ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5292/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sect. 5 București sub nr. 12237/302 din 8 iulie 2010, reclamanții B.A. și B.A. au chemat în judecată pe pârâtul M.F.F.P. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la restituirea prețului de piață stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, plătit de reclamanți în baza contractului de vânzare-curnpărare din 1 ianuarie 2997 încheiat cu Primăria Mun. București reprezentată de mandatar SC H.N. SA, pentru cumpărarea apartamentului situat în București, sect. 1, și la restituirea prețului de piață stabilit confom standardelor internaționale de evaluare, plătit de reclamanți în baza contractului de vânzare- curnpărare din 4 mai 1999, încheiat cu Primăria Mun.

București reprezentată de mandatar SC H.N. SA, pentru cumpărarea garajului aferent apartamentului situat în București, sector 1, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au dobândit imobilele anterior menționate, urmare a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 1 ianuarie 2997 și 4 mai 1999. Prin Sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 pronunțată in Dosarul nr. 22056/3/2006, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul E. S.M., având ca obiect revendicarea întregului imobil situat in București, sector 1, sentință rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2010 pronunțată de I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală.

S-a mai precizat că ambele contracte au fost încheiate cu respectarea riguroasă a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar efectele acestor contracte au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. În drept, au fost invocate disp. art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea capătului de cerere referitor fa valoarea de circulație ca fiind neîntemeiat. Prin sentința civilă nr. 4231 din 17 mai 2011, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sect. 5 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a I l-a civilă, sub nr. 51999/3/2011. Prin Sentința civilă nr. nr. 1848 din 29 octombrie 2012 pronunțată în acest din urmă dosar, a fost admisă cererea reclamanților, dispunându-se în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 502.317 lei reprezentând prețul de piață al apartamentului situat în București, sector 1, și al garajului aferent acestui apartament. A fost obligat pârâtul și la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu expert. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență ca: Pentru a se stabili dacă reclamanților li se cuvine restituirea prețului reactualizat sau valoarea de piață a apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, esențială este distincția între cumpărarea respectivului apartament cu respectarea Legii nr, 112/1995 sau, dimpotrivă, cu eludarea acesteia.

Această distincție rezultă cu claritate din prevederile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 și, respectiv ale art. 50 1 din aceeași lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Textele menționate nu definesc ce trebuie să se înțeleagă prin „desființarea" contractelor, astfel ca practica judecătorească a dedus că prin desființare trebuie să se înțeleagă atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

Această interpretare este susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că: În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.

Chiar dacă acest text privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel ce face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului nu doar situația în care acesta a fost anulat sau constatat nul, ci și pe aceea în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare. Prin urmare, dreptul chiriașului cumpărător al unui contract, fără a fi fost constatat nul, a fost desființat într-o acțiune în revendicare, de a primi o despăgubire este reglementat de dispozițiile art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001 În ceea ce privește întinderea despăgubirii, Tribunalul a apreciat incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 care se refera la restituirea prețului de piață al imobilului.

În speță, asa cum rezultă din Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, motivul pentru care s-a admis acțiunea în revendicare îndreptată împotriva reclamanților din prezenta cauză a fost tocmai nevalabilitatea titlului lor de proprietate decurgând din nevaîabilitatea titlului statului, coroborată cu existența în patrimoniul reclamanților a unui titlu valabil, procedandu-se deci la compararea titlurilor, tară a se retine reaua credința a chiriașilor cumpărători pe Legea nr. 112/1995. Art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede în alin. (3) că restituirea prețului de piața al imobilelor se face de către M.F. P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de această normă specială, care derogă de la prevederile art. 1337 C. civ., Tribunalul a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului M.F.P. Pentru aceste considerente, având in vedere concluziile raportului de expertiza efectuat in cauza, a fost admisă acțiunea. În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu expert. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, iar prin Decizia nr. 62 din 26 martie 2013 a Curții de Apel București, apelul a fost respinspentru următoarele considerente: Art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată reglementează, pentru foștii chiriași față de care s-au admis acțiunile foștilor proprietari ai imobilelor cumpărate de primii în baza Legii nr. 112/1995, posibilitatea de a fi despăgubiți cu valoarea de piață a imobilului.

Această concluzie se desprinde cu evidență din formularea art. 50 1 coroborat cu art. 20 alin. (2) 1 în care se explică ce anume de înțelege prin contracte încheiate „cu respectarea„ prevederilor Legii nr. 112/1995 și „desființate fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare", acesta din urmă fiind și cazul de față. Deși nu s-a pronunțat vreo hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea reclamanților, există hotărârea de revendicare a imobilului în litigiu, fiind astfel îndeplinită cerința legală.

Situația reclamanților intimați, de persoane ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost „desființate ca urmare a unei acțiuni în revendicare" în sensul prevederilor art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, rezultă fără echivoc dovedită din Sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Mai mult în considerentele acestei din urmă decizii s-a reținut că dispozițiile exprese ale art. 50 1 din Legea nr. 1/2209 dau posibilitatea pârâților, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Reproșul făcut de recurent instanței de apel, în sensul ca ar fi dat o greșită interpretare prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - care ar fi aplicabile, în susținerea acestuia, numai în ipoteza în care sunt desființate în justiție contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 - este determinat de abordarea motivării deciziei apelate în mod trunchiat, respectiv de neobservarea în integralitatea lui a argumentului expus de instanța de fond, care a arătat în mod judicios că în aprecierea noțiunii de „desființare" utilizată în redactarea art. 50 alin. (3) coroborat cu art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 au fost avute în vedere dispozițiile art. 20 alin. (2) 1 din același act normativ special (ca atare derogatoriu de la regulile comune și în ce privește interpretarea menționatei noțiuni, potrivit principiului specialia generalibus derogant) prin care se arată în mod expres că, în această materie, sunt considerate desființate și contractele privitoare la locuințe vândute cu respectarea Legii nr. 112/1995 și în privința cărora foștii chiriași cumpărători au pierdut respectivele imobile fie în urma unei acțiuni în anulare, fie în urma unei acțiuni în revendicare soluționate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În condițiile în care situația de fapt reținută în ce îi privește pe reclamanții intimați din litigiul pendinte se circumscrie celei de-a doua ipoteze calificate prin norma menționată ca reprezentând o situație de „desființare" a contractului pe care îl încheiaseră în baza Legii nr. 112/1995, sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care este stabilită obligația legală a M.F.P. (corelativă dreptului recunoscut în beneficiul foștilor chiriași cumpărători prin art. 50 1 din aceeași lege) de a restitui prețul de piață al imobilului în privința căruia aceștia au fost evinși de succesorii fostului proprietar. Ca atare, legitimarea procesuală pasivă a instituției apelante este pe deplin justificată în acțiunea promovată de reclamanții intimați, care se circumscrie întrutotul domeniului de aplicare a menționatei reglementări.

În speță, reclamanților-intimați le-a fost admisă cererea referitoare la restituirea prețului de piață al imobilului de care au fost omiși Temeiul legal al acestei dispoziții l-au constituit, astfel cum s-a reținut, prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 care se constituie într-o aplicație specială a răspunderii civile pentru evicțiune pentru situațiile particulare de evicțiune - din partea foștilor proprietari - în care se regăsesc persoanele care au cumpărat locuințe cu respectarea Legii nr. 112/1995. Dat fiind caracterul special al menționatelor prevederi ale Legii nr. 10/2001, ele derogă de la reglementarea de drept comun din materia evicțiunii (art. 1337 și urm. C. civ.), așa încât situația dedusă judecății în litigiul pendinte și cadrul procesual în care acesta se derulează nu pot fi evaluate - astfel cum pretinde apelantul - prin prisma regulilor dreptului comun relative la răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului (Primăria Mun.

București). Referitor la evaluarea care a fost realizată, la judecata în fond a cauzei, eu privire la prețul de piață al imobilului pentru care reclamanții încheiaseră cele doua contracte de vânzare cumpărare ce au fost desființate în modalitatea descrisă anterior, Curtea constată că aceasta s-a realizat prin încuviințarea și administrarea în cursul procesului a probei științifice cu expertiza de specialitate. Fiind vorba de o expertiză judiciară, aceasta a fost administrată în condițiile de contradictorialitate specifice procesului civil, astfel că părțile (citate în condițiile legii) au avut cunoștință de derularea procedurii de efectuare a expertizei și depunere a raportului aferent îa dosarul cauzei, având astfel dreptul de a formula sesiza instanței de judecată eventualele neregularități legate de modalitatea de derulare a respectivei proceduri.

Corelativ acestui drept, părțile - potrivit art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. - aveau obligația de a urmări desfășurarea procesului și de a formula eventualele obiecțiuni la raportul de expertiză în termenul prescris de art. 212 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv la primul termen după depunerea raportului de expertiză, Or, pârâta apelantă nu a formulat vreo obiecțiune față de concluziile expuse de expert cu privire la valoarea imobilului, deși instanța a luat din oficiu măsura comunicării raportului de expertiză către această parte. Mai mult, instanța a stabilit necesitatea ca expertul să argumenteze cu privire îa elementele/coeficienții de majorare avute în vedere la determinarea valorii consemnată în raportul de expertiză.

În condițiile în care expertul a răspuns solicitărilor astfel adresate de instanță, iar pârâtul apelant nu a formulat în termenul legal observatii/obiectiuni prin intermediul cărora să invoce neregularitatea expertizei pentru neluarea în considerare a coeficienților de diminuare evocați prin motivele de apel, Curtea constată că față de acesta a operat sancțiunea stabilită prin art. 108 alin. (3) din C. proc. civ. conform căruia „neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate, și înainte de închiderea dezbaterilor" și, astfel, el nu mai este îndreptățit să pretindă instanței de apel să efectueze un control judiciar a raportului de expertiză.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că apelanta avea posibilitatea completării probatoriului prin administrarea de înscrisuri care să ateste caracterul nereal al valorii reținute de prima instanță ca reprezentând prețul de piață aî imobilului și prin formularea propunerii de administrare a unei alte expertize evaluatoare - a cărei administrare necesita avansarea onorariului de expert -, însă apelanta a rămas în pasivitate în ce privește obligația de a-și proba susținerile în potrivit prevederilor art. 1169 C. civ. În ce privește obligația stabilită de instanța de fond în sarcina pârâtului apelant de a plăti intimaților reclamanți cheltuielile de judecată ocazionate de judecarea cauzei în fond, Curtea s-a constatat că această obligație este în deplin acord cu situația procesuală - de parte căzută în pretenții - care rezidă din soluția de admitere a acțiunii, și cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. în raport de această normă cu caracter special, o atare situație procesuală este suficientă prin ea însăși pentru a se acorda cheltuielile de judecată solicitate de părțile adverse din proces. Chestiunile care privesc fondul litigiului nu pot face obiectul unei reevaluări (distinctă de cea realizată în precedent, în soluționarea cererilor asupra cărora s-a derulat procedura judiciară) din partea instanței, în contextul analizării cererii accesorii relative la cheltuielile de judecată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Mun. București. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel o primă critică vizează lipsa calității procesuale pasive a M.F.P. în condițiile în care nu a fost parte în contractul de vânzare - cumpărare. În aceeași idee se susține că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un caracter mai larg decât simpla restituire a prețului. Se susține astfel că deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, motiv pentru care se învederează că această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului respectiv a Primăriei Mun.

București prin mandatar SC H.N. SA. O altă critică vizează ignorarea dispozițiilor art. 1336 C. civ. cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și prin urmare este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru evicțiune. Din această perspectivă, se susține că poate avea calitate procesuală doar vânzătorul imobilului respectiv Primăria Mun. București prin mandatar SC H.N. SA, raportat la dispozițiile art. 1337 C. civ. Se mai susține că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care M.F.P. poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

O altă critică de neiegalitate vizează greșita obligare a M. F.P. la plata prețului de piață al imobilului, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Faptul că reclamanții nu au depus minime diligente cu ocazia încheierii contractului de vânzare - cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea Statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. Ca atare, se susține că reclamanții își invocă propria turpitudine și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare - cumpărare pentru a obține recunoașterea unui drept, ceea ce nu e admisibil, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

O altă critică de neiegalitate vizează valoarea reținută în raportul de expertiză ce nu reflectă prețul real al imobilului, iar suma stabilită reprezintă de fapt o îmbogățire fără just temei, cu atât mai mult cu cât obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune valoarea de piață a imobilului. În această idee se susține ca prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 stabilit de art. 16 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, era unul inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996. Din această perspectivă se solicită casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru refacerea raportului de expertiză, având în vedere că imobilul a fost supraevaluat.

Intimații s-au opus admiterii recursului. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. civ. și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata prețul de piață a imobilului dobândit în baza unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care reclamanții l-au pierdut prin hotărâre irevocabilă în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009. Potrivit textului de lege arătat, alin. (1), „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Astfel este de reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Astfel că, menținându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2) 1 , și introducându-se art. 50 1 , este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Or, raportând cele expuse la situația din cauză este de reținut că reclamanții au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare prin comparerea titlunior.Astfel este de observat că prin Sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă pronunțată în Dosarul nr. 22056/3/2006, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul E.S.M., având ca obiect revendicarea întregului imobil situat in București, sector 1, sentință rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2010 pronunțată de Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală.

Prin Decizia civilă nr. 2969 din 1 mai 2010, a Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a reținut că în acțiunea în revendicare, reclamantul și pârâții sunt în ipoteza în care invocă titluri valabile de proprietate cu privire la același bun, ce provin de la autori diferiți, situație ce impune compararea lor și stabilirea preferabilității unuia din ele.Astfel s-a reținut că în raport de circumstanțele particulare ale cauzei, determină concluzia potrivit căreia ambele părți dețin un titlu de proprietate și au un bun în sensul art 1 din Protocol 1 adițional la Convenție.

Prin decizia sus evocată s-a mai reținut ca prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul nesocotirii dreptului de proprietate al pârâților a fost eliminat în condițiile în care aceștia au posibilitatea obținerii valorii de piața a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, și că dispozițiile exprese ale art 50 1 din Legea nr. 1/2009 dau posibilitate pârâților cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, la restituirea prețului de piața al imobilului. Or, față de hotărârile judecătorești sus evocate criticile legate de reaua-credintă a reclamanților la încheierea contractului, sunt nefondate. În ce privesc criticile legate de lipsa calității procesual pasive a M.F.P.

sunt de reținur următoarele aspecte: Acțiunea reclamanților fiind întemeiată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009, calitate procesuală pasivă o are M.F.P., conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 — cazul cererii de față) se face de către M.E.F. (în prezent M.F.P.) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, M.F.P. apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu M.F.

P., în nume propriu. Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, tară titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriași, care au plătit un preț pentru bunul astfel dobândit. Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal.

Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ, reprezentarea Statului se face de către M.F.P., care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul. Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani su s-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie. De altfel, și potrivit art. 25 din Decizia nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care Ie are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți. Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Este tară dubiu că M.F.P. nu are nicio contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători. Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

M.F.P., ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în numele statului, în desfășurarea acestei activități. De asemenea, câtă vreme M.F.P., este persoana prevăzută de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care trebuie astfel să restituie prețul reactualizat sau prețul de piață al imobilului către cumpărători, nu se mai pune problema încălcării acestei dispoziții, în raport de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., care, justifică legitimare procesual pasivă, pentru cele deja arătate.

Pe de altă parte, reținându-se calitatea procesuală a pârâtului M.F.P., în caz de admitere a acțiunii, plata se va face în condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și anume din fondul extrabugetar constituit la dispoziția acestei instituții, potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, Din perspectiva celor expuse sunt nefondate criticile legate de lipsa calității procesual pasive a recurentului. Nici critica legată de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 1072001 (în forma actuală ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009) nu este fondată în condițiile în care instanțele anterioare au avut în vedere că prin hotărârile judecătorești irevocabile, contractul de vânzare - cumpărare nu a fost încheiat cu încălcarea normelor juridice în vigoare,situație în care instanțele anterioare au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Nefondate sunt și criticile legate de incidența dispozițiilor art. 1336-1337 C. civ. în condițiile în care acțiunea a fost întemeiată pe art. 50 din Legea nr. 10/2001, al cărui conținut a fost redat mai sus, iar nu pe dispozițiile de drept comun în materia garanției vânzătorului pentru evictiune (art. 1337 și următoarele C. civ.). De altfel este de reținut că instituția garanției pentru evictiune a vânzătorului, (astfel cum este reglementată de dreptul comun), în sensul posibilității obținerii unor sume suplimentare valorii de circulație a imobilului, de către persoanele evinse, nu este incidență în speța de față, din moment ce nu garanția pentru evictiune reprezintă temeiul juridic al acțiunii, ci dispozițiile legii speciale sus evocate.

Nu se poate reține nici încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț tată de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată. Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 107/2001 în forma actuală restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prevăzut la alin. (2) din același text de lege se face de către M.E.F., în prezent M.F.

P., din fondul extrabugetar conținut în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare. Obligația de plată a prețului actualizat revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus evocate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător. Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plata deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina M.F.P. în condițiile arătate mai sus.

În consecință, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogam". Cum, calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, atât la data soluționării acțiunii cât și în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunțării sentinței, aceasta este apiicabilă conform principiului enunțat mai sus. Nefondată este și critica legată de raportul de expertiză ce a stabilit o sumă exorbitantă îa evaluarea imobilului, invocându-se îmbogățirea tară justă cauză a reclamantului, în condițiile în care aceste critici vizând o stare de fapt, sunt critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, motiv pentru care această critică nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Cum din perspectiva celor expuse, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Mun. București împotriva Deciziei nr. 62/ A din martie 2013,pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică astăzi, 18 noiembrie 2013.