ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1081/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1081/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin Sentința nr.

4720 din 8 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanta Camera Deputaților, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a

României, prin care solicita suspendarea executării Deciziei nr. 2 din 19

ianuarie 2011 emisă de pârâtă, în ce privește măsurile dispuse la pct. 1, 4, 5

și 6, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, precum și

anularea încheierii nr. VIII/1 din 3 martie 2011 a aceleiași pârâte, admiterea

contestației formulate împotriva Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 și

modificarea acesteia, în sensul anulării măsurilor dispuse la pct. 1, 4, 5 și

6.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Acțiunea reclamantei

este structurată pe două secțiuni, una care se referă la aspectele de formă ale

Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Conturi și a încheierii nr.

VIII din 3 martie 2011 și alta care se referă la aspectele de conținut privind

măsurile dispuse în Decizia nr. 2/2011 punctele 1, 4, 5 și 6.

Se constată că, în

conformitate cu prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții de Conturi, s-a efectuat un control asupra

modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare

ale statului și ale sectorului public.

În susținerea

acțiunii, reclamanta a invocat Hotărârea nr. 3 din 4 februarie 2009 privind

bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009, hotărârea Biroului Permanent al

Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normativului

privind utilizarea Parcului auto central al Camerei Deputaților susținând că

acestea au fost adoptate de Plenul Camerei deputaților în temeiul prevederilor

art. 64 alin. (1) și art. 67 din Constituția României.

Constatarea Curții de

Conturi nu s-a referit la constituționalitatea acestor acte ci la nerespectarea

prevederilor legislației în vigoare cu privire la condițiile care trebuie

îndeplinite cu includerea în bugetul de stat a cheltuielilor publice,

legislație care nu conține prevederi derogatorii care să-i permită reclamantei

suportarea unor cheltuieli din bugetul său.

Din cuprinsul

prevederilor art. 64 alin. (1) sau art. 67 din Constituție rezultă că orice

reglementare cuprinsă în actele emise în temeiul acestor dispoziții constituționale

și care vizează aspecte legate de utilizarea fondurilor publice trebuie să se

înscrie în cadrul legal stabilit prin legile care reglementează formarea,

administrarea și întrebuințarea resurselor publice; de altfel, unele prevederi

ale Regulamentului aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994 cu

modificările ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

Reclamanta a mai

invocat ca motiv ala anulării măsurilor din decizie faptul că prin Decizia nr.

2/2011 chiar vicepreședintele Curții de Conturi prin Nota nr. 20053/MP din 28

februarie 2011 a susținut admiterea contestației formulată de Camera

Deputaților împotriva acestei decizii, susținând dispozițiile constituționale

privind competențele Camerei Deputaților, aspect care nu invalidează decizia

care a fost luată cu majoritatea voturilor exprimate conform Legii nr. 94/1992.

Argumentația

formulată de reclamantă privind unele aspecte de formă referitoare la decizia

contestată nu pot fi primite deoarece așa cum s-a precizat actele emise în

temeiul art. 64 și 67 din Constituție de Camera Deputaților de tipul

hotărârilor sau regulamentelor care vizează aspecte legate de utilizarea

fondurilor publice trebuie să se înscrie în cadrul legal stabilit prin legile

care reglementează formarea, administrarea și întrebuințarea resurselor

publice.

Legea nr. 500/2002

stabilește condițiile legale prin care se aprobă cheltuielile din bugetul

oricărei instituții publice.

Hotărârea Camerei

Deputaților nr. 3/3009 a aprobat cheltuieli din bugetul propriu pentru altă

entitate, respectiv pentru Asociația Clubul Parlamentarilor Români “I.R.”

precum și atribuire de spații din domeniul public în baza unor hotărâri ale

Camerei Deputaților.

În ceea ce privește

fondul cauzei, se constată următoarele:

Cu primire la măsura

dispusă la punctul 1 - în sensul că au fost efectuate plăți din credite

bugetare aprobate Camerei Deputaților pentru cheltuieli ale Asociației Clubului

parlamentarilor Români “I.R.” și atribuirea în folosința gratuită a acesteia a

unor bunuri aflate în patrimoniul public al statului și în administrarea

instituției auditate, fără respectarea prevederilor legale:

Din capitolul VI -

"Asociațiile, fundațiile și federațiile recunoscute ca fiind de utilitate

publică" al O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, reiese

că asociațiile și fundațiile de utilitate publică au dreptul la utilizarea

bunurilor proprietate publică, iar potrivit art. 43, "în evidențele

contabile ale asociației sau fundației se vor înregistra separat bunurile

achiziționate sau edificate din bani publici".

De asemenea,

capitolul care menționează categoriile de venituri ale asociațiilor are rolul

de a defini toate categoriile de venituri pe care le pot realiza asociațiile,

inclusiv cele provenind de la bugetul de stat, nerezultând din aceasta că toate

asociațiile pot accesa implicit și necondiționat fondurile publice.

Camera Deputaților nu

putea să aloce fonduri publice în bugetul său și să le utilizeze pentru

cheltuielile unei asociații, precum și de a-i atribui acesteia spații din

domeniul public, cu atât mai mult cu cât această asociație nici nu era de

utilitate publică.

Au fost astfel

încălcate restricțiile prevăzute de Legea nr. 500/2002 cu privire la

obligativitatea utilizării creditelor bugetare numai pentru cheltuieli strict

legate de activitatea instituției (art. 22 (1)) și efectuarea cheltuielilor

numai în condițiile în care acestea au destinație precisă și limitată și sunt

autorizate prin legi specifice, fiind interzisă includerea în buget, angajarea,

ordonanțarea și plata cheltuielilor care nu au bază legală (art. 14).

Legea nr. 137/2000

privind regimul juridic al terenului aferent Palatului Parlamentului, invocată

în cadrul acțiunii, care prevede la art. 1 că „Deciziile privitoare la

destinația și folosința terenului prevăzut la alin. (1) se iau de fiecare

Cameră a Parlamentului, corespunzător suprafeței de teren aflate în

administrare proprie", nu poate constitui un argument în favoarea

reclamantei, deoarece prevederile acesteia nu constituie dispoziții derogatorii

de la cele ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, care la art. 17 stipulează că: "Statul și unitățile

administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosință

gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care

desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor

publice".

În legătură cu măsura

dispusă la punctul 4 din decizie, privind aspecte legate de prestațiile RA

Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat și cheltuielile efectuate de

Camera Deputaților în cadrul contractului de prestări servicii nr. 3408 din 18

martie 2009, reclamanta susține că potrivit art. 7 alin. (2) din H.G. nr.

60/2005, cu modificările și completările ulterioare, cheltuielile pentru

administrarea, funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale

destinate activității de reprezentare și protocol se acoperă anual, în cote

părți stabilite prin contracte de prestări servicii, până la acoperirea

cheltuielilor efective aferente bazei materiale cu această destinație, de către

Senat, Camera Deputaților, Administrația Prezidențială, Guvern și Curtea

Constituțională, la nivelul sumelor aprobate prin bugetele proprii. Astfel că

nu contează cât timp a fost folosită baza de protocol, ci suma comunicată de

către Regie pentru a fi plătită de Camera Deputaților.

Arată că în actul de

control și în actele contestate nu s-a înțeles că suma achitată de 1300 mii lei

nu este cea care a fost solicitată să fie plătită de regie, aceasta fiind de

4402 mii lei.

Se constată că în

actul de control s-a făcut o distincție evidentă între suma solicitată de

regie, de 4402 mii lei și suma cuprinsă în bugetul Camerei Deputaților cu

această destinație, de 1300 mii lei, astfel încât nu s-a făcut confuzie între

cele două sume așa cum susține reclamanta.

S-a reținut că

reclamanta a beneficiat de servicii de cazare pentru 10 delegații străine în

sumă estimativă de 158,4 mii lei (calculată prin utilizarea tarifului maxim de

cazare utilizat de RA- APPS de 900 lei/zi/cameră), în timp ce obligațiile sale

conform contractului, constând în cota sa parte la susținerea cheltuielilor

pentru administrarea, funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale

destinate activității de reprezentare și protocol s-au ridicat la suma de 1300

mii lei.

Susținerile în sensul

că „nu contează cât timp a fost folosită baza de protocol, ci suma comunicată

de către Regie pentru a fi plătită de Camera Deputaților", nu poate fi

primită deoarece din prevederile art. 7 din H.G. nr. 60/2005, cu modificările

și completările ulterioare, potrivit cărora în situația în care intervin

modificări în cursul anului privind nivelul cheltuielilor cuprinse în

contractele de prestări de servicii, părțile au obligația de a reglementa prin

acte adiționale diferențele de sume rezultate și care fac obiectul decontărilor

reciproce.

Sumele neacoperite de

cele 5 instituții beneficiare, rezultate ca diferență între cheltuielile

efective pentru administrarea, funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale

de reprezentare și protocol, înregistrate de regie, și sumele prevăzute cu

această destinație în bugetele proprii, cu rectificările ulterioare, ale celor

5 instituții beneficiare, preluate în contractele de prestări de servicii

anuale, se suportă de către regie din veniturile proprii.

Din conținutul art. 7

din H.G. nr. 60/2005 rezultă că fondurilor publice, potrivit căruia fondurile

publice se utilizează pentru nevoile stricte ale instituțiilor publice, iar

plățile se fac pe baza documentelor care atestă prestarea serviciilor și

exactitatea sumelor de plată.

Referitor la măsura

dispusă la punctul 5, ce vizează elaborarea documentelor justificative privind

utilizarea autoturismelor din dotarea instituției fără a asigura respectarea în

totalitate a prevederilor legale cu privire la condițiile pe care trebuie să le

îndeplinească documentele care descriu operațiuni cu incidență asupra

cheltuielilor publice, reclamanta susține că nu există nici un act normativ cu

aplicabilitate generală care să reglementez modul de completare a foilor de

parcurs, iar potrivit Hotărârii Biroului Permanent nr. 438/2009, au fost

prevăzute regulile referitoare la documentele de transport, respectiv: pentru

deputați „se înscriu zilnic doar orele între care mijlocul de transport a stat

la dispoziția demnitarului și kilometrii parcurși", iar pentru celelalte

activități „se completează fiecare cursă, kilometrii rulați, numele și

prenumele utilizatorului și se va solicita semnătura acestuia".

De asemenea, se

precizează că Ordinul M.E.F. nr. 3512/2008 privind documentele financiar

contabile, nu prevede ca document justificativ tipizat la nivel național „foaia

de parcurs".

Așa cum s-a mai

menționat, Ordinul M.E.F. nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile

nu restricționează sfera documentelor justificative, fapt care vine în deplină

concordanță cu prevederile art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, care

menționează obligativitatea consemnării oricărei operațiuni

economico-financiare într-un document care dobândește calitatea de document

justificativ.

Operațiunile descrise

de foile de parcurs, respectiv cursele și numărul de kilometri parcași, sunt în

măsură să reflecte operațiuni economico-financiare, deoarece descriu activități

finanțate din fonduri publice.

Cu privire la măsura

dispusă la punctul 6 din decizie, care se referă la nerespectarea structurii și

conținutului Programului anual al achizițiilor publice întocmit pentru anul

2009, reclamanta a arătat că „existența mai multor poziții în Program decât

numărul de contracte încheiate se datorează faptului că au fost contractate mai

multe poziții, cu coduri CPV diferite, grupate pe loturi, de la același

furnizor, în aceeași procedură de achiziție".

De asemenea se mai

susține că „au fost făcute modificări ale valorilor estimate din program numai

după atribuirea contractelor și doar în sensul redistribuirii „sumelor

economisite", operațiune care ar fi „conformă cu prevederile art. 4 alin.

(8) din H.G. nr. 925/2006 potrivit cărora autoritatea contractantă poate face modificări

sau completări ulterioare în Program, cu aprobarea conducătorului acesteia,

ceea ce s-a și făcut".

Potrivit legislației

în vigoare (art. 3 și 4 din H.G. nr. 925/2006) programul anual al achizițiilor

publice cuprinde „contracte" și nu bunuri sau servicii cu același cod CPV

incluse la mai multe poziții.

De asemenea, aceleași

prevederi legale menționează că programul în cauză cuprinde valoarea estimată,

determinată prin nota justificativă întocmită conform art. 5 din același act

normativ; această valoare stă la baza alegerii procedurii de achiziție și

trebuie să rămână neschimbată din două motive: pentru că are cu totul alt sens

ca termen decât valoarea efectiv atribuită și pentru că trebuie să fie în

concordanță cu celelalte date din program referitoare la procedura aleasă.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta.

Camera Deputaților a

invocat în motivarea recursului prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

învederând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, înlăturând

neconstituțional de la aplicare fie hotărâri ale Camerei Deputaților, fie ale

Biroului său permanent, arătând următoarele:

În conformitate cu

prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, republicată în M. Of. nr. 807 din 3

decembrie 2010 urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 177/2010, hotărârile

plenului Camerei Deputaților, ale plenului Senatului și ale plenului celor două

Camere ale Parlamentului pot fi atacate doar pentru neconstituționalitatea lor

și doar în fața Curții Constituționale, la sesizarea unuia dintre președinții

celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de

deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

În conformitate cu

dispozițiile art. 61 din Constituția României, Parlamentul este organul

reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a

țării, iar conform prevederilor art. 64 alin. (1) din Legea fundamentală,

Camera Deputaților și Senatul își stabilesc și regulamentele proprii pentru

organizarea și funcționarea acestora, resursele financiare ale Camerelor fiind

prevăzute în bugetele aprobate de acestea.

Potrivit

dispozițiilor art. 67 din Constituție, Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare

își exercită prerogativele prin legi, hotărâri și moțiuni. Enumerarea

limitativă prevăzută de legea fundamentală, trebuie interpretată în sensul că

aceste categorii de acte au aceeași natură juridică, prin emiterea lor

Parlamentul exercitându-și prerogativa de putere reprezentativă a poporului

(puterea legislativă lato senso).

Cu alte cuvinte,

toate aceste acte juridice au valoare egală, ceea ce înseamnă că niciunul

dintre acestea nu trebuie să se „subordoneze" celuilalt, adică niciunul nu

trebuie să fie conform celuilalt.

Ca urmare, chiar dacă

instanța sau Curtea de Conturi ar reține că ar exista un text dintr-o hotărâre

a plenului Camerei Deputaților care reglementează într-un alt mod o anumită

problemă, este aplicabilă hotărârea în cauză, iar Curtea de Conturi și

ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaților - secretarul general

trebuie să o aplice, fără să o poată desființa și nici să ceară desființarea

ei, pentru că acest lucru îl poate face doar Curtea Constituțională, la

solicitarea celor prevăzuți în Legea nr. 47/1992 astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 177/2010, între care nu figurează nici instanțele judecătorești,

nici Curtea de Conturi și nici ordonatorul principal de credite al Camerei

Deputaților.

Or, instanța de fond s-a

substituit Curții Constituționale pronunțându-se asupra constituționalității

Hotărârii Camerei Deputaților nr. 3 din 4 februarie 2009 privind bugetul

Camerei Deputaților pe anul 2009, depășindu-și atribuțiile și asumându-și

competențe rezervate în exclusivitate Curții Constituționale, încălcând în

acest mod ordinea constituțională.

Hotărârea nr. 3 din 4

februarie 2009 privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009 a fost adoptată

în temeiul prevederilor art. 64 alin. (1) și ale art. 67 din Constituție, fiind

parte integrantă din Legea nr. 18 din 26 februarie 2009 a bugetului de stat pe

anul 2009, fapt pentru care hotărârea trebuie respectată și aplicată în mod

obligatoriu, așa cum a fost aprobată de plenul Camerei Deputaților, atât de

către ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaților - secretarul

general, cât și de Curtea de Conturi.

De altfel, și Curtea

de Conturi își întocmește și aprobă bugetul propriu pe care îl transmite

Guvernului, în vederea includerii acestuia în proiectul bugetului de stat, dar

care este supus aprobării Parlamentului și nu numai plenului Curții de Conturi

(art. 6 din Legea nr. 94/1992).

Desființarea

hotărârilor adoptate de plenul Camerei Deputaților sau al Senatului doar de

către Curtea Constituțională este generată de faptul că întotdeauna

conformitatea lor se raportează doar la Constituție, fapt pentru care

pronunțarea instanței de fond asupra Hotărârii Camerei Deputaților nr. 3/2009

reprezintă o imixtiune în alte domenii de activitate ce exced atribuțiilor

puterii judecătorești.

Prin urmare, lipsa de

consecvență în ce privește atât propria competență, cât și cea a Curții de

Conturi și anularea implicită a unei hotărâri a Camerei Deputaților este

expresia neînțelegerii de către instanța de fond a efectelor caracterului

imperativ al dispozițiilor constituționale.

Ca atare, ab initio,

nu se poate invoca terminologic nelegalitatea unei hotărâri a Camerei

Deputaților, ci numai neconstituționalitatea unei astfel de hotărâri, instanța

de fond pronunțându-se în afara cadrului constituțional care reglementează

actele juridice adoptate de cele două camere ale Parlamentului.

Mai mult decât atât,

consecințele juridice ale Sentinței civile nr. 4720 din 8 iulie 2011 pronunțată

de instanța de fond, ca de altfel și a Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a

Curții de Conturi, echivalează cu o anulare de facto atât a Hotărârii Camerei

Deputaților nr. 3/2009 privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009 cât și

cu o anulare parțială a Legii nr. 18/2009 a bugetului de stat pe anul 2009, ceea

ce este de neconceput și neconstituțional.

Hotărârile Biroului

permanent al Camerei Deputaților sunt acte parlamentare și ca și celelalte acte

juridice ale Camerei Deputaților, se emit pe baza Constituției ca o prelungire

și concretizare a prevederilor acesteia.

Potrivit prevederilor

art. 31 lit. n) din Regulamentul Camerei Deputaților, Biroul permanent conduce

și controlează serviciile Camerei Deputaților, iar conform lit. m) din același

articol, această structură a Camerei avizează și supune spre aprobare plenului

Camerei Deputaților structura organizatorică, statul de funcții și regulamentul

Serviciilor Camerei.

În consecință,

Regulamentele Camerelor Parlamentului sunt izvoare formale ale dreptului

procesual constituțional (a se vedea Deciziile Curții Constituționale nr.

45/1994 și nr. 46/1994).

Totodată,

conformitatea hotărârilor Plenului și ale Biroului permanent al Camerei

Deputaților în cauză nu se poate raporta la legi sau la alte acte normative de

nivelul legii sau la alte „subordonate" legii, ci doar la Constituție,

fapt pentru care aceste hotărâri nu pot face obiectul unei acțiuni în

contenciosul administrativ dată fiind natura lor juridică.

Prin urmare,

Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 prin

care s-a reglementat Normativul privind utilizarea parcului auto central al

Camerei Deputaților, adoptat cu respectarea prevederilor art. 64 din

Constituție și ale art. 31 din Regulamentul Camerei Deputaților, trebuie

respectată și aplicată în mod obligatoriu atât de către ordonatorul principal

de credite al Camerei Deputaților- secretarul general, cât și de Curtea de

Conturi și nu poate fi desființată sau înlăturată de la aplicare de către nici

un fel de instanțe judecătorești, inclusiv de instanța de fond, așa cum s-a

procedat în mod neconstituțional prin sentința civilă recurată.

De asemenea,

reclamanta a invocat ca motiv de recurs prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care se referă la situațiile în care hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii:

Astfel, este

incidentă ipoteza din textul legal amintit - când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină.

Potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

Prin urmare,

principiul general consacrat de Codul de procedură civilă impune ca judecătorii

fondului să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea lor,

să enunțe cele constatate și dovezile care au determinat-o, ca o garanție

împotriva arbitrarului judecătoresc și pentru a da instanțelor superioare

posibilitatea de a exercita controlul judiciar al judecății primelor instanței.

Hotărârea este

nemotivată când instanța a dedus soluția pronunțată prin simpla expunere a

argumentelor unei părți fără a da o motivare proprie, fiind de principiu că

instanțele de fond sunt datoare să arate temeiurile de drept și de fapt pe care

își întemeiază hotărârea lor.

Or, validitatea

argumentelor din considerentele hotărârii recurate nu decurge din propriile

convingeri ale instanței de fond, nu reprezintă lucrarea pur subiectivă a

judecătorului fondului, ci doar au fost preluate/reiterate argumentele Curții

de Conturi prezentate în întâmpinarea formulată, ajungându-se la o construcție

juridică nelegală și ilogică în sensul că toate capetele noastre de cerere au

fost soluționate pe baza unui raționament silogistic greșit al judecătorului

bazat pe adagiul „Curtea de Conturi dixit".

Practic, aceeași

instanță care a preluat argumentele Curții de Conturi în considerentele

hotărârii se dovedește a fi parcimonioasă cu privire la criticile reclamantei

aduse măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, hotărârea atacată necuprinzând

motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate cererile acesteia

din acțiunea formulată.

Realmente, instanța

de fond a ignorat total motivele de nelegalitate, ca și pe cele de

neconstituționalitate, ale măsurii dispuse la punctul 5 din Decizia nr. 2/2011,

neargumentând în niciun fel care este fundamentul juridic al pretinsei

nelegalități a foilor de parcurs astfel cum sunt completate de Camera

Deputaților, în condițiile în care prin Hotărârea Biroului permanent al Camerei

Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009, al cărui regim constituțional a fost deja

explicat la punctul 1.2. în prezentul recurs, s-a aprobat Normativul privind

utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaților, reglementare care a

fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 64 din Constituție și ale art.

31 din Regulamentul Camerei Deputaților.

În art. 10 din

Normativ sunt prevăzute regulile referitoare la documentele de transport, în

alin. (5) este reglementată modalitatea de completare a justificării cursei

efectuate pentru deputați, caz în care pe foaia de parcurs se vor înscrie

zilnic doar orele între care mijlocul de transport a stat la dispoziția

demnitarului și kilometrii parcurși, în alin. (6) este reglementată modalitatea

de justificare a curselor auto efectuate pentru celelalte activități ale

Camerei Deputaților (dispecerat și marfă), pentru care se completează pentru

fiecare cursă, kilometrii rulați numele și prenumele utilizatorului și se va

solicita semnătura acestuia.

Prin urmare, modalitatea

concretă în care Camera Deputaților a înțeles să respecte principiul realității

operațiunilor economico-financiare este prevăzută în art. 10 din Normativul

aprobat prin Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6

mai 2009.

Referitor la motivele

de nelegalitate ale măsurii dispuse la punctul 6 din Decizia nr. 2/2011, nici

considerațiile reținute la pag. 18 din hotărârea criticată nu reflectă

convingerile proprii ale instanței de fond, ci doar argumentele pârâtei aflate

la pag. 24-25 din întâmpinare. Mai mult, instanța de fond nu s-a pronunțat:

- asupra Programului

anual al achizițiilor publice al Camerei Deputaților pentru anul 2009 - depus

la dosarul cauzei în volumul II filele 579-593 - program care respectă

cerințele prevăzute de art. 4 din H.G. nr. 925/2006 și cuprinde informațiile

privind obiectul contractelor defalcate pe tipuri-furnizare, servicii, lucrări

-, CPV, valoarea estimată fără TVA, exprimată în lei și în euro, procedura care

urmează să fie aplicată, data estimată pentru începerea procedurii, data

estimată pentru finalizarea procedurii și persoana responsabilă pentru

atribuirea contractului respectiv;

- asupra motivului de

nelegalitate invocat de Camera Deputaților privind faptul că pârâta Curtea de

Conturi și-a arogat competențe care țin de sfera atribuțiilor Autorității

Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor - A.N.R.M.A.P.-

autoritatea care gestionează sistemul de achiziții publice din România potrivit

O.U.G. nr. 74/2005 aprobată și modificată prin Legea nr. 111/2006, fiind și

singura autoritate care constată contravențiile și aplică sancțiunile în acest

domeniu - art. 295 alin. (1) din O.U.G.nr. 34/2006, cu modificările și

completările ulterioare.

Un argument

suplimentar în susținerea criticilor îl reprezintă Ordinul Președintelui

A.N.R.M.A.P, nr. 313/2011, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr.

464/2011, care prin art. 3 stipulează că „orice document emis de alte

organisme/autorități, cu excepția Autorității Naționale pentru Reglementarea și

Monitorizarea Achizițiilor Publice, prin care se impune respectarea de către

entitățile juridice menționate la art. 2 (a autorităților contractante) a

regulilor privind derularea procedurilor de atribuire a contractelor de

achiziție publică ... nu produce efecte juridice".

Ca urmare, măsurile

dispuse la punctul 6 din Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Conturi

nu pot produce efecte juridice în considerarea competențelor conferite de

legiuitor Autorității Naționale pentru Reglementarea Achizițiilor Publice.

În ceea ce privește

cealaltă ipoteză din art. 304 pct. 7 - când hotărârea cuprinde motive

contradictorii:

Prin încheierea

pronunțată în ședința publică din data de 13 mai 2011, instanța de fond a admis

capătul de cerere privind suspendarea executării Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie

2011 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, considerând că

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 privind suspendarea executării unui act administrativ unilateral,

apoi, pe același probatoriu, când s-a pronunțat pe fond a respins acțiunea

principală.

Reclamanta și-a

întemeiat recursul și pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text legal

care prevede modificarea hotărârii atacate atunci când este lipsită de temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În acest

sens, a arătat că:

Instanța de fond a

săvârșit o eroare in iudicando când prin hotărârea pronunțată a menținut

încheierea nr. VIII/1 din 3 martie 2011 și a măsurilor dispuse prin Decizia nr.

2 din 19 ianuarie 2011, fiind dată cu încălcarea principiului constituțional al

autonomiei parlamentare, cât și a principiului separației puterilor în stat

prin depășirea evidentă a prerogativelor stabilite prin lege în sarcina Curții

de Conturi, întrucât judecă și înlătură de la executare acte normative

reprezentate prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 3 din 4 februarie 2009

privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009 - parte integrantă din Legea

nr. 18 din 26 februarie 2009 a bugetului de stat pe anul 2009, a Hotărârii

Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 pentru

aprobarea Normativului privind utilizarea parcului auto central al Camerei

Deputaților, a Hotărârii Guvernului nr. 60/2005 privind organizarea și

funcționarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

Referitor la soluția

instanței privind măsura dispusă la punctul 1 din Decizia nr. 2/2011 a Curții

de Conturi:

Hotărârea a fost dată

cu încălcarea Constituției și a legii întrucât Hotărârea Camerei Deputaților

nr. 3/2009 privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009, publicată în M.

Of. nr. 70 din 5 februarie 2009, a fost adoptată în temeiul prevederilor art.

64 alin. (1) și ale art. 67 din Constituția României și face parte integrantă

din Legea nr. 18 din 26 februarie 2009 a bugetului de stat pe anul 2009, în

conformitate cu prevederile art. 17 alin. (1) și ale art. 34 alin. (2) din

Legea finanțelor publice nr. 500/2002;

Hotărârea a fost dată

cu aplicarea greșită a legii întrucât Hotărârea Camerei Deputaților nr. 3/2009

nu poate încălca Legea nr. 500/2002, pentru că aceasta trebuie să fie raportată

la Constituție și nu la o lege. Astfel:

- în conformitate cu

prevederile art. 64 alin. (1) teza a doua din Constituție „resursele financiare

ale Camerelor sunt prevăzute în bugete aprobate de acestea";

- în temeiul

prevederilor art. 17 alin. (1) și ale art. 34 alin. (2) din Legea nr. 500/2002,

Parlamentul adoptă legile bugetare anuale, iar Camera Deputaților și Senatul,

cu consultarea Guvernului, își aprobă bugetele proprii și le înaintează

Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat;

- în conformitate cu

prevederile art. 2 alin. (2) din Hotărârea Camerei Deputaților nr. 3/2009

privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009, au fost prevăzute în

structura bugetului Camerei Deputaților pentru anul 2009, la Titlul

"Cheltuieli curente", cu consultarea Guvernului, sumele necesare

pentru întreținerea și funcționarea Clubului Parlamentarilor Români, acestea fiind

cuprinse în Anexa nr. 3/03 - Camera Deputaților - din Legea bugetului de stat

pe anul 2009 nr. 18/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 121 și

121 bis din 27 februarie 2009.

Instanța de fond prin

preluarea argumentelor Curții de Conturi face o greșită interpretare a

raportului normă specială - normă generală, acordând, într-un mod de

neconceput, prevalență acesteia din urmă, împotriva principiului potrivit

căruia prioritară este legea specială, derogatorie de la dreptul comun - lex

specialia generalibus derogant.

Hotărârea instanței

de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (2) și (3) din H.G.

nr. 60/2005 care stabilesc modalitatea și procedura cu privire la cheltuielile

ce sunt suportate de autoritățile beneficiare, printre care și Camera

Deputaților, cheltuieli ce se referă la administrarea, funcționarea,

conservarea și protejarea bazei materiale destinate activității de reprezentare

și protocol, fără da aceste cheltuieli să fie condiționate de acest act

normativ de activități sau servicii de cazare prestate, fiind în prezența

regulii „unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem".

Hotărârea instanței

de fond a fost dată cu aplicarea greșită a I prevederilor art. 7 alin. (4), (5)

și (6) din H.G.nr. 60/2005 întrucât procedura cuprinsă în aceste norme

reglementează limitarea cheltuielilor, în cazul apariției  unor modificări, la

sumele prevăzute în bugetul propriu al beneficiarului, iar contractele de

prestări servicii se încheie anual, cuprind cota-parte, cuantumul sumelor și

modalitățile de decontare, corespunzător sumelor cuprinse în bugetul

autorității publice beneficiare.

A fost dată cu

încălcarea Constituției și a legii întrucât a fost înlăturată neconstituțional

de la aplicare Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din

6 mai 2009 prin care s-a reglementat Normativul privind utilizarea parcului

auto central al Camerei Deputaților, în condițiile în care:

Hotărârea Biroului

permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea

Normativului privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaților a

fost adoptată cu respectarea art. 64 din Constituție și ale art. 31 din

Regulamentul Camerei Deputaților;

Hotărârea Biroului

permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 a reglementat cât se

poate de concis modalitatea concretă de justificare a curselor auto prin „foaia

de parcurs" cu respectarea principiului realității operațiunilor

economico-financiare, iar instanța de fond ca și organele de auditare care au

emis Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 nu pot înlătura, în mod unilateral,

aplicarea unor astfel de acte juridice.

Hotărârea este

lipsită de temei legal întrucât actele normative menționate în considerentele

hotărârii, astfel cum au fost preluate din apărările Curții de Conturi

formulate prin întâmpinare, nu au nicio relevanță în cauză în privința

mențiunilor din foile de parcurs având în vedere că aceste acte normative

reglementează operațiunile economico-financiare la nivel general și nicidecum

modul concret de completare a foilor de parcurs de către Camera Deputaților;

Foile de parcurs

astfel cum sunt reglementate potrivit Normativului aprobat prin Hotărârea

Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438/2009 conțin toate elementele

care să asigure consemnarea completă a realității operațiunilor

economico-financiare și reprezintă documente justificative conform

dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 82/1991, Legea nr. 500/2002 și Ordinele

ministrului finanțelor publice nr. 1917/2005 și nr. 3512/2008.

Aceste argumente sunt

confirmate și de vicepreședintele Curții de Conturi prin Nota nr. 20053/M.P din

28 februarie 2011, care a reținut că niciun act normativ nu impune detalierea

cu exactitate a locului plecării și sosirii, astfel că sub acest aspect nu se

poate considera că Hotărârea Biroului permanent este contrară vreunei norme

juridice adoptată și publicată în mod oficial.

Referitor la soluția

instanței privind măsura dispusa, la punctul 6 din Decizia nr. 2 din 19

ianuarie 2011, soluție care se bazează de asemenea exclusiv pe argumentele

Curții de Conturi, hotărârea a fost apreciată ca fiind nelegală întrucât:

a) a fost dată cu

aplicarea greșită a legii având în vedere că Programul anual al achizițiilor

publice al Camerei Deputaților pentru anul 2009 a fost întocmit cu respectarea

prevederilor art. 4 din H.G. nr. 925/2006, dovadă fiind faptul că Autoritatea

Națională de Reglementare și Monitorizare a Achizițiilor - autoritatea care

gestionează sistemul de achiziții publice din  România - nu a aplicat nicio sancțiune

Camerei Deputaților în legătură cu Programul în cauză;

b) a fost dată cu

încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 4 din H.G. nr. 925/2006

întrucât, pe de o parte, au fost făcute modificări ale valorilor estimate din

Program numai după atribuirea contractelor și doar în sensul redistribuirii

sumelor economisite, iar pe de altă parte, chiar norma juridică cuprinsă în

art. 4 alin. (8) din H.G.nr. 925/2006 stipulează dreptul autorității

contractante de a opera modificări sau completări ulterioare în programul anual

al achizițiilor care se aprobă de conducătorul autorității contractante cu

avizul compartimentului financiar-contabil;

c) a fost dat cu

încălcarea legii întrucât Curtea de Conturi și-a arogat competențe care țin de

sfera atribuțiilor Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea

Achizițiilor - A.N.R.M.A.P.- autoritatea care gestionează sistemul de achiziții

publice din România potrivit O.U.G. nr. 74/2005 aprobată și modificată prin

Legea nr. 111/2006, fiind și singura autoritate care constată contravențiile și

aplică sancțiunile în acest domeniu - art. 295 alin. (1) din O.U.G.nr. 34/2006,

cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte constată

că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru motivele ce vor fi expuse

în continuare.

În primul rând,

observă Înalta Curte, motivele întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 4 și 7

C. proc. civ., nu pot fi primite de instanța de control judiciar, urmând ca

soluția acestei instanțe să se fundamenteze pe prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., reținând o greșită interpretare și aplicare a legii în cuprinsul

hotărârii instanței de fond.

Astfel, în ceea ce

privește critica fondată pe art. 304 pct. 4 C. proc. civ., rezultă cu puterea

evidenței că în discuție nu sunt nici hotărârile Parlamentului și nici ale

Biroului Permanent al Camerei Deputaților, la care se referă reclamanta, în

sensul că aceste hotărâri nu sunt supuse controlului judecătoresc al instanței

de contencios, în baza unei acțiuni întemeiată pe prevederile Legii nr.

554/2004, pentru a se putea susține că acestea sunt excluse cenzurii

instanțelor de judecată, în baza actului normativ precitat. Cu alte cuvinte,

prima instanță nu a făcut altceva decât să se pronunțe asupra

aplicabilității/inaplicabilității în cauza dedusă judecății a acestor hotărâri,

urmând ca instanța de control judiciar să examineze hotărârea recurată în

legătură cu modul în care judecătorul fondului a interpretat prevederile legale

ale acestora, însă prin prisma motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

De asemenea, constată

Înalta Curte, nici argumentele circumscrise motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sentința recurată nu

a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum

susține reclamanta.

În această chestiune,

constată instanța de recurs, în hotărârea atacată judecătorul fondului a dat

răspunsuri la cererile formulate prin acțiune, ajungând la concluzia că cererea

de chemare în judecată formulată de către Camera Deputaților nu este fondată.

Chiar dacă hotărârea instanței a fost dată fără a se lua în considerare

întregul material probator administrat în cauză și nu a răspuns tuturor

argumentelor dezvoltate în acțiune, este excesiv a se trage concluzia că

hotărârea este nemotivată. Finalmente, motivarea nu este o chestiune de volum,

ci una de conținut. Deși hotărârea primei instanțe nu este foarte detaliată, ea

conține totuși raționamentul care a condus judecătorul fondului la soluția de

respingere a acțiunii reclamantei.

Nici cealaltă ipoteză

descrisă în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitoare la motivarea

contradictorie a hotărârii judecătorești nu se confirmă în cauză.

Argumentul pe are îl

dezvoltă reclamanta, sub acest aspect, este acela că prima instanță s-a

pronunțat într-un mod contradictoriu, în condițiile în care a admis cererea de

suspendare a Deciziei nr. 2/19 ianuarie 2011, considerând că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, apoi, pe

fond, a respins acțiunea ce viza anularea aceleiași decizii. Astfel, se

precizează în recurs, aceeași instanță a ajuns la concluzii complet diferite pe

același material probator: când a examinat condiția cazului bine justificat, a

reținut existența unor aspecte care fundamentează ideea unei îndoieli serioase

cu privire la legalitatea măsurilor dispuse prin actul administrativ contestat,

ca în final să considere că decizia amintită este legală și să respingă

acțiunea ca nefondată.

Raționamentul

reclamantei, constată Înalta Curte, este eronat. Sub acest aspect, Înalta Curte

apreciază că se impune a fi făcută o succintă examinare a prevederilor

referitoare la suspendarea judiciară a actelor administrative dar și o privire

comparativă asupra puterilor juridice cu care este învestit, pe de o parte

judecătorul sesizat cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 14-15 din Legea

nr. 554/2004, și, pe de altă parte, judecătorul chemat să se pronunțe asupra

unei acțiuni în anulare a actului infralegislativ, în temeiul aceluiași act normativ:

Este de principiu că

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la

rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde

decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu

a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ

decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor

legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004.

În art. 14 alin. (1)

din lege sunt fixate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune

suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit

enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii

administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția

prevenirii unei pagube iminente.

În termenii textului

legal amintit, aceste cerințe sunt reglementate astfel: „în cazuri bine justificate

și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art.

7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic

superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună

suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în

anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și

fără nicio formalitate".

În ceea ce privește condiția

cazului bine justificat, la care face trimitere reclamanta, în argumentația sa,

Înalta Curte observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul

descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menționat,

se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ".

Cu ocazia examinării

satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios administrativ nu

poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ

contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă

„pipăire" a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata

dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității

actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia

cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Așadar, urmare unui examen

sumar al legalității deciziei administrative contestate, în cadrul soluționării

unei cereri prin care se urmărește suspendarea judiciară a acelui act

infralegislativ, judecătorul cauzei poate ajunge la concluzia existenței unor

argumente juridice aparent valabile pentru contestarea actului și, în

consecință, să dispună suspendarea efectelor acestuia.

Soluția descrisă mai

sus nu este și nu poate fi în contradicție cu soluția pe care același

judecător, atunci când se pronunță asupra acțiunii principale, o dă în cauză,

chiar dacă respinge ca nefondată respectiva acțiune, deoarece, în acest din

urmă caz, hotărârea are la bază un examen aprofundat al conformității actului

infralegislativ cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat și nu se

limitează doar la o „pipăire” a fondului.

Criticile pe fond

formulate de către reclamantă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată Înalta Curte sunt însă întemeiate.

Astfel, în ceea ce

privește soluția instanței de fond privind măsura dispusă la pct. 1 din Decizia

nr. 2/2011, aceasta este nelegală. Instanța a reținut că reclamanta a încălcat

restricțiile prevăzute de acest act normativ care o obligau să utilizeze

creditele bugetare numai pentru cheltuieli strict legate de activitatea

instituției și numai în condițiile în care acestea au o destinație precisă și

limitată și sunt autorizate prin legi specifice, fiind interzisă includerea în

buget a cheltuielilor care nu au o bază legală.

Contrar opiniei

primei instanțe, cheltuielile efectuate nu sunt lipsite de bază legală.

Instanța a omis să observe un aspect esențial și anume acela că sumele necesare

pentru întreținerea și funcționarea Clubului Parlamentarilor Români, aprobate

prin art. 2 alin. (2) din Hotărârea nr. 3/2009 a Camerei Deputaților sunt

cuprinse în Anexa nr. 3/03 din Legea bugetului de stat pe anul 2009, nr.

18/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 121 și 121 bis din 27

februarie 2009, așadar au deplină bază legală și, în consecință, în nici un caz

nu pot fi calificate ca abateri financiare, așa cum a procedat Curtea de

Conturi.

Apoi, de asemenea,

astfel cum a arătat și recurenta, instanța preluând pur și simplu motivația

Curții de Conturi a tranșat eronat raportul dintre norma specială și norma generală,

atunci când a analizat incidența prevederilor Legii nr. 137/2000, ajungând să

considere că au prioritate prevederile Legii nr. 213/1998 și nu ale Legii nr.

137/2000. Acest din urmă act normativ reglementează regimul juridic al

terenului aferent Palatului Parlamentului, astfel că rezultă cu evidență, că în

discuție fiind regimul acestui teren, se aplică cu prioritate dispozițiile

actului normativ precitat, care este o lege specială în raport cu legea

generală - nr. 213/1998, prevalență ce se impune a fi acordată potrivit

principiului legii speciale.

Instanța de fond a

făcut o interpretare greșită a prevederilor legale incidente în cauză și în

privința soluției cu privire la măsura nr. 4 din decizia contestată. Astfel,

instanța a interpretat greșit prevederile art. 7 din H.G. nr. 60/2005,

neobservând că cheltuielile în sumă de 158,4 mii lei la care se face referire

în decizie nu sunt condiționate de activități sau servicii de cazare în

favoarea Camerei Deputaților ci se referă la cheltuielile pentru administrarea,

funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale destinate activității

de reprezentare și protocol. În această chestiune nu este deloc lipsită de

semnificație opinia exprimată chiar de către vicepreședintele Curții de

Conturi, conform notei nr. 20053/M.P din 28 februarie 2011: „Sumele

corespunzătoare sunt estimate de către RAAPPS și comunicate mai înainte de

includerea acestora în bugetele de venituri și cheltuieli proprii ale fiecărui

beneficiar pentru exercițiul financiar următor. Contractele de prestări

servicii se încheie anual, cuprind cota-parte, cuantumul sumelor și

modalitățile de decontare, corespunzător sumelor cuprinse în bugetul

beneficiarului.” De remarcat, că în aceeași Notă se arată, în consonanță cu

cele susținute de reclamantă și reținute, de asemenea, de instanța de control

judiciar, în sensul că respectivele cheltuieli nu sunt condiționate de

activitățile de cazare prestate în favoarea reclamantei, dispozițiile Hotărârii

Guvernului nr. 60/2005 având în vedere cheltuielile destinate activității de

reprezentare și protocol.

La fel, soluția

instanței cu privire la pct. 5 din decizia contestată, este nelegală. Instanța

a ignorat, pe de o parte, Hotărârea Biroului Permanent al Camerei Deputaților

nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normativului privind utilizarea

parcului auto central al Camerei Deputaților, care a înscris în privința

completării foilor de parcurs principiul realității operațiunilor economico

financiare, iar în foile de parcurs s-au făcut mențiunile prevăzute în art. 10

din Normativ, astfel că nu se poate reține săvârșirea unor abateri financiare,

așa cum pretinde Curtea de Conturi. Pe de altă parte, nu s-a ținut cont că nu

există nici o normă cu putere de lege care să impună un anumit mod de

completare a acestor înscrisuri, bunăoară prin detalierea locului plecării și

sosirii, astfel încât se impune acceptarea foilor de parcurs în discuție, ca

documente justificative. Semnificativă este aici și Nota nr. 20053/M.P din 28

februarie 2011 a vicepreședintelui Curții de Conturi, document care conține o

opinie similară.

În ceea ce privește

măsura nr. 6 din Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011, și aceasta este nelegală,

la fel ca hotărârea primei instanțe, întrucât ignoră prevederile art. 4 din

H.G. nr. 925/2006. Aceasta, în primul rând, întrucât modificări ale valorilor

estimate din Program sunt făcute numai după atribuirea contractelor, iar

modificările respective au vizat doar sumele economisite. Apoi, în al doilea

rând, deoarece în conformitate cu textul legal amintit autoritatea contractantă

are dreptul de a opera modificări sau completări ulterioare în Programul anul

al achizițiilor care se aprobă de conducătorul acelei autorități, cu avizul

compartimentului financiar contabil, astfel că de asemenea, nu se poate reține

nici în această privință în sarcina reclamatei săvârșirea vreunei abateri

financiare.

În fine, capătul de

cerere privind suspendarea executării actele administrative contestate urmează

a fi respins, ca rămas fără obiect, având în vedere că întreruperea efectelor

acestora nu operează, potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, decât până la

pronunțarea prezentei decizii.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constată că recursul este fondat, motiv pentru care îl va

admite, potrivit art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și, în consecință, va modifica, în tot, sentința atacată, în sensul că va anula

Încheierea  nr. VIII/1 din 3 martie 2011 a Curții de Conturi și Decizia nr. 2

din 19 ianuarie 2011 a Curții de Conturi, numai în ce privește măsurile dispuse

la pct. 1, 4, 5 și 6 din această decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta Camera Deputaților împotriva Sentinței nr. 4720 din 8

iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică în tot

sentința atacată, în sensul că anulează Încheierea nr. VIII/1 din 3 martie 2011

a Curții de Conturi și Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Conturi,

numai în ce privește măsurile dispuse la pc