ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5106/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5106/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

1.

Obiectul acțiunii

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC O.L. SRL a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor,

Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat I., anularea Ordinului

(I.) nr. 361/26 aprilie 2010 privind transmiterea on-line la I. a rapoartelor

de monitorizare a ascensoarelor.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că, potrivit prevederilor acestui ordin, societățile autorizate să efectueze

activități de reparații, întreținere și revizie asupra ascensoarelor, printre

care se numără și reclamanta O., au obligația de a transfera on-line

informațiile detaliate în anexele Ordinului emis. Pentru aplicarea acestui act

normativ, societățile precum O. au obligația să folosească sisteme IT

compatibile cu noile sisteme software I.

În concordanță cu prevederile Ordinului

indicat, rapoartele electronice referitoare la orice schimbare, modificare,

intervenție sau control periodic de supraveghere la ascensoare vor fi raportate

de către societățile autorizate, precum O., în termen de 24 de ore de la acest

eveniment.

Reclamanta a criticat ordinul contestat,

arătând că, pentru a-l pune în aplicare, trebuie să aloce importante resurse

umane, financiare și informatice pentru a implementa noile proceduri de

raportare; că ordinul nu dă detalii privind "soluțiile tehnice compatibile

cu sistemele software I. care să permită transmiterea rapoartelor de

monitorizare" pe care ar trebui să le folosească operatorii economici

pentru a transmite datele, "sistemul integrat de gestiune I."

("S.") sau protecția confidențialității datelor transmise I., astfel

devenind nu doar confuz, nesecurizat, dar și logistic imposibil pentru O. să

pună în aplicare Ordinul nr. 361/2010.

A mai arătat că ordinul a fost adoptat fără a

fi respectată obligația de consultare publică prealabilă instituită de H.G. nr.

561/2009; că solicitarea I. privind datele personale ale clienților O. este

ilegală; că ordinul reprezintă o măsură excesivă de control și nu se justifică

adoptarea acestuia în contextul existenței unor norme naționale în materie.

Prin Sentința nr. 5511 din 30 septembrie

2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC O.L. SRL în

contradictoriu cu pârâta Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor,

Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat I..

Pentru a hotărî astfel, Curtea a considerat

că Ordinul atacat poate fi apreciat ca o expresie a transpunerii Directivei

2006/123/CE privind serviciile, o creare a cadrului juridic necesar aplicării

sale și o realizare a unei obligații de rezultat impuse de Directivă, obligația

de a transfera on-line informațiile detaliate în anexele Ordinului fiind în

sensul Directivei menționate.

A apreciat Curtea că "rapoartele de

monitorizare" pot fi trimise în orice format electronic, cu asigurarea siguranței

fișierului și a originii sale cu ajutorul semnăturii electronice. De exemplu,

comunicările pot fi realizate prin fișiere tip .pdf cu parolă și semnătura

logică extinsă; sau fișierele tip .excel ce conțin date sub formă de tabele pot

fi arhivate în format .rar ori .zip și pot fi trimise prin email către

intimată, după ce au fost semnate electronic.

Curtea a constatat astfel că nu au rezultat

în realitate motive de nulitate a ordinului atacat, ci de conformitate cu

actele comunitare relevante și aplicabile aspectelor de fapt sesizate.

Împotriva Sentinței nr. 5511 din 30

septembrie 2011 a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta S.C. O.L.

S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, pentru motive pe care le-a încadrat în

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și 304

1

C. proc. civ.

În esență, recurenta reclamantă a arătat

următoarele:

3.1. În ceea ce privește motivul prevăzut în

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Sentința recurată conține motive străine de

natura pricinii, constând în referiri la acte normative care nu au nicio

legătură cu ordinul contestat, cu activitățile de montare și întreținere a

lifturilor ori cu controlul acestor activități, însă nu și-a motivat soluția

sub aspectul încălcărilor actelor normative ori principiilor de drept

administrativ invocate în cererea de anulare, sau cu privire la caracterul

imposibil de executat al ordinului, de asemenea invocat de reclamantă.

În ceea ce privește considerentul potrivit

căruia ordinul atacat era exonerat de la procedura dezbaterii publice

prealabile adoptării, recurenta-reclamantă a arătat că instanța a confundat

două noțiuni distincte, fundamentarea proiectului de act normativ și dezbaterea

publică prealabilă adoptării unui act normativ, reglementate în art. 6 și

respectiv art. 15 - 17 din H.G. nr. 561/2009.

Un alt argument străin de natura pricinii

indicat de recurenta-reclamantă este cel referitor la tipurile de fișiere ce ar

trebui folosite pentru transmiterea documentelor, asupra cărora instanța

"și-a dat cu părerea" fără a fi cunoscut modul în care va funcționa

sistemul S.

3.2. În ceea ce privește motivul prevăzut în

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Autoritatea emitentă nu a respectat cerința

prealabilă a obținerii, în mod transparent, a opiniei producătorilor și

prestatorilor în domeniu, impusă prin art. 15 - 17 din H.G. nr. 561/2009, iar

instanța nu a analizat acest aspect, în privința căruia recurenta-reclamantă a

arătat că Adresa nr. 4748 din 30 aprilie 2010, formulată de Patronatul

Societăților de Ascensoare și Scări Rulante din România (PSA SR) nu ține loc de

consultare publică asupra proiectului de act normativ.

Tot subsumat motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că drepturile și

intereselor sale legitime au fost prejudiciate prin Ordinul nr. 361/2010, care

dă naștere unor obligații confuze, nelegale și excesiv de împovărătoare în

legătură cu procedurile de raportare, deja reglementate printr-un act anterior,

cu forță juridică superioară, și anume Prescripția Tehnică R6/2002, aprobată

prin Ordinul nr. 577/2002 al Ministerului Industriei și Resurselor.

În fine, recurenta-reclamantă a arătat că

instanța de fond nu a reținut nelegalitatea ordinului din perspectiva

procesării, de către I., a datelor personale ale clienților.

3.3. În ceea ce privește aplicarea art. 304

1

C. proc. civ.

În condițiile art. 304

1

C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a invocat imposibilitatea vădită de punere în

aplicare a Ordinului nr. 361/2010, din cauza modului confuz în care sunt

stabilite obligațiile de raportare, ce implică alocarea de importante resurse,

sub sancțiunea suspendării sau retragerii autorizației.

De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că

sentința recurată nu reține faptul că ordinul contestat nu poate înlocui

responsabilitatea proprietarilor în a îmbunătăți gradul de siguranță al

clădirilor, după cum nu reține încălcarea cutumelor Uniunii Europene cuprinse

în Regulamentul EN 13015 (standardul pentru instrucțiunile de întreținere a

ascensoarelor), crearea unei piedici în calea comerțului între statele membre

și, prin urmare, încălcarea art. 102 din Tratatul Uniunii Europene.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Inspecția

de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor

de Ridicat (I.S.C.I.R.) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat,

formulând apărări în raport cu criticile recurentei-reclamante.

În esență, intimata-pârâtă a arătat că

obligația de raportare era prevăzută și în Prescripția Tehnică R6 - 2002, ceea

ce a modificat Ordinul nr. 361/2010 fiind doar modalitatea de transmitere a

rapoartelor de monitorizare a ascensoarelor, justificată de faptul că de la

data adoptării Prescripției R6 - 2002 trecuseră opt ani, timp în care

realitățile economico-sociale au evoluat, infrastructura informațională

cunoscând o dezvoltare fără precedent, care a impus o măsură firească de

aliniere în normele europene valabile în materie, în scopul eficientizării

activității.

Prin adoptarea O.U.G. nr. 49/2009 privind

libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii și libertatea de a furniza

servicii în România, prin care se transpune Directiva Europeană nr.

2006/123/CE, România s-a obligat să implementeze mecanisme de cooperare

administrativă, precum crearea unei platforme electronice integrate, care să permită

prestatorilor de servicii din toate statele membre accesul la distanță la

îndeplinirea formalităților administrative, prin urmare instituția nu a făcut

decât să se alinieze normelor legale în materie, o consecință în acest sens

constituind-o S., ca parte integrantă a Sistemului de e-guvernare din S.E.N.

Cu privire la sistemul de transmitere a

datelor, intimata-pârâtă a arătat că S.C. O.L. S.R.L. caută să inducă în eroare

instanța, pentru că S. este acronimul de la Sistem Integrat de Gestiune I.,

așadar un sistem propriu de gestiune a datelor, iar comunicarea către Inspecția

de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor

de Ridicat se poate face în oricare dintre modurile electronice clasice de

transmitere a datelor, fără a fi necesare costuri suplimentare care să

constituie în mod real un efect vătămător pentru recurenta-reclamantă sau

pentru oricare alt operator în domeniu.

În ceea ce privește criticile legate de

încălcarea obligației de consultare publică prealabilă adoptării ordinului,

intimata-pârâtă a arătat că H.G. nr. 561/2009 reglementează proceduri

aplicabile proiectelor de acte normative supuse adoptării sau aprobării

Guvernului, categorie în care Ordinul nr. 361/2010 nu se încadrează, iar

elaborarea acestui act normativ a venit și ca un răspuns la solicitarea

Patronatului Societăților de Ascensoare și Scări Rulante din România, a cărui

membră este și S.C. O. România S.R.L., care, prin adresa din 20 aprilie 2010,

propunea ca la nivelul I. România să se realizeze o bază de date, în care

societățile ce asigură service și intervenție la instalațiile de ridicat vor

raporta la intervale de timp prestabilite o serie de date cum ar fi datele de

identificare ale ascensoarelor la care efectuează lucrări de întreținere, frecvența

lucrărilor de întreținere și personalul autorizat care a intervenit,

componentele de securitate înlocuite. Ca răspuns la această propunere,

Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și

Instalațiilor de Ridicat, prin adresa din 30 aprilie 2010, a trimis

Patronatului Societăților de Ascensoare și Scări Rulante din România, referatul

ce a stat la baza emiterii Ordinului nr. 361/2010.

În fine, intimata-reclamantă a arătat că

prelucrarea datelor cu caracter personal (pe care, de altfel, o implică și

prescripția tehnică anterioară) este făcută cu respectarea prevederilor Legii

nr. 677/2001 și că Ordinul nr. 361/2010 nu încalcă nici legislația națională,

nici legislația europeană.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra

recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor

formulate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., ținând seama și de înscrisurile noi, administrate în recurs

potrivit art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurenta-reclamantă a supus controlului

instanței de contencios administrativ Ordinul I.S.C.I.R. nr. 361 din 26 aprilie

2010, privind transmiterea on-line la Inspecția de Stat pentru Controlul

Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat, a

rapoartelor de monitorizare a ascensoarelor, publicat în M. Of. nr.

316/13.05.2010.

Ordinul a fost întemeiat de drept pe

prevederile Legii nr. 64/2008 privind funcționarea în condiții de siguranță a

instalațiilor sub presiune, instalațiilor de ridicat și a aparatelor

consumatoare de combustibil, cu modificările și completările ulterioare și ale

H.G. nr. 1340/2001 privind organizarea și funcționarea Inspecției de Stat

pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de

Ridicat, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește oportunitatea,

autoritatea emitentă a menționat, în motivarea ordinului, următoarele

împrejurări:

- preîntâmpinarea accidentelor la

ascensoarele vechi aflate în exploatare, ținând cont de gradul înalt de uzură,

fiind necesare intervenții frecvente ale personalului de specialitate;

- implementarea în cadrul Inspecției de Stat

pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat

a unei soluții informatice (S. - Sistem integrat de gestiune I.) capabile să

gestioneze și să centralizeze informațiile necesare urmăririi detaliilor

tehnice ale instalațiilor aflate în evidențele Inspecției de Stat pentru

Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat,

cât și pentru o mai bună monitorizare a reparațiilor de întreținere și a

reviziilor efectuate ascensoarelor de către societățile autorizate I.

Verificând conținutul și temeiurile ordinului

în raport cu actele normative cu forță juridică superioară și cu probele

administrate, Înalta Curte reține că soluția pronunțată de instanța de fond

este corectă, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la calitatea motivării sentinței

Considerentele sentinței atacate conțin

motivele de fapt și de drept pe baza cărora instanța și-a format convingerea,

expuse într-o manieră logică și clară, iar referirile pe care judecătorul

fondului le-a făcut la acte normative ce reglementează alte segmente ale

relațiilor sociale nu pot fi socotite motive străine de natura pricinii, ele

constituind argumente de analogie a legii, în contextul raționamentului privind

imperativul de interes public al simplificării procedurilor administrative,

inclusiv prin măsuri legate de modernizarea sistemelor de transfer de date.

De asemenea, Înalta Curte constată că,

potrivit unei jurisprudențe constante, instanța învestită cu soluționarea unei

cereri poate grupa și analiza argumentele reclamantului printr-un considerent

comun, încadrat în logica motivării, după cum instanța de control judiciar

poate păstra o soluție corectă, completând sau substituind motivarea. De aceea,

omisiunea analizării explicite a unora dintre motivele sau susținerile

reclamantei ori inserarea unor considerente greșite nu atrage, de plano,

reformarea sentinței, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dacă în calea

de atac se ajunge la concluzia că aspectele respective nu erau de natură să

ducă la o soluție diferită de cea pronunțată.

Cu privire la dezlegarea fondului cauzei

Potrivit art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, persoana care se consideră vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ emis de o

autoritate publică, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei cauzate.

Pentru aplicarea sancțiunii juridice a

anulării actului administrativ este necesar să se demonstreze că acesta este

nelegal și că are efecte vătămătoare asupra drepturilor sau intereselor

legitime ale reclamantului.

În speță, din conținutul cererii de chemare

în judecată și al motivelor de recurs pot fi decelate următoarele motive de

nelegalitate a actului administrativ, invocate de parte:

- încălcarea normelor de transparență

decizională la elaborarea proiectului actului normativ, cu referire la

prevederile H.G. nr. 561/2009;

- încălcarea normelor privind protecția

datelor cu caracter personal, cuprinse în Legea nr. 677/2001 și în dreptul

Uniunii Europene;

- încălcarea principiului ierarhiei forței

juridice a actelor normative și suprapunerea reglementărilor, cu referire la

Ordinul nr. 577/2002 al Ministrului Industriei și Resurselor, prin care a fost

aprobată Prescripția Tehnică R6/2002, ulterior abrogat și înlocuit cu Ordinul

nr. 1404/2010, prin care Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de

Afaceri a aprobat prescripțiile tehnice PT R1 - 2010, PTR2 - 2010, PT R3 - 2010

și PT R8 -2010;

- exercitarea abuzivă a dreptului de

apreciere, cu efecte excesiv de împovărătoare pentru destinatarii actului prin

modalitatea confuză și costisitoare aleasă pentru transferul informațiilor,

încălcând chiar cutume ale Uniunii Europene, și prin ignorarea

responsabilității proprietarilor de clădiri în îmbunătățirea gradului de

siguranță al acestora.

Instanța de control judiciar constată că

niciunul dintre aceste motive nu este apt să ducă la modificarea sentinței în

sensul admiterii acțiunii.

Astfel, după cum a arătat și intimata-pârâtă

în întâmpinare, H.G. nr. 561/2009, pentru aprobarea Regulamentului privind

procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea

proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative

și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, are un obiect de

reglementare limitat, circumscris, după cum rezultă chiar din titlu,

obligațiilor pe care le au autorizațiile publice inițiatoare ale actelor

normative și documentelor supuse aprobării sau adoptării de către Guvernul

României.

Susținerile recurentei-reclamante pot fi însă

analizate prin prisma regulilor generale privind transparența decizională în

administrația publică, statuate prin Legea nr. 52/2003.

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 52/2003

prevede obligația autorităților publice inițiatoare ale proiectelor de acte

normative să publice un anunț referitor la această acțiune pe site-ul propriu,

într-un spațiu accesibil publicului, și să-l transmită prin mass-media, iar

pentru proiectele de acte normative cu relevanță asupra mediului de afaceri,

art. 6 alin. (3) impune obligația suplimentară a comunicării anunțului către

asociațiile de afaceri și alte asociații legal constituite, pe domenii

specifice de activitate, cu cel puțin 30 de zile înainte de supunerea spre

analiză, avizare și adoptare.

Sub acest aspect, intimata-pârâtă s-a apărat

susținând că ordinul a avut la bază o serie de propuneri ale asociației

patronale din care face parte și recurenta-reclamantă, transmise prin adresa

nr. 4748 din 20 aprilie 2010, împrejurare pe care aceasta din urmă nu a

contestat-o, susținând doar că inițiativa nu a aparținut autorizației emitente,

ci asociației Patronatul Societăților de Ascensoare și Scări Rulante din

România (PSASR).

Dar indiferent care a fost ordinea cronologică

a demersurilor, de vreme ce a existat o corespondență prin care au fost aduse

la cunoștința autorității emitente propunerile formulate în cadrul adunării

generale din 15 aprilie 2010, corespondență purtată anterior adoptării

ordinului, care a avut loc la 26 aprilie 2010, iar recurenta-reclamantă, membră

a asociației, nu a susținut că ar fi avut puncte de vedere diferite de cele

exprimate de P., nu se poate reține o vătămare a drepturilor

recurentei-reclamante, în sensul art. 13 din Legea nr. 52/2003, aptă să ducă ea

însăși la anularea ordinului.

În ceea ce privește încălcarea normelor

privind protecția datelor cu caracter personal, Înalta Curte reține că o astfel

de încălcare nu rezultă din însăși adoptarea ordinului, pentru că art. 7 alin.

(2) lit. h) din Legea nr. 677/2001 prevede, în acord cu principiile generale în

materie, că datele cu caracter personal pot fi prelucrate în scopul protejării

unui interes public important, cu condiția că prelucrarea să se efectueze cu

respectarea drepturilor persoanelor vizate și a celorlalte garanții prevăzute

de lege, iar fiecare operator (inclusiv Inspecția de Stat pentru Controlul

Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat) are propria

responsabilitate în transferul și prelucrarea datelor personale conform

regulilor statuate prin Legea nr. 677/2001.

În privința motivelor de nelegalitate

constând în încălcarea principiului ierarhiei actelor normative, Înalta Curte

reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 64/2008, în forma în vigoare

la data adoptării ordinului atacat, "Inspecția de Stat pentru Controlul

Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat, denumită în

continuare I., este organul de specialitate al administrației centrale, cu

personalitate juridică, responsabil în numele statului pentru asigurarea

măsurilor de funcționare în condiții de siguranță a instalațiilor și

echipamentelor prevăzute în anexele nr. 2 și 3, denumite în continuare

instalații/echipamente.

Pentru realizarea interesului public menționat,

Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și

Instalațiilor de Ridicat exercită o funcție de autoritate, prin care asigură

controlul respectării prevederilor referitoare la condițiile de introducere pe

piață și punere în funcțiune a instalațiilor/echipamentelor, precum și

urmărirea și controlul regimului de autorizare și verificarea tehnică a

instalațiilor/echipamentelor și o funcție de reglementare prin care se asigură

elaborarea documentelor cu caracter normativ pentru domeniul său de activitate.

Este adevărat că Inspecția de Stat pentru

Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat

funcționează, în subordinea Ministerului Economiei și Industriei (sub variatele

denumiri pe care le-a avut de-a lungul timpului), și că prescripțiile tehnice

se aprobă, conform legii, prin ordin al ministrului de resort, dar în temeiul

art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1340/2010, în forma în vigoare la data emiterii

ordinului, "Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor

sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat are dreptul de a solicita informații

și documente de la persoanele fizice sau juridice care proiectează,

construiesc, montează, instalează, pun în funcțiune, realizează supravegherea

și verificarea tehnică, execută revizii, repară, întrețin, dețin, exploatează,

efectuează verificări tehnice în utilizare pentru determinarea duratei

remanente de viață și de la cele ce pun la dispoziție pe piață

instalații/echipamente, cu respectarea prevederilor reglementărilor tehnice ce

transpun directive europene".

Or, după cum a susținut în mod repetat chiar

recurenta-reclamantă, în ideea inutilității reglementării, obligația de

raportare exista deja, conform prescripțiilor tehnice, ceea ce a adus nou

Ordinul nr. 361/2010 fiind modalitatea de transmitere on-line a informațiilor,

obiect de reglementare ce se încadrează în limitele de competență ale I.,

trasate prin prevederile legale citate mai sus, care nu impun o anumită

modalitate de transmitere și nu restrâng dreptul de apreciere al autorității

competente sub acest aspect.

Cât privește abrogarea implicită operată prin

prescripțiile tehnice aprobate ulterior prin ordin al ministrului, în măsura în

care aceasta este reală, constituie un eveniment legislativ cu efecte asupra

perioadei de activitate a normelor administrative adoptate de I., iar nu asupra

legalității acestora.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă s-a apărat

convingător cu privire la oportunitatea adoptării ordinului, arătând că noile

reguli de transmitere a informațiilor erau necesare, pentru că de la adoptarea

Prescripției tehnice trecuseră 8 ani, timp în care realitățile economice,

sociale, tehnice și juridice evoluaseră în mod evident, inclusiv din

perspectiva obligațiilor asumate de România, ca membră a Uniunii Europene.

Această idee a fost corect reținută și de

judecătorul fondului, care a considerat că ordinul poate fi considerat o

expresie a implementării în domeniul de activitate pentru care I. are

competență, a regulilor de simplificare administrativă stabilite prin Directiva

2006/123/CE, transpusă de România prin O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de

stabilire a prestatorilor de servicii și libertatea de a furniza servicii în

România. Statul Român s-a obligat să implementeze mecanisme de cooperare

administrativă, precum crearea unei platforme electronice integrate, care să

permită prestatorilor de servicii din toate statele membre accesul la distanță

la îndeplinirea formalităților administrative, o consecință în acest sens

constituind-o S., ca parte integrantă a Sistemului e-guvernare din Sistemul

Electronic Național.

Recurenta-reclamantă, cu toate că invocă

încălcarea legislației europene prin impunerea unor metode excesive de control,

nu aduce nici un contraargument punctual considerentului menționat mai sus,

după cum nu motivează convingător în ce mod transmiterea unor informații prin

mijloace electronice poate constitui o frână în calea liberei circulații a

mărfurilor și serviciilor în spațiul Uniunii Europene.

Nu poate fi reținut, ca fiind întemeiat, nici

argumentul privind responsabilitatea proprietarilor de clădiri în îmbunătățirea

gradului de siguranță al clădirilor, pentru că, așa cum Curtea a amintit deja,

art. 4 din Legea nr. 64/2008 stabilește responsabilitatea I., în numele

statului, pentru asigurarea măsurilor de funcționare în condiții de siguranță a

instalațiilor și echipamentelor din raza ei de competență.

În fine, Înalta Curte reține că efectul

vătămător invocat de recurenta-reclamantă s-ar concretiza în costurile

suplimentare pe care le-ar presupune achiziționarea echipamentelor necesare

transmiterii on line a informațiilor, pe care autorul unei expertize

extrajudiciare efectuate la cererea părții a calificat-o ca fiind "un

coșmar logistic".

Probele cauzei nu oferă însă suficiente elemente

pentru dovedirea sau cel puțin pentru nașterea unei prezumții a caracterului

disproporționat, excesiv de împovărător pentru parte, astfel că în speță nu se

poate reține un exces de putere în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din

Legea nr. 554/2004, concretizat în ruperea echilibrului rezonabil între

interesul public, preeminent în raporturile de drept administrativ, și

drepturile subiective sau interesele legitime private ale

recurentei-reclamante.

recurs

Având în vedere toate considerentele expuse

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul,

ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 7, 9 și 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC O.L. SRL

împotriva Sentinței nr. 5511 din 30 septembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

aprilie 2013.

Procesat

de GGC - CL