ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2835/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 30 din 04 februarie 2010, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București. A respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru capetele 1 și 2 de cerere, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive pentru capătul 3 de cerere, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL. A respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta SC C.M.F.

SRL. A respins excepția lipsei de interes, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia județeană de fond funciar Giurgiu. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL. A respins acțiunea formulată de reclamantul B.M., așa cum a fost completată și precizată, împotriva pârâților Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, Ministerul Finanțelor Publice, Comisia județeană de fond funciar Giurgiu și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.M., așa cum a fost completată și precizată, împotriva pârâtelor SC C.M.F. SRL, SC M.N.G. SRL, Agenția Domeniilor Statului și Comisia locală de fond funciar Gogoșari. A omologat rapoartele de expertiză tehnică întocmite de experții tehnici P.D. (topo) și O.P.V. (construcții). A obligat pe pârâta Agenția Domeniilor Statului (ADS), în calitate de instituție publică care a efectuat privatizarea SC A.G.

SA, să emită în beneficiul reclamantului o decizie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, pentru imobilul situat în comuna Gogoșari, jud. Giurgiu, compus din: - teren în suprafață totală de 104.750 mp, identificat potrivit schiței anexă (fila 336) la raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P.D.; - construcții existente: clădire C 12 – corp de casă cu pivniță; clădire C 44 – grajd pentru vite de 30 m lungime; clădire C 45 – magazie pentru depozitarea cerealelor pe lungimea de 50 m; clădire C 46 – corp de casă fără pivniță; clădirile C 72 și C 73 – saivane pentru creșterea oilor, în lungime de 50 – 60 m, astfel cum au fost identificate prin schița anexă (fila 379) la raportul de expertiză tehnică construcții întocmit de expert O.P.V.; - construcții demolate: 1 grajd de vite de 10 m lungime; 2 poduri a 40 m lungime pentru păstrarea fânului; o ghețărie mare pentru păstrarea și conservarea brânzeturilor; 1 atelier de fierărie; 2 remize mari și 3 remize mici pentru garat și păstrat uneltele agricole și mecanice.

A respins capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 2002 de B.N.P.A. U.M. și 21 ianuarie 2005 de B.N.P. Z.S., ca nefondate. A obligat pe reclamant să plătească pârâtei SC C.M.F. SRL suma de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prin notificarea adresată SC A.G. SA, reclamantul, în calitate de pretins moștenitor al defunctului R.I., a solicitat restituirea în natură a fostei moșii Gogoșari, constând în conac, grajduri, magazii și alte construcții, precum și terenul aferent acestora. O notificare cu un conținut asemănător a fost adresată de reclamant și pârâtei A.V.A.S.

București (fostă A.P.A.P.S.), care nu neagă primirea acesteia, ci invocă doar faptul că nu avea competența legală de a o soluționa și că această competență ar reveni pârâtei Agenția Domeniilor Statului (A.D.S.), instituție care a efectuat privatizarea SC A.G. SA. Deși pretinde că nu avea competența de a soluționa notificarea primită, pârâta A.V.A.S. nu a făcut dovada că a transmis-o către autoritatea implicată în privatizare (A.D.S.) sau că ar fi comunicat-o către primăria în a cărei rază teritorială s-a aflat imobilul notificat (art. 28 din Legea nr. 10/2001). Până în prezent, cele două notificări nu au primit răspuns, în sensul că nu s-a emis vreo decizie motivată de admitere sau respingere a lor, care, eventual, să poată fi contestată în instanță, demersul judiciar de față inițiat de reclamant fiind cauzat tocmai de pasivitatea îndelungată a persoanelor juridice notificate.

În ceea ce o privește pe pârâta A.D.S., chiar dacă aceasta nu a primit notificarea reclamantului din culpa pârâtei A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.), care nu a respectat dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, totuși, de la data introducerii sale în proces a luat cunoștință de pretențiile reclamantului, putând să-și efectueze toate apărările legale. Autorul reclamantului, defunctul R.I., a deținut în proprietate imobilul notificat, care a fost preluat abuziv de stat, în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, precum și a Decretelor nr. 83/1949 și nr. 111/1951. După preluare, imobilul litigios a fost exploatat, în numele statului proprietar, în diverse forme de organizare a activității în agricultură (gospodărie agricolă colectivă, cooperativă agricolă de producție, întreprinderi agricole de stat, etc.), iar după anul 1989 a fost evidențiat în patrimoniul SC A.G.

SA, societate cu capital de stat. SC A.G. SA a fost supusă procesului de privatizare în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 198/1999, instituția implicată în privatizare fiind Agenția Domeniilor Statului. După privatizarea sa, SC A.G. SA a fost supusă procesului de reorganizare și lichidare judiciară în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 64/1995, ocazie cu care această entitate, prin lichidator judiciar, a vândut către adjudecatarul SC C.M.F. SRL terenurile și construcțiile descrise în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 2002. Între imobilul astfel înstrăinat și cel notificat de reclamant există identitate potrivit înscrisurilor și expertizelor depuse în cauză, în sensul că terenul și o parte din construcțiile vândute au aparținut fostului proprietar deposedat abuziv, I.R.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 2005, SC C.M.F. SRL a vândut cumpărătoarei SC M.N.G. SRL același bun imobil, acestea fiind cele două acte de înstrăinare în privința cărora reclamantul solicită constatarea nulității absolute. Potrivit raportului de expertiză topo-cadastrală întocmit de expert P.D. și schiței anexă (filele 333-336), terenul ce reprezenta fosta proprietate a lui R.I. este în suprafață de 104.750 mp. Potrivit raportului de expertiză tehnică construcții întocmit de expertul O.P.V., pe terenul menționat se mai regăsesc din vechile construcții edificate de I.R.

numai: clădirea C 12 - corp casă cu pivniță; C 44 - grajd pentru vite de 30 m lungime; C 45 - magazie pentru depozitarea cerealelor pe lungime de 50 m; C 46 - corp de casă cu pivniță; C 72 și C 73 - saivane pentru creșterea oilor în lungime de 50-60 m. Celelalte construcții menționate în actele de preluare (grajd de vite, poduri pentru păstrarea fânului, ghețărie, atelier de fierărie, remizele pentru uneltele agricole și mecanice) nu se mai regăsesc la fața locului, fiind de presupus, în mod rezonabil, că au fost demolate și înlocuite cu alte construcții care să corespundă activității agricole desfășurate după preluare. În ce privește forma de reparație cuvenită reclamantului, aceasta nu poate consta în restituire în natură, ci numai în restituire prin echivalent, sens în care sunt dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit normei legale enunțate, persoanei îndreptățite - moștenitor al fostului proprietar - nu i se pot acorda decât despăgubiri prin echivalent în condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pe calea propunerii efectuată de instituția publică care a efectuat privatizarea (A.D.S.). În ceea ce privește capetele de cerere în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare prin care a fost înstrăinat succesiv imobilul litigios, acestea nu sunt întemeiate. Potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare privind imobile ce fac obiectul legii, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Prin cererea introductivă se indică drept motiv de nulitate absolută a primului act de vânzare, dispoziția art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia sunt nule absolut actele de înstrăinare efectuate în privința imobilelor notificate până la soluționarea procedurilor administrative. Or, în speță, nu a fost vorba despre o înstrăinare voluntară a imobilelor, ci de una forțată, în cadrul procedurii de reorganizare și lichidare judiciară a patrimoniului SC A.G. SA, care reprezintă o procedură concursuală și colectivă de realizare a creanțelor unor terți creditori asupra patrimoniului debitorului, având natura unei proceduri colective de executare silită, în urma căreia SC C.M.F. SRL a fost declarat adjudecatar al imobilelor prin licitație publică.

Din studiul documentelor de vânzare, fundamentat și pe cuprinsul cărții funciare a imobilului, este evident că cei care au cumpărat nu au cunoscut și nici nu puteau să cunoască faptul că reclamantul notificase bunul anterior vânzării, încrezându-se cu bună-credință în documentele de proprietate prezentate de vânzătorul SC A.G. SA și mențiunile din cartea funciară în care imobilul nu figura ca fiind notificat, revendicat sau în litigiu cu alte persoane. Buna-credință a cumpărătorilor succesivi este dată de convingerea că au cumpărat bunul de la adevăratul proprietar și nu li se poate stabili nici cea mai mică formă de vinovăție în sensul cunoașterii situației reale a bunului.

Pe lângă aspectul că buna-credință a cumpărătorilor este prezumată de lege (art. 1899 C. civ.), nici reclamantul nu a furnizat vreun element doveditor din care să rezulte că terții cumpărători au cunoscut sau puteau să cunoască, cu minime diligențe rezonabile, procedura administrativă de notificare pe care o inițiase în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 720/A din 08 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârâta Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței susmenționate, precum și cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F. SRL. În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele: Critica vizând calitatea procesuală pasivă în cauză, formulată de reclamant și pârâta A.D.S., nu este întemeiată.

Conform actelor și lucrărilor dosarului, imobilul în litigiu a fost evidențiat în patrimoniul SC A.G. SA, aceasta având calitatea de persoană juridică deținătoare în baza Legii nr. 10/2001. Cum, între timp, societatea comercială a intrat în procedura falimentului în baza Legii nr. 64/1995 și în portofoliul A.D.S. în baza aceleiași legi, în mod corect a reținut prima instanță că aceasta este instituția publică ce are calitate procesuală pasivă în speță. Prin urmare, întrucât la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC A. SA nu era privatizată, iar societatea a intrat în portofoliul A.D.S. în urma declarării falimentului, sub acest aspect criticile formulate nu sunt fondate. Nu prezintă nicio relevanță faptul că A.D.S.

nu fost notificată, întrucât reclamantul s-a adresat cu notificare atât SC A. SA, cât și A.V.A.S., aceste instituții având obligația, potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, să identifice unitatea deținătoare sau instituția statului competentă să soluționeze notificarea și să o înainteze acesteia. Ca atare, culpa unităților statului care nu au înțeles să comunice între ele notificarea formulată în termen legal de către reclamant, deși această obligație era prevăzută în mod imperativ de lege, nu poate fi suportată de către reclamant, care și-a îndeplinit propriile obligații. Critica formulată de apelanta A.D.S.

vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare și principiului contradictorialității prin necomunicarea actelor de procedură, este nefondată, întrucât de la data introducerii în cauză a acestei părți - 10 aprilie 2008 - și până la data soluționării pricinii - 04 februarie 2010 - s-au scurs aproximativ doi ani în care instanța a acordat numeroase termene, la fiecare dintre acestea pârâta A.D.S. fiind citată în mod legal. La data de 08 mai 2008, instanța a admis cererea formulată de pârâta A.D.S. pentru lipsă de apărare și i-a acordat termen pentru a lua cunoștință de toate actele dosarului, inclusiv de cererea completatoare depusă la 31 ianuarie 2008. În ceea ce privește cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F.

SRL, se constată că toate excepțiile invocate prin această cerere sunt nefondate. Acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare este admisibilă, întrucât în situația dizolvării și lichidării SC A. SA, totalitatea drepturilor și obligațiilor sale a fost preluată de pârâta A.D.S., care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru argumentele deja arătate. Pentru aceleași considerente, reținând că drepturile și obligațiile părții lichidate se transmit către pârâta A.D.S., nu este întemeiată nici excepția lipsei de interes pe capetele 1 și 2 de cerere, deoarece în cazul admiterii acestor capete de cerere, A.D.S. poate emite dispoziție de restituire în natură a imobilului.

Nu poate fi primită susținerea apelantei privind aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, cu consecința aprecierii ca inadmisibilă a acțiunii. Astfel, potrivit textului menționat „nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic era reglementat prin Legea fondului funciar și prin Legea nr. 1/2009, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 169/1997”. Așadar, pentru a fi exclus de la incidența Legii nr. 10/2001, imobilul trebuia să fi făcut obiectul de reglementare al legii fondului funciar, ceea ce nu este cazul în speță. Nicio dispoziție din legea fondului funciar nu prevede modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru ipoteza în care terenul se află în patrimoniul unei societăți comerciale, cum este cazul în speță.

Nu este aplicabil în speță termenul de prescripție de un an, prevăzut ca excepție de la dreptul comun de Legea nr. 10/2001, întrucât dispozițiile art. 45 alin. ultim au în vedere motivele de nulitate, oricare ar fi acestea, existente în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Restul motivelor de nulitate, apărute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, neputându-se încadra în dispozițiile acestui text de lege, rămân supuse dreptului comun, astfel că excepția prescripției nu este întemeiată. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii față de A.V.A.S. și a lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, se constată că aceste critici nu au de fapt obiect, atâta vreme cât instanța de fond a respins acțiunea față de pârâta A.V.A.S., reținând lipsa calității procesuale pasive a acesteia.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei pe capătul 3 din acțiune este, de asemenea, lipsită de obiect, întrucât instanța de fond a obligat doar pe pârâta A.D.S. să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale, nereținând o atare obligație în sarcina apelantei SC C.M.F. SRL. Nici excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului nu este întemeiată, întrucât actele depuse la dosarul cauzei fac dovada dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului revendicat, iar expertiza efectuată în cauză a stabilit cu certitudine identitatea dintre fosta moșie a lui I.R. și imobilul cumpărat de apelantă.

Nu este întemeiată critica apelantului-reclamant privind greșita soluționare a capetelor de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC A.G. SA și SC C.M.F. SA și, respectiv, între SC C.M.F. SA și SC M.N.G. SRL. Reclamantul a invocat, prin acțiunea introductivă, nulitatea a două contracte de vânzare-cumpărare: primul contract s-a autentificat la 22 noiembrie 2002, după ce în prealabil s-a pronunțat încheierea din data de 28 iunie 2002 a Tribunalului Giurgiu în dosarul nr. 59/JS/1999, prin care s-a încuviințat de către judecătorul sindic, în cadrul procedurii falimentului, vânzarea imobilului în litigiu către SC C.M.F. SRL, iar cel de-al doilea contract a fost autentificat la 21 ianuarie 2005 de către B.N.P.

Z.S. Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor notificate, regulă de la care există excepția prevăzută de art. 45, în sensul salvării de la nulitate a contractelor încheiate cu bună-credință. Or, atât SC C.M.F. SRL, cât și SC M.N.G. SRL au fost de bună credință la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, neputându-se reține că aceste cumpărătoare nu au întreprins minime diligențe pentru a afla dacă imobilul a fost sau nu notificat, atâta vreme cât aveau cunoștință de încheierea din 28 iunie 2002 a Tribunalului Giurgiu, prin care instanța de judecată încuviințează vânzarea imobilului către SC C.M.F. SRL. Pe de altă parte, nu există nicio evidență publică a notificărilor formulate de foștii proprietari către societăți comerciale având calitatea de unități deținătoare, astfel încât cele două cumpărătoare nu aveau mijlocul legal de a verifica existența sau inexistența acestei notificări.

Nu în ultimul rând, este de reținut că, deși reclamantul avea posibilitatea legală de a nota notificarea în cartea funciară, pentru a anunța public pretențiile sale, acesta nu a făcut notarea, așa încât prin pasivitatea sa a contribuit la crearea aparenței de drept ce a permis vânzarea. Ca atare, indiferent de diligențele pe care le-ar fi putut întreprinde cumpărătoarele, acestea nu ar fi putut afla de existența notificării, astfel că în mod corect prima instanță a reținut buna lor credință, salvând actele de la sancțiunea nulității. Nu poate fi reținută nici incidența art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., întrucât potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 apelantul beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent, măsuri acordate chiar prin sentința pronunțată în cauză.

Prin cererea formulată la data de 09 februarie 2001, apelanta-pârâtă SC M.C.F. SRL a solicitat completarea dispozitivului deciziei date asupra apelului, în sensul admiterii cererii sale de obligare a apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, conform documentelor justificative depuse la dosar. Prin decizia civilă nr. 191/A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 720/A din 08 decembrie 2010, în sensul că a respins cererea formulată de SC M.C.F. SRL de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată. Pentru a decide astfel, curtea a reținut că din examinarea încheierii din data de 24 noiembrie 2010, întocmită cu ocazia dezbaterii apelurilor declarate în cauză, rezultă că SC C.M.F.

SRL, în calitate de aderentă la apel, a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului. Conform art. 281 2 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs. În speță, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de SC C.M.F. SRL, situație în care cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 720/A/2010 este întemeiată. Cu privire la modalitatea de soluționare a cererii formulate de SC C.M.F.

SRL, curtea a constatat că aceasta nu este întemeiată pentru următoarele considerente: Conform art. 274 C. proc. civ., partea ce cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Conform art. 276 C. proc. civ., când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate în parte, instanța va putea aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor. Curtea a fost învestită cu judecarea apelurilor formulate de reclamant și de pârâta Agenția Domeniilor Statului și a cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F. SRL, toate apelurile și cererea de aderare la apel fiind respinse ca nefondate.

În aceste condiții, întrucât criticile formulate de SC C.M.F. SRL au fost găsite neîntemeiate, cererea sa de aderare la apel fiind respinsă, acestei părți nu i se cuvin cheltuielile de judecată solicitate în apel. I. Împotriva deciziei date asupra apelului (decizia nr. 720/A din 08 decembrie 2010) a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, invocând, în drept, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: 1. Instanțele de fond și apel au apreciat că pârâta care are calitate procesuală pasivă este Agenția Domeniilor Statului, care a preluat obligația de soluționare a notificării și de emitere a dispoziției de restituire a imobilului notificat, în natură sau prin echivalent.

În situația în care instanța de recurs va aprecia că o altă pârâtă deține calitate procesuală pasivă, recurenta a arătat că înțelege să formuleze acest motiv de recurs, în sensul că solicită obligarea acelei pârâte care are calitate procesuală pasivă să emită dispoziție de restituire a imobilului notificat, în natură sau, după caz, prin echivalent. 2. Prin confirmarea soluției fondului de respingere a capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilul litigios, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, s-a solicitat restituirea în natură a imobilului litigios, prin notificarea adresată SC A.G.

SA și notificarea adresată A.P.A.P.S. (actuală A.V.A.S.). Contrar prevederilor imperative ale Legii nr. 10/2001, care reglementează procedurile de restituire a imobilelor preluate abuziv, notificate de persoanele îndreptățite, imobilul notificat a fost vândut către SC C.M.F. SRL, încălcându-se dreptul de proprietate al persoanei îndreptățite. Devreme ce înstrăinarea s-a făcut înainte de soluționarea notificării, actul primar de înstrăinare este nul absolut în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, și actul subsecvent încheiat între SC C.M.F. SRL și SC M.N.G. SRL. Instanța a reținut, în mod greșit, că nu se aplică aceste prevederi legale, ci cele ale art. 45 din Legea nr. 10/2001, în sensul salvării de la nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credință.

Nulitatea absolută intervine ope legis, indiferent de buna sau reaua credință a părților. Separat de sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cele două acte de înstrăinare atacate sunt nule pentru cauză ilicită, fiind încheiate cu încălcarea și fraudarea dreptului de proprietate al reclamantului, drept care nu s-a pierdut niciodată, în condițiile în care preluarea bunului de către stat a avut caracter abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Pârâtele cumpărătoare s-au apărat invocând principiul validității aparenței în drept, numai că în aplicarea acestui principiu buna credință nu este suficientă pentru a paraliza acțiunea în constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare, fiind necesară în plus condiția erorii comune și invincibile.

Numai buna-credință asociată cu eroarea comună și invincibilă duc la păstrarea bunului de către cumpărător, ceea ce nu este cazul în speță. În cazul imobilelor preluate abuziv de stat, nici autoritățile administrației publice centrale și locale, nici persoanele juridice – inclusiv societățile comerciale – în patrimoniul cărora se află imobilele preluate abuziv nu pot invoca buna-credință, acestea cunoscând sau trebuind să cunoască situația juridică reală a imobilului (în speță, SC A.G. SA primise notificarea reclamantului). Cumpărătorii sunt de rea-credință dacă la momentul contractării au cunoscut sau puteau cunoaște, cu minime diligențe, pentru a exclude simpla ignoranță sau orice dubiu, faptul că imobilul cumpărat este revendicat de fostul proprietar, fie pe calea unei acțiuni directe în justiție, fie pe calea unei cereri de restituire în natură, cum este cazul în speță.

Din moment ce pentru imobilul înstrăinat era formulată notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care se solicitase restituirea în natură a bunului, contestându-se implicit valabilitatea titlului statului, cumpărătoarele nu pot invoca buna-credință, întrucât ar fi putut cunoaște, cu minime diligențe, demersul fostului proprietar, cu atât mai mult cu cât, pe plan local, era de notorietate că imobilul în cauză fusese proprietatea lui R.I. În concluzie, la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare toate părțile au fost de rea-credință, au acționat în frauda legii speciale care prevedea restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, încălcând normele imperative privind soluționarea notificărilor și restituirea în natură a imobilelor și prin aceasta drepturile reclamantului asupra imobilului notificat.

Cauza de nulitate absolută, care dublează nulitatea pentru încălcarea prevederilor imperative din Legea nr. 10/2001 privind soluționarea notificărilor și restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv înstrăinarea imobilelor notificate pe perioada derulării procedurilor administrative și judiciare de restituire, este cauza ilicită prevăzută de art. 968 C. civ., ambele părți angajându-se într-o operațiune speculativă, cât timp aveau cunoștință ori un dubiu asupra valabilității preluării. Cumpărătoarele au dobândit pe riscul lor un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă asupra valabilității, ignorând prevederile imperative ale Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate abuziv de stat; prin urmare, scopul mediat urmărit de cumpărătoare la încheierea contractelor a fost acela de a specula în favoarea lor regimul juridic incert al imobilelor preluate abuziv.

Fiind de rea-credință, cumpărătoarele nu pot invoca excepția validității aparenței în drept pentru a păstra imobilul ce a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare atacate, nule absolut pentru încălcarea prevederilor imperative ale legii speciale de reparație, peste care se suprapune cauza ilicită. Pentru cel de-al doilea contract, încheiat între SC C.M.F. SRL și SC M.N.G. SRL, se aplică și principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial. 2. Hotărârea este nelegală prin nerestituirea în natură a imobilului. Consecința constatării nulității actelor de înstrăinare este restituirea în natură a imobilului către reclamant, prin dispoziție ce trebuie emisă de persoana care are calitate.

Deși instanțele anterioare au constatat, în mod corect, că reclamantul este persoană îndreptățită la restituire și că a făcut dovada proprietății asupra imobilului preluat abuziv, în mod nelegal au dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, urmare a respingerii greșite a cererilor în constatarea nulității actelor de înstrăinare. În cauză s-a solicitat restituirea în natură a întregului imobil preluat abuziv, iar în soluționarea acestei cereri trebuie avută în vedere nelegalitatea actelor de înstrăinare și faptul că Legea nr. 10/2001 stabilește regula restituirii în natură și numai acolo unde nu este posibilă restituirea în natură se acordă măsuri reparatorii prin echivalent. II.

Împotriva deciziei date asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei asupra apelului (decizia nr. 191/A din 23 februarie 2011) a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC C.M.F. SRL, criticând-o ca fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că este unanim admis că, la baza obligării uneia dintre părți la plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. În speță, sesizarea instanței de apel a fost făcută de către apelantul-reclamant B.M. și de către apelanta-parată Agenția Domeniilor Statului. În aceste condiții, recurenta susține că a fost nevoită să încheie un contract de asistență juridică și să suporte onorariul avocațial pentru judecarea apelului.

Totodată, recurenta susține că, la prima zi de înfățișare în apel, a formulat cerere de aderare la apelul declarat de reclamant, prin care a reiterat toate excepțiile invocate la fond și respinse de tribunal. În mod nelegal, instanța de apel a respins cererea de cheltuieli de judecată pe temeiul dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. Acest text de lege nu își găsește aplicabilitatea în cauză, î ntrucât nu suntem în prezența unei încuviințări în parte a pretențiilor fiecărei părți, ci în situația respingerii în totalitate a pretențiilor celui care a investit instanța de apel și a cauzat o nouă fază procesuală, respectiv apelul. Oricum, instanța de apel nu ar fi putut proceda la compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți în apel, întrucât apelantul-reclamant nu a avut cheltuieli de judecată nici la fond și nici în apel.

Presupunând că ar fi incidente dispozițiile art. 276 C. proc. civ., instanța ar fi trebuit să ia în calcul cheltuielile de judecată efectuate de pârâta SC C.M.F. SRL, având în vedere câștigarea procesului, ca urmare a respingerii apelului principal al reclamantului. Or, prin decizia recurată, instanța de apel a ignorat atât culpa procesuală a apelantului-reclamant (care este cel care a sesizat instanța de apel și a generat practic cheltuielile de judecată ale părții adverse în apel), cât și faptul că apelantul-reclamant este partea care a căzut în pretenții, întrucât apelul principal a fost respins. În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii cererii sale de obligare a apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

La recursul reclamantului au formulat întâmpinări intimații-pârâți A.V.A.S., Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și SC C.M.F. SRL. Intimații-pârâți A.V.A.S. și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale au solicitat menținerea hotărârilor anterioare, arătând că prin acestea s-a constatat, în mod corect, că ei nu au calitate procesuală pasivă în cauză și că această calitate revine Agenției Domeniilor Statului. Intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL a solicitat respingerea recursului reclamantului, sens în care a invocat: - excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 520 C. proc.

civ.; - inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, inexistente la data la care ea a încheiat contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu; - inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, conform art. 8 din această lege, întrucât regimul juridic al terenurilor notificate este reglementat de legile fondului funciar; - buna sa credință la contractare, cu consecința menținerii valabilității actului de înstrăinare; - imposibilitatea restituirii în natură a imobilului litigios. I. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 720/A din 8 decembrie 2010 (dată asupra apelului) este fondat. 1. Alegațiile recurentului cu privire la calitatea procesuală pasivă în cauză nu reprezintă veritabile critici aduse deciziei recurate.

Astfel, recurentul nu contestă calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.D.S., respectiv calitatea acestei pârâte de entitate căreia îi revine obligația de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, ci susține doar că în situația în care instanța de recurs va aprecia că o altă pârâtă are calitate procesuală pasivă, înțelege să solicite obligarea acelei pârâte să emită dispoziție de restituire a imobilului notificat, în natură sau, după caz, prin echivalent. Chestiunea în discuție a fost tranșată de instanța de apel, în sensul că pârâta A.D.S. are calitate procesuală pasivă și, implicit, obligația de a răspunde în raportul juridic dedus judecății, întrucât unitatea deținătoare a imobilului litigios, SC A.G.

SA (care avea evidențiat în patrimoniul său imobilul litigios la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care, la acea dată, nu era privatizată), a intrat în portofoliul său, astfel că în urma dizolvării acestei societăți în procedura falimentului, toate drepturile și obligațiile ei au fost preluate de A.D.S. Or, dezlegarea dată de instanța de apel pe acest aspect nu a fost contestată în calea de atac a recursului nici de către reclamant, după cum s-a arătat deja, și nici de o altă parte interesată (pârâta A.D.S.), astfel că pe acest aspect instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar, decizia recurată intrând în puterea lucrului judecat.

2. Recurentul-reclamant impută instanței de apel că a menținut soluția fondului de respingere a capetelor de cerere în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare succesive cu privire la imobilul litigios, susținând că pe acest aspect hotărârea este dată cu aplicarea greșită a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a principiilor validității aparenței în drept și anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial. Ca apărare la aceste critici, intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL, cumpărătoarea din primul act de înstrăinare a imobilului litigios, a invocat prin întâmpinare excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 520 C. proc. civ., susținând că fiind adjudecatara imobilului litigios, cererea în nulitatea contractului său de vânzare-cumpărare este supusă termenului special de prescripție prevăzut de acest text legal.

Analizând cu prioritate această excepție de fond, conform art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte o găsește nefondată și o va respinge, pentru următoarele considerente: Este adevărat că dispozițiile art. 520 C. proc. civ. instituie un termen special de prescripție extinctivă în favoarea adjudecatarului unui imobil, dar nu pentru orice cerere privind un imobil adjudecat, ci numai pentru cererile de evicțiune privind un asemenea imobil.

În acest sens, sunt neechivoce dispozițiile legale evocate, care prevăd la alin. (1) că „Orice cerere de evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea funciară și dacă, de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terțului adjudecatar, au trecut cel puțin 3 ani”, iar la alin. (2) că „în cazul imobilelor înscrise pentru prima dată în cartea funciară, în temeiul actului de adjudecare, cererea de evicțiune se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară”.

Cererea în constatarea nulității unui act juridic de înstrăinare, cum este și cea dedusă judecății în prezenta cauză și în legătură cu care poartă criticile din recursul reclamantului, nu este, însă, o cerere de evicțiune, întrucât răspunderea pentru evicțiune, care este una contractuală, presupune valabilitatea actului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării. Sunt cereri în evicțiune și, prin urmare, le este aplicabil termenul special de prescripție extinctivă, prevăzut de art. 520 C. proc.

civ.: acțiunile în revendicare, prin care un terț ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat și care a pierdut posesia bunului, cere restituirea acestuia de la adjudecatar; acțiunile confesorii, prin care un terț ce se pretinde titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitație, servitute sau superficie) asupra imobilului adjudecat cere obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea deplină și netulburată a acestui drept; acțiunile personale, prin care un terț ce se pretinde titular al unui drept de folosință (drept personal, de creanță) asupra imobilului adjudecat, cere obligarea adjudecatarului să-i permită exercitarea nestingherită a acestui drept.

Premisa de la care pleacă intimata în justificarea aplicabilității, în speță, a dispozițiilor art. 520 C. proc. civ., aceea că cererea în nulitatea contractului său de vânzare-cumpărare încheiat în urma adjudecării imobilului litigios la licitație publică, în cadrul procedurii falimentului societății vânzătoare SC A. SA Gogoșari, este o cerere în evicțiune, este, așadar, greșită. Pe de altă parte, nu se poate reține nici că cererea de restituire în natură a imobilului litigios, formulată de reclamant în prezenta cauză, ar putea fi paralizată prin invocarea de către adjudecatar a prescripției speciale prevăzute de art. 520 C. proc. civ., deoarece această cerere nu este una în revendicare îndreptată împotriva adjudecatarului, ci are natura unei contestații la refuzul de soluționare a notificării de către entitatea deținătoare, fiind opusă acesteia din urmă, iar nu adjudecatarului imobilului notificat.

Pe cale de consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL nu este fondată și urmează a fi respinsă. Trecând la analiza pe fond a criticilor reclamantului referitoare la soluția dată în cauză cererii sale în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios, Înalta Curte le găsește întemeiate, potrivit celor ce succed.

Temeiul de drept invocat de reclamant în fundamentarea cererii în nulitate îl reprezintă dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.” Imobilul litigios, aflat în deținerea SC A.G. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost înstrăinat de această societate, în cadrul procedurii falimentului, către intimata-pârâtă SC C.M.F.

SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 2002 de B.N.P.A. U.M., iar ulterior, de către noul dobânditor, către intimata-pârâtă SC M.N.G. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 2005 de B.N.P. Z.S. Chiar dacă la data încheierii primului contract de vânzare-cumpărare nu erau în vigoare dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, ele fiind introduse prin Legea nr. 247/2005, în mod corect instanța de apel a reținut incidența lor în cauză. Nu se poate considera că norma juridică din legea specială conține un nou motiv de nulitate și că, astfel, aplicarea sa în litigiul de față ar însemna încălcarea principiului neretroactivității legii civile, reglementat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României și de art. 1 C. civ., cum eronat pretinde intimata-pârâtă SC C.M.F.

SRL prin întâmpinare, apărările sale pe acest aspect neputând fi primite. Astfel, aplicarea, în speță, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi considerată retroactivă raportat la dispozițiile art. 43 din aceeași lege (art. 42, în prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ și, în consecință, și la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție. Potrivit alin. (1) din articolul de lege menționat, „imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali”. În alin. (2) se arată că „imobilele cu altă destinație decât cea de locuință, prevăzute în alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislației în vigoare”.

În același sens, alin. (3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinația de locuință. Dispozițiile legale arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor și pot fi înstrăinate celor interesați, ceea ce implică, în cazul formulării unei notificări, ca aceste persoane să se abțină de la încheierea actului juridic până la și în funcție de soluția dată notificării. Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării notificării, intervine sancțiunea nulității, ceea ce reprezintă un caz de nulitate virtuală.

Textul de lege sus-menționat are ca suport juridic aplicarea dispozițiilor art. 20 din aceeași lege (în forma inițială), care instituie regula restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii lor, a imobilelor preluate abuziv de către stat și care cad sub incidența legii, această formă de reparație constituind scopul și esența actului normativ respectiv. De asemenea, pentru a se garanta aplicarea cu precădere și unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1), indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare și până la soluționarea notificării.

În plus, conform aceleiași hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menționat ca aplicarea art. 43 alin. (2) și (3) din lege să se realizeze numai după soluționarea definitivă a procedurilor administrative și, după caz, jurisdicționale, generate de aplicarea legii. Chiar dacă H.G. nr. 498/2003 nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, ea este pe deplin aplicabilă în cauză deoarece vizează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care sunt de natură să expliciteze doar conținutul actului normativ în aplicarea căruia au fost edictate. Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că art. 21 alin. (5) nu retroactivează în speță, textul de lege consacrând, în mod expres, cazul de nulitate virtuală din art. 43 al Legii nr. 10/2001, care, așa cum s-a arătat, era în vigoare la data autentificării actului juridic asupra imobilului în litigiu.

În același sens, într-un caz similar, dar în legătură cu chestiunea referitoare la buna-credință a părților contractante sau, cel puțin a cumpărătorului, la încheierea unui act de înstrăinare, Curtea Constituțională a decis respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, criticate pentru încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României (decizia nr. 191 din 25 iunie 2002). În esență, Curtea Constituțională a arătat că este neîntemeiată susținerea autorului excepției privind retroactivitatea aplicării art. 46 alin. (2) actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că buna-credință ar salva actul respectiv de la nulitate, deoarece dispoziția legală enunțată nu are caracter „novator” și, prin aceasta, retroactiv.

Astfel, a reținut Curtea că singurul element de noutate al art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 îl constituie „consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credințe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989”. Acest raționament juridic al Curții Constituționale, într-un caz similar, din perspectiva aplicării unei dispoziții legale unor situații juridice anterioare edictării sale, justifică aplicarea aceluiași raționament și în cauza de față, în aprecierea inexistenței elementului de noutate al motivului de nulitate introdus prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Deși a considerat corect ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestora, reținând eronat că de la regula nulității actelor de înstrăinare a imobilelor notificate, instituită prin aceste dispoziții legale, există excepția prevăzută de art. 45 din aceeași lege, în sensul salvării de la nulitate a contractelor încheiate cu bună-credință. Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 instituie un caz special de nulitate, incident în ipoteza încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil notificat, anterior soluționării notificării, ceea ce este și cazul în speță.

Or, art. 45 (fost 46) are în vedere o altă ipoteză, reglementând cauzele de nulitate a actelor juridice de înstrăinare privind imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi; faptul că art. 45 este aplicabil exclusiv actelor de înstrăinare anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 rezultă, în mod neîndoielnic, din alin. final al textului, prin care se instituie un termen special de prescripție pentru acțiunea în nulitate, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce presupune, în mod necesar, ca actul de înstrăinare atacat pe calea acțiunii în nulitate să fi fost încheiat anterior acestui moment. În speță, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.G.

SA și SC C.M.F. SRL este ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind autentificat la data de 22 noiembrie 2002 și exclus, ca atare, de la regimul juridic în materie de nulitate reglementat de art. 45. Referitor la respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare în discuție, susținerile recurentului-reclamant sunt întemeiate. În speță, notificarea formulată de reclamant cu privire la imobilul în litigiu a fost făcută în cadrul termenului prevăzut de lege (art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală), și anume la 23 ianuarie 2002 (fila 40 dosar fond). Înstrăinarea imobilului către SC C.M.F.

SRL a avut loc la 22 noiembrie 2002, ulterior formulării notificării și mai înainte de rezolvarea acesteia (lipsa răspunsului la notificare fiind motivul care a generat demersul judiciar inițiat de reclamant în cauza pendinte), cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interzicea, în mod expres, efectuarea unei asemenea operațiuni juridice până la soluționarea procedurii administrative și, dacă este cazul, și a celei judiciare în legătură cu bunurile pretinse în temeiul legii în discuție. Referitor la buna-credință invocată de pârâtele cumpărătoare în legătură cu actele juridice încheiate pentru imobilul în litigiu, această chestiune trebuie examinată nuanțat, în raport cu poziția diferită a SC C.M.F.

SRL, respectiv a SC M.N.G. SRL, față de interdicția legală de înstrăinare a imobilului. În principiu, sancțiunea nulității absolute nu poate fi înlăturată de poziția subiectivă a părților sau a uneia dintre acestea, respectiv a cumpărătorului, la încheierea contractului, nulitatea operând necondiționat de pretinsa bună-credință, invocată de partea respectivă. Cu toate acestea, în cazul dobânditorului bunului, se acceptă că nulitatea unui act juridic este înlăturată într-o situație de eroare comună, obștească și invincibilă, potrivit principiului „validității aparenței în drept” („error communis facit jus”). Acest principiu constituie o excepție de la regula „quod nullum est, nullum producit efectum” („ceea ce este nul nu produce niciun efect”), în cazul incidenței sale fiind înlăturate nu numai efectele nulității, ci însăși sancțiunea respectivă.

După cum susține și recurentul-reclamant, aplicarea principiului presupune însă, pe lângă buna-credință perfectă, lipsită de orice culpă, a dobânditorului, ca acesta să probeze că s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă în ceea ce privește încheierea actului juridic cu încălcarea normei imperative al cărei destinatar este. Cu alte cuvinte, el trebuie să demonstreze că nicio altă persoană în locul său, cu toate diligențele depuse, nu ar fi putut cunoaște că, din anumite motive (în speță, existența notificării), bunul respectiv nu putea să fie înstrăinat la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare. În prezentul litigiu, cumpărătoarea din actul de înstrăinare primar, intimata-pârâtă SC C.M.F.

SRL a invocat buna sa credință la contractare, susținând că nu i se poate invoca o eventuală lipsă de diligență în actele premergătoare cumpărării imobilului, cât timp a dobândit imobilul prin adjudecare, la licitație publică, în procedura falimentului societății vânzătoare, aflată sub controlul judecătorului sindic ce a încuviințat vânzarea, fapt de natură să-i întărească încrederea în calitatea de proprietar a vânzătoarei. Situația invocată de intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL nu conturează, însă, buna sa credință la contractare și, cu atât mai puțin, eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a vânzătoarei, ca cerințe pentru incidența excepției în discuție. Pe acest aspect, relevant nu este faptul că, la data autentificării actului, SC A.G.

SA, vânzătoarea din actul primar de înstrăinare atacat, avea aparența dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat, ci faptul că, la data înstrăinării către SC C.M.F. SRL, 22 noiembrie 2002, bunul era notificat în termen legal, în temeiul Legii nr.