ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3888/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3888/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 47873/3/2009, la data de

03 decembrie 2009, reclamanții C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. și G.T. au chemat

în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să constate de drept, în conformitate cu

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al

condamnării autorului lor și să dispună obligarea pârâtului Statul Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a unei despăgubiri in

limitele sumei de 250.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit atât de

autorul acestora cat si de reclamanți, ca urmare a condamnării autorului lor.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că, potrivit sentinței penale de condamnare nr. 2/05.01.1953, pronunțată

de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul nr. 783/1952, autorul

reclamanților, G.C., a fost arestat la data de 2 august 1952, si eliberat,

conform fișei matricole penale a Penitenciarului Aiud, la data de 22 iunie 1964,

prin grațiere conform Decretului nr. 310/1964.

La stabilirea cuantumului

despăgubirii, reclamanții au solicitat a se avea în vedere durata pedepsei,

timpul executat efectiv, penitenciarele si condițiile in care a fost nevoit a

executa pedeapsa autorul lor (Aiud, Jilava etc.), cunoscute pentru condițiile

inumane pentru deținuții internați in ele - pierderea celor mai frumoși si

prețioși ani din viața, precum si consecințele acestei condamnări asupra vieții

reclamanților în toata perioada.

În drept, au fost invocate

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

La data de 12 ianuarie 2010,

reclamanți au depus la dosar cerere prin care au precizat petitul acțiunii, în

sensul că solicită obligarea pârâtului Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 250.000 euro, plătibili in lei, la cursul

de schimb in vigoare de la data plații.

La data de 27 iunie 2010, reclamanții

au depus la dosar cerere de majorare a câtimii pretențiilor solicitate prin

acțiune de la suma de 250.000 euro, plătibili in lei, la cursul de schimb in

vigoare de la data plății, la suma de 600.000 euro, plătibili in lei, la cursul

de schimb in vigoare de la data plății.

Prin sentința civilă nr. 1024 din 06

iulie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 60.000 euro,

în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind

constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamanților, G.C.

și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.200 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că prin sentința nr. 2 din 05 ianuarie 1953 a Tribunalului

Militar Teritorial București (filele 81-88), autorul reclamanților, G.C., a

fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare

civică pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de

art. 209 pct. III din Codul Penal din 1953, 200 lei cheltuieli de judecată și

confiscarea averii personale cu socotirea prevenției de la 02 august 1952. S-a

reținut în motivarea sentinței penale că autorul reclamanților a participat la

o ședință împreună cu șefi ai unei organizații teroriste și au pus la cale

răsturnarea regimului. Ulterior, autorul reclamanților a luat parte la o altă

ședință unde a primit instrucțiuni pentru a se organiza în bandă să ia măsuri

pentru a strânge fonduri pentru organizație și să înființeze un comitet de

conducere care să dea lovituri la bănci în vederea procurării de fonduri.

Tribunalul a apreciat că autorul

reclamanților a suferit în mod categoric un prejudiciu moral, ca urmare a

condițiilor inumane și degradante din perioada detenției, care i-au afectat în

mod iremediabil sănătatea. Sunt indubitabile suferințele fizice și psihice

determinate de înjosirea la care a fost supus G.C. în perioada detenției în

închisorile comuniste, a cărui viață a fost pentru totdeauna marcată. S-a constatat

că reclamanții au calitatea de descendenți ai defunctului G.C., astfel cum

rezultă din certificatul de calitate de moștenitor și din actele de stare

civilă depuse în copie la dosar (filele 9, 12-14 și 35-48).

Așadar, reținând că sunt îndeplinite

dispozițiile prevăzute de art. 1 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către

reclamanți a sumei de 60.000 euro, echivalent în lei la data plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul acestora, G.C.,

ca urmare a condamnării cu caracter politic. La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, s-a avut în vedere faptul că autorul reclamanților a fost

lipsit de libertate pe o perioadă de peste 12 ani, fiind supus unor suferințe

fizice și psihice majore, datorate condițiilor inumane de detenție și ținând

cont totodată de importanța valorilor morale lezate, respectiv libertatea și

sănătatea acestuia.

S-a constatat că reclamanții, în

calitate de descendenți ai defunctului G.C., sunt îndreptățiți numai la

repararea prejudiciului suferit de autorul lor ca urmare a condamnării cu

caracter politic, nu și la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de reclamanți, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă descendenților până

la gradul al II-lea inclusiv, după decesul persoanei care a făcut obiectul

condamnării cu caracter politic, în vederea obținerii de despăgubiri în numele

autorului și nu în nume propriu.

Totodată, tribunalul a respins capătul

de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului

reclamanților G.C., reținând că aceasta se încadrează în dispozițiile art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009 și constituie de drept o condamnare cu caracter

politic (autorul reclamanților fiind condamnat prin sentința penală nr. 2 din

05 ianuarie 1953 pentru fapta prevăzută de dispozițiile art. 209 C. pen.). Or,

potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pot solicita instanței

constatarea caracterului politic al condamnării numai persoanele condamnate

penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele

prevăzute la art. 1 alin. (2).

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.200 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, achitat

potrivit chitanței nr. 56 din 06 aprilie 2010 (fila 104).

împotriva acestei sentințe au formulat

apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

reclamanții și pârâtul.

Apelantul Ministerul Public -

Parchetul de pe Lângă Tribunalul București a solicitat admiterea apelului,

desființarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor

morale ca neîntemeiată.

S-a susținut că sentința apelată este

nelegală față de declararea neconstituționalității dispozițiilor art.5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Astfel, s-a arătat că prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art.5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor

art. l alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Totodată, a constatat că

trimiterile din O.U.G. nr. 62/2010 la lit. a) alin. (1) a art. 5 din lege rămân

fără obiect.

În conformitate cu prevederile art.

147 alin. (1) din Constituție, „dispozițiile din legile (...) constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

(...), după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Prin urmare, textul de lege în baza

căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică începând

cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această dată, iar

din data de 1 ianuarie 2011 își încetează efectele juridice.

Prin apelul declarat, pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea apelului,

schimbarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii ca

neîntemeiată.

În motivarea apelului, apelantul pârât

a susținut că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, întrucât

dispozițiile în baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale în

cuantum de 60.000 euro au fost declarate de către Curtea Constituționale prin

Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, ca fiind neconstituționale.

In subsidiar, pe fondul cauzei, în

ceea ce privește obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 euro reprezentând

despăgubiri morale pentru perioada de 12 ani de închisoare petrecută de autorul

reclamanților în închisorile comuniste, pârâtul a arătat că suma acordată de

către instanță este exagerat de mare.

Reclamanții au declarat apel, însă nu

l-au motivat, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc.

civ., conform cărora „In cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea

apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi

noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la

prima instanță.

”

Curtea de Apel București, secția a III

a civilă, prin Decizia nr. 582/ A din 9 iunie 2011,

a admis apelurile declarate de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1024

din 6 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

A schimbat sentința apelată în sensul

că a reținut măsurile cu caracter politic și a respins cererea de daune morale.

A respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanți.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de criticile privitoare la incidența deciziilor nr.1358 și

nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, instanța

de apel a reținut următoarele:

Atât cererea de chemare în judecată,

cât și hotărârea primei instanțe au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deși era în vigoare la

data pronunțării sentinței apelate, a fost declarat neconstituțional prin

Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 noiembrie 2010 ale

Curții Constituționale, ambele publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit dispozițiilor art.31 alin. (3)

din Legea nr.47/1992, republicată, și art. 147 din Constituția României,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau

Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Se mai reține, de asemenea, față de

conținutul prevederilor legale și constituționale mai sus redate, că

legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în

vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind

neconstituționale, astfel încât, la data judecării prezentului apel se constată

că norma art.5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-a încetat

efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situația fiind similară în

planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări.

Față de această împrejurare și de

consecințele legale și constituționale ale declarării ca neconstituțional a

unui text dintr-o lege sau ordonanță, instanța de apel a considerat că judecata

cauzei, în această etapă procesuală, nu s-ar putea realiza cu ignorarea

menționatelor decizii ale Curții Constituționale, care au avut ca efect

lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către apelantul reclamant

prin cererea sa.

Instanța de apel a reținut că nu

există nici un argument de ordin legal ori convențional care să justifice

recunoașterea ultraactivității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și care să nu vină în

coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate ori

cu principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Astfel, relevant în această analiză

este că apelul - etapă procesuală în care se află pricina de față - constituie

o cale devolutivă de atac, astfel că judecata în apel este tot o judecată de

fond, neexistând nici un impediment ca prevederile unei legi noi incidente în

cauza dedusă judecății să nu se aplice și procesului pendinte, fără a se aduce

vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.

Sub acest aspect, instanța de apel a

constatat că, din punct de vedere al efectelor produse, există identitate între

situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o

lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată

neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce

legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.

Făcând această paralelă, instanța de

apel a apreciat că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea

neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul

procesului întrucât raportul juridic dedus judecății în curs, are caracterul

unei fapte în desfășurare (facta pendentia) și ale cărei efecte sunt guvernate

de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea, astfel că „legea

nouă" (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate

produce efecte) se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii

civile noi.

Având în vedere că potrivit

dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza și nici

obiectul cererii introductive, Curtea constată că soluția primei instanțe de

acordare a daunelor morale nu ar putea fi menținută deoarece textul de lege pe

care s-a bazat a fost declarat neconstituțional, iar actualul cadru legal nu

mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei lit. a) de la

art. 5 alin. (1) nici pentru condamnări politice și nici pentru măsuri

administrative cu caracter politic.

În considerarea tuturor acestor

elemente, instanța de apel a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român

și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a

schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a reținut măsurile cu caracter

politic și a respins cererea de daune morale, respingând totodată apelul

declarat de reclamanți, ca nefondat.

împotriva acestei din urmă decizii au

declarat recurs reclamanții C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. și G.T. și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice a municipiului București.

Prin recursul lor, reclamanții au

solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în

sensul respingerii apelurilor declarate de Statul Roman prin Ministrul

Finanțelor Publice si Parchetul de pe lângă Tribunalul București cu consecința

menținerii, ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de Tribunalul

București, secția a IV-a civila.

În dezvoltarea motivelor de recurs

întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut

următoarele:

Decizia recurată este fără temei legal

sau data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii in sensul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când retine calitatea de parte in cauza a

Parchetului de pe lângă Tribunalul București și admite apelul acestuia.

In dreptul nostru pot exercita căile

de atac prevăzute de lege numai părțile din proces, succesorii in drepturi ai

acestora precum si creditorii părților în condițiile art. 974 C. civ.

De asemenea, hotărârile judecătorești

produc efecte numai intre persoanele care au avut calitate de parte in acea

cauza.

Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, nu a avut calitate de parte in aceasta cauza.

In această cauză au avut calitate de

parte reclamanții și Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, în acest

sens fiind dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

împrejurarea că potrivit dispozițiilor

art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, judecarea acestor cereri se face cu

participarea obligatorie a procurorului, nu conferă intimatului Parchetului de

pe lângă Tribunalul București calitate de parte procesuala activa in aceste

cauze.

Potrivit disp. art. 45 alin. (4) C. proc.

civ., procurorul poate exercita căile de atac împotriva oricărei hotărâri numai

„în condițiile legii

”

.

In concret si la speța, nu exista

absolut nici o dispoziție legala care sa permită procurorului sa exercite căile

de atac in cazurile având ca obiect pretenții întemeiate pe dispozițiile Legii

nr. 221/2009.

Daca legiuitorul ar fi vrut sa confere

procurorului acest drept, nimic nu l-ar fi împiedicat sa facă acest lucru in

mod expres.

II. Decizia recurată este fără temei

legal sau data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii in sensul dispozițiile

art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., atunci când, admite, pe fond,

apelurile declarate in cauza de Parchetul de pe lângă Tribunalul București si

Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Hotărârea pronunțata in cauza, in

prima instanța, de Tribunalul București, secția a III-a civila, a fost

pronunțata la data de 06 iulie 2010.

Decizia Curții Constituționale nr.

1360 a fost pronunțata la data de 21 octombrie 2010 si publicata in M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (4) din

Constituție, deciziile Curții Constituționale se publica in Monitorul Oficial

al României. Ele sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor, de

la data publicării.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din C. civ,

legea civila se aplica numai pentru viitor iar conform art. 15 alin. (2) din

Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii

penale sau contravenționale.

Hotărârea instanței de fond a fost

pronunțată cu respectarea prevederilor Legii nr. 221/2009 si a art. 1 alin. (5)

din Constituția României și chiar dacă nu este definitivă, acest lucru nu are

absolut nici o legătură cu legalitatea si temeinicia acesteia.

Recurenții-reclamanți au mai susținut

că nu se poate casa o hotărâre, legala si temeinica, la data pronunțării ei,

exclusiv pe baza unei interpretări care seamănă mai mult cu o decizie de

oportunitate politica si fiscala decât o soluție juridica, legala.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin recursul său,

a

susținut că hotărârea pronunțata de instanța de apel este in parte, netemeinica

si nelegala, fiind data cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, motiv

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În mod greșit instanța de apel, deși a

admis apelurile declarate de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor si

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a schimbat

sentința atacată în sensul că a respins cererea privind acordarea de

despăgubiri cu titlu de daune morale ca nefondată, a reținut masurile cu

caracter politic privind pe autorul reclamanților.

Recurentul-pârât a invocat excepția

lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere în raport de art. 1 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 221/2009.

Din actele depuse la dosarul cauzei

precum si din acțiune, așa cum a fost formulată, rezultă ca autorul

reclamanților a fost condamnat prin sentința penala nr. 2 din 05 ianuarie 1953

pentru fapta prevăzuta de dispozițiile art. 209 C. pen.

Or, potrivit dispozițiilor art. 4

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 pot solicita instanței constatarea

caracterului politic al condamnării numai persoanele condamnate penal in

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele

prevăzute la art. 1 alin. (2).

Prin urmare având in vedere ca

reclamanții au solicitat constatarea caracterului politic al condamnării

autorului lor pentru fapta prevăzuta de dispozițiile art. 209 C. pen. iar

acesta se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 si

constituie de drept o condamnare cu caracter politic, acest capăt de cerere

este lipsit de interes.

Mai mult decât atât, din actele depuse

la dosarul cauzei, rezulta ca prin Decizia nr. 3029 din 11 decembrie 2008 i s-a

recunoscut calitatea de luptător in rezistenta anticomunista in conformitate cu

O.U.G. nr. 214/1999 numitului G.C., autorul reclamanților.

Mai mult, însăși Curtea Constituționala

a reținut prin decizia 1358 din 21 octombrie 2010 ca exista reglementari

paralele in legislația României si anume pe de o parte Decretul-lege nr.

118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 si O.U.G. nr.

214/1999 privind acordarea calității de luptător in rezistenta anticomunista

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice,

persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri

administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la acțiuni de

împotrivire cu arme si răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat in

România iar pe de alta parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Față de cele prezentate, întrucât

autorului reclamanților i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta

anticomunista in baza O.U.G. nr. 214/1999 ca urmare a recunoașterii

caracterului politic al condamnării, instanța nu mai poate constata acest

lucru, devenind incident art. 111 C. proc. civ.

Prin urmare, în mod greșit instanța de

apel a reținut caracterul politic al condamnării autorului reclamanților, din

moment ce numitului G.C. i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta

anticomunista in conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999, care are ca finalitate

repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării respectiv a dispunerii

masurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.

Recurentul-pârât a mai susținut că

hotărârea instanței de apel este criticabilă și în ceea ce privește menținerea

obligației de plata a cheltuielilor de judecata în sarcina Statului Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Neexistând culpă procesuală, principiu

consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând

temei legal, este inadmisibila obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Fata de argumentele prezentate,

recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a

deciziei atacate, în sensul respingerii și a capătului de cerere privind constatarea

caracterului politic al condamnării autorului reclamanților, ca neîntemeiat.

Recursul declarat de reclamanții C.V.,

E.E., P.F., D.J., S.M. și G.T. va fi respins, ca nefondat, pentru

considerentele care succed.

Potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, „Ministerul Public exercită, prin procurori,

următoarele atribuții: (...)

„

d)

exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;

e)

participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată;

f)

exercită căile de atac împotriva hotărârilor

judecătorești, în condițiile prevăzute de lege (...)”.

Totodată, conform art. 45 C. proc. Civ.

„Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar

pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale

persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri

expres prevăzute de lege.

În cazul în care procurorul a pornit

acțiunea, titularul dreptului la care se referă acțiunea va fi introdus în

proces. El se va putea folosi de dispozițiile prevăzute în art. 246, 247 și

271-273, iar în cazul în care procurorul și-ar retrage cererea, va putea cere

continuarea judecății.

Procurorul poate pune concluzii în

orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar

pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

În cazurile anume prevăzute de lege,

participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii.

Procurorul poate, în condițiile legii,

să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile

prevăzute de alin. 1 poate să ceară punerea în executare a hotărârilor

pronunțate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat.”

Art. 45 alin. (3) C. proc. civ. dispune

că procurorul poate, în condițiile prevăzute de lege, să exercite căile de atac

împotriva hotărârii judecătorești. în legătură cu această formă de participare

a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecventă în practică,

trebuie făcute unele precizări. Procurorul poate să exercite căile de atac

chiar și împotriva hotărârilor pronunțate într-o cerere cu caracter strict

personal, deoarece textul de lege nu face nici o distincție în acest sens. Nu

s-ar putea susține că își găsește aplicare dispoziția cuprinsă în art. 45 alin.

(1), întrucât, ca orice normă restrictivă, aceasta este de strictă interpretare

și nu poate fi aplicată prin analogie.

Procurorul poate să exercite calea de

atac indiferent dacă a participat sau nu la judecarea pricinii în care s-a

pronunțat hotărârea atacată.

Această concluzie se desprinde din

împrejurarea că art. 284 alin. final C. proc. civ. dispune că, pentru procuror,

termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazul când

procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la

comunicarea hotărârii (în această din urmă situație, instanța trebuind să

comunice, hotărârea și procurorului). Această prevedere își găsește aplicare și

în ceea ce privește termenul de recurs, art. 301 C. proc. civ. făcând trimitere

la art. 284 Cod de procedură civilă.

Totodată, art.4 alin. (5) al Legii nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

dispune că judecarea cererilor formulate în temeiul acestui act normativ se

face cu participarea obligatorie a procurorului.

În raport de textele de lege redate,

este nefondată susținerea recurenților-reclamanți conform căreia Ministerul

Public nu avea calitatea de a exercita calea de atac a apelului în cauza dedusă

judecății, cauză pentru care legiuitorul a prevăzut expres că participarea

procurorului este obligatorie.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs

invocat de recurenții-reclamanți

nu este fondat.

Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor

pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr.221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prevederile art.5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile

art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte

pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În considerentele acestei decizii, Înalta

Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art.6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la

dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. l adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare,

soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie

pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența efectelor

deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se

poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui

act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui

efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un

proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele

deciziei Curții Constituționale. In acest sens, s-a reținut că, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1

din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv,

s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.14 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenție. S-a apreciat

că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l

din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul obligatoriu

al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte

apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză este aceea de respingere a

recursului declarat de reclamanți, în condițiile în care se constată că, la

data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza dedusă judecății nu fusese

soluționată definitiv.

Recursul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a municipiului București este, de asemenea, nefondat pentru

considerentele care succed.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului reiese că prin sentința nr. 2 din 05 ianuarie 1953 a Tribunalului

Militar Teritorial București, autorul reclamanților, G.C., a fost condamnat la

pedeapsa de 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru

infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. III

din C. pen.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009,

alin. (1) „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie

1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de

regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945

”

iar conform alin. 2 „Constituie de drept condamnări cu caracter politic

condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. (...) 207-209, 209

1

-209

4

din C. pen. din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2

februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare

Totodată, conform art. 2 din aceeași

lege, „Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter

politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând

fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor”.

În contextul în care autorul

reclamanților din prezenta cauză a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută

de art. 209 pct. III din C. pen. din 1936, cu modificările și completările

ulterioare și, conform prevederilor legale menționate, condamnarea respectivă

constituie de drept condamnare cu caracter politic, în mod justificat, prin

prisma prevederilor legale, instanța de apel a reținut caracterul politic al

condamnării suferite de autorul reclamanților, criticile formulate de

recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice vizând acest

aspect fiind nefondate iar în raport de această soluție apare ca legală

dispoziția instanței de apel de menținere a obligației de plată a cheltuielilor

de judecata în sarcina Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Față de considerentele care preced,

înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ambele

recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. și G.T. precum și recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 582/

A din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 mai 2012.