ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5292/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5292/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sect. 5 București sub nr.

12237/302 din 8 iulie 2010, reclamanții B.A. și B.A. au chemat în judecată pe

pârâtul M.F.F.P. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea acestuia la restituirea prețului de piață stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare, plătit de reclamanți

în baza contractului de vânzare-curnpărare din 1

ianuarie 2997

încheiat cu Primăria Mun. București reprezentată de

mandatar SC H.N. SA, pentru cumpărarea apartamentului situat în București, sect.

1, și la restituirea prețului de piață stabilit confom standardelor

internaționale de evaluare, plătit de reclamanți în baza contractului de

vânzare-

curnpărare din 4 mai 1999, încheiat

cu Primăria Mun.

București reprezentată de mandatar SC H.N. SA, pentru

cumpărarea garajului aferent apartamentului situat în București, sector 1, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au

dobândit imobilele anterior menționate, urmare a încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare din  1 ianuarie 2997 și 4 mai 1999.

Prin Sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007

pronunțată in Dosarul nr. 22056/3/2006, a fost admisă acțiunea formulată de

reclamantul E.

S.M., având ca obiect

revendicarea întregului imobil

situat in București, sector 1, sentință

rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 2969 din 12 mai 2010

pronunțată de I.C.C.J., secția civilă și de proprietate

intelectuală.

S-a mai precizat că ambele contracte au fost încheiate cu

respectarea riguroasă a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar efectele acestor

contracte au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În drept, au fost invocate disp. art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția

lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat

respingerea capătului de cerere referitor fa valoarea de circulație ca fiind

neîntemeiat.

Prin sentința civilă nr. 4231 din 17 mai 2011, s-a admis

excepția

necompetenței materiale a

Judecătoriei Sect. 5 București și a fost

declinată competența de

soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a I

l-a civilă, sub nr.

51999/3/2011.

Prin Sentința civilă nr. nr. 1848 din 29 octombrie 2012 pronunțată

în acest din urmă dosar, a fost admisă cererea reclamanților, dispunându-se în

sensul obligării pârâtului la plata sumei de 502.317 lei reprezentând prețul de

piață al apartamentului situat în București, sector 1, și al garajului aferent

acestui apartament.

A fost obligat pârâtul și la plata cheltuielilor de

judecată, în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu expert.

Pentru

a dispune astfel, instanța a reținut în esență ca:

Pentru a se stabili dacă reclamanților li se cuvine

restituirea prețului reactualizat sau valoarea de piață a apartamentului

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, esențială este distincția între cumpărarea

respectivului apartament cu respectarea Legii nr, 112/1995 sau, dimpotrivă, cu

eludarea acesteia.

Această distincție rezultă cu claritate din prevederile

art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 și, respectiv ale art. 50

1

din aceeași lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Textele menționate nu definesc ce trebuie să se înțeleagă

prin

„desființarea" contractelor,

astfel ca practica judecătorească a dedus că

prin desființare trebuie să

se înțeleagă atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul

printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător

s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Această interpretare este susținută de prevederile art. 20

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 8 din Legea

nr. 1/2009, care prevede că:

În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au

cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei

locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.

Chiar dacă acest text privește un alt drept al chiriașului

cumpărător decât cel ce face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie

intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului nu doar situația

în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci și pe aceea în care cumpărătorul

în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare.

Prin urmare, dreptul chiriașului cumpărător al unui contract,

fără a fi fost constatat nul, a fost desființat într-o acțiune în revendicare,

de a primi o despăgubire este reglementat de dispozițiile art. 50 și urm. din

Legea nr. 10/2001

În ceea ce privește

întinderea despăgubirii, Tribunalul a apreciat

incidente dispozițiile art.

50

1

din Legea nr. 10/2001 care se refera la restituirea prețului de

piață al imobilului.

În speță, asa cum rezultă din Decizia civilă nr. 2969 din 12

mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, motivul pentru care

s-a admis acțiunea în revendicare îndreptată împotriva reclamanților din

prezenta cauză a fost tocmai nevalabilitatea titlului lor de proprietate

decurgând din nevaîabilitatea titlului statului, coroborată cu existența în

patrimoniul reclamanților a unui titlu valabil, procedandu-se deci la

compararea titlurilor, tară a se retine reaua credința a chiriașilor

cumpărători pe Legea nr. 112/1995.

Art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede în alin. (3) că

restituirea prețului de piața al imobilelor se face de către M.F.

P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de această normă

specială, care derogă de la prevederile art.

1337 C. civ., Tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a

pârâtului

M.F.P.

Pentru aceste considerente, având in vedere concluziile

raportului de expertiza efectuat in cauza, a fost admisă acțiunea.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul la

plata către reclamanți a cheltuielilor de

judecată, în sumă de 1.000 lei,

reprezentând onorariu expert.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, iar prin Decizia

nr. 62 din 26 martie 2013 a Curții de Apel București, apelul a fost

respinspentru următoarele considerente:

Art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată

reglementează, pentru foștii chiriași față de care s-au admis acțiunile

foștilor

proprietari ai imobilelor

cumpărate de primii în baza Legii nr. 112/1995,

posibilitatea de a fi

despăgubiți cu valoarea de piață a imobilului.

Această concluzie se desprinde cu evidență din formularea art.

50

1

coroborat cu art. 20 alin. (2)

1

în care se explică ce anume

de înțelege prin contracte încheiate „cu

respectarea„ prevederilor Legii nr. 112/1995 și „desființate fie ca urmare a

unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare",

acesta din urmă fiind și cazul de față. Deși nu s-a pronunțat vreo hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă de constatare a nulității contractului

de

vânzare-cumpărare încheiat în favoarea

reclamanților, există hotărârea

de revendicare a imobilului în litigiu,

fiind astfel îndeplinită cerința legală.

Situația reclamanților intimați, de persoane ale căror

contracte de vânzare cumpărare au fost „desființate ca urmare a unei acțiuni în

revendicare" în sensul prevederilor art. 20 alin. (2)

1

din

Legea nr. 10/2001, rezultă fără echivoc dovedită din Sentința civilă nr.

1512 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, devenită

irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 2969 din 12 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Mai mult în considerentele acestei din urmă decizii s-a

reținut că dispozițiile exprese ale art. 50

1

din Legea nr. 1/2209

dau posibilitatea pârâților, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să

obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului la

restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Reproșul făcut de recurent instanței de apel, în sensul ca ar

fi dat o greșită interpretare prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

- care ar fi aplicabile, în susținerea acestuia, numai în ipoteza în care sunt

desființate în justiție contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea

Legii nr. 112/1995 - este determinat de abordarea motivării deciziei apelate în

mod trunchiat, respectiv de neobservarea în integralitatea lui a argumentului

expus de instanța de fond, care a arătat în mod judicios că în aprecierea

noțiunii de „desființare" utilizată în redactarea art. 50 alin. (3)

coroborat cu art. 50

1

din

Legea nr.

10/2001 au fost avute în vedere dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

din

același act normativ special (ca atare derogatoriu de la regulile comune și în

ce privește interpretarea menționatei noțiuni, potrivit principiului specialia

generalibus derogant) prin care se arată în mod

expres că, în această materie, sunt considerate desființate și

contractele

privitoare la locuințe vândute cu respectarea Legii nr. 112/1995

și în privința cărora foștii chiriași cumpărători au pierdut respectivele

imobile fie în urma unei acțiuni în anulare, fie în urma unei acțiuni în

revendicare soluționate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În condițiile în care situația de fapt reținută în ce

îi privește pe reclamanții intimați din litigiul pendinte se circumscrie celei

de-a doua ipoteze calificate prin norma menționată ca reprezentând o situație

de „desființare" a contractului pe care îl încheiaseră în baza Legii nr. 112/1995,

sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care

este stabilită obligația legală a M.F.P. (corelativă dreptului recunoscut în

beneficiul foștilor chiriași cumpărători prin art. 50

1

din aceeași

lege) de a restitui prețul de piață al imobilului în privința căruia aceștia au

fost evinși de succesorii fostului proprietar. Ca atare, legitimarea procesuală

pasivă a instituției apelante este pe deplin justificată în acțiunea promovată

de reclamanții intimați, care se circumscrie întrutotul domeniului de aplicare

a menționatei reglementări.

În speță, reclamanților-intimați le-a fost admisă

cererea referitoare la restituirea prețului de piață al imobilului de care au

fost

omiși Temeiul legal al acestei

dispoziții l-au constituit, astfel cum s-a reținut, prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 care se constituie

într-o aplicație specială a

răspunderii civile pentru evicțiune pentru situațiile particulare de evicțiune

- din partea foștilor proprietari - în care se regăsesc persoanele care au

cumpărat locuințe cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Dat fiind caracterul special al menționatelor prevederi ale

Legii nr. 10/2001, ele derogă de la reglementarea de drept comun din materia

evicțiunii (art. 1337 și urm. C. civ.), așa încât situația dedusă judecății în

litigiul pendinte și cadrul procesual în care acesta se derulează nu pot fi

evaluate - astfel cum pretinde apelantul - prin prisma regulilor dreptului

comun relative la răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului

(Primăria Mun. București).

Referitor la evaluarea care a fost realizată, la judecata în

fond a cauzei, eu privire la prețul de piață al imobilului pentru care

reclamanții încheiaseră cele doua contracte de vânzare cumpărare ce

au fost desființate în modalitatea descrisă

anterior, Curtea constată că

aceasta s-a realizat prin încuviințarea și

administrarea în cursul procesului a probei științifice cu expertiza de

specialitate.

Fiind vorba de o expertiză judiciară, aceasta a fost

administrată

în condițiile de

contradictorialitate specifice procesului civil, astfel că

părțile

(citate în condițiile legii) au avut cunoștință de derularea

procedurii de efectuare a expertizei și depunere

a raportului aferent îa

dosarul cauzei, având astfel dreptul de a

formula sesiza instanței de judecată eventualele neregularități legate de

modalitatea de derulare a respectivei proceduri.

Corelativ acestui drept, părțile - potrivit art. 129 alin. (1)

din C. proc. civ. - aveau obligația de a urmări desfășurarea procesului și de a

formula eventualele obiecțiuni la raportul de expertiză în termenul prescris de

art. 212 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv la primul termen după depunerea

raportului de expertiză,

Or, pârâta apelantă nu a formulat vreo obiecțiune față de

concluziile expuse de expert cu privire la valoarea imobilului, deși instanța a

luat din oficiu măsura comunicării raportului de expertiză către această parte.

Mai mult, instanța a stabilit necesitatea ca expertul

să

argumenteze cu privire îa

elementele/coeficienții de majorare avute în

vedere la determinarea

valorii consemnată în raportul de expertiză.

În condițiile în care expertul a răspuns solicitărilor astfel

adresate de instanță, iar pârâtul apelant nu

a formulat în termenul legal

observatii/obiectiuni prin intermediul

cărora să invoce neregularitatea

expertizei

pentru neluarea în considerare a coeficienților de diminuare

evocați

prin motivele de apel, Curtea constată că față de acesta a operat sancțiunea

stabilită prin art. 108 alin. (3) din C. proc. civ. conform căruia

„neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă

partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această

neregularitate, și înainte de închiderea dezbaterilor" și, astfel,

el nu mai este îndreptățit să pretindă instanței de apel să efectueze un

control judiciar a raportului de expertiză.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că apelanta avea

posibilitatea

completării probatoriului

prin administrarea de înscrisuri care să ateste

caracterul nereal al

valorii reținute de prima instanță ca reprezentând prețul de piață aî

imobilului și prin formularea propunerii de administrare a unei alte expertize

evaluatoare - a cărei administrare necesita avansarea onorariului de expert -,

însă apelanta a rămas în pasivitate în ce privește obligația de a-și proba

susținerile în potrivit prevederilor art. 1169 C. civ.

În

ce privește obligația stabilită de instanța de fond în sarcina pârâtului

apelant de a plăti intimaților reclamanți cheltuielile de judecată ocazionate

de judecarea cauzei în fond, Curtea s-a constatat că această obligație este în

deplin acord cu situația procesuală - de parte căzută în pretenții - care

rezidă din soluția de admitere a acțiunii, și cu prevederile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ. în raport de această normă cu caracter special, o atare situație

procesuală este suficientă prin ea însăși pentru a se acorda cheltuielile de

judecată

solicitate de părțile adverse din

proces. Chestiunile care privesc fondul

litigiului nu pot face obiectul

unei reevaluări (distinctă de cea realizată în precedent, în soluționarea

cererilor asupra cărora s-a derulat procedura judiciară) din partea instanței,

în contextul analizării cererii accesorii relative la cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.F.P.

prin D.G.F.P. a Mun. București.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei

sub următoarele

aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel o primă critică vizează lipsa calității

procesuale pasive a M.F.P. în condițiile în care nu a fost parte în contractul

de vânzare - cumpărare.

În aceeași idee se

susține că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr.

10/2001 nu sunt de

natură să determine introducerea în cauză a

M.F.P.

și să acorde calitate procesuală acestei

instituții, cât timp obligația

de garanție pentru evicțiune are un caracter mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Se susține astfel că deposedarea reclamanților de imobilul ce

face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de

drept prin fapta unui terț, motiv pentru care se învederează că această

tulburare de drept este de natură să angajeze

răspunderea contractuală

pentru

evicțiune totală a vânzătorului respectiv a Primăriei Mun.

București

prin mandatar SC H.N. SA.

O altă critică vizează ignorarea dispozițiilor art. 1336 C.

civ. cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost

anulat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă și prin

urmare este în vigoare obligația

reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru evicțiune.

Din această perspectivă, se susține că poate avea

calitate procesuală doar vânzătorul imobilului respectiv Primăria Mun.

București prin mandatar SC H.N. SA, raportat la dispozițiile art. 1337 C. civ.

Se mai susține că

dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în

mod expres și limitativ

situațiile în care M.F.P. poate fi obligat la restituirea prețului plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate în baza

Legii nr. 112/1995 și anume aceste contracte să fi fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

O altă critică de

neiegalitate vizează greșita obligare a M.

F.P. la plata prețului de

piață al imobilului, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că reclamanții nu au depus minime diligente cu ocazia

încheierii contractului de vânzare - cumpărare, pentru cunoașterea titlului în

baza căruia imobilul a trecut în proprietatea Statului echivalează cu

nerespectarea Legii nr. 112/1995.

Ca atare, se susține că reclamanții își invocă propria

turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului

de vânzare - cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu e

admisibil, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de

piață.

O altă critică de

neiegalitate vizează valoarea reținută în raportul

de expertiză ce nu

reflectă prețul real al imobilului, iar suma stabilită reprezintă de fapt o

îmbogățire fără just temei, cu atât mai mult cu cât

obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune valoarea de piață a

imobilului.

În această idee se susține ca prețul de cumpărare al

imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 stabilit de art. 16 din

Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era unul inferior valorii de

piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada

cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.

Din această perspectivă se

solicită casarea hotărârii cu trimiterea

cauzei spre rejudecare pentru

refacerea raportului de expertiză, având în vedere că imobilul a fost

supraevaluat.

Intimații

s-au opus admiterii recursului.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. civ. și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat

obligarea pârâtului la plata prețul de piață a imobilului dobândit în baza unui

contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil

pe care reclamanții l-au pierdut prin hotărâre irevocabilă în urma admiterii

acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării

prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit textului de lege arătat, alin. (1), „Proprietarii

ale căror

contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

Astfel este de reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr.

1/2009 trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață

al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție

funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în

baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare -

cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate,

ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei

acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin

definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Astfel că, menținându-se alin. (2) al art. 50,

realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele

de la alin. (2)

și alin. (2)

1

,

și introducându-se art. 50

1

, este evidentă concluzia că, nu în

toate

cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens

larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul

contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995,

ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se

valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în

revendicare, prin compararea titlurilor.

Or, raportând cele expuse la situația din cauză este de

reținut că

reclamanții au fost evinși prin

efectul admiterii acțiunii în revendicare

prin comparerea

titlunior.Astfel este de observat că prin Sentința civilă nr. 1512 din 21

noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă pronunțată în Dosarul

nr. 22056/3/2006, a fost admisă acțiunea

formulată

de reclamantul E.S.M., având ca obiect

revendicarea

întregului imobil situat in București, sector 1,

sentință rămasă

definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2010

pronunțată de Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală.

Prin Decizia civilă nr.

2969 din 1 mai 2010, a Î.C.C.J., secția civilă și de

proprietate

intelectuală, s-a reținut că în acțiunea în revendicare, reclamantul și pârâții

sunt în ipoteza în care invocă titluri valabile de proprietate cu privire la

același bun, ce provin de la autori diferiți, situație ce impune compararea lor

și stabilirea preferabilității unuia din ele.Astfel s-a reținut că în raport de

circumstanțele particulare ale cauzei, determină concluzia potrivit căreia

ambele părți dețin un titlu de proprietate și au un bun în sensul art 1 din

Protocol 1 adițional la Convenție.

Prin decizia sus evocată s-a mai reținut ca prin

intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul nesocotirii dreptului de

proprietate al pârâților a fost eliminat în condițiile în care aceștia au

posibilitatea obținerii valorii de piața a imobilului în cadrul unei proceduri

judiciare de drept comun, și că dispozițiile exprese ale art 50

1

din

Legea nr. 1/2009 dau posibilitate pârâților cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995

să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului,

la restituirea prețului de piața al imobilului.

Or, față de hotărârile judecătorești sus evocate

criticile legate de reaua-credintă a reclamanților la încheierea contractului,

sunt nefondate.

În ce privesc criticile legate de lipsa calității procesual

pasive a M.F.P. sunt de reținur următoarele aspecte:

Acțiunea reclamanților fiind întemeiată pe dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării

prin Legea nr. 1/2009, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50

alin. (3) din aceeași lege, care prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin.

(2) și (2)

1

— cazul cererii de față) se face de către M.E.F. (în

prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, M.F.P.

apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el

acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și

direct implicat în situația care a generat

pierderea

bunului de către cumpărători, iar nu M.F.

P., în nume propriu.

Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv,

de cele mai multe ori, tară titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele

aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit

Legii nr. 112/1995, către chiriași, care au plătit un preț pentru bunul astfel

dobândit.

Ulterior,

cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul

proprietar sau

cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea

contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață

a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a

vândut, și anume Statul, prin

reprezentantul său legal.

Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3)

din actul normativ,

reprezentarea Statului se face de către M.F.P., care

justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece,

potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de

sumele de bani constând în prețul plătit de

cumpărătorii chiriași și din

care, corelativ, se restituie prețul

plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Ministerul

acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de

bani su

s-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio

obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate

proprie.

De altfel, și potrivit art. 25 din Decizia nr. 31/1954

privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana

juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca

subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de

raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară

de cazurile în care legea

stabilește anume alte organe în acest scop".

Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate

juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat

subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă,

acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care Ie are, prin

organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în

proces și nici în raporturile juridice civile, ca

atare, în absența unor

reprezentanți.

Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este

reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se

pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a

bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul

demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001).

Este tară dubiu că

M.F.P. nu are nicio

contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de

raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și

până la restituirea prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și,

cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul

imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de

către cumpărători.

Potrivit art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din

vânzarea imobilelor

către chiriași se constituie într-un fond

extrabugetar,

la dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc, din

același

fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul

reactualizat sau valoarea de piață a imobilului,

conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

M.F.P., ca persoană juridică implicată în gestionarea

fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la

cumpărători, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru

procesul invers, și anume pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au

pierdut imobilul,

acționând, însă, în

numele statului, în desfășurarea acestei activități.

De asemenea, câtă vreme M.F.P., este persoana prevăzută

de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care trebuie astfel să restituie

prețul reactualizat sau prețul de piață al imobilului către cumpărători, nu se

mai pune problema încălcării acestei dispoziții, în raport de pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., care, justifică legitimare procesual pasivă, pentru cele

deja arătate.

Pe de altă parte, reținându-se calitatea procesuală a

pârâtului

M.F.P., în caz de admitere a

acțiunii, plata se va

face în condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, și anume din

fondul extrabugetar

constituit la dispoziția acestei instituții, potrivit art.

13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995,

Din perspectiva celor expuse sunt nefondate criticile legate

de lipsa calității procesual pasive a recurentului.

Nici critica legată de neîndeplinirea condițiilor prevăzute

de

dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 1072001 (în forma actuală ca urmare

a modificării și

completării prin Legea nr. 1/2009) nu este fondată în condițiile în care

instanțele anterioare au avut în vedere că prin hotărârile judecătorești

irevocabile, contractul de vânzare - cumpărare

nu a fost încheiat cu încălcarea normelor juridice în vigoare,situație

în

care instanțele anterioare au

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.

50

1

din Legea nr.

10/2001.

Nefondate sunt și criticile legate de incidența dispozițiilor

art. 1336-1337 C. civ. în condițiile în care acțiunea a fost întemeiată pe art.

50 din Legea nr. 10/2001, al cărui conținut a fost redat mai sus, iar nu

pe dispozițiile de drept comun în materia

garanției vânzătorului pentru

evictiune (art. 1337 și următoarele C.

civ.).

De altfel este de reținut că instituția garanției pentru

evictiune a vânzătorului, (astfel cum este reglementată de dreptul comun), în

sensul posibilității obținerii unor sume suplimentare valorii de

circulație a imobilului, de către persoanele

evinse, nu este incidență în speța de față, din moment ce nu garanția pentru

evictiune reprezintă temeiul juridic al acțiunii, ci dispozițiile legii

speciale sus evocate.

Nu se poate reține nici încălcarea principiului relativității

efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că M.F.P.

nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț tată de contract, deoarece

acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune,

ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția

legală fiind cea care îi

conferă calitatea

de a efectua plata prețului, în cazul temeiniciei cererii

de chemare în

judecată.

Conform art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 107/2001 în forma actuală

restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și

irevocabile,

prevăzut la alin. (2) din același text de lege se face de către

M.E.F., în prezent M.F.

P., din fondul extrabugetar conținut în temeiul art.

13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.

Obligația de plată a prețului

actualizat revine pârâtului în temeiul

dispoziției legale sus evocate,

astfel încât nu prezintă relevanță

persoana

care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, în numele

statului,

cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi

revine obligația de plata deoarece această

obligație nu are la bază

raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în

temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o

stabilească în sarcina M.F.P. în condițiile arătate mai sus.

În consecință, fiind o normă specială, este aplicabilă

prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia

generalibus derogam".

Cum, calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul

procesului, atât la data soluționării acțiunii cât și în căile de atac, iar

Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior

pronunțării sentinței, aceasta este apiicabilă

conform principiului enunțat

mai sus.

Nefondată este și critica legată de raportul de expertiză ce

a stabilit o sumă exorbitantă îa evaluarea imobilului, invocându-se îmbogățirea

tară justă cauză a reclamantului, în condițiile în care aceste critici vizând o

stare de fapt, sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, motiv pentru

care această critică nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Cum din perspectiva celor

expuse, nu sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.,

recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P.

prin D.G.F.P. a Mun. București împotriva Deciziei nr. 62/ A din martie

2013,pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 18

noiembrie 2013.