei participanți

la această construcție juridică, și anume: terțul contractant, persoana

interpusă și interponentul. Prin urmare, actul public se încheie între terțul

contractant și persoana interpusă, iar în actul secret figurează o a treia

persoană, interponentul, cu privire la care toți trei au convenit să rămână

ascunsă, în cele mai multe cazuri, pentru „ocolirea unor norme

prohibitive" și care este adevăratul beneficiar al operațiunii; terțul

contractant cunoaște, așadar, că a încheiat actul public cu o persoană

interpusă, adevăratul său cocontractant fiind interpusul.

Incontestabil,

simulația are caracter convențional pentru că se naște din acea convenție a

părților denumită acord simulatoriu, care este de esența oricărei simulații.

Or, acordul

simulatoriu nu s-a realizat între toate cele trei persoane, vânzătorul din

actul public, respectiv Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, nefiind

parte la acest acord sau cel puțin în cunoștință de cauză, dimpotrivă, avea

convingerea că adevăratul cumpărător este titularul contractului de închiriere,

calitate prescrisă de lege pentru vânzarea locuințelor supuse reglementării

prin Legea nr. 112/1995.

Prin urmare, nu se

verifică elementele simulației prin interpunere de persoane, invocată expres de

reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Fără a contesta

concluziile primei instanțe referitoare la lipsa acordului simulatoriu între

cei trei participanți la simulația prin interpunere de persoane, reclamanții au

susținut, prin concluziile scrise depuse în primă instanță și apoi prin

declarația de apel, că ceea ce se verifică în speță este mandatul fără

reprezentare, denumit și convenție de prête-nom, care este tot o

simulație prin interpunere de persoane, în cazul căreia terțul contractant nu

cunoaște calitatea în care lucrează mandatarul, acesta încheind actul în nume

personal, iar nu ca reprezentant, iar identitatea mandantului rămâne secretă

față de terțul contractant, astfel că operațiunea nu implică existența

acordului simulatoriu tripartit.

Este adevărat că

mandatul fără reprezentare sau convenția de prête-nom a fost identificată

în doctrină ca fiind actul juridic în puterea căruia mandatarul lucrează pe

seama mandantului, dar în numele său personal, fără a-l reprezenta pe mandant,

calitatea sa de mandatar fiindu-i necunoscută terțului contractant.

Totodată, majoritatea

doctrinei susține că această varietate a contractului de mandat este ea însăși

o formă a simulației relative subiective, diferită și distinctă de simulația

prin interpunere de persoane, iar diferența constă tocmai în faptul că această

convenție de prête-nom presupune neparticiparea terțului contractant la

încheierea actului secret, acordul simulatoriu realizându-se exclusiv între

mandant și mandatar.

O analiză comparativă

a mandatului cu reprezentare și a convenției de prête-nom nu pune în

evidență deosebiri esențiale, și într-un caz și în celălalt o persoană se

obligă să facă ceva pe socoteala alteia, numai că în timp ce mandatarul

obișnuit îl reprezintă pe mandantul său, mandatarul prête-nom lucrează

fără reprezentare, aparent in nume propriu, ceea ce antrenează efecte distincte

în privința raporturilor dintre mandatarul prête-nom și persoana pe seama

căreia lucrează, acestea continuând a fi supuse regulilor de la mandat.

Încheind un act

juridic în nume propriu, chiar dacă în interesul altuia, mandatarul

prête-nom se angajează personal la executarea obligațiilor ce izvorăsc

din acesta și tot personal își va exercita și drepturile cu aceeași sorginte,

altfel spus, el devine titular al drepturilor și debitor personal al

obligațiilor contractate. Între persoana în contul căreia lucrează și terțul

contractant nu se naște niciun fel de raport juridic, ei rămânând străini unul

față de altul, iar contractantul din actul public este terț față de contractul

de mandat fără reprezentare, care nu îi este opozabil.

Prin urmare, de executarea

obligațiilor decurgând din contractul încheiat cu terțul răspunde direct

mandatarul prête-nom și, totodată, el este singurul îndreptățit să

pornească acțiune împotriva terțului, când neexecutarea vine din partea

acestuia. Terțul contractant și persoana pentru care lucrează mandatarul

prête-nom nu au unul împotriva altuia acțiuni proprii; ei vor putea, cel

mult, să exercite acțiunile intermediarului lor, prin subrogare sau prin

efectul cesiunii.

Cât privește

raporturile dintre mandatarul prête-nom și persoana care l-a împuternicit

să încheie actul juridic cu terțul, ele nu sunt cu nimic afectate de faptul că

mandatarul încheie acest act în nume propriu. Mandatarul prête-nom are

față de mandantul său toate obligațiile unui mandatar obișnuit, inclusiv pe aceea

de a-i remite tot ce a dobândit în puterea contractului făcut cu terțul.

Această obligație, similară celei instituite pentru mandatul obișnuit de art. 1541

C. civ., în cazul achiziționării de imobile sau alte bunuri a căror dobândire

este condiționată de îndeplinirea anumitor formalități, pentru ca dobândirea

lor de către mandant să fie valabilă și opozabilă terților, va fi necesară

încheierea unui nou contract prin care mandatarul prête-nom să transmită

mandantului său, cu respectarea tuturor condițiilor legale, bunurile dobândite

în nume propriu prin contractul încheiat cu terțul. Eventualul refuz al

mandatarului prête-nom de a remite bunurile mandantului, ori de a încheia

cel de-al doilea contract, antrenează răspunderea lui contractuală pentru neîndeplinirea

obligațiilor asumate prin convenția de prête-nom.

Atât terțul din actul

public cât și mandantul pot exercita acțiunea în declararea simulației pentru a

se stabili adevăratele raporturi juridice între mandant și mandatar, acțiunea

în declararea simulației fiind admisibilă.

Consecința admiterii

unei astfel de acțiuni o reprezintă însă opozabilitatea actului secret, care va

produce efecte juridice limitate, numai între părțile contractante și

succesorii lor universali.

În ipoteza

contractului de mandat fără reprezentare, intermediarul dobândește în

patrimoniul său dreptul de la terțul contractant și are obligația, potrivit

contractului de mandat fără reprezentare, să îl transmită apoi mandantului său,

rămas ocult. Așadar, efectele sunt diferite de cele ale simulației prin

interpunere de persoane, unde interpunerea fiind una fictivă se transmite

direct de la terțul contractant la beneficiar, fără a mai trece prin

patrimoniul interpusului.

Prin urmare, atunci

când titularul acțiunii în declararea simulației este mandantul acesta va

trebui să solicite, totodată, exercitarea obligației de către mandatar, aceea

de a transmite dreptul dobândit de la terțul contractant.

Or, în cauză, reclamanții

au invocat o transmitere directă a dreptului de proprietate în patrimoniu

propriu, prin efectul convenției de prete-nom, iar nu executarea contractului

de mandat.

De altfel, o astfel

de executare nu este legal posibilă, întrucât Legea nr. 112/1995 nu permite

mandatarului transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului

dobândit, art. 9 alin. (8) interzicând înstrăinarea timp de 10 ani de la data

cumpărării. Mai mult, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, acest bun

imobil a fost supus unui partaj în natură, proprietarul uneia dintre cele două

unități locative create fiind pârâta L.E., care deopotrivă ar trebui să

transmită bunul său printr-un contract subsecvent.

În concluzie,

întrucât Consiliul Local al Municipiului Cluj nu cunoștea că încheie un

contract de vânzare-cumpărare cu un interpus, iar existența unui acord semnat

între toți cei trei participanți este absolut necesară pentru realizarea

simulației prin interpunere de persoane, pretinsă de reclamanți, corect prima

instanță a respins acțiunea.

Reclamanții au

modificat cauza cererii de chemare în judecată după închiderea dezbaterilor

judiciare asupra fondului, prin concluziile scrise, invocând pentru prima dată

în apel simulația în forma mandatului fără reprezentare, cert diferită de

simulația prin interpunere de persoane, iar o astfel de modificare este

prohibită prin art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, reclamanții

au solicitat instanței să constate că sunt adevărații proprietari ai

apartamentului în litigiu, însă o astfel de constatare a existenței dreptului

apare cu neputință atâta timp cât nu a operat transmisiunea subsecventă a

acestui drept în executarea contractului de mandat pe care reclamanții l-au

încheiat cu cei doi pârâți aparent cumpărători.

O astfel de executare

a mandatului nu a fost cerută și, mai mult, este interzisă de lege, această

formă de simulație fiind lipsită de aplicabilitate în materia convenției

încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Împotriva deciziei

curții de apel au declarat recurs rec

lamanții V.V.M. și V.V.A.

, prin care au formulat

următoarele critici:

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții susțin că hotărârea Curții de Apel

cuprinde considerente contradictorii.

Astfel, deși se

reține că prin concluziile scrise depuse la instanța de fond, reclamanții au

invocat contractul de mandat fără reprezentare, la finele considerentelor se

arată că simulația sub forma mandatului fără reprezentare a fost invocată

pentru prima dată în apel. Această distincție este esențială în funcție de

stadiul procesual în care se invocă pentru prima dată această simulație.

În realitate, la

ultimul termen de judecată la fond, după epuizarea probatoriului testimonial și

prealabil acordării cuvântului în fond, reclamanții, prin reprezentant, au

susținut oral simulația sub forma mandatului de prete-nom, depunând în acest

sens mai multe articole și hotărâri judecătorești cu titlu de practică

judiciară, reprezentantul intimatei L.E. neformulând nici un fel de obiecție

sub aspect procedural, ci doar în ce privește fondul acestei forme de

simulații.

Așa fiind, față de

caracterul dispozitiv al dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., având în vedere

faptul că din partea intimatei L.E. – singura care s-a opus acțiunii, nu a

existat opunere, prima instanță a fost legal investită cu acțiunea în simulație

sub forma mandatului fără reprezentare.

Pe de altă parte,

hotărârea este nemotivată, atât din perspectiva prevederilor cuprinse în art. 304

pct. 7 C. proc. civ., cât și a art. 6 din CEDO care statuează că motivarea

hotărârii judecătorești reprezintă un element indispensabil al unui proces

echitabil.

În acest sens,

hotărârea este nemotivată în raport de criticile privitoare la calitatea

reclamantei V.V.A. de chiriaș, incidența sau nu a art. 9 din Legea nr. 112/1995,

verificarea întrunirii condițiilor simulației speciale.

Conform

jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță

internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse

și nu doar să reia considerentele unei instanțe inferioare.

În speță, nu s-a

răspuns explicit la solicitările reclamanților, astfel că hotărârea nu răspunde

exigențelor art. 6 paragr. 1 din CEDO, ceea ce determină casarea hotărârii și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material

incidente ceea ce, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

atrage modificarea hotărârii.

În pofida

caracterului devolutiv conferit de lege, instanța de apel a făcut o analiză

incompletă a textelor legale circumscrise speței, rezumându-se la tratarea

doctrinară, prin antiteză, a mai multor forme de simulație – interpunere de

persoane și mandat fără reprezentare – deși, tot teoretic, acestea sunt

sinonime.

După mai multe

considerații doctrinare cu privire la mandatul fără reprezentare, recurenții

arată că în speță se verifică pe deplin existența acestuia. Astfel, terțul

contractant (Statul Român) nu a cunoscut calitatea celor cu care a contractat,

respectiv intimații R.M.D. și L.E. ci, dimpotrivă, a considerat că aceștia sunt

adevărații „stăpâni ai afacerii”.

Confirmând soluția

primei instanțe, curtea de apel a reținut că și în situația în care s-ar fi

demonstrat existența acordului, era necesar ca actul secret să îndeplinească

condițiile de valabilitate, de fond și de formă, cerute de legislația în

vigoare la data încheierii actului.

Acest considerent

denotă inconsistență și nu are suport în vreo normă juridică de drept material

întrucât, față de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, reclamanta V.V.A.

deținea calitatea de chiriaș la data încheierii convenției.

Instanțele de fond nu

au avut în vedere nici argumentul juridic redat fără echivoc deopotrivă de

Comisia pentru Dreptul European al Contractelor și de practica judiciară, care

consideră că mandatarul – „în realitate un agent” care poate fi tratat ca atare

prete-nom sau om de paie” nu face decât să-l reprezinte pe „adevăratul

cumpărător”, cauza de față încadrându-se în litera și spiritul acestei

practici.

Pentru acest motiv de

recurs, recurenții solicită admiterea recursului și modificarea deciziei

recurate, în sensul admiterii apelului reclamanților, iar pe fond, admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru

următoarele considerente:

7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii

ori

străine de natura pricinii”.

Motivarea hotărârii

înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt

și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu

aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei

hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii,

din care să rezulte atât temeinicia cât și netemeinicia cererii de chemare în

judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Ipostazele în care se

poate ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în

sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că

acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și

considerente

, cum este

cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în

considerente

a soluției

de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din

dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în

exclusivitate a unor

considerente

străine de natura pricinii.

Indicarea ipostazelor

ce pot atrage incidența motivului de nelegalitate încadrat în prevederile art. 304

pct. 7 C. proc. civ. nu este limitativă, însă aceasta relevă acele situații ce

se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătorești pe

temeiul de drept invocat și în care nu poate fi încadrată critica recurenților

constând în motivarea contradictorie raportat la împrejurarea că, deși în

decizia recurată se reține că prin concluziile scrise depuse la instanța de

fond, reclamanții au invocat contractul de mandat fără reprezentare, la finele

considerentelor se arată că simulația sub forma mandatului fără reprezentare a

fost invocată pentru prima dată în apel.

Argumentele instanței

de apel în acest sens nu se circumscriu unei motivări contradictorii deoarece,

pe de o parte, nu contrazic soluția din dispozitivul deciziei, care este de

respingere a căii de atac. Partea din motivare enunțată implică o

imposibilitate de cercetare în apel a unei cauze juridice noi față de cea

menționată în acțiunea introductivă de instanță.

Or, invocarea unei

cauze juridice noi (mai precis, a contractului de prete-nom), invocate direct

în apel conduce la respingerea căii de atac față de dispozițiile art. 294 C.

proc. civ.

Pe de altă parte,

motivarea nu este contradictorie deoarece ambele argumente și anume cel privind

invocarea contractului de mandat fără reprezentare prin concluziile scrise

depuse la instanța de fond, precum și cel privind invocarea aceluiași contract

direct în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., conduc la

imposibilitatea cercetării noii cauze juridice, invocate cu nerespectarea

dispozițiilor procedurale și, în consecință, la respingerea căii de atac.

Niciuna dintre

referirile instanței de apel sus enunțate nu conduc la admiterea apelului,

pentru a se putea reține că cele două considerente sunt contradictorii unul

față de celălalt.

De altfel,

considerentele respective se deduc implicit unul din celălalt și reprezintă o

concluzie corectă a instanței din punct de vedere juridic.

Cauza juridică ce nu

a fost invocată în fața primei instanțe, în condițiile art. 112 și 132 C. proc.

civ., ci prin concluziile scrise depuse în dosarul acestei instanțe nu poate fi

analizată și nu poate fundamenta soluția pronunțată în cauză. Dacă același

temei juridic, respectiv contractul de mandat fără reprezentare, invocat prin

notele scrise depuse în dosarul de fond este susținut și prin motivele de apel,

el reprezintă o cauză juridică nouă, invocată direct în apel, deoarece nu a

format obiect de analiză al primei instanțe.

Cu alte cuvinte, o

cauză juridică invocată în notele scrise, ce nu poate fi avută în vedere de

prima instanță față de natura acestor note scrise, care nu pot avea efectul de

învestire legală a primei instanțe sub aspectul cauzei juridice, reprezintă un

element nou, invocat direct în apel, astfel cum a reținut în mod corect Curtea.

În ce privește

nemotivarea deciziei sub cele trei aspecte criticate, Înalta Curte constată, de

asemenea, că susținerile recurenților sunt nefondate.

Astfel cum s-a

arătat, Curtea a evidențiat calitatea reclamantei V.V.A. de chiriașă a

apartamentului în litigiu, în baza contractului de închiriere nr. 302337 din 05

aprilie 1991, reținând totodată că actul de vânzare cumpărare s-a încheiat cu

pârâtul R.M.D., în calitate de titular al contractului.

Nu se poate reține,

deci, că instanța nu ar fi analizat calitatea de chiriaș a reclamantei V.V.A.,

considerând însă, față de toate celelalte argumente de fapt și de drept

prezentate, că aceasta nu are și nu poate avea calitatea de cumpărător în baza

Legii nr. 112/1995.

Cât privește

incidența art. 9 din Legea nr. 112/1995, Curtea a motivat că, în cazul reclamanților,

nu este aplicabil, deoarece, chiar dacă s-ar reține existența contractului de

mandat fără reprezentare, reclamanții nu au solicitat și nici nu puteau să o

facă, față de interdicția de vânzare a imobilului cumpărat de chiriași timp de

10 ani, executarea mandatului, respectiv a încheierii contractului de vânzare

cumpărare dintre dobânditorii bunului, foștii soți R.M. și L.E. și reclamanți.

În concluzie și acest

aspect a fost explicitat de Curte.

Referitor la

omisiunea de a analiza întrunirea în speță a condițiilor contractului de

prete-nom, aceasta nu reprezintă o „omisiune” în sensul criticii recurenților,

ci rezultatul firesc din punct de vedere juridic, a considerațiilor instanței

de apel, în sensul că acest contract, ca temei juridic al cererii de chemare în

judecată, a fost invocat direct în apel și, în consecință, nu putea fi analizat

față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Din perspectiva

criticilor referitoare la faptul că invocarea contractului de prete-nom a fost

făcută cu respectarea dispozițiilor procedurale, nici acestea nu sunt

întemeiate.

Cererea de chemare in

judecată stabilește cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura

judecata, atât din punctul de vedere al părților, cât și din punctul de vedere

al obiectului sau cauzei cererii. Stabilirea cadrului procesual este specific

procedurii parcurse la instanța de fond deoarece, potrivit dispozițiilor art. 294

alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Potrivit

art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea

da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și

pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii

și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării.

Potrivit acestui text

de lege, pretențiile reclamantului trebuie formulate prin aceeași cerere de

chemare în judecată, cu posibilitatea completării sau modificării numai în fața

primei instanțe, până la momentul stabilit de lege sau dincolo de acest moment,

cu acordul părții potrivnice, până la închiderea dezbaterilor în fața instanței

de fond.

În speță, prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă, reclamanții au

solicitat instanței să constate „caracterul simulat – prin interpunere de

persoane – a contractului de vânzare-cumpărare ….”, iar prin concluziile scrise

depuse la dosar la data de 13 mai 2009, după închiderea dezbaterilor, au

invocat simulația sub forma mandatului fără reprezentare, ceea ce constituie o

schimbare a cauzei juridice a pricinii, schimbare care, conform dispozițiilor art.

294 C. proc. civ., cu caracter imperativ, apare ca o cerere nouă, care nu se

poate formula cu depășirea momentului stabilit de lege, astfel că, în mod

corect, această cerere nu a fost analizată.

Este nereală

susținerea recurenților în sensul că la ultimul termen de judecată la fond,

după epuizarea probatoriului testimonial și prealabil acordării cuvântului în

fond, reclamanții, prin reprezentant, au susținut oral simulația sub forma

mandatului de prete-nom, întrucât în încheierea de dezbateri de la termenul din

7 mai 2009 (fila 291, dosar fond) s-a menționat că reprezentanta reclamanților

a solicitat „admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și extinsă.”

Unul dintre

principiile fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil este

principiul contradictorialității.

Contradictorialitatea

constă în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate

orice element de fapt și de drept al procesului civil. Acest principiu domină

întreaga activitate de soluționare a litigiului.

Exigența fundamentală

a contradictorialității impune cerința ca nici o măsură să nu fie dispusă de

instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția părților.

Instanța trebuie să

asigure părților posibilitatea de a-și susține pretențiile și, respectiv,

apărările, de a-și argumenta dovezile, de a invoca probe, de a cunoaște

dovezile solicitate de adversar, de a ridica și cunoaște excepțiile de

procedură.

Nerespectarea

principiului contradictorialității atrage nulitatea hotărârii pronunțate.

În

jurisprudența europeană, principiul egalității armelor, care constituie un

element esențial al dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală

a părților pe

toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal.

Acest principiu,

ca element al noțiunii mai largi de proces echitabil,

impune ca, fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și

susține cauza sa în condiții

care să nu o plaseze într-o

situație de dezavantaj în raport cu adversarul ei, astfel încât să

aibă

nu numai posibilitatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează

pretențiile sale, dar și aceea de a lua cunoștință și de a discuta orice probă

sau „concluzie” prezentată judecătorului

în

scopul de a-i influența decizia.

Înțeles în acești

termeni, principiul discutat permite aprecierea modului în care instanța înțelege

să mențină „echilibrul” necesar desfășurării unui proces echitabil, în special

în privința comunicării între părți a tuturor actele dosarului care vor servi

la adoptarea deciziei sale.

De asemenea, dreptul

la o procedură contradictorie, implică, în esență, posibilitatea pentru părțile

unui proces de a lua cunoștință de toate piesele si observațiile prezentate

judecătorului si de a le discuta (cauza Morel contra Franței, Hotărârea din

6 iunie 2000).

În speță, se reține

ca prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 13 mai 2009, după

închiderea dezbaterilor, reclamanții au invocat simulația sub forma mandatului

fără reprezentare.

Întrucât prin

concluziile scrise sunt aduse

în

atenția instanței elemente de fapt sau de drept care

n-au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, instanța este datoare să le

înlăture cu această motivare.

analiza incompletă de către instanța de apel a textelor legale circumscrise

speței, pe lângă faptul că sunt nereale, deoarece Curtea a expus pe larg

argumentele de fapt și de drept care au fundamentat soluția acestei instanțe,

nici nu vizează motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ci se încadrează în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., analizat mai sus.

Cât privește

considerentele Curții referitoare la obligația încheierii actului secret în

condițiile de fond și de formă ale actului public, ceea ce nu s-ar putea

realiza față de interdicția din art. 9 alin. final din Legea nr. 112/1995,

acestea sunt subsidiare în raport cu cele care fundamentează soluția instanței

de apel, deoarece vizează contractul de prete-nom, care a fost înlăturat drept

temei juridic în condițiile art. 294 C. proc. civ.

Prin urmare, cum instituția

contractului de prete-nom nu a stat la baza deciziei recurate, criticile în

legătură cu nelegalitatea considerentelor instanței raportat la acest temei

juridic, nu vor fi analizate de instanța de recurs.

De altfel, niciuna

dintre celelalte susțineri privind contractul de prete-nom nu va fi examinată

de prezenta instanță față de faptul că acesta nu a fost reținut drept cauză

juridică a cererii de chemare în judecată și, în consecință, nu a fundamentat

soluțiile pronunțate de instanțele anterioare.

Pentru considerentele

expuse, recursul declarat în cauză se constată a fi nefondat și, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi

respins ca atare, iar în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) din

același cod, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată să

plătească cheltuieli de judecată, va obliga pe recurenți să plătească intimatei

L.E. suma de 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu de avocat, dovedit cu chitanța depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții V.V.M. și V.V.A. împotriva deciziei

civile nr. 267/A din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie.

Obligă pe recurenți să plătească intimatei –

pârâte L.E. 2500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2010.