ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4197/2013

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Hațeg la data de 13 mai 2008, reclamanta V.C. a solicitat în contradictoriu cu Consiliul Local al Orașului Hațeg, Primarul Orașului Hațeg, Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice București și SC H. SA ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dreptul său de proprietate asupra suprafeței de 16.808 mp., că decretul de expropriere nr. 109/1989 nu se referă la terenurile identificate prin CF nr. X1 și nr. X2. Hațeg, cu nr. topografic XX1., XX2., XX3., proprietatea antecesorilor reclamantei; de asemenea, să se dispună radierea din CF atât a intabulărilor efectuate în temeiul decretului de expropriere cât și a intabulărilor efectuate în baza încheierilor de CF nr. X3., X4.

și X5. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin decretul nr. 109/1989 a fost deposedată de către stat cu suprafața de teren de 12.410 mp situat în localitatea Hațeg, str. C., actualmente B-dul N.T., înscris în CF X6. și X7. Hațeg, că terenul ce s-a expropriat, în fapt, a fost alt teren pe care au fost construite blocuri de locuințe, în perioada 1993-1994 și că intabularea în favoarea SC H. SA a construcțiilor aflate pe terenul respectiv este ilegală în condițiile în care dosarul este incomplet, lipsă fiind schița de dezmembrare și ea, ilegală deoarece a fost efectuată în lipsa sa, ca și coproprietar.

Terenul expropriat prin decretul respectiv nu este terenul său întrucât reperele de delimitare ale acestuia nu se află pe proprietatea sa, după cum nici construcțiile marcate pe plan nu ocupă terenul său și, că, fiind proprietară asupra terenului respectiv nu-i poate fi opus faptul existenței unor construcții pe suprafața sa, acestea urmând a fi considerate edificate pe terenul proprietatea altuia, fără acordul proprietarului. Reclamanta a solicitat ca în temeiul prevederile art. 480 C. civ. să-i fie recunoscută calitatea de singură proprietară a suprafeței de 12.410 mp teren înscris în CF X6. și X7. Hațeg, constând în suprafața „expropriată” asupra căreia a pretins să-i fie lăsată proprietatea și liniștita posesie.

Prin sentința civilă nr. 486 din 14 mai 2009, Judecătoria Hațeg a admis excepția necompetenței materiale invocate de reclamanta V.C. și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara. Învestit prin declinare, Tribunalul Hunedoara prin sentința civilă nr. 42 din 10 februarie 2010 a declinat cauza Judecătoriei Hațeg. Urmare a soluționării de către Curtea de Apel Alba Iulia prin sentința civilă nr. 2/F/CC/ din 24 martie 2010 a conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria Hațeg și Tribunalul Hunedoara, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 09 iunie 2008. La data de 01 februarie 2010 reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a arătat că acțiunea introdusă este una în constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. Totodată a arătat că solicită să se constate, în temeiul legilor fondului funciar, că suprafața chiar „expropriată” era retrocedabilă la apariția legii, arătând că din totalul suprafeței de 16.808 mp. preluate de stat prin decretul de expropriere nr. 109/1989, suprafața de 4.402 mp reprezintă proprietatea familiei sale. Prin sentința civilă nr. 271 din 30 mai 2012, Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea formulată de reclamantă. În motivare, instanța a reținut că acțiunea reclamantei este inadmisibilă în raport cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit acestei decizii acțiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1946 - 22 decembrie 1989 și formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se va soluționa în caz de concurs între legea specială și legea generală în favoarea legii speciale iar în situația unei neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are întâietate, cu condiția de a nu aduce atingere securității raporturilor juridice ori a unui alt drept de proprietate. Or, cum situația juridică a terenului revendicat de către reclamantă s-a aflat sub incidența dispozițiilor unei legi speciale de retrocedare, respectiv Legii nr. 10/2001, a fost exclusă posibilitatea aplicării acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 80 din 20 decembrie 2012 a menținut hotărârea dată în fond și a respins apelul declarat de reclamantă. Instanța de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că acțiunea apelantei reclamante este inadmisibilă față de Recursurile în interesul Legii nr. 53/2007 și 37/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că nu există posibilitatea de a opta între legea specială și dreptul comun în materia revendicării pentru că ar presupune încălcarea principiului „specialia generalibus derogant”. Acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată nu este admisibilă, opunându-se puterea lucrului judecat a hotărârii judecătorești pronunțate cu privire la imobilul în litigiu, respectiv decizia civilă nr. 312/2006 a Curții de Apel Alba Iulia, definitivă și irevocabilă.

Recurenta reclamantă, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9, a formulat recurs criticând-o pentru nelegalitate, susținând următoarele. Instanța a schimbat actul dedus judecății și a pronunțat o hotărâre care încalcă legea, schimbând temeiul juridic din acțiune constatare, în acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Nu a fost soluționată cererea prin care a solicitat să se constate că decretul de expropriere nu viza imobilul în litigiu. Instanța nu s-a pronunțat cu privire la caducitatea decretul de expropriere în raport de legea fondului funciar și a refuzat acordarea dreptului la o contraexpertiza. Respingerea cererii de ajutor public judiciar este nelegală întrucât acțiunea nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Intimații-pârâți SC H. SA și Ministerul Finanțelor Publice, București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat. Cu privire la incidența în prezenta cale de atac a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta ignoră conținutul acestui motiv de recurs care vizează situația unui act juridic de drept material, ca manifestare de voință a părților, aptă să producă efecte juridice și ale cărui clauze clare, neîndoielnice, ar fi fost denaturate de instanță în interpretarea dată.

În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta deduce judecății aspecte legate de calificarea cererii introductive de instanță, și nu de interpretarea actului dedus judecății. Asemenea aspecte care vizează temeiul de drept al cererii de chemare în judecată pot face, însă, obiect de cenzură în recurs, în temeiul dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează a fi analizate în acest sens. Criticile întemeiate pe art. 304 pct. 9 sunt nefondate din considerentele ce urmează: Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în speță. Așa cum s-a reținut prin hotărârea recurată, instanța a fost sesizată de către reclamantă cu acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., la data de 13 mai 2008, fiind invocat dreptul de proprietate asupra imobilului situat la adresa indicată, preluat abuziv, aflat la această dată în posesia pârâtului.

Anterior solicitării de restituire reclamanta a mai formulat o acțiune (decizia civilă definitivă și irevocabilă nr. 312/2006 a Curții de Apel Alba Iulia) și a uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 (dispoziția de restituire nr. 684/2003 emisă de Primăria Orașului Hațeg), iar în raport de această împrejurare în mod corect instanța de apel a apreciat că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul specialia generalibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ.

(norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). Problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Sub acest aspect, prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere de soluții legislative și că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot opta între dreptul comun și legea specială, decât în situația tranzitorie în care, la data apariției legii, exista deja pe rolul instanței de judecată cerere în revendicare potrivit dreptului comun, sens în care prevede art. 46 alin. (1) din acest act normativ, republicat. S-a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme - prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - și că în acest sens este și decizia din 4 iunie 2007, referitoare la concursul dintre art. 35 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum acțiunea de față, prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor săi - și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 - a fost promovată în 2008, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu poate avea loc decât în temeiul legii speciale care stabilește condițiile în care pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; prioritatea legii speciale presupune că nu se poate face abstracție de existența sa, astfel că nu este posibilă aplicarea regulilor specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în explicitarea prevederilor art. 480 C. civ.

De altfel, a considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă ar echivala cu o interpretare eronată a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exercițiul dreptului de acces la o instanță. Pe de altă parte trebuie avut în vedere că, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, „recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenție”.

Prin urmare, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. sau dacă nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta; pe de altă parte, trebuie avut în vedere și că dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate prin prevederile Legii nr. 1/2009, astfel că este fără obiect susținerea acestei apărări a recurenților prin invocarea acestei norme.

Ca atare, chiar dacă recurenta reclamantă și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile dreptului comun, normele Legii nr. 10/2001 nu puteau fi ignorate, dată fiind incidența principiului specialia generalibus derogant, ca și obligația instanței de judecată de a da o corectă calificare raportului juridic dedus judecății (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.), regulă afirmată, de altfel și prin Decizia 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii la care s-a făcut anterior referire.

Legea specială reparatorie este de imediată și generală aplicare, întrucât aceasta conține norme ce interesează ordinea publică; or, principiul enunțat are ca rațiune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor dreptului comun atunci când în materia de referință există o reglementare specială având același obiect, care se aplică prioritar, ceea ce înseamnă și inexistența unui drept de opțiune al titularului cererii de chemare în judecat; de altfel, această prioritate a legii speciale și obligația conformării conduitei părților la dispozițiile legii speciale a fost introdusă cu valoare normativă în corpul Legii nr. 10/2001 [art. 46 alin. (4)], prin modificarea acesteia prin Legea nr. 1/2009, formă a legii în vigoare la data pronunțării deciziei recurate.

Astfel cum instanțele anterioare au reținut, reclamanta a formulat notificare în baza legii speciale, act normativ în temeiul căruia trebuie soluționată cererea de restituire în natură a imobilului, dată fiind aplicarea prioritară a acesteia, principiu deja enunțat. Astfel, instanța anterioară a reținut că reclamanta prin causa pendinte urmărește redobândirea suprafeței de 12.410 mp, suprafață cu privire la care a fost stabilit cu putere de lucru judecat, în procedurile urmate, cele ale Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 18/1991 că nu poate fi restituită în natură. Critica referitoare la refuzul instanței de apel de a încuviința efectuarea unei noi expertize este nefondat, instanța motivând soluția de respingere, iar recurenta nu a dezvoltat argumente privind necesitatea și utilitatea probei în soluționarea cauzei.

Critica privitoare la nesoluționarea de către instanță a cererii de constatare a caducității decretului de expropriere în raport de legea fondului funciar și a faptului că actul de expropriere nu viza imobilul în litigiu este nefondată, instanța analizând prioritar admisibilitatea acțiunii raportat la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce nu a mai impus analizarea și celorlalte capete de cerere, acțiunea fiind respinsă în integralitatea sa. Se constată că reclamanta invocând în mod formal dispozițiile art. 111 C. proc. civ., tinde prin acțiunea formulată să obțină redobândirea dreptului de proprietate ce i-a fost aparținut printr-o acțiune de drept comun, cu eludarea dispozițiilor legale speciale, ceea ce nu este admisibil conform deciziei nr. 33/2008.

Referitor la critica privind respingerea cererii de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru, aceasta este nefondată. Înalta Curte constată că în mod corect instanța anterioară a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar reținând că acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru în temeiul dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146-1997, accesul reclamantei la instanță nefiindu-i lezat. În ceea ce privește cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata onorariului de expert precum și cu privire la alte cheltuieli, aceasta nu poate fi supusă analizei instanței de recurs atâta vreme cât se constată din înscrisurile aflate la dosar că reclamanta nu a formulat cerere în acest sens și nici instanțele de judecată nu au consemnat solicitarea reclamantei de extindere a ajutorului public judiciar.

Cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamantă a privit exclusiv scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele nr. 86-88 aflate la Dosarul nr. 985/240/2008 al Tribunalului Hunedoara. Pentru considerentele arătate criticile de nelegalitate formulate cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.C. împotriva deciziei nr. 80 din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2013.