ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1244/2018

Sub nr. x din 24 ianuarie 2002, reclamantul A. a depus la BEJ H. o notificare adresată și expediată către SC F. SA Gogoșari prin care, în calitate de pretins moștenitor al defunctului K., a solicitat emiterea unei decizii motivate de restituire în natură a fostei moșii Gogoșari constând în conac, grajduri, magazii și alte construcții, precum și terenul aferent acestora. O notificare cu un conținut asemănător a fost depusă de către reclamant la același executor judecătoresc sub nr. x/2002 și expediată către pârâta AVAS București (fostă APAPS), iar pârâta nu neagă primirea acesteia, ci invocă doar faptul că nu avea competență legală de a soluționa această notificare. AVAS nu a făcut dovada că a transmis-o către autoritatea implicată în privatizare (ADS) sau că ar fi comunicat-o către primăria în a cărei rază teritorială s-a aflat imobilul notificat (art. 28 din Legea nr. 10/2001). Până la acest moment cele două notificări nu au primit răspuns, demersul judiciar de față inițiat de reclamant fiind cauzat tocmai de pasivitatea îndelungată a pârâților notificați. În ceea ce o privește pe pârâta Agenția Domeniilor Statului, chiar dacă aceasta nu a primit notificarea reclamantului, din culpa pârâtului AVAS (fost APAPS) care nu a respectat dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, totuși, de la data introducerii sale în proces a luat cunoștință de pretențiile reclamantului, putând să-și efectueze toate apărările legale.

Numitul K. a deținut în proprietate în comuna Gogoșari, județul Giurgiu un imobil (cunoscut sub denumirea "moșia Gogoșari") compus din conac (casă de locuit), grajduri, magazii, alte construcții și teren aferent, astfel cum acestea sunt descrise în actele de proprietate. Imobilul descris anterior a fost preluat de către stat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, precum și a Decretelor nr. 83/1949 și nr. 111/1951. Din perspectiva art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul compus din construcții și teren a fost preluat în mod abuziv de către stat, după data de 6 martie 1945, încadrându-se în ipoteza prevăzută de lit. e) și i).

După preluarea de către stat a imobilului, acesta a fost exploatat în diverse forme de organizare a activității în agricultură (gospodărie agricolă colectivă, cooperativă agricolă de producție, întreprinderi agricole de stat etc.), iar după anul 1989 a fost evidențiat în patrimoniul SC F. SA, societate cu capital de stat. SC F. SA a fost supusă procesului de privatizare, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 198/1999, instituția implicată în privatizare fiind Agenția Domeniilor Statului, dar și procesului de reorganizare și lichidare judiciară în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 64/1995, ocazie cu care această entitate, prin lichidator judiciar, a vândut către adjudecatarul SC B. SRL, terenurile și construcțiile analitic descrise în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 noiembrie 2002, dintre care terenul și o parte din construcțiile vândute au aparținut fostului proprietar deposedat abuziv, K. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 21 ianuarie 2005 de către BNP G., SC B. SRL în calitate de vânzător, a vândut cumpărătorului SC C. SRL același bun imobil, acestea fiind cele două acte de înstrăinare în privința cărora reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute. Potrivit raportului de expertiză tehnică specialitatea topo - cadastrală întocmit de expert I., terenul ce reprezenta fosta proprietate a lui K. este în suprafață de 104750 mp. Potrivit raportului de expertiză tehnică specialitatea construcții civile și industriale întocmit de expertul J., pe terenul menționat în alineatul precedent, se mai regăsesc, în parte, vechile construcții edificate de K. Celelalte construcții menționate în actele de preluare (grajd de vite, poduri pentru păstrarea fânului, ghețărie, atelier de fierărie, remizele pentru uneltele agricole și mecanice) nu se mai regăsesc la fața locului, fiind de presupus, în mod rezonabil, că au fost demolate și înlocuite cu alte construcții care să corespundă activității agricole desfășurate după preluare.

Referitor la posibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, astfel cum solicită reclamantul, tribunalul a apreciat că acest lucru nu este posibil. Persoanei îndreptățite - moștenitor al fostului proprietar nu i se pot acorda decât despăgubiri prin echivalent, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, pe calea propunerii efectuată de instituția publică care a efectuat privatizarea (Agenția Domeniilor Statului), în cuprinsul unei decizii motivate.

În ceea ce privește problema constatării nulității absolute a Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 22 noiembrie 2002 de BNP D. și nr. x din 21 ianuarie 2005 de BNP G., tribunalul a constatat că, în speță, nu a fost vorba de o înstrăinare voluntară a imobilelor, ci una forțată, în cadrul procedurii de reorganizare și lichidare judiciară a patrimoniului SC F. SA, în urma căreia SC B. SRL a fost declarat adjudecatar al imobilelor prin licitație publică. Pe lângă aspectul că buna credință a cumpărătorilor este prezumată de lege (art. 1899 C. civ.), nici reclamantul nu a furnizat vreun element doveditor din care să rezulte că terții - cumpărători au cunoscut sau puteau să cunoască cu minime diligențe rezonabile procedura administrativă de notificare pe care o inițiase în temeiul Legii nr. 10/2001.

Au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârâții AVAS, Ministerul Finanțelor Publice, Comisia județeană de fond funciar Giurgiu și Ministerul Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale, întrucât aceștia nu au niciun fel de legătură cu actele juridice de înstrăinare a căror nulitate absolută s-a solicitat și nu sunt deținători ai imobilului, neavând obligația legală de a propune despăgubiri prin echivalent în beneficiul reclamantului. Aceeași situație s-a constatat și în privința pârâtei Comisia Locală de fond funciar Gogoșari, însă din punct de vedere formal a fost menținută în proces, întrucât în privința sa nu s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, nici de către pârâta interesată și nici din oficiu.

Tribunalul a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, a inadmisibilității și a lipsei interesului invocate de către pârâta SC B. SRL, reținând calitatea de persoană îndreptățită (art. 3) a reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca moștenitor al fostului proprietar deposedat abuziv. Din calitatea sa procesuală activă derivă și existența interesului de a acționa în justiție. Acțiunea reclamantului nu poate fi considerată ca inadmisibilă, aceasta fiind întemeiată pe lege și în considerarea realizării unui interes legitim. Cât privește excepția prescripției drepturilor la acțiune având ca obiect nulitatea actelor de înstrăinare, întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, față de caracterul imprescriptibil în dreptul comun, tribunalul a apreciat-o neîntemeiată, reprezentând, în mod nejustificat, o îngrădire în calea exercițiului accesului liber la justiție. Prin Decizia civilă nr. 720 A din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant A., de apelanta-pârâtă Agenția Domeniilor Statului și cererea de aderare la apel formulată de apelanta SC B. SRL, pentru următoarele considerente: Critica vizând calitatea procesuală pasivă în cauză formulată și de apelantul - reclamant și de apelanta-pârâtă Agenția Domeniilor Statului a fost găsită neîntemeiată, reținându-se că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC F. SA nu era privatizată, iar societatea a intrat în portofoliul apelantei Agenția Domeniilor Statului în urma declarării falimentului, Nu prezintă relevanță faptul că Agenția Domeniilor Statului nu a fost notificată, întrucât apelantul s-a adresat cu notificare atât SC F. SA, cât și AVAS, aceste instituții având obligația, potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, să identifice unitatea deținătoare sau instituția statului și să înainteze notificarea reclamantului. Cu privire la critica apelantei-pârâte Agenția Domeniilor Statului vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare și principiului contradictorialității, întrucât nu i-au fost comunicate actele de procedură, Curtea l-a găsit ca nefondat, reținând că pasivitatea pârâtei reprezintă un abuz de drept, cu atât mai mult cu cât o atare nulitate este relativă și putea fi invocată potrivit dispozițiilor art. 108 C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, cu procedură legal îndeplinită. În ceea ce privește cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC B. SRL, Curtea a constatat că sunt nefondate toate excepțiile invocate de aceasta. Acțiunea în constatarea nulității Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2002 este admisibilă, întrucât în situația dizolvării și lichidării SC F. SA, totalitatea drepturilor și obligațiilor sale a fost preluată de pârâta Agenția Domeniilor Statului, care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru argumentele arătate mai sus. Pentru aceleași considerente, nu este întemeiată nici excepția lipsei de interes pe capetele 1 și 2 din cerere, deoarece, în cazul admiterii acestor capete de cerere, Agenția Domeniilor Statului poate emite dispoziție de restituire în natură a imobilului. Nu a fost primită susținerea apelantei privind aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, cu consecința aprecierii ca inadmisibilă a acțiunii, întrucât, pentru a fi exclus de la incidența Legii 10/2001, imobilul trebuia să fi făcut obiect de reglementare a legii fondului funciar, ceea ce nu este cazul în speță. Nicio dispoziție din legea fondului funciar nu prevede modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru ipoteza în care terenul se află în patrimoniul unei societăți comerciale, cum este cazul în speță. Nu este aplicabil în speță termenul de prescripție de un an prevăzut ca excepție de la dreptul comun de Legea nr. 10/2001, întrucât dispozițiile art. 45 alin. ultim au în vedere motivele de nulitate, oricare ar fi acestea, existente în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Restul motivelor de nulitate apărute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân supuse dreptului comun, astfel că excepția prescripției nu este întemeiată. Excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei pe capătul 3 din acțiune este de asemenea lipsită de obiect, întrucât instanța de fond a obligat doar pe pârâta Agenția Domeniilor Statului să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, nereținând o atare obligație în sarcina apelantei SC B. SRL Nici excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului nu este întemeiată întrucât actele depuse la dosarul cauzei fac dovada dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului revendicat, iar expertiza efectuată în cauză a stabilit cu certitudine identitatea dintre fosta moșie a lui K. și imobilul cumpărat de apelantă. În ceea ce privește apelul reclamantului, Curtea a constatat că atât SC B. SRL cât și C. SRL au fost de bună-credință la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare. Nu a fost reținută nici incidența art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, apelantul beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent, măsuri acordate chiar prin sentința pronunțată în cauză. În ceea ce privește ultimul motiv de apel formulat de apelantul-reclamant, Curtea l-a găsit, de asemenea, nefondat, constatând că în mod corect, în raport de disp. art. 274 C. proc. civ., reclamantul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia civilă nr. 191A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 720A din 8 decembrie 2010, în sensul că a respins cererea formulată de SC B. SRL de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată, reținând că, cererea sa de aderare la apel fiind respinsă, acestei părți nu i se cuvin cheltuielile de judecată solicitate în apel. I. Împotriva deciziei date asupra apelului (Decizia nr. 720 A din 8 decembrie 2010) a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, invocând, în drept, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. II. Împotriva deciziei date asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei asupra apelului (Decizia nr. 191 A din 23 februarie 2011) a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC B. SRL, criticând-o ca fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Prin Decizia nr. 2835 din 27 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiunea în nulitate, invocată de pârâta SC B. SRL, a admis recursul declarat de reclamat împotriva Deciziei civile nr. 720 A din 8 decembrie 2010, a casat în parte decizia recurată sus-menționată și a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului reclamantului, a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate sus-menționate, referitoare la respingerea apelului pârâtei Agenția Domeniilor Statului și la respingerea cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC B. SRL și a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 191A din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut următoarele: I. Recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 720 A din 8 decembrie 2010 (dată asupra apelului) este fondat. 1. Înalta Curte a reținut că dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei Agenția Domeniilor Statului nu a fost contestată în calea de atac a recursului, astfel că pe acest aspect instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar, decizia recurată intrând în puterea lucrului judecat. 2. Excepția prescripției dreptului material la acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare invocată de intimata-pârâtă SC B. SRL, în temeiul art. 520 C. proc. civ., fost respinsă, Înalta Curte apreciind că cererea în constatarea nulității unui act juridic de înstrăinare nu este o cerere de evicțiune. Această cerere are natura unei contestații la refuzul de soluționare a notificării de către entitatea deținătoare, fiind opusă acesteia din urmă, iar nu adjudecatarului imobilului notificat. Trecând la analiza pe fond a criticilor reclamantului, Înalta Curte le-a găsit întemeiate pe cele referitoare la soluția dată în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, constatând că aplicarea, în speță, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deși introdus prin Legea nr. 247/2005, nu poate fi considerată retroactivă, raportat la dispozițiile art. 43 din aceeași lege (art. 42, în prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ și, în consecință, și la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție. Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării notificării, intervine sancțiunea nulității, ceea ce reprezintă un caz de nulitate virtuală. De asemenea, pentru a se garanta aplicarea cu precădere și unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1), indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare și până la soluționarea notificării. În plus, conform aceleiași hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menționat ca aplicarea art. 43 alin. (2) și (3) din lege să se realizeze numai după soluționarea definitivă a procedurilor administrative și, după caz, jurisdicționale, generate de aplicarea legii. Chiar dacă H.G. nr. 498/2003 nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, ea este pe deplin aplicabilă în cauză deoarece vizează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care sunt de natură să expliciteze doar conținutul actului normativ în aplicarea căruia au fost edictate. În acest sens a invocat raționamentul juridic al Curții Constituționale, cuprins în Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002, din perspectiva aplicării dispozițiilor legale unor situații juridice anterioare edictării lor. În speță, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC F. SA și SC B. SRL este ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind autentificat la data de 22 noiembrie 2002 și exclus, ca atare, de la regimul juridic în materie de nulitate reglementat de art. 45. Înstrăinarea imobilului către SC B. SRL a avut loc la 22 noiembrie 2002, ulterior formulării notificării și mai înainte de rezolvarea acesteia (lipsa răspunsului la notificare fiind motivul care a generat demersul judiciar inițiat de reclamant în cauza pendinte), cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interzicea, în mod expres, efectuarea unei asemenea operațiuni juridice până la soluționarea procedurii administrative și, dacă este cazul, și a celei judiciare în legătură cu bunurile pretinse în temeiul legii în discuție. Referitor la buna-credință invocată de pârâtele cumpărătoare în legătură cu actele juridice încheiate pentru imobilul în litigiu, instanța a considerat relevant nu faptul că, la data autentificării actului, SC F. SA, vânzătoarea din actul primar de înstrăinare atacat, avea aparența dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat, ci faptul că, la data înstrăinării către SC B. SRL, 22 noiembrie 2002, bunul era notificat în termen legal, în temeiul Legii nr. 10/2001. În aceste circumstanțe, societatea cumpărătoare, neefectuând verificările corespunzătoare, și-a asumat riscul de a încheia un act juridic cu o persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puțin până la rezolvarea notificării, de către entitățile prevăzute de lege. Ca atare, buna-credință a cumpărătorului nu poate fi reținută în speță, cu atât mai mult nu este aplicabil nici principiul "error communis facit jus", principiu care presupune, pentru înlăturarea nulității actului, astfel cum deja s-a arătat, situația de eroare comună și invincibilă în care s-ar fi aflat cumpărătorul la data încheierii contractului. Nici faptul că imobilul litigios a fost înstrăinat în procedura falimentului societății vânzătoare, derulată în baza Legii nr. 64/1995, după încuviințarea vânzării de către judecătorul sindic, nu justifică buna-credință a cumpărătoarei, cum greșit a reținut instanța de apel, întrucât simpla dobândire a bunului în procedura falimentului nu absolvă pe dobânditor de efectuarea unor verificări prealabile privind existența înregistrării la acele organisme prevăzute de legea specială, care ar fi putut fi învestite cu notificare (unitate deținătoare, primărie, prefectură) și să se abțină de la încheierea actului juridic până la și în funcție de rezultatul soluționării acestei cereri, sens în care SC B. SRL, prin reprezentanții săi, nu a procedat. Chiar dacă pârâta SC C. SRL este un dobânditor subsecvent cu titlu oneros al imobilului, în speță nu s-a reținut buna-credință în persoana acestei pârâte, întrucât și subdobânditorul trebuia să procedeze în sensul diligent al verificării existenței unor pretenții în legătură cu bunul pe care urma să-l cumpere. În consecință, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat nulitatea ambelor contracte de vânzare-cumpărare atacate, primul contract fiind nul pentru nerespectarea interdicției de înstrăinare prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar secundul în virtutea principiului "anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial" ("resoluto juris dantis, resolvitur jus accipientis"), sancțiunea nulității neputând fi înlăturată pentru niciunul dintre cele două contracte, față de neîntrunirea, în speță, a condițiilor cazurilor de excepție analizate mai sus. 3. Ca o consecință a constatării nulității actelor de înstrăinare cu privire la imobilul litigios, s-a apreciat că acesta poate fi, în principiu, restituit în natură, afară de cazul în care situația sa concretă s-ar circumscrie ipotezelor de excepție prevăzute de Legea nr. 10/2001 de la regula restituirii în natură. În consecință, se impune a se lămuri situația gradului de ocupare a terenului litigios cu construcții noi, edificate după preluare, precum și a modului de edificare a respectivelor construcții - cu sau fără autorizație de construire, pentru a se putea apoi individualiza forma de reparație pentru terenul astfel ocupat, în raport de distincțiile prevăzute de art. 10 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește restul terenului preluat abuziv de stat și construcțiile preluate odată cu acesta, forma de reparație trebuie stabilită potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Referitor la regimul juridic al terenului litigios, apărarea formulată de intimata-pârâtă SC B. SRL prin întâmpinarea din recurs, în sensul că acesta ar fi reglementat de Legea fondului funciar și, prin urmare, exceptat de la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, conform art. 8 alin. (1), nu a fost primită deoarece intimata-pârâtă a contestat regimul juridic al terenului prin cererea de aderare la apel, care i-a fost respinsă, iar împotriva soluției date cererii sale de aderare la apel nu a exercitat calea de atac a recursului, așa încât chestiunea în discuție a intrat în puterea lucrului judecat. Relativ la entitatea obligată la restituire, această chestiune a intrat, de asemenea, în puterea lucrului judecat, întrucât dezlegarea dată pe acest aspect de instanța de apel nu a fost contestată prin exercitarea căii de atac a recursului de vreo parte interesată. Astfel, instanța de apel a stabilit că are calitate procesuală pasivă în cauză și, implicit, obligația de a răspunde în raportul juridic dedus judecății pârâta Agenția Domeniilor Statului, instituție care a preluat toate drepturile și obligațiile unității deținătoare SC F. SA, societate dizolvată în procedura falimentului (conform Sentinței comerciale nr. 37 din 30 ianuarie 2004 a Tribunalului Giurgiu) și pe care Agenția Domeniilor Statului a preluat-o anterior în portofoliul său. În atare condiții, anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios are drept consecință intrarea acestui imobil în patrimoniul pârâtei Agenția Domeniilor Statului, astfel că pârâtei Agenția Domeniilor Statului îi revine obligația de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, în natură sau, după caz, prin echivalent. Având în vedere că situația de fapt ce interesează în speță în stabilirea formei de reparație pentru imobilul litigios nu a fost pe deplin lămurită, instanța de control judiciar nu poate verifica aplicarea dispozițiilor legale în materie și forma de reparație la care este îndreptățit reclamantul. Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1), (2), (3) și (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamant împotriva Deciziei nr. 720A din 8 decembrie 2010 și a dispus casarea în parte a acestei decizii, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului reclamantului. S-a dispus ca, în rejudecare, instanța de trimitere să aibă în vedere dezlegarea dată de instanța de recurs pe aspectul validității actelor de înstrăinare privind imobilul litigios, urmând a stabili, pe baza probelor deja administrate, inclusiv, dacă este cazul, prin suplimentarea probatoriului, situația gradului de ocupare a terenului litigios cu construcții noi, edificate după preluare și a modului de edificare a respectivelor construcții - cu sau fără autorizație de construire. După stabilirea completă a situației de fapt, instanța de trimitere se va pronunța asupra formei de reparație cuvenită reclamantului pentru întregul imobil preluat abuziv de stat, cu respectarea criteriilor prevăzute în acest scop de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001. Celelalte dispoziții ale deciziei recurate, referitoare la respingerea apelului pârâtei Agenția Domeniilor Statului și la respingerea cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC B. SRL, au fost menținute, nefiind contestate de părțile interesate prin exercitarea căii de atac a recursului. II. Recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 191 A din 23 februarie 2011 (dată asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei asupra apelului) a fost găsit nefondat, constatându-se că toate cererile cu care instanța de apel a fost învestită au primit soluția de respingere, astfel că niciuna dintre apelante nu era îndreptățită la cheltuieli de judecată. Cauza trimisă spre rejudecare, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 30 iulie 2012, sub nr. x/2007*. Intimata-pârâtă SC B. SRL a depus înscrisuri din care a rezultat că firma și-a schimbat denumirea în SC L. SRL, instanța luând act de schimbarea denumirii intimatei-pârâte. La termenul din 4 septembrie 2013, Curtea a încuviințat cererea formulată de apelantul-reclamant de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 177 din 1 aprilie 2014 pronunțată de Curtea Constituțională. Apelantul-reclamant a solicitat să-i fie restituit în natură întregul teren în suprafață de 30.031 mp, și construcțiile aflate pe teren, respectiv: C12, C 44, C 45, C46, C 50, C72, C73, cele care au aparținut proprietății K. În privința diferenței de teren de 74.578,44 mp, pentru care nu este posibilă restituirea în natură pe vechiul amplasament, apelantul-reclamant a solicitat obligarea pârâtei Agenția Domeniilor Statului la întocmirea unei propuneri, pentru atribuirea acestei suprafețe pe un alt amplasament. Agenția Domeniilor Statului a precizat că această instituție nu deține terenuri intravilan ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 pentru a putea fi pusă în discuție atribuirea în baza acestui temei legal; în privința terenului solicitat de apelantul-reclamant, intimata-pârâtă a arătat că acesta este ocupat de livezi care, ca activ, se află în proprietatea unor societăți. În situația în care reclamantul optează pentru acest teren, în prealabil trebuie să încheie un acord cu proprietarul livezii. Curtea a procedat la numirea a doi experți, unul în specialitatea topografie și celălalt în specialitatea evaluare bunuri imobile, pentru identificarea unei suprafețe de teren care să corespundă ca valoare întregului imobil (123.735 euro, echivalent 549.320 RON, conform concluziilor expertului M.) sau doar părții de teren imposibil de restituit în natură (65.378 euro, echivalent 290.2460 RON, conform concluziilor expertului M.) și a pus în discuție incidența în cauză a dispozițiilor art. *22 1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 401/2013 de aplicare a Legii nr. 165/2013, cu privire la modalitatea în care se dovedește situația bunurilor care pot fi acordate în compensare pentru bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și pentru modalitatea în care se stabilește echivalența valorică între bunurile solicitate prin notificare și bunurile propuse în compensare, în cazul în care există astfel de bunuri. Prin Decizia nr. 405 A din 3 mai 2017 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a constatat nulitatea absolută parțială a Contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 22 noiembrie 2002 a BNPA D. și nr. x din 21 ianuarie 2005 de BNP G., cu privire la imobilul situat în comuna Gogoșari, jud. Giurgiu, compus din suprafața de teren de 30.031 mp, identificată de expertul N., materializat între punctele x, conform raportului de expertiză și a schiței de plan anexă a raportului, precum și din construcțiile aflate pe această suprafață de teren, respectiv C12, C44, C45, C46, C50, C72 și C73, identificate și descrise de expertul O.; a obligat pârâta Agenția Domeniilor Statului (A.D.S.), în calitate de instituție publică care a efectuat privatizarea SC F. SA, să restituie în natură, în favoarea reclamantului A., imobilul situat în comuna Gogoșari, jud. Giurgiu, compus din suprafața de teren de 30.031 mp, identificată de expertul N., materializat între punctele x, conform raportului de expertiză și a schiței de plan anexă a raportului, precum și din construcțiile aflate pe această suprafață de teren, respectiv C12, C44, C45, C46, C50, C72 și C73, identificate de expertul O.; a menținut în parte obligația pârâtei Agenția Domeniilor Statului (A.D.S.), în calitate de instituție publică care a efectuat privatizarea SC F. SA, să emită în beneficiul reclamantului A., decizie motivată cu propunerea de acordare de măsuri compensatorii în condițiile legii, pentru imobilul situat în comuna Gogoșari, jud. Giurgiu, imposibil de restituit în natură compus din teren în suprafață de 74.578,44 mp, identificat de expertul N., conform raportului de expertiză și a schiței de plan anexă a raportului; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului (A.D.S.) la plata către apelantul-reclamant a sumei de 1.750 RON, cheltuieli de judecată (onorarii experți). Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Spre rejudecare a fost trimis doar apelul declarat de apelantul-reclamant A., situație în care celelalte părți participante la rejudecarea căii de atac au dobândit calitatea de intimați-pârâți. Cu privire la cadrul procesual, s-a reținut că, prin hotărârea pronunțată de prima instanță, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Comisia Județeană de Fond Funciar Giurgiu și Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit irevocabil că are calitate procesuală pasivă în cauză și, implicit, obligația de a răspunde în raportul juridic dedus judecății pârâta Agenția Domeniilor Statului, așa încât, aceștia nu mai au calitate procesuală pasivă în cauză, chiar dacă aceste părți au figurat în continuare în citativ pe parcursul rejudecării apelului declarat de apelantul-reclamant. Relativ la entitatea obligată la restituire, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că această chestiune a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât dezlegarea dată pe acest aspect de instanța de apel nu a fost contestată prin exercitarea căii de atac a recursului de vreo parte interesată. Curtea a reținut în cauză că, în lipsa soluționării exprese a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Locală de fond funciar comuna Gogoșari, pârâta a participat pur formal și pasiv la rejudecarea apelului, cu atât mai mult cu cât obiectul cauzei este limitat și determinat de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, această entitate nefiind abilitată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 ca având vreo obligație de aplicare a acestei legi. Aspectul reținut mai sus reprezintă una din problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, din care rezultă cu claritate incidența în cauză doar a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nu și a dispozițiilor Legii nr. 18/1991, act normativ care ar fi putut determina o calitate procesuală pasivă a acestei pârâte. Curtea a reținut, totodată, că pe parcursul soluționării cauzei (și a notificării reclamantului) a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a stabilit o anumită procedură pentru acordarea de măsuri compensatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă, procedură distinctă și subsecventă procedurii de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare (ori de către instanța civilă, în condițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În legătură cu art. 4 din lege, Curtea a apreciat ca relevante relevante considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională la pronunțarea Deciziei nr. 177 din 1 aprilie 2014, potrivit cărora Legea nr. 165/2013 are ca domeniu de reglementare toate cererile formulate în cadrul procedurilor administrative de restituire, proceduri reglementate de legislația anterioară cu caracter reparator. Apelantul-reclamant a solicitat măsuri reparatorii, pe de o parte, prin restituirea în natură a terenului "pe vechiul amplasament" și, pe de altă parte, pentru diferența de teren, prin restituirea în natură "pe un alt amplasament". Cum legiuitorul a revenit asupra soluției legislative consacrate inițial prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, reinstaurând, pe lângă compensarea prin puncte, dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent, rezultă că pentru partea de teren care nu se poate restitui în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, nu se poate recurge la o măsură prevăzută de un alt act normativ special, cu caracter reparatoriu, respectiv "reconstituirea dreptului de proprietate (în natură) pe un alt amplasament", această noțiune fiind în mod evident diferită de măsura compensării cu alte bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea notificării. Curtea a constatat că se impune a fi avută în vedere Decizia nr. 25/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit căreia, măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea notificării, pentru imobilele solicitate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și care nu mai pot fi restituite în natură, este posibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, deoarece această formă de reparație este prevăzută în mod expres de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 368/2013, iar forma inițială a legii, care excludea această măsură, a fost declarată neconstituțională. Această măsură este aplicabilă atât în privința dosarelor încă nesoluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cât și în privința celor soluționate de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor și aflate în procedura de evaluare prevăzută de titlul VII al Legii nr. 247/2005 la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în situația în care persoana îndreptățită a optat, în temeiul art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2013, pentru returnarea dosarului la entitatea învestită cu soluționarea notificării, însă cu respectarea procedurii reglementate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și de art. *22 1 - *22 3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 și completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014. Intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului a arătat că nu deține terenuri ce ar putea fi atribuite în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001 și a depus un înscris - tabel în care sunt menționate terenuri aflate pe raza județului Giurgiu, emis în baza unei inventarieri efectuate în anul 2002, precizând că această situație a terenurilor nu este cea emisă în baza dispozițiilor Legii nr. 165/2015, întrucât inventarierea nu a fost încă finalizată. În rejudecare, Curtea a fost învestită să analizeze situația gradului de ocupare a terenului litigios cu construcții noi, edificate după preluare, precum și a modului de edificare a respectivelor construcții - cu sau fără autorizație de construire, pentru a se putea apoi individualiza forma de reparație pentru terenul astfel ocupat, în raport de distincțiile prevăzute de art. 10 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 10/2001. Curtea a apreciat că întinderea sancțiunii nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul litigios, poate fi stabilită în funcție de scopul urmărit de reclamant și de ipotezele de excepție prevăzute de Legea nr. 10/2001 de la regula restituirii în natură, fără a se putea reține în cauză o încălcare a măsurilor dispuse în decizia de casare, în condițiile în care, chiar și apelantul-reclamant a admis că restituirea în natură se poate dispune doar pentru suprafața de teren de 30.031 mp, identificată de expertul N. Prin urmare, nu ar exista nicio finalitate juridică în cadrul reglementărilor măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 de a se desființa, în întregime, cele două contracte de vânzare-cumpărare, în condițiile în care cea mai mare parte din teren nu se poate restitui în natură pentru motivul existenței pe acesta a construcțiilor aparținând intimatei-pârâte SC L. SRL, fapt ce atrage incidența excepțiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 de la regula restituirii în natură. De asemenea, deși la termenul din 9 aprilie 2014 părțile au declarat că s-au înțeles cu privire la modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii instituite de lege, cu condiția ca drumul de acces dintre loturile stabilite de expertul N. pe care se află construcțiile aparținând intimatei-pârâte SC B. SRL să fie de 7 m pe toată lungimea, fapt pentru care a fost realizată o variantă a expertizei topografice în conformitate cu înțelegerea părților, Curtea a considerat că nu poate fi avută în vedere decât prima variantă întocmită de expertul N., aceasta fiind corespunzătoare situației juridice a imobilului notificat, părțile având însă posibilitatea să respecte, în fapt, înțelegerea încheiată. De altfel, după administrarea probelor în prima etapă a rejudecării apelului, solicitările apelantului-reclamant au fost de restituire în natură a suprafeței de teren de teren de 30.031 mp și a construcțiilor aflate pe această suprafață de teren, respectiv C12, C44, C45, C46, C50, C72 și C73, fapt ce confirmă corectitudinea primei variante a raportului de expertiză. În privința terenului imposibil de restituit în natură, apelantul - reclamant a solicitat măsuri compensatorii pentru acesta, dar și pentru construcțiile demolate care au aparținut fostei proprietăți K. Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 10/2001, și Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în expertiza construcții efectuată de expertul O. și în schița de plan reprezentând anexa nr. 4 a raportului de expertiză, sunt indicate construcțiile care au aparținut fostei proprietăți K., construcțiile noi care nu au aparținut fostei proprietăți K., construcțiile existente și care pot fi restituite în natură fiind: clădire C 12 - sediu administrativ, fost conac - corp de casă cu pivniță folosit de proprietar; clădire C 44 - magazie în suprafață de 499 mp, fostă magazie pentru depozitarea cerealelor pe lungime de 50 m; clădire C 45 - cantină, în suprafață de 373 mp, fost grajd pentru vite de 30 m lungime cu pod pentru păstrarea fânului; clădire C 46 - locuință în suprafață de 152 mp, fost corp de casă folosit de personalul angajat; C 50 - locuință în suprafață de 246 mp, fost corp de casă folosit de personalul angajat; clădirile C 72 și C 73 - saivane pentru creșterea oilor în lungime de 50 - 60 m. Față de categoria de imobile pentru care intervine incidența Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește construcțiile neidentificate de expertul O., respectiv 1 grajd de vite de 10 m lungime; 2 poduri a 40 m lungime pentru păstrarea fânului; o ghețărie mare pentru păstrarea și conservarea brânzeturilor; 1 atelier de fierărie; 2 remize mari și 3 remize mici pentru garat și păstrat uneltele agricole și mecanice, având în vedere natura și vechimea construcțiilor, faptul că acestea nu mai există, Curtea a considerat că nu pot fi avute în vedere la acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește construcțiile noi care nu au aparținut fostei proprietăți K. și care ocupă suprafața de 74.578,44 mp, s-a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, terenul în suprafață de 74.578,44 mp se află în ipoteza exceptării de la restituirea în natură, construcțiile aparținând SC L. SRL fiind edificate după preluarea imobilului de către stat, majoritatea dintre acestea înainte de anul 1989, așadar, nefiind vorba despre construcții neautorizate în condițiile legii ridicate după data de 1 ianuarie 1990, iar pentru o parte dintre construcții s-a emis Autorizația de construire nr. 7 din 11 februarie 2005 și nu se află situate pe suprafața de teren propusă pentru restituirea în natură, așa încât pentru suprafața ocupată de construcții noi, măsurile reparatorii nu pot fi stabilite decât în echivalent. Legea nr. 268/2001 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului este actul normativ care reglementează cadrul juridic privind privatizarea societăților comerciale agricole care dețin în exploatare terenuri cu destinație agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale; regimul juridic al terenurilor cu destinație agricolă, proprietate publică sau privată a statului, aflate în administrarea Agenției Domeniilor Statului. În prezenta cauză, deținătoarea inițială a imobilului a fost SC F. SA, societate comercială agricolă constituită în conformitate cu Legea nr. 15/1990, conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, pentru terenul în suprafață de 95.441 mp, iar celelalte mijloace fixe constând în construcții (relevante fiind construcțiile care nu au aparținut fostei proprietăți K.) au fost transmise prin Protocolul de predare-preluare nr. 161 din 19 mai 1990, de la fostul comitet județean de partid la fostul IAS Gogoșari, înscrisuri ce confirmă edificarea construcțiilor înainte data de 1 ianuarie 1990 și ocuparea terenului în suprafață de 74.578,44 mp, cu consecința imposibilității restituirii în natură. Chiar dacă pentru construcțiile care nu au aparținut fostei proprietăți K. nu au fost identificate autorizații de construire, cu excepția Autorizației de construire nr. 7 din 11 februarie 2005, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile. Așadar, pentru terenul în suprafață de 74.578,44 mp, măsurile compensatorii nu pot fi stabilite decât în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în situațiile prevăzute la alin. (1), (2) și (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Totodată, față de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, mecanismul și condițiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu poate fi decât cel prevăzut la Capitolul *III 1 din H.G. nr. 401 din 19 iunie 2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 și nu prevede posibilitatea restituirii în natură pe un alt amplasament pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, această măsură reparatorie nefiind prevăzută decât pentru terenurile agricole ce fac obiectul Legii nr. 18/1991. Cum în cauză nu s-au administrat dovezi privitoare la existența în patrimoniul intimatei-pârâte a unor bunuri pe care aceasta le poate acorda în compensare, potrivit dispozițiilor legale enunțate, bunuri cu privire la care, totodată, să se fi îndeplinit cerința publicității, prin înscrierea lor pe lista menționată de art. *22 1 alin. (5) din H.G. nr. 401/2013, pretențiile reclamantului nu au fost admise. Existența unor astfel de bunuri este cerința esențială pentru stabilirea măsurii solicitate de apelantul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar aceasta este necesar a fi dovedită. Nu în ultimul rând, deși ținută de respectarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, dar și de dispozițiile obligatorii conținute de art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că se poate arăta în prezenta cauză că, potrivit art. 15 din Legea nr. 165/2013, cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se soluționează cu respectarea l