ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1081/2012

Prin Sentința nr. 4720 din 8 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Camera Deputaților, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, prin care solicita suspendarea executării Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 emisă de pârâtă, în ce privește măsurile dispuse la pct. 1, 4, 5 și 6, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, precum și anularea încheierii nr. VIII/1 din 3 martie 2011 a aceleiași pârâte, admiterea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 și modificarea acesteia, în sensul anulării măsurilor dispuse la pct. 1, 4, 5 și 6. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Acțiunea reclamantei este structurată pe două secțiuni, una care se referă la aspectele de formă ale Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Conturi și a încheierii nr. VIII din 3 martie 2011 și alta care se referă la aspectele de conținut privind măsurile dispuse în Decizia nr. 2/2011 punctele 1, 4, 5 și 6. Se constată că, în conformitate cu prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, s-a efectuat un control asupra modului de formare,

de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. În susținerea acțiunii, reclamanta a invocat Hotărârea nr. 3 din 4 februarie 2009 privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009, hotărârea Biroului Permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normativului privind utilizarea Parcului auto central al Camerei Deputaților susținând că acestea au fost adoptate de Plenul Camerei deputaților în temeiul prevederilor art. 64 alin. (1) și art. 67 din Constituția României. Constatarea Curții de Conturi nu s-a referit la constituționalitatea acestor acte ci la nerespectarea prevederilor legislației în vigoare cu privire la condițiile care trebuie îndeplinite cu includerea în bugetul de stat a cheltuielilor publice, legislație care nu conține prevederi derogatorii care să-i permită reclamantei suportarea unor cheltuieli din bugetul său.

Din cuprinsul prevederilor art. 64 alin. (1) sau art. 67 din Constituție rezultă că orice reglementare cuprinsă în actele emise în temeiul acestor dispoziții constituționale și care vizează aspecte legate de utilizarea fondurilor publice trebuie să se înscrie în cadrul legal stabilit prin legile care reglementează formarea, administrarea și întrebuințarea resurselor publice; de altfel, unele prevederi ale Regulamentului aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994 cu modificările ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

Reclamanta a mai invocat ca motiv ala anulării măsurilor din decizie faptul că prin Decizia nr. 2/2011 chiar vicepreședintele Curții de Conturi prin Nota nr. 20053/MP din 28 februarie 2011 a susținut admiterea contestației formulată de Camera Deputaților împotriva acestei decizii, susținând dispozițiile constituționale privind competențele Camerei Deputaților, aspect care nu invalidează decizia care a fost luată cu majoritatea voturilor exprimate conform Legii nr. 94/1992. Argumentația formulată de reclamantă privind unele aspecte de formă referitoare la decizia contestată nu pot fi primite deoarece așa cum s-a precizat actele emise în temeiul art. 64 și 67 din Constituție de Camera Deputaților de tipul hotărârilor sau regulamentelor care vizează aspecte legate de utilizarea fondurilor publice trebuie să se înscrie în cadrul legal stabilit prin legile care reglementează formarea, administrarea și întrebuințarea resurselor publice.

Legea nr. 500/2002 stabilește condițiile legale prin care se aprobă cheltuielile din bugetul oricărei instituții publice. Hotărârea Camerei Deputaților nr. 3/3009 a aprobat cheltuieli din bugetul propriu pentru altă entitate, respectiv pentru Asociația Clubul Parlamentarilor Români “I.R.” precum și atribuire de spații din domeniul public în baza unor hotărâri ale Camerei Deputaților. În ceea ce privește fondul cauzei, se constată următoarele: Cu primire la măsura dispusă la punctul 1 - în sensul că au fost efectuate plăți din credite bugetare aprobate Camerei Deputaților pentru cheltuieli ale Asociației Clubului parlamentarilor Români “I.R.” și atribuirea în folosința gratuită a acesteia a unor bunuri aflate în patrimoniul public al statului și în administrarea instituției auditate, fără respectarea prevederilor legale: Din capitolul VI - "Asociațiile, fundațiile și federațiile recunoscute ca fiind de utilitate publică" al O.G.

nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, reiese că asociațiile și fundațiile de utilitate publică au dreptul la utilizarea bunurilor proprietate publică, iar potrivit art. 43, "în evidențele contabile ale asociației sau fundației se vor înregistra separat bunurile achiziționate sau edificate din bani publici". De asemenea, capitolul care menționează categoriile de venituri ale asociațiilor are rolul de a defini toate categoriile de venituri pe care le pot realiza asociațiile, inclusiv cele provenind de la bugetul de stat, nerezultând din aceasta că toate asociațiile pot accesa implicit și necondiționat fondurile publice. Camera Deputaților nu putea să aloce fonduri publice în bugetul său și să le utilizeze pentru cheltuielile unei asociații, precum și de a-i atribui acesteia spații din domeniul public, cu atât mai mult cu cât această asociație nici nu era de utilitate publică.

Au fost astfel încălcate restricțiile prevăzute de Legea nr. 500/2002 cu privire la obligativitatea utilizării creditelor bugetare numai pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituției (art. 22 (1)) și efectuarea cheltuielilor numai în condițiile în care acestea au destinație precisă și limitată și sunt autorizate prin legi specifice, fiind interzisă includerea în buget, angajarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor care nu au bază legală (art. 14). Legea nr. 137/2000 privind regimul juridic al terenului aferent Palatului Parlamentului, invocată în cadrul acțiunii, care prevede la art. 1 că „Deciziile privitoare la destinația și folosința terenului prevăzut la alin. (1) se iau de fiecare Cameră a Parlamentului, corespunzător suprafeței de teren aflate în administrare proprie", nu poate constitui un argument în favoarea reclamantei, deoarece prevederile acesteia nu constituie dispoziții derogatorii de la cele ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care la art. 17 stipulează că: "Statul și unitățile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosință gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice". În legătură cu măsura dispusă la punctul 4 din decizie,

privind aspecte legate de prestațiile RA Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat și cheltuielile efectuate de Camera Deputaților în cadrul contractului de prestări servicii nr. 3408 din 18 martie 2009, reclamanta susține că potrivit art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 60/2005, cu modificările și completările ulterioare, cheltuielile pentru administrarea, funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale destinate activității de reprezentare și protocol se acoperă anual, în cote părți stabilite prin contracte de prestări servicii, până la acoperirea cheltuielilor efective aferente bazei materiale cu această destinație, de către Senat, Camera Deputaților, Administrația Prezidențială, Guvern și Curtea Constituțională, la nivelul sumelor aprobate prin bugetele proprii.

Astfel că nu contează cât timp a fost folosită baza de protocol, ci suma comunicată de către Regie pentru a fi plătită de Camera Deputaților. Arată că în actul de control și în actele contestate nu s-a înțeles că suma achitată de 1300 mii lei nu este cea care a fost solicitată să fie plătită de regie, aceasta fiind de 4402 mii lei. Se constată că în actul de control s-a făcut o distincție evidentă între suma solicitată de regie, de 4402 mii lei și suma cuprinsă în bugetul Camerei Deputaților cu această destinație, de 1300 mii lei, astfel încât nu s-a făcut confuzie între cele două sume așa cum susține reclamanta.

S-a reținut că reclamanta a beneficiat de servicii de cazare pentru 10 delegații străine în sumă estimativă de 158,4 mii lei (calculată prin utilizarea tarifului maxim de cazare utilizat de RA- APPS de 900 lei/zi/cameră), în timp ce obligațiile sale conform contractului, constând în cota sa parte la susținerea cheltuielilor pentru administrarea, funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale destinate activității de reprezentare și protocol s-au ridicat la suma de 1300 mii lei. Susținerile în sensul că „nu contează cât timp a fost folosită baza de protocol, ci suma comunicată de către Regie pentru a fi plătită de Camera Deputaților", nu poate fi primită deoarece din prevederile art. 7 din H.G.

nr. 60/2005, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora în situația în care intervin modificări în cursul anului privind nivelul cheltuielilor cuprinse în contractele de prestări de servicii, părțile au obligația de a reglementa prin acte adiționale diferențele de sume rezultate și care fac obiectul decontărilor reciproce. Sumele neacoperite de cele 5 instituții beneficiare, rezultate ca diferență între cheltuielile efective pentru administrarea, funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale de reprezentare și protocol, înregistrate de regie, și sumele prevăzute cu această destinație în bugetele proprii, cu rectificările ulterioare, ale celor 5 instituții beneficiare, preluate în contractele de prestări de servicii anuale, se suportă de către regie din veniturile proprii.

Din conținutul art. 7 din H.G. nr. 60/2005 rezultă că fondurilor publice, potrivit căruia fondurile publice se utilizează pentru nevoile stricte ale instituțiilor publice, iar plățile se fac pe baza documentelor care atestă prestarea serviciilor și exactitatea sumelor de plată.

Referitor la măsura dispusă la punctul 5, ce vizează elaborarea documentelor justificative privind utilizarea autoturismelor din dotarea instituției fără a asigura respectarea în totalitate a prevederilor legale cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească documentele care descriu operațiuni cu incidență asupra cheltuielilor publice, reclamanta susține că nu există nici un act normativ cu aplicabilitate generală care să reglementez modul de completare a foilor de parcurs, iar potrivit Hotărârii Biroului Permanent nr. 438/2009, au fost prevăzute regulile referitoare la documentele de transport, respectiv: pentru deputați „se înscriu zilnic doar orele între care mijlocul de transport a stat la dispoziția demnitarului și kilometrii parcurși", iar pentru celelalte activități „se completează fiecare cursă, kilometrii rulați, numele și prenumele utilizatorului și se va solicita semnătura acestuia". De asemenea, se precizează că Ordinul M.E.F.

nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile, nu prevede ca document justificativ tipizat la nivel național „foaia de parcurs". Așa cum s-a mai menționat, Ordinul M.E.F. nr. 3512/2008 privind documentele financiar contabile nu restricționează sfera documentelor justificative, fapt care vine în deplină concordanță cu prevederile art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, care menționează obligativitatea consemnării oricărei operațiuni economico-financiare într-un document care dobândește calitatea de document justificativ. Operațiunile descrise de foile de parcurs, respectiv cursele și numărul de kilometri parcași, sunt în măsură să reflecte operațiuni economico-financiare, deoarece descriu activități finanțate din fonduri publice.

Cu privire la măsura dispusă la punctul 6 din decizie, care se referă la nerespectarea structurii și conținutului Programului anual al achizițiilor publice întocmit pentru anul 2009, reclamanta a arătat că „existența mai multor poziții în Program decât numărul de contracte încheiate se datorează faptului că au fost contractate mai multe poziții, cu coduri CPV diferite, grupate pe loturi, de la același furnizor, în aceeași procedură de achiziție". De asemenea se mai susține că „au fost făcute modificări ale valorilor estimate din program numai după atribuirea contractelor și doar în sensul redistribuirii „sumelor economisite", operațiune care ar fi „conformă cu prevederile art. 4 alin. (8) din H.G.

nr. 925/2006 potrivit cărora autoritatea contractantă poate face modificări sau completări ulterioare în Program, cu aprobarea conducătorului acesteia, ceea ce s-a și făcut". Potrivit legislației în vigoare (art. 3 și 4 din H.G. nr. 925/2006) programul anual al achizițiilor publice cuprinde „contracte" și nu bunuri sau servicii cu același cod CPV incluse la mai multe poziții. De asemenea, aceleași prevederi legale menționează că programul în cauză cuprinde valoarea estimată, determinată prin nota justificativă întocmită conform art. 5 din același act normativ; această valoare stă la baza alegerii procedurii de achiziție și trebuie să rămână neschimbată din două motive: pentru că are cu totul alt sens ca termen decât valoarea efectiv atribuită și pentru că trebuie să fie în concordanță cu celelalte date din program referitoare la procedura aleasă.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta. Camera Deputaților a invocat în motivarea recursului prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. învederând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, înlăturând neconstituțional de la aplicare fie hotărâri ale Camerei Deputaților, fie ale Biroului său permanent, arătând următoarele: În conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în M. Of.

nr. 807 din 3 decembrie 2010 urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 177/2010, hotărârile plenului Camerei Deputaților, ale plenului Senatului și ale plenului celor două Camere ale Parlamentului pot fi atacate doar pentru neconstituționalitatea lor și doar în fața Curții Constituționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori. În conformitate cu dispozițiile art. 61 din Constituția României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, iar conform prevederilor art. 64 alin. (1) din Legea fundamentală, Camera Deputaților și Senatul își stabilesc și regulamentele proprii pentru organizarea și funcționarea acestora, resursele financiare ale Camerelor fiind prevăzute în bugetele aprobate de acestea.

Potrivit dispozițiilor art. 67 din Constituție, Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare își exercită prerogativele prin legi, hotărâri și moțiuni. Enumerarea limitativă prevăzută de legea fundamentală, trebuie interpretată în sensul că aceste categorii de acte au aceeași natură juridică, prin emiterea lor Parlamentul exercitându-și prerogativa de putere reprezentativă a poporului (puterea legislativă lato senso). Cu alte cuvinte, toate aceste acte juridice au valoare egală, ceea ce înseamnă că niciunul dintre acestea nu trebuie să se „subordoneze" celuilalt, adică niciunul nu trebuie să fie conform celuilalt.

Ca urmare, chiar dacă instanța sau Curtea de Conturi ar reține că ar exista un text dintr-o hotărâre a plenului Camerei Deputaților care reglementează într-un alt mod o anumită problemă, este aplicabilă hotărârea în cauză, iar Curtea de Conturi și ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaților - secretarul general trebuie să o aplice, fără să o poată desființa și nici să ceară desființarea ei, pentru că acest lucru îl poate face doar Curtea Constituțională, la solicitarea celor prevăzuți în Legea nr. 47/1992 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 177/2010, între care nu figurează nici instanțele judecătorești, nici Curtea de Conturi și nici ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaților.

Or, instanța de fond s-a substituit Curții Constituționale pronunțându-se asupra constituționalității Hotărârii Camerei Deputaților nr. 3 din 4 februarie 2009 privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009, depășindu-și atribuțiile și asumându-și competențe rezervate în exclusivitate Curții Constituționale, încălcând în acest mod ordinea constituțională. Hotărârea nr. 3 din 4 februarie 2009 privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009 a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 64 alin. (1) și ale art. 67 din Constituție, fiind parte integrantă din Legea nr. 18 din 26 februarie 2009 a bugetului de stat pe anul 2009, fapt pentru care hotărârea trebuie respectată și aplicată în mod obligatoriu, așa cum a fost aprobată de plenul Camerei Deputaților, atât de către ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaților - secretarul general, cât și de Curtea de Conturi.

De altfel, și Curtea de Conturi își întocmește și aprobă bugetul propriu pe care îl transmite Guvernului, în vederea includerii acestuia în proiectul bugetului de stat, dar care este supus aprobării Parlamentului și nu numai plenului Curții de Conturi (art. 6 din Legea nr. 94/1992). Desființarea hotărârilor adoptate de plenul Camerei Deputaților sau al Senatului doar de către Curtea Constituțională este generată de faptul că întotdeauna conformitatea lor se raportează doar la Constituție, fapt pentru care pronunțarea instanței de fond asupra Hotărârii Camerei Deputaților nr. 3/2009 reprezintă o imixtiune în alte domenii de activitate ce exced atribuțiilor puterii judecătorești. Prin urmare, lipsa de consecvență în ce privește atât propria competență, cât și cea a Curții de Conturi și anularea implicită a unei hotărâri a Camerei Deputaților este expresia neînțelegerii de către instanța de fond a efectelor caracterului imperativ al dispozițiilor constituționale.

Ca atare, ab initio, nu se poate invoca terminologic nelegalitatea unei hotărâri a Camerei Deputaților, ci numai neconstituționalitatea unei astfel de hotărâri, instanța de fond pronunțându-se în afara cadrului constituțional care reglementează actele juridice adoptate de cele două camere ale Parlamentului. Mai mult decât atât, consecințele juridice ale Sentinței civile nr. 4720 din 8 iulie 2011 pronunțată de instanța de fond, ca de altfel și a Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Conturi, echivalează cu o anulare de facto atât a Hotărârii Camerei Deputaților nr. 3/2009 privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009 cât și cu o anulare parțială a Legii nr. 18/2009 a bugetului de stat pe anul 2009, ceea ce este de neconceput și neconstituțional.

Hotărârile Biroului permanent al Camerei Deputaților sunt acte parlamentare și ca și celelalte acte juridice ale Camerei Deputaților, se emit pe baza Constituției ca o prelungire și concretizare a prevederilor acesteia. Potrivit prevederilor art. 31 lit. n) din Regulamentul Camerei Deputaților, Biroul permanent conduce și controlează serviciile Camerei Deputaților, iar conform lit. m) din același articol, această structură a Camerei avizează și supune spre aprobare plenului Camerei Deputaților structura organizatorică, statul de funcții și regulamentul Serviciilor Camerei. În consecință, Regulamentele Camerelor Parlamentului sunt izvoare formale ale dreptului procesual constituțional (a se vedea Deciziile Curții Constituționale nr. 45/1994 și nr. 46/1994).

Totodată, conformitatea hotărârilor Plenului și ale Biroului permanent al Camerei Deputaților în cauză nu se poate raporta la legi sau la alte acte normative de nivelul legii sau la alte „subordonate" legii, ci doar la Constituție, fapt pentru care aceste hotărâri nu pot face obiectul unei acțiuni în contenciosul administrativ dată fiind natura lor juridică.

Prin urmare, Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 prin care s-a reglementat Normativul privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaților, adoptat cu respectarea prevederilor art. 64 din Constituție și ale art. 31 din Regulamentul Camerei Deputaților, trebuie respectată și aplicată în mod obligatoriu atât de către ordonatorul principal de credite al Camerei Deputaților- secretarul general, cât și de Curtea de Conturi și nu poate fi desființată sau înlăturată de la aplicare de către nici un fel de instanțe judecătorești, inclusiv de instanța de fond, așa cum s-a procedat în mod neconstituțional prin sentința civilă recurată. De asemenea, reclamanta a invocat ca motiv de recurs prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care se referă la situațiile în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii: Astfel, este incidentă ipoteza din textul legal amintit - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Prin urmare, principiul general consacrat de Codul de procedură civilă impune ca judecătorii fondului să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea lor, să enunțe cele constatate și dovezile care au determinat-o, ca o garanție împotriva arbitrarului judecătoresc și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar al judecății primelor instanței.

Hotărârea este nemotivată când instanța a dedus soluția pronunțată prin simpla expunere a argumentelor unei părți fără a da o motivare proprie, fiind de principiu că instanțele de fond sunt datoare să arate temeiurile de drept și de fapt pe care își întemeiază hotărârea lor.

Or, validitatea argumentelor din considerentele hotărârii recurate nu decurge din propriile convingeri ale instanței de fond, nu reprezintă lucrarea pur subiectivă a judecătorului fondului, ci doar au fost preluate/reiterate argumentele Curții de Conturi prezentate în întâmpinarea formulată, ajungându-se la o construcție juridică nelegală și ilogică în sensul că toate capetele noastre de cerere au fost soluționate pe baza unui raționament silogistic greșit al judecătorului bazat pe adagiul „Curtea de Conturi dixit". Practic, aceeași instanță care a preluat argumentele Curții de Conturi în considerentele hotărârii se dovedește a fi parcimonioasă cu privire la criticile reclamantei aduse măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, hotărârea atacată necuprinzând motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate cererile acesteia din acțiunea formulată.

Realmente, instanța de fond a ignorat total motivele de nelegalitate, ca și pe cele de neconstituționalitate, ale măsurii dispuse la punctul 5 din Decizia nr. 2/2011, neargumentând în niciun fel care este fundamentul juridic al pretinsei nelegalități a foilor de parcurs astfel cum sunt completate de Camera Deputaților, în condițiile în care prin Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009, al cărui regim constituțional a fost deja explicat la punctul 1.2. în prezentul recurs, s-a aprobat Normativul privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaților, reglementare care a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 64 din Constituție și ale art. 31 din Regulamentul Camerei Deputaților.

În art. 10 din Normativ sunt prevăzute regulile referitoare la documentele de transport, în alin. (5) este reglementată modalitatea de completare a justificării cursei efectuate pentru deputați, caz în care pe foaia de parcurs se vor înscrie zilnic doar orele între care mijlocul de transport a stat la dispoziția demnitarului și kilometrii parcurși, în alin. (6) este reglementată modalitatea de justificare a curselor auto efectuate pentru celelalte activități ale Camerei Deputaților (dispecerat și marfă), pentru care se completează pentru fiecare cursă, kilometrii rulați numele și prenumele utilizatorului și se va solicita semnătura acestuia.

Prin urmare, modalitatea concretă în care Camera Deputaților a înțeles să respecte principiul realității operațiunilor economico-financiare este prevăzută în art. 10 din Normativul aprobat prin Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009. Referitor la motivele de nelegalitate ale măsurii dispuse la punctul 6 din Decizia nr. 2/2011, nici considerațiile reținute la pag. 18 din hotărârea criticată nu reflectă convingerile proprii ale instanței de fond, ci doar argumentele pârâtei aflate la pag. 24-25 din întâmpinare. Mai mult, instanța de fond nu s-a pronunțat: - asupra Programului anual al achizițiilor publice al Camerei Deputaților pentru anul 2009 - depus la dosarul cauzei în volumul II filele 579-593 - program care respectă cerințele prevăzute de art. 4 din H.G.

nr. 925/2006 și cuprinde informațiile privind obiectul contractelor defalcate pe tipuri-furnizare, servicii, lucrări -, CPV, valoarea estimată fără TVA, exprimată în lei și în euro, procedura care urmează să fie aplicată, data estimată pentru începerea procedurii, data estimată pentru finalizarea procedurii și persoana responsabilă pentru atribuirea contractului respectiv; - asupra motivului de nelegalitate invocat de Camera Deputaților privind faptul că pârâta Curtea de Conturi și-a arogat competențe care țin de sfera atribuțiilor Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor - A.N.R.M.A.P.- autoritatea care gestionează sistemul de achiziții publice din România potrivit O.U.G.

nr. 74/2005 aprobată și modificată prin Legea nr. 111/2006, fiind și singura autoritate care constată contravențiile și aplică sancțiunile în acest domeniu - art. 295 alin. (1) din O.U.G.nr. 34/2006, cu modificările și completările ulterioare. Un argument suplimentar în susținerea criticilor îl reprezintă Ordinul Președintelui A.N.R.M.A.P, nr. 313/2011, publicat în M. Of.

al României, Partea I, nr. 464/2011, care prin art. 3 stipulează că „orice document emis de alte organisme/autorități, cu excepția Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice, prin care se impune respectarea de către entitățile juridice menționate la art. 2 (a autorităților contractante) a regulilor privind derularea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică ... nu produce efecte juridice". Ca urmare, măsurile dispuse la punctul 6 din Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Conturi nu pot produce efecte juridice în considerarea competențelor conferite de legiuitor Autorității Naționale pentru Reglementarea Achizițiilor Publice.

În ceea ce privește cealaltă ipoteză din art. 304 pct. 7 - când hotărârea cuprinde motive contradictorii: Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 13 mai 2011, instanța de fond a admis capătul de cerere privind suspendarea executării Deciziei nr. 2 din 19 ianuarie 2011 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, considerând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind suspendarea executării unui act administrativ unilateral, apoi, pe același probatoriu, când s-a pronunțat pe fond a respins acțiunea principală. Reclamanta și-a întemeiat recursul și pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text legal care prevede modificarea hotărârii atacate atunci când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În acest sens, a arătat că: Instanța de fond a săvârșit o eroare in iudicando când prin hotărârea pronunțată a menținut încheierea nr. VIII/1 din 3 martie 2011 și a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011, fiind dată cu încălcarea principiului constituțional al autonomiei parlamentare, cât și a principiului separației puterilor în stat prin depășirea evidentă a prerogativelor stabilite prin lege în sarcina Curții de Conturi, întrucât judecă și înlătură de la executare acte normative reprezentate prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 3 din 4 februarie 2009 privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009 - parte integrantă din Legea nr. 18 din 26 februarie 2009 a bugetului de stat pe anul 2009, a Hotărârii Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normativului privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaților, a Hotărârii Guvernului nr. 60/2005 privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.

Referitor la soluția instanței privind măsura dispusă la punctul 1 din Decizia nr. 2/2011 a Curții de Conturi: Hotărârea a fost dată cu încălcarea Constituției și a legii întrucât Hotărârea Camerei Deputaților nr. 3/2009 privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009, publicată în M. Of. nr. 70 din 5 februarie 2009, a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 64 alin. (1) și ale art. 67 din Constituția României și face parte integrantă din Legea nr. 18 din 26 februarie 2009 a bugetului de stat pe anul 2009, în conformitate cu prevederile art. 17 alin. (1) și ale art. 34 alin. (2) din Legea finanțelor publice nr. 500/2002; Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât Hotărârea Camerei Deputaților nr. 3/2009 nu poate încălca Legea nr. 500/2002, pentru că aceasta trebuie să fie raportată la Constituție și nu la o lege.

Astfel: - în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (1) teza a doua din Constituție „resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugete aprobate de acestea"; - în temeiul prevederilor art. 17 alin. (1) și ale art. 34 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, Parlamentul adoptă legile bugetare anuale, iar Camera Deputaților și Senatul, cu consultarea Guvernului, își aprobă bugetele proprii și le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat; - în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Hotărârea Camerei Deputaților nr. 3/2009 privind bugetul Camerei Deputaților pe anul 2009, au fost prevăzute în structura bugetului Camerei Deputaților pentru anul 2009, la Titlul "Cheltuieli curente", cu consultarea Guvernului, sumele necesare pentru întreținerea și funcționarea Clubului Parlamentarilor Români, acestea fiind cuprinse în Anexa nr. 3/03 - Camera Deputaților - din Legea bugetului de stat pe anul 2009 nr. 18/2009, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 121 și 121 bis din 27 februarie 2009. Instanța de fond prin preluarea argumentelor Curții de Conturi face o greșită interpretare a raportului normă specială - normă generală, acordând, într-un mod de neconceput, prevalență acesteia din urmă, împotriva principiului potrivit căruia prioritară este legea specială, derogatorie de la dreptul comun - lex specialia generalibus derogant. Hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (2) și (3) din H.G.

nr. 60/2005 care stabilesc modalitatea și procedura cu privire la cheltuielile ce sunt suportate de autoritățile beneficiare, printre care și Camera Deputaților, cheltuieli ce se referă la administrarea, funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale destinate activității de reprezentare și protocol, fără da aceste cheltuieli să fie condiționate de acest act normativ de activități sau servicii de cazare prestate, fiind în prezența regulii „unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem". Hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a I prevederilor art. 7 alin. (4), (5) și (6) din H.G.nr.

60/2005 întrucât procedura cuprinsă în aceste norme reglementează limitarea cheltuielilor, în cazul apariției unor modificări, la sumele prevăzute în bugetul propriu al beneficiarului, iar contractele de prestări servicii se încheie anual, cuprind cota-parte, cuantumul sumelor și modalitățile de decontare, corespunzător sumelor cuprinse în bugetul autorității publice beneficiare.

A fost dată cu încălcarea Constituției și a legii întrucât a fost înlăturată neconstituțional de la aplicare Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 prin care s-a reglementat Normativul privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaților, în condițiile în care: Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normativului privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaților a fost adoptată cu respectarea art. 64 din Constituție și ale art. 31 din Regulamentul Camerei Deputaților; Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 a reglementat cât se poate de concis modalitatea concretă de justificare a curselor auto prin „foaia de parcurs" cu respectarea principiului realității operațiunilor economico-financiare, iar instanța de fond ca și organele de auditare care au emis Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 nu pot înlătura, în mod unilateral, aplicarea unor astfel de acte juridice.

Hotărârea este lipsită de temei legal întrucât actele normative menționate în considerentele hotărârii, astfel cum au fost preluate din apărările Curții de Conturi formulate prin întâmpinare, nu au nicio relevanță în cauză în privința mențiunilor din foile de parcurs având în vedere că aceste acte normative reglementează operațiunile economico-financiare la nivel general și nicidecum modul concret de completare a foilor de parcurs de către Camera Deputaților; Foile de parcurs astfel cum sunt reglementate potrivit Normativului aprobat prin Hotărârea Biroului permanent al Camerei Deputaților nr. 438/2009 conțin toate elementele care să asigure consemnarea completă a realității operațiunilor economico-financiare și reprezintă documente justificative conform dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 82/1991, Legea nr. 500/2002 și Ordinele ministrului finanțelor publice nr. 1917/2005 și nr. 3512/2008.

Aceste argumente sunt confirmate și de vicepreședintele Curții de Conturi prin Nota nr. 20053/M.P din 28 februarie 2011, care a reținut că niciun act normativ nu impune detalierea cu exactitate a locului plecării și sosirii, astfel că sub acest aspect nu se poate considera că Hotărârea Biroului permanent este contrară vreunei norme juridice adoptată și publicată în mod oficial. Referitor la soluția instanței privind măsura dispusa, la punctul 6 din Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011, soluție care se bazează de asemenea exclusiv pe argumentele Curții de Conturi, hotărârea a fost apreciată ca fiind nelegală întrucât: a) a fost dată cu aplicarea greșită a legii având în vedere că Programul anual al achizițiilor publice al Camerei Deputaților pentru anul 2009 a fost întocmit cu respectarea prevederilor art. 4 din H.G.

nr. 925/2006, dovadă fiind faptul că Autoritatea Națională de Reglementare și Monitorizare a Achizițiilor - autoritatea care gestionează sistemul de achiziții publice din România - nu a aplicat nicio sancțiune Camerei Deputaților în legătură cu Programul în cauză; b) a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a prevederilor art. 4 din H.G. nr. 925/2006 întrucât, pe de o parte, au fost făcute modificări ale valorilor estimate din Program numai după atribuirea contractelor și doar în sensul redistribuirii sumelor economisite, iar pe de altă parte, chiar norma juridică cuprinsă în art. 4 alin. (8) din H.G.nr.

925/2006 stipulează dreptul autorității contractante de a opera modificări sau completări ulterioare în programul anual al achizițiilor care se aprobă de conducătorul autorității contractante cu avizul compartimentului financiar-contabil; c) a fost dat cu încălcarea legii întrucât Curtea de Conturi și-a arogat competențe care țin de sfera atribuțiilor Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor - A.N.R.M.A.P.- autoritatea care gestionează sistemul de achiziții publice din România potrivit O.U.G. nr. 74/2005 aprobată și modificată prin Legea nr. 111/2006, fiind și singura autoritate care constată contravențiile și aplică sancțiunile în acest domeniu - art. 295 alin. (1) din O.U.G.nr.

34/2006, cu modificările și completările ulterioare. Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. În primul rând, observă Înalta Curte, motivele întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 4 și 7 C. proc. civ., nu pot fi primite de instanța de control judiciar, urmând ca soluția acestei instanțe să se fundamenteze pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reținând o greșită interpretare și aplicare a legii în cuprinsul hotărârii instanței de fond. Astfel, în ceea ce privește critica fondată pe art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., rezultă cu puterea evidenței că în discuție nu sunt nici hotărârile Parlamentului și nici ale Biroului Permanent al Camerei Deputaților, la care se referă reclamanta, în sensul că aceste hotărâri nu sunt supuse controlului judecătoresc al instanței de contencios, în baza unei acțiuni întemeiată pe prevederile Legii nr. 554/2004, pentru a se putea susține că acestea sunt excluse cenzurii instanțelor de judecată, în baza actului normativ precitat. Cu alte cuvinte, prima instanță nu a făcut altceva decât să se pronunțe asupra aplicabilității/inaplicabilității în cauza dedusă judecății a acestor hotărâri, urmând ca instanța de control judiciar să examineze hotărârea recurată în legătură cu modul în care judecătorul fondului a interpretat prevederile legale ale acestora, însă prin prisma motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. De asemenea, constată Înalta Curte, nici argumentele circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi primite. Sentința recurată nu a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel cum susține reclamanta. În această chestiune, constată instanța de recurs, în hotărârea atacată judecătorul fondului a dat răspunsuri la cererile formulate prin acțiune, ajungând la concluzia că cererea de chemare în judecată formulată de către Camera Deputaților nu este fondată. Chiar dacă hotărârea instanței a fost dată fără a se lua în considerare întregul material probator administrat în cauză și nu a răspuns tuturor argumentelor dezvoltate în acțiune, este excesiv a se trage concluzia că hotărârea este nemotivată.

Finalmente, motivarea nu este o chestiune de volum, ci una de conținut. Deși hotărârea primei instanțe nu este foarte detaliată, ea conține totuși raționamentul care a condus judecătorul fondului la soluția de respingere a acțiunii reclamantei. Nici cealaltă ipoteză descrisă în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitoare la motivarea contradictorie a hotărârii judecătorești nu se confirmă în cauză. Argumentul pe are îl dezvoltă reclamanta, sub acest aspect, este acela că prima instanță s-a pronunțat într-un mod contradictoriu, în condițiile în care a admis cererea de suspendare a Deciziei nr. 2/19 ianuarie 2011, considerând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, apoi, pe fond, a respins acțiunea ce viza anularea aceleiași decizii.

Astfel, se precizează în recurs, aceeași instanță a ajuns la concluzii complet diferite pe același material probator: când a examinat condiția cazului bine justificat, a reținut existența unor aspecte care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea măsurilor dispuse prin actul administrativ contestat, ca în final să considere că decizia amintită este legală și să respingă acțiunea ca nefondată. Raționamentul reclamantei, constată Înalta Curte, este eronat.

Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că se impune a fi făcută o succintă examinare a prevederilor referitoare la suspendarea judiciară a actelor administrative dar și o privire comparativă asupra puterilor juridice cu care este învestit, pe de o parte judecătorul sesizat cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, și, pe de altă parte, judecătorul chemat să se pronunțe asupra unei acțiuni în anulare a actului infralegislativ, în temeiul aceluiași act normativ: Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În art. 14 alin. (1) din lege sunt fixate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente.

În termenii textului legal amintit, aceste cerințe sunt reglementate astfel: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate". În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, la care face trimitere reclamanta, în argumentația sa, Înalta Curte observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Cu ocazia examinării satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire" a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat.

Așadar, urmare unui examen sumar al legalității deciziei administrative contestate, în cadrul soluționării unei cereri prin care se urmărește suspendarea judiciară a acelui act infralegislativ, judecătorul cauzei poate ajunge la concluzia existenței unor argumente juridice aparent valabile pentru contestarea actului și, în consecință, să dispună suspendarea efectelor acestuia. Soluția descrisă mai sus nu este și nu poate fi în contradicție cu soluția pe care același judecător, atunci când se pronunță asupra acțiunii principale, o dă în cauză, chiar dacă respinge ca nefondată respectiva acțiune, deoarece, în acest din urmă caz, hotărârea are la bază un examen aprofundat al conformității actului infralegislativ cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat și nu se limitează doar la o „pipăire” a fondului.

Criticile pe fond formulate de către reclamantă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată Înalta Curte sunt însă întemeiate. Astfel, în ceea ce privește soluția instanței de fond privind măsura dispusă la pct. 1 din Decizia nr. 2/2011, aceasta este nelegală. Instanța a reținut că reclamanta a încălcat restricțiile prevăzute de acest act normativ care o obligau să utilizeze creditele bugetare numai pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituției și numai în condițiile în care acestea au o destinație precisă și limitată și sunt autorizate prin legi specifice, fiind interzisă includerea în buget a cheltuielilor care nu au o bază legală. Contrar opiniei primei instanțe, cheltuielile efectuate nu sunt lipsite de bază legală.

Instanța a omis să observe un aspect esențial și anume acela că sumele necesare pentru întreținerea și funcționarea Clubului Parlamentarilor Români, aprobate prin art. 2 alin. (2) din Hotărârea nr. 3/2009 a Camerei Deputaților sunt cuprinse în Anexa nr. 3/03 din Legea bugetului de stat pe anul 2009, nr. 18/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 121 și 121 bis din 27 februarie 2009, așadar au deplină bază legală și, în consecință, în nici un caz nu pot fi calificate ca abateri financiare, așa cum a procedat Curtea de Conturi. Apoi, de asemenea, astfel cum a arătat și recurenta, instanța preluând pur și simplu motivația Curții de Conturi a tranșat eronat raportul dintre norma specială și norma generală, atunci când a analizat incidența prevederilor Legii nr. 137/2000, ajungând să considere că au prioritate prevederile Legii nr. 213/1998 și nu ale Legii nr. 137/2000.

Acest din urmă act normativ reglementează regimul juridic al terenului aferent Palatului Parlamentului, astfel că rezultă cu evidență, că în discuție fiind regimul acestui teren, se aplică cu prioritate dispozițiile actului normativ precitat, care este o lege specială în raport cu legea generală - nr. 213/1998, prevalență ce se impune a fi acordată potrivit principiului legii speciale. Instanța de fond a făcut o interpretare greșită a prevederilor legale incidente în cauză și în privința soluției cu privire la măsura nr. 4 din decizia contestată. Astfel, instanța a interpretat greșit prevederile art. 7 din H.G. nr. 60/2005, neobservând că cheltuielile în sumă de 158,4 mii lei la care se face referire în decizie nu sunt condiționate de activități sau servicii de cazare în favoarea Camerei Deputaților ci se referă la cheltuielile pentru administrarea, funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale destinate activității de reprezentare și protocol.

În această chestiune nu este deloc lipsită de semnificație opinia exprimată chiar de către vicepreședintele Curții de Conturi, conform notei nr. 20053/M.P din 28 februarie 2011: „Sumele corespunzătoare sunt estimate de către RAAPPS și comunicate mai înainte de includerea acestora în bugetele de venituri și cheltuieli proprii ale fiecărui beneficiar pentru exercițiul financiar următor. Contractele de prestări servicii se încheie anual, cuprind cota-parte, cuantumul sumelor și modalitățile de decontare, corespunzător sumelor cuprinse în bugetul beneficiarului.” De remarcat, că în aceeași Notă se arată, în consonanță cu cele susținute de reclamantă și reținute, de asemenea, de instanța de control judiciar, în sensul că respectivele cheltuieli nu sunt condiționate de activitățile de cazare prestate în favoarea reclamantei, dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 60/2005 având în vedere cheltuielile destinate activității de reprezentare și protocol.

La fel, soluția instanței cu privire la pct. 5 din decizia contestată, este nelegală. Instanța a ignorat, pe de o parte, Hotărârea Biroului Permanent al Camerei Deputaților nr. 438 din 6 mai 2009 pentru aprobarea Normativului privind utilizarea parcului auto central al Camerei Deputaților, care a înscris în privința completării foilor de parcurs principiul realității operațiunilor economico financiare, iar în foile de parcurs s-au făcut mențiunile prevăzute în art. 10 din Normativ, astfel că nu se poate reține săvârșirea unor abateri financiare, așa cum pretinde Curtea de Conturi. Pe de altă parte, nu s-a ținut cont că nu există nici o normă cu putere de lege care să impună un anumit mod de completare a acestor înscrisuri, bunăoară prin detalierea locului plecării și sosirii, astfel încât se impune acceptarea foilor de parcurs în discuție, ca documente justificative.

Semnificativă este aici și Nota nr. 20053/M.P din 28 februarie 2011 a vicepreședintelui Curții de Conturi, document care conține o opinie similară. În ceea ce privește măsura nr. 6 din Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011, și aceasta este nelegală, la fel ca hotărârea primei instanțe, întrucât ignoră prevederile art. 4 din H.G. nr. 925/2006. Aceasta, în primul rând, întrucât modificări ale valorilor estimate din Program sunt făcute numai după atribuirea contractelor, iar modificările respective au vizat doar sumele economisite. Apoi, în al doilea rând, deoarece în conformitate cu textul legal amintit autoritatea contractantă are dreptul de a opera modificări sau completări ulterioare în Programul anul al achizițiilor care se aprobă de conducătorul acelei autorități, cu avizul compartimentului financiar contabil, astfel că de asemenea, nu se poate reține nici în această privință în sarcina reclamatei săvârșirea vreunei abateri financiare.

În fine, capătul de cerere privind suspendarea executării actele administrative contestate urmează a fi respins, ca rămas fără obiect, având în vedere că întreruperea efectelor acestora nu operează, potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, decât până la pronunțarea prezentei decizii. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este fondat, motiv pentru care îl va admite, potrivit art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în consecință, va modifica, în tot, sentința atacată, în sensul că va anula Încheierea nr. VIII/1 din 3 martie 2011 a Curții de Conturi și Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Conturi, numai în ce privește măsurile dispuse la pct. 1, 4, 5 și 6 din această decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Camera Deputaților împotriva Sentinței nr. 4720 din 8 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată, în sensul că anulează Încheierea nr. VIII/1 din 3 martie 2011 a Curții de Conturi și Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2011 a Curții de Conturi, numai în ce privește măsurile dispuse la pc