ÎCCJ, decizie (scj.ro #149438)

Contestația la tergiversarea procesului. Remediu. Soluționarea procesului. Termen rezonabil.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Contestația privind tergiversarea procesului

Index alfabetic: contestație

-tergiversare

-termen optim si previzibil

NCPC, art. 522 alin.(2) pct.4

Cazul de tergiversare prevăzut de art. 522 alin.(2) pct.4 din C. proc. civ., republicat, trebuie privit ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situațiile în care chiar instanța cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluționării procesului într-un termen optim și previzibil.

Noțiunea de „termen optim și previzibil” nu poate fi apreciată, însă, prin raportare la elemente subiective, care țin de dorința părții de a-i fi soluționată cauza într-un termen cât mai scurt, ci de posibilitatea obiectivă a judecătorului, conferită de lege, de a putea trece la judecarea pricinii numai după parcurgerea tuturor etapelor procedurale premergătoare, impuse de dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013, coroborate cu cele ale art. 493 din C. proc. civ. La analiza respectării „termenului optim și previzibil” în soluționarea cauzei trebuie luate în considerare și alte elemente obiective, care țin de încărcătura instanței de judecată pe rolul căreia a fost înregistrată cauza și, implicit, a completului de filtru desemnat pentru pregătirea dosarului și pentru a decide asupra admisibilității în principiu a acestuia.

Contestația la tergiversare nu trebuie privită ca o posibilitate de „sancționare" a completului învestit cu soluționarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situațiile în care se constată că soluționarea cauzei a fost amânată nejustificat și se pot dispune măsuri pentru înlăturarea situației care a provocat întârzierea.

Secția a II-a civilă, Încheierea nr. 3494 din 20 septembrie 2018

Prin sentința civilă nr. 9232/18.07.2017, Judecătoria Sectorului 4 București – Secția Civilă a admis contestația formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. și intervenienta D., a anulat notificarea nr. x/01.03.2017 și a dispus repunerea părților în situația anterioară; a obligat pârâții la plata către contestator a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.360 lei.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâtul B. și intervenienta D., cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă, sub nr. x/x/2017.

Prin încheierea din 10.10.2017, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre Secțiile Civile ale aceluiași tribunal, cauza fiind înregistrată pe rolul Secției a V-a Civile a Tribunalului București, sub nr. x/x/2017**.

Tribunalul București– Secția a V-a Civilă, prin încheierea din 15.11.2017, a admis excepția lipsei specializării completului, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre soluționare Secției a VI-a Civile; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării conflictului.

Prin încheierea nr. 2A/25.01.2018, Curtea de Apel București – Secția a     III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a stabilit competența de soluționare a apelurilor în favoarea Secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Împotriva acestei încheieri, B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a încheierii recurate și stabilirea competenței în favoarea Secției a V-a Civile a Tribunalului București.

Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării recursului, acesta fiind înregistrat pe rolul instanței supreme la 20.02.2018.

La 22.05.2018, A. a formulat contestație privind tergiversarea procesului, prin care a solicitat trimiterea exemplarului original al dosarului cauzei către Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în vederea continuării judecății apelului.

Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția a II-a Civilă, prin încheierea de ședință publică din 12 iunie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/x/2017**/a1, a respins contestația privind tergiversarea procesului formulată de contestatorul A.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Textele art. 522 alin. 1 C.proc.civ. și art. 522 alin. 1 pct.4 C.proc.civ., reglementează un mijloc procedural de care pot uza părțile în orice stadiu procesual, atunci când instanța de judecată și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă a constatat că prin contestația formulată în prezenta cauză s-a invocat incidența primei ipoteze reglementate de art. 522 alin. 2 pct. 4 C.proc.civ.

Cum prezenta contestație a fost formulată în etapa procesuală a recursului, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că pretinsa nesocotire a obligației de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege trebuie raportată la procedura care trebuie urmată în fața acestei instanțe.

Or, s-a reținut, art. 493 C.proc.civ. reglementează procedura de filtrare a recursurilor, care trebuie parcursă în mod obligatoriu atunci când recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aceste condiții, instanța supremă a constatat că în prezenta cauză au fost luate succesiv toate măsurile impuse de dispozițiile art. 493 alin. 1–4 C.proc.civ., ultima măsură dispusă constând în comunicarea raportului către părți.

Astfel, a considerat că nu poate fi reținută încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil în această etapă procesuală, întrucât nu este îndeplinită cerința impusă de dispozițiile art. 522 alin. 2 pct. 4 teza I C.proc.civ., constând în „neluarea măsurilor stabilite de lege”.

Mai mult decât atât, s-a apreciat că neluarea măsurii invocate de către contestator, constând în netrimiterea exemplarului original al dosarului cauzei către Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în vederea continuării judecății apelului și judecării recursului doar în baza cererii de recurs și a unei copii de pe încheierea recurată, este justificată de prevederile art. XVII alin. 2 teza I din Legea nr. 2/2013, potrivit cu care, „când recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele instanței sau președintele de secție ori, după caz, persoana desemnată de aceștia,

primind dosarul de la instanța a cărei hotărâre se atacă

, va lua, prin rezoluție, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care

va pregăti dosarul de recurs

și va decide asupra admisibilității în principiu a recursului”.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele art. 522 alin. 2 pct. 4 teza I C.proc.civ., Înalta Curte, în temeiul art. 524 alin. 5 teza I din același act normativ, a respins ca neîntemeiată contestația privind tergiversarea procesului.

Împotriva acestei încheieri a formulat plângere, în termenul procedural petentul A., solicitând admiterea plângerii și trimiterea, de îndată, a exemplarului original al dosarului cauzei către Secția a VI-a a Tribunalului București în vederea continuării judecății apelului, conform celor dispuse prin încheierea nr. 2 din 25.01.2018 a Curții de Apel București.

În plângerea sa, întemeiată în drept pe prevederile art. 524 alin.5 Noul C.pr.civ., petentul a relevat un scurt istoric procesual și a criticat încheierea recurată ca fiind nelegală și nefondată, sens în care a invocat, în esență, următoarele motive:

Argumentul conform căruia instanța a îndeplinit toate măsurile impuse de disp. art. 493 alin. (1) - (4) C.proc.civ. aferente procedurii de filtrare a recursurilor în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție este nefondat, pe de o parte, motivat de împrejurarea că sintagma „măsurile prevăzute de lege

"

cuprinsă în disp. art. 522 alin. (2) pct. 4 C.proc.civ. nu au în vedere doar măsurile prevăzute de art. 493 alin. (1) - (4) C.proc.civ. ci toate dispozițiile legale care disciplinează modul de desfășurare a procesului civil, iar, pe de altă parte, motivat de faptul că dispozițiile art. 522 alin. (2) pct. 4 C.proc.civ. impun instanței obligația de a soluționa „cauza" într-un termen optim și rezonabil și nu obligația de a soluționa doar faza procesuală curentă în care se află dosarul, așa cum s-a menționat în cuprinsul încheierii prin care a fost respins contestația formulată.

Astfel, a susținut petentul, separat de dispozițiile art. 493 alin. (1) - (4) C.proc.civ., instanța învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva încheierii de soluționare a conflictului negativ de competență are obligația de a respecta și dispozițiile art. 234 alin. (3) C.proc.civ. privitoare la pronunțarea asupra admisibilității recursului doar pe baza cererii de recurs și a copiei certificate după încheierea atacată, după cum are obligația de a respecta și încheierea executorie prin care Curtea de Apel București, în soluționarea conflictului negativ de competență, a dispus continuarea judecării apelului de către Secția a VI-a Civilă a Tribunalului București.

Petentul A. apreciază că argumentul instanței este vădit nefondat, în condițiile în care nicio dispoziție legală nu restrânge sfera dispozițiilor legale pe care o instanță este obligată să le respecte în scopul soluționării cauzei într-un termen optim și previzibil.

Prin urmare, dat fiind faptul că litigiul se află în faza judecății în apel (în cadrul căreia a apărut un incident procesual aflat în competența de soluționare a altei instanțe), este evident că instanța învestită cu soluționarea incidentului procesual are obligația de a lua măsurile pe care legea le impune pentru soluționarea cu celeritate a întregii cauze, și nu doar a incidentului procesual cu soluționarea căruia aceasta a fost învestită.

Prin cel de-al doilea motiv invocat, petentul a susținut că raționamentul întemeiat pe dispozițiile art.XVII alin.(2), teza I din Legea nr. 2/2013 este vădit

nefondat, instanța omițând să realizeze o interpretare sistematică a textului de lege pe care l-a invocat, respectiv, corelarea acestuia cu dispozițiile art. 234 alin. (3) C.proc.civ., în cazul concret, conținutul „dosarului" fiind cel prevăzut de art. 234 alin. (3) C.proc.civ., acesta fiind format din cererea de recurs și o copie certificată a încheierii împotriva căreia a fost declarată calea de atac.

Consideră petentul că simpla referire din cuprinsul art. XVII alin. (2), teza I din Legea nr. 2/2013 la dosar nu exclude obligația instanței de a se pronunța asupra admisibilității recursului doar pe baza documentelor prevăzute de art. 234 alin. (3) C.proc.civ., exemplarul original al dosarului urmând a fi trimis instanței în fața căreia trebuie să continue judecata apelului conform dispozițiilor aceluiași text de lege.

Având în vedere că prin refuzul de a trimite dosarul fizic al cauzei către Tribunalul București in vederea continuării judecății apelului, apreciază petentul, Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat dispozițiile art. 234 alin. (3) C.proc.civ. și, totodată, a invalidat caracterul executoriu al încheierii prin care s-a soluționat conflictul negativ de competență și prin care s-a dispus continuarea judecării cauzei, instanța supremă și-a încălcat „obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege" (obligația de a respecta măsurile dispuse printr-o hotărâre judecătorească executorie), context în care, a solicitat admiterea plângerii, și, prin încheierea care se va pronunța, trimiterea, de îndată, a exemplarului original al dosarului cauzei către Secția a VI-a a Tribunalului București în vederea continuării judecății apelului, conform celor dispuse prin încheierea nr. 2 din 25.01.2018 a Curții de Apel București.

Examinând încheierea atacată, în raport de motivele formulate și de dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte a constatat că plângerea nu poate fi primită,

în considerarea argumentelor ce succed:

Art. 522 din C. proc. civ. reglementează posibilitatea formulării de către oricare din părți, precum și de către procurorul care participă la ședință, a unei contestații prin care, invocând încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, să se solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată.

Alin. (2) al art. 522 prevede cazurile în care poate fi făcută respectiva contestație, motivele vizând atât culpa instanței, cât și atitudinea ei față de neglijența sau abuzul părților, a altor participanți în proces, ori a terților propriu-ziși, care aveau obligații legale sau judiciare.           Ceea ce caracterizează toate cazurile prevăzute de art. 522 din C.  proc. civ. este pasivitatea instanței de judecată, care are mijloacele necesare pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare și nu le folosește, sau, mai grav, nesocotește ea însăși dispozițiile legale care-i impun o anumită conduită.

În acest context, contestația la tergiversarea procesului reprezintă un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situațiile în care chiar instanța cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluționării procesului într-un termen rezonabil.

Pornind de la aceste considerente în analiza încheierii atacate, se constată că, în mod legal, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, prin încheierea pronunțată asupra contestației la tergiversarea procesului, că în cauză nu pot fi reținute cazurile de tergiversare menționate de contestatorul A.

Noul C. proc. civ. a prevăzut, în art. 493, o procedură specifică de analizare a admisibilității în principiu a căii de atac – procedura de filtru – numai pentru situațiile în care recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reglementând  în mod unitar calea de atac extraordinară a recursului, legiuitorul a prevăzut, în art. 490 din C. proc. civ., ce face trimitere expresă la procedura prevăzută de art. 471, modalitatea de depunere a recursului, de completare și modificare a cererii de recurs, de comunicare a acestei cereri, de depunere și comunicare a întâmpinării. Numai după parcurgerea tuturor acestor etape procedurale, instanța care a pronunțat hotărârea atacată înaintează dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării recursului.

În aceste condiții, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilității recursului trebuie întocmit în termen de  30 zile de la repartizarea dosarului.

Punerea în aplicare a dispozițiilor art. 490 a fost, însă, amânată prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., până la 1 ianuarie 2016, dată până la care pregătirea dosarului de recurs urmează a fi făcută tot de către completul de filtru.

Termenul prevăzut de art. XII alin.1 din Legea nr. 2/2013 a fost prorogat succesiv prin articolul unic alin.1 din O.U.G. nr. 62/2015 și prin art.I alin.1 din O.U.G. nr. 95/2016 până la 1 ianuarie 2019.

Legiuitorul nu a mai corelat însă aceste măsuri cu termenul imperativ prevăzut de art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., referitor la întocmirea raportului asupra admisibilității recursului.

În aceste condiții, în analiza contestației la tergiversarea procesului nu se poate urmări, în mod mecanic, momentul împlinirii  termenului de 30 de zile de la repartizarea dosarului, ci trebuie luate în considerare toate etapele necesare pregătirii dosarului, care conferă garanția respectării drepturilor procesuale ale părților.

Pe de altă parte, procedura de filtrare a recursului, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art.493 din C. proc. civ., cuprinde mai multe etape procedurale, iar prima dintre acestea vizează, potrivit dispozițiilor art. XVII din Legea nr. 2/2013, regularizarea cererii de recurs în raport de îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 486 din C.  proc. civ., republicat.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, procedează mai întâi la regularizarea cererii de recurs în completul de filtru, la comunicarea actelor de procedură către părți și ulterior trece la etapa întocmirii raportului asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs.

Or, pentru îndeplinirea acestei prime etape, nici art. 493 din C. proc. civ., republicat și nici art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu au stabilit vreun termen imperativ pentru completul de filtru, în care acesta, după desemnare, să procedeze la regularizarea cererii de recurs.

Instanța învestită cu soluționarea contestației nu și-a invocat propria culpă atunci când a expus etapele parcurse de cauză de la înregistrarea la data de 20 februarie 2018, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a Civilă (C.5), contrar celor susținute de petiționarul contestator. A precizat, cu referire concretă la netemeinicia susținerilor vizând pretinsa nesocotire a obligației de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege, că nu este posibil, în mod efectiv, dispunerea altor măsuri decât cele impuse de lege în procedura de regularizare, procedură care a fost respectată până în prezent și ulterior, urmată de cea de filtrare a recursului.

În acest context, în mod corect instanța a reținut că, față de momentul înregistrării și repartizării aleatorii a recursului declarat– 20 februarie 2018- și momentul întocmirii raportului asupra admisibilității în principiu a recursului – 5 iunie 2018 – nu se poate constata vreo tergiversare, întrucât în această perioadă s-a dispus comunicarea recursului către intimatul- reclamant A., către intimata- pârâtă C. și către intimata- intervenientă D. care, în termenul legal de 30 de zile, nu au depus întâmpinare; și, numai după împlinirea acestui termen, calculat conform art. 181 alin.1 pct.2 Noul C.proc.civ., președintele completului a dispus întocmirea raportului.

În fine, se apreciază că nu este întemeiată plângerea de față și în considerarea faptului că, potrivit sistemului Ecris rezultă că în cauza ce are ca obiect soluționarea recursului (dosar nr. x/x/2017**) a fost depus la dosar raportul întocmit de persoana desemnată, la data de 05.06.2018, iar prin încheierea din 12.06.2018 a aceluiași complet legal învestit cu judecarea recursului (C.5) s-a dispus și comunicarea respectivului raport.

În atare condiții, în mod evident, nu se poate susține "pasivitatea instanței de judecată" care, astfel cum s-a stabilit, caracterizează toate cazurile prevăzute de art. 522 C. proc. civ., procedura prevăzută de art. 493 C. proc. civ. urmându-și legal și în termen cursul.

Or, în acest context, nu se poate reține incidența vreuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 522 alin.2 din C. proc. civ., raportat la situația de fapt rezultată din lucrările dosarului.

Privitor la susținerea petentului, în sensul că raționamentul întemeiat pe disp. art. XVII alin.2 teza I din Legea nr. 2/2013 este vădit nefondat, în opinia sa, instanța omițând să realizeze o interpretare sistematică a textului de lege pe care l-a invocat, respectiv, corelarea acestuia cu disp. art. 234 alin.3 C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la aplicabilitatea art. 234 alin.3 C.proc.civ., corect a statuat instanța învestită cu contestația că textul de lege vizează doar căile de atac declarate împotriva unei încheieri cu privire la care există o chestiune litigioasă asupra admisibilității atacării pe cale separată a încheierii. Prevederile art. 234 alin.2 C.proc.civ. stipulează în mod explicit că este vorba despre acele încheieri pronunțate de instanță pe parcursul judecății, care sunt supuse apelului sau, după caz, recursului, separat de hotărârea de fond, respectiv, de acele încheieri de ședință care se întocmesc pentru fiecare termen de judecată, care este urmat de o amânare a judecății.

Or, în speță, obiectul recursului nu a fost reprezentat de un atare act procesual, ci de o sentință pronunțată în regulator de competență, în condițiile art. 135 alin.4 Noul C. proc. civ., prin care instanța competentă să judece conflictul negativ s-a dezînvestit.

În același timp, prin plângerea formulată, petentul a înțeles să invoce și cazul de tergiversare prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., vizând nesocotirea de către instanță a obligației sale de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil.

În ceea ce privește motivul de tergiversare prevăzut de art. 522 alin.(2) pct.4 din C. proc. civ., republicat, acesta trebuie privit ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situațiile în care chiar instanța cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluționării procesului într-un termen optim și previzibil.

Noțiunea de termen optim și previzibil nu poate fi apreciată, însă, prin raportare la elemente subiective, care țin de dorința părții de a-i fi soluționată cauza într-un termen cât mai scurt, ci de posibilitatea obiectivă a judecătorului, conferită de lege, de a putea trece la judecarea pricinii, numai după parcurgerea tuturor etapelor procedurale premergătoare, impuse de dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013, coroborate cu cele ale art. 493 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, la analiza respectării „termenului optim și previzibil” în soluționarea cauzei, trebuie luate în considerare și alte elemente obiective, care țin de încărcătura instanței de judecată pe rolul căreia a fost înregistrată cauza și, implicit, a completului de filtru desemnat pentru pregătirea dosarului și pentru a decide asupra admisibilității în principiu a acestuia.

În fine, un ultim argument în susținerea netemeiniciei plângerii formulate este cel legat de finalitatea juridică a acestui demers procesual. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 524 alin. (4) din C. proc. civ., "când apreciază contestația ca fiind întemeiată, completul de judecată pronunță o încheiere fără cale de atac, prin care ia de îndată măsurile necesare înlăturării situației care a provocat tergiversarea judecății".

Prin urmare, contestația la tergiversare nu trebuie privită ca o posibilitate de "sancționare" a completului învestit cu soluționarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situațiile în care se constată că soluționarea cauzei a fost amânată nejustificat și se pot dispune măsuri pentru înlăturarea situației care a provocat întârzierea.

Or, în cauză, chiar în ipoteza în care s-ar fi admis contestația formulată, completul de filtru nu ar putea dispune alte măsuri decât cele deja luate. Concret, chiar pe parcursul procedurii de filtru, dosarul, în original, a fost restituit Tribunalului București, învestit prin regulatorul de competență.

Prin urmare, pentru toate considerentele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 525 alin.1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, a respins plângerea formulată.