ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3888/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 47873/3/2009, la data de 03 decembrie 2009, reclamanții C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. și G.T. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnării autorului lor și să dispună obligarea pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a unei despăgubiri in limitele sumei de 250.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit atât de autorul acestora cat si de reclamanți, ca urmare a condamnării autorului lor.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, potrivit sentinței penale de condamnare nr. 2/05.01.1953, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul nr. 783/1952, autorul reclamanților, G.C., a fost arestat la data de 2 august 1952, si eliberat, conform fișei matricole penale a Penitenciarului Aiud, la data de 22 iunie 1964, prin grațiere conform Decretului nr. 310/1964. La stabilirea cuantumului despăgubirii, reclamanții au solicitat a se avea în vedere durata pedepsei, timpul executat efectiv, penitenciarele si condițiile in care a fost nevoit a executa pedeapsa autorul lor (Aiud, Jilava etc.), cunoscute pentru condițiile inumane pentru deținuții internați in ele - pierderea celor mai frumoși si prețioși ani din viața, precum si consecințele acestei condamnări asupra vieții reclamanților în toata perioada.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009. La data de 12 ianuarie 2010, reclamanți au depus la dosar cerere prin care au precizat petitul acțiunii, în sensul că solicită obligarea pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 250.000 euro, plătibili in lei, la cursul de schimb in vigoare de la data plații. La data de 27 iunie 2010, reclamanții au depus la dosar cerere de majorare a câtimii pretențiilor solicitate prin acțiune de la suma de 250.000 euro, plătibili in lei, la cursul de schimb in vigoare de la data plății, la suma de 600.000 euro, plătibili in lei, la cursul de schimb in vigoare de la data plății.

Prin sentința civilă nr. 1024 din 06 iulie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 60.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamanților, G.C. și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința nr. 2 din 05 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial București (filele 81-88), autorul reclamanților, G.C., a fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. III din Codul Penal din 1953, 200 lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii personale cu socotirea prevenției de la 02 august 1952. S-a reținut în motivarea sentinței penale că autorul reclamanților a participat la o ședință împreună cu șefi ai unei organizații teroriste și au pus la cale răsturnarea regimului. Ulterior, autorul reclamanților a luat parte la o altă ședință unde a primit instrucțiuni pentru a se organiza în bandă să ia măsuri pentru a strânge fonduri pentru organizație și să înființeze un comitet de conducere care să dea lovituri la bănci în vederea procurării de fonduri.

Tribunalul a apreciat că autorul reclamanților a suferit în mod categoric un prejudiciu moral, ca urmare a condițiilor inumane și degradante din perioada detenției, care i-au afectat în mod iremediabil sănătatea. Sunt indubitabile suferințele fizice și psihice determinate de înjosirea la care a fost supus G.C. în perioada detenției în închisorile comuniste, a cărui viață a fost pentru totdeauna marcată. S-a constatat că reclamanții au calitatea de descendenți ai defunctului G.C., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor și din actele de stare civilă depuse în copie la dosar (filele 9, 12-14 și 35-48).

Așadar, reținând că sunt îndeplinite dispozițiile prevăzute de art. 1 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 60.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul acestora, G.C., ca urmare a condamnării cu caracter politic. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, s-a avut în vedere faptul că autorul reclamanților a fost lipsit de libertate pe o perioadă de peste 12 ani, fiind supus unor suferințe fizice și psihice majore, datorate condițiilor inumane de detenție și ținând cont totodată de importanța valorilor morale lezate, respectiv libertatea și sănătatea acestuia.

S-a constatat că reclamanții, în calitate de descendenți ai defunctului G.C., sunt îndreptățiți numai la repararea prejudiciului suferit de autorul lor ca urmare a condamnării cu caracter politic, nu și la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 conferă calitate procesuală activă descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, după decesul persoanei care a făcut obiectul condamnării cu caracter politic, în vederea obținerii de despăgubiri în numele autorului și nu în nume propriu.

Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamanților G.C., reținând că aceasta se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și constituie de drept o condamnare cu caracter politic (autorul reclamanților fiind condamnat prin sentința penală nr. 2 din 05 ianuarie 1953 pentru fapta prevăzută de dispozițiile art. 209 C. pen.). Or, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pot solicita instanței constatarea caracterului politic al condamnării numai persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2). În temeiul art. 274 C. proc.

civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, achitat potrivit chitanței nr. 56 din 06 aprilie 2010 (fila 104). împotriva acestei sentințe au formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, reclamanții și pârâtul. Apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul București a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și, pe fond, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor morale ca neîntemeiată. S-a susținut că sentința apelată este nelegală față de declararea neconstituționalității dispozițiilor art.5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Astfel, s-a arătat că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. l alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Totodată, a constatat că trimiterile din O.U.G. nr. 62/2010 la lit. a) alin. (1) a art. 5 din lege rămân fără obiect. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, „dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, textul de lege în baza căruia instanța de fond a acordat despăgubiri morale nu se mai aplică începând cu data de 15 noiembrie 2010, fiind suspendat de drept de la această dată, iar din data de 1 ianuarie 2011 își încetează efectele juridice. Prin apelul declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea apelului, apelantul pârât a susținut că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, întrucât dispozițiile în baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale în cuantum de 60.000 euro au fost declarate de către Curtea Constituționale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, ca fiind neconstituționale.

In subsidiar, pe fondul cauzei, în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 12 ani de închisoare petrecută de autorul reclamanților în închisorile comuniste, pârâtul a arătat că suma acordată de către instanță este exagerat de mare. Reclamanții au declarat apel, însă nu l-au motivat, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora „In cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

” Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin Decizia nr. 582/ A din 9 iunie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1024 din 6 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A schimbat sentința apelată în sensul că a reținut măsurile cu caracter politic și a respins cererea de daune morale. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile privitoare la incidența deciziilor nr.1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, instanța de apel a reținut următoarele: Atât cererea de chemare în judecată, cât și hotărârea primei instanțe au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deși era în vigoare la data pronunțării sentinței apelate, a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 noiembrie 2010 ale Curții Constituționale, ambele publicate în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art.31 alin. (3) din Legea nr.47/1992, republicată, și art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Se mai reține, de asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale mai sus redate, că legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data judecării prezentului apel se constată că norma art.5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situația fiind similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări. Față de această împrejurare și de consecințele legale și constituționale ale declarării ca neconstituțional a unui text dintr-o lege sau ordonanță, instanța de apel a considerat că judecata cauzei, în această etapă procesuală, nu s-ar putea realiza cu ignorarea menționatelor decizii ale Curții Constituționale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către apelantul reclamant prin cererea sa.

Instanța de apel a reținut că nu există nici un argument de ordin legal ori convențional care să justifice recunoașterea ultraactivității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi. Astfel, relevant în această analiză este că apelul - etapă procesuală în care se află pricina de față - constituie o cale devolutivă de atac, astfel că judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând nici un impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să nu se aplice și procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că, din punct de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția. Făcând această paralelă, instanța de apel a apreciat că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului întrucât raportul juridic dedus judecății în curs, are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia) și ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea, astfel că „legea nouă" (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte) se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi.

Având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza și nici obiectul cererii introductive, Curtea constată că soluția primei instanțe de acordare a daunelor morale nu ar putea fi menținută deoarece textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat neconstituțional, iar actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. (1) nici pentru condamnări politice și nici pentru măsuri administrative cu caracter politic. În considerarea tuturor acestor elemente, instanța de apel a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a reținut măsurile cu caracter politic și a respins cererea de daune morale, respingând totodată apelul declarat de reclamanți, ca nefondat.

împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. și G.T. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București. Prin recursul lor, reclamanții au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor declarate de Statul Roman prin Ministrul Finanțelor Publice si Parchetul de pe lângă Tribunalul București cu consecința menținerii, ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civila. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut următoarele: Decizia recurată este fără temei legal sau data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii in sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., atunci când retine calitatea de parte in cauza a Parchetului de pe lângă Tribunalul București și admite apelul acestuia. In dreptul nostru pot exercita căile de atac prevăzute de lege numai părțile din proces, succesorii in drepturi ai acestora precum si creditorii părților în condițiile art. 974 C. civ. De asemenea, hotărârile judecătorești produc efecte numai intre persoanele care au avut calitate de parte in acea cauza. Parchetul de pe lângă Tribunalul București, nu a avut calitate de parte in aceasta cauza. In această cauză au avut calitate de parte reclamanții și Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, în acest sens fiind dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului, nu conferă intimatului Parchetului de pe lângă Tribunalul București calitate de parte procesuala activa in aceste cauze. Potrivit disp. art. 45 alin. (4) C. proc. civ., procurorul poate exercita căile de atac împotriva oricărei hotărâri numai „în condițiile legii ” . In concret si la speța, nu exista absolut nici o dispoziție legala care sa permită procurorului sa exercite căile de atac in cazurile având ca obiect pretenții întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Daca legiuitorul ar fi vrut sa confere procurorului acest drept, nimic nu l-ar fi împiedicat sa facă acest lucru in mod expres.

II. Decizia recurată este fără temei legal sau data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii in sensul dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., atunci când, admite, pe fond, apelurile declarate in cauza de Parchetul de pe lângă Tribunalul București si Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice. Hotărârea pronunțata in cauza, in prima instanța, de Tribunalul București, secția a III-a civila, a fost pronunțata la data de 06 iulie 2010. Decizia Curții Constituționale nr. 1360 a fost pronunțata la data de 21 octombrie 2010 si publicata in M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publica in Monitorul Oficial al României.

Ele sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor, de la data publicării. Potrivit dispozițiilor art. 1 din C. civ, legea civila se aplica numai pentru viitor iar conform art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale. Hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu respectarea prevederilor Legii nr. 221/2009 si a art. 1 alin. (5) din Constituția României și chiar dacă nu este definitivă, acest lucru nu are absolut nici o legătură cu legalitatea si temeinicia acesteia. Recurenții-reclamanți au mai susținut că nu se poate casa o hotărâre, legala si temeinica, la data pronunțării ei, exclusiv pe baza unei interpretări care seamănă mai mult cu o decizie de oportunitate politica si fiscala decât o soluție juridica, legala.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin recursul său, a susținut că hotărârea pronunțata de instanța de apel este in parte, netemeinica si nelegala, fiind data cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. În mod greșit instanța de apel, deși a admis apelurile declarate de Statul Roman prin Ministerul Finanțelor si Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și a schimbat sentința atacată în sensul că a respins cererea privind acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale ca nefondată, a reținut masurile cu caracter politic privind pe autorul reclamanților. Recurentul-pârât a invocat excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere în raport de art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009.

Din actele depuse la dosarul cauzei precum si din acțiune, așa cum a fost formulată, rezultă ca autorul reclamanților a fost condamnat prin sentința penala nr. 2 din 05 ianuarie 1953 pentru fapta prevăzuta de dispozițiile art. 209 C. pen. Or, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 pot solicita instanței constatarea caracterului politic al condamnării numai persoanele condamnate penal in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2). Prin urmare având in vedere ca reclamanții au solicitat constatarea caracterului politic al condamnării autorului lor pentru fapta prevăzuta de dispozițiile art. 209 C. pen. iar acesta se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 si constituie de drept o condamnare cu caracter politic, acest capăt de cerere este lipsit de interes.

Mai mult decât atât, din actele depuse la dosarul cauzei, rezulta ca prin Decizia nr. 3029 din 11 decembrie 2008 i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta anticomunista in conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999 numitului G.C., autorul reclamanților. Mai mult, însăși Curtea Constituționala a reținut prin decizia 1358 din 21 octombrie 2010 ca exista reglementari paralele in legislația României si anume pe de o parte Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 si O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme si răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat in România iar pe de alta parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Față de cele prezentate, întrucât autorului reclamanților i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta anticomunista in baza O.U.G.

nr. 214/1999 ca urmare a recunoașterii caracterului politic al condamnării, instanța nu mai poate constata acest lucru, devenind incident art. 111 C. proc. civ. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a reținut caracterul politic al condamnării autorului reclamanților, din moment ce numitului G.C. i s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta anticomunista in conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999, care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării respectiv a dispunerii masurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora. Recurentul-pârât a mai susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă și în ceea ce privește menținerea obligației de plata a cheltuielilor de judecata în sarcina Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal, este inadmisibila obligarea la plata cheltuielilor de judecata. Fata de argumentele prezentate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii și a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamanților, ca neîntemeiat. Recursul declarat de reclamanții C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. și G.T. va fi respins, ca nefondat, pentru considerentele care succed. Potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuții: (...) „ d) exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; e) participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată; f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege (...)”.

Totodată, conform art. 45 C. proc. Civ. „Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. În cazul în care procurorul a pornit acțiunea, titularul dreptului la care se referă acțiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispozițiile prevăzute în art. 246, 247 și 271-273, iar în cazul în care procurorul și-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecății. Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

În cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii. Procurorul poate, în condițiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile prevăzute de alin. 1 poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunțate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat.” Art. 45 alin. (3) C. proc. civ. dispune că procurorul poate, în condițiile prevăzute de lege, să exercite căile de atac împotriva hotărârii judecătorești. în legătură cu această formă de participare a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecventă în practică, trebuie făcute unele precizări. Procurorul poate să exercite căile de atac chiar și împotriva hotărârilor pronunțate într-o cerere cu caracter strict personal, deoarece textul de lege nu face nici o distincție în acest sens.

Nu s-ar putea susține că își găsește aplicare dispoziția cuprinsă în art. 45 alin. (1), întrucât, ca orice normă restrictivă, aceasta este de strictă interpretare și nu poate fi aplicată prin analogie. Procurorul poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat sau nu la judecarea pricinii în care s-a pronunțat hotărârea atacată. Această concluzie se desprinde din împrejurarea că art. 284 alin. final C. proc. civ. dispune că, pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazul când procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii (în această din urmă situație, instanța trebuind să comunice, hotărârea și procurorului).

Această prevedere își găsește aplicare și în ceea ce privește termenul de recurs, art. 301 C. proc. civ. făcând trimitere la art. 284 Cod de procedură civilă. Totodată, art.4 alin. (5) al Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dispune că judecarea cererilor formulate în temeiul acestui act normativ se face cu participarea obligatorie a procurorului. În raport de textele de lege redate, este nefondată susținerea recurenților-reclamanți conform căreia Ministerul Public nu avea calitatea de a exercita calea de atac a apelului în cauza dedusă judecății, cauză pentru care legiuitorul a prevăzut expres că participarea procurorului este obligatorie.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenții-reclamanți nu este fondat. Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.6 parag. l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. In acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l din Protocolul nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză este aceea de respingere a recursului declarat de reclamanți, în condițiile în care se constată că, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza dedusă judecății nu fusese soluționată definitiv.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București este, de asemenea, nefondat pentru considerentele care succed. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului reiese că prin sentința nr. 2 din 05 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial București, autorul reclamanților, G.C., a fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. III din C. pen.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, alin. (1) „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945 ” iar conform alin. 2 „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. (...) 207-209, 209 1 -209 4 din C. pen. din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare Totodată, conform art. 2 din aceeași lege, „Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor”.

În contextul în care autorul reclamanților din prezenta cauză a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. III din C. pen. din 1936, cu modificările și completările ulterioare și, conform prevederilor legale menționate, condamnarea respectivă constituie de drept condamnare cu caracter politic, în mod justificat, prin prisma prevederilor legale, instanța de apel a reținut caracterul politic al condamnării suferite de autorul reclamanților, criticile formulate de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice vizând acest aspect fiind nefondate iar în raport de această soluție apare ca legală dispoziția instanței de apel de menținere a obligației de plată a cheltuielilor de judecata în sarcina Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Față de considerentele care preced, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții C.V., E.E., P.F., D.J., S.M. și G.T. precum și recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 582/ A din 9 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.