ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2835/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2835/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

30 din 04 februarie 2010, Tribunalul Giurgiu, secția civilă a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului București.

A respins excepția

prescripției dreptului la acțiune pentru capetele 1 și 2 de cerere, invocată de

pârâta SC C.M.F. SRL.

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive pentru capătul 3 de cerere, invocată de pârâta

SC C.M.F. SRL.

A respins excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL.

A respins excepția

lipsei de interes, invocată de pârâta SC C.M.F. SRL.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia județeană de

fond funciar Giurgiu.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice.

A respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâta SC C.M.F.

SRL.

A respins acțiunea

formulată de reclamantul B.M., așa cum a fost completată și precizată,

împotriva pârâților Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

București, Ministerul Finanțelor Publice, Comisia județeană de fond funciar

Giurgiu și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, ca fiind

îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul B.M., așa cum a fost completată și precizată,

împotriva pârâtelor SC C.M.F. SRL, SC M.N.G. SRL, Agenția Domeniilor Statului

și Comisia locală de fond funciar Gogoșari.

A omologat rapoartele

de expertiză tehnică întocmite de experții tehnici P.D. (topo) și O.P.V.

(construcții).

A obligat pe pârâta

Agenția Domeniilor Statului (ADS), în calitate de instituție publică care a

efectuat privatizarea SC A.G. SA, să emită în beneficiul reclamantului o

decizie motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor, pentru imobilul situat în comuna Gogoșari, jud. Giurgiu, compus

din:

- teren în suprafață

totală de 104.750 mp, identificat potrivit schiței anexă (fila 336) la raportul

de expertiză tehnică întocmit de expert P.D.;

- construcții

existente: clădire C 12 – corp de casă cu pivniță; clădire C 44 – grajd pentru

vite de 30 m lungime; clădire C 45 – magazie pentru depozitarea cerealelor pe

lungimea de 50 m; clădire C 46 – corp de casă fără pivniță; clădirile C 72 și C

73 – saivane pentru creșterea oilor, în lungime de 50 – 60 m, astfel cum au fost identificate prin schița anexă (fila 379) la raportul de expertiză tehnică

construcții întocmit de expert O.P.V.;

- construcții

demolate: 1 grajd de vite de 10 m lungime; 2 poduri a 40 m lungime pentru păstrarea fânului; o ghețărie mare pentru păstrarea și conservarea brânzeturilor;

1 atelier de fierărie; 2 remize mari și 3 remize mici pentru garat și păstrat

uneltele agricole și mecanice.

A respins capetele de

cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

din 22 noiembrie 2002 de B.N.P.A. U.M. și 21 ianuarie 2005 de B.N.P. Z.S., ca

nefondate.

A obligat pe

reclamant să plătească pârâtei SC C.M.F. SRL suma de 6.000 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Prin notificarea

adresată SC A.G. SA, reclamantul, în calitate de pretins moștenitor al

defunctului R.I., a solicitat restituirea în natură a fostei moșii Gogoșari,

constând în conac, grajduri, magazii și alte construcții, precum și terenul

aferent acestora.

O notificare cu un

conținut asemănător a fost adresată de reclamant și pârâtei A.V.A.S. București

(fostă A.P.A.P.S.), care nu neagă primirea acesteia, ci invocă doar faptul că

nu avea competența legală de a o soluționa și că această competență ar reveni pârâtei

Agenția Domeniilor Statului (A.D.S.), instituție care a efectuat privatizarea SC

A.G. SA. Deși pretinde că nu avea competența de a soluționa notificarea primită,

pârâta A.V.A.S. nu a făcut dovada că a transmis-o către autoritatea implicată

în privatizare (A.D.S.) sau că ar fi comunicat-o către primăria în a cărei rază

teritorială s-a aflat imobilul notificat (art. 28 din Legea nr. 10/2001).

Până în prezent, cele

două notificări nu au primit răspuns, în sensul că nu s-a emis vreo decizie

motivată de admitere sau respingere a lor, care, eventual, să poată fi

contestată în instanță, demersul judiciar de față inițiat de reclamant fiind

cauzat tocmai de pasivitatea îndelungată a persoanelor juridice notificate.

În ceea ce o privește

pe pârâta A.D.S., chiar dacă aceasta nu a primit notificarea reclamantului din

culpa pârâtei A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.), care nu a respectat dispozițiile art.

28 din Legea nr. 10/2001, totuși, de la data introducerii sale în proces a luat

cunoștință de pretențiile reclamantului, putând să-și efectueze toate apărările

legale.

Autorul

reclamantului, defunctul R.I., a deținut în proprietate imobilul notificat,

care a fost preluat abuziv de stat, în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea

reformei agrare, precum și a Decretelor nr. 83/1949 și nr. 111/1951.

După preluare, imobilul

litigios a fost exploatat, în numele statului proprietar, în diverse forme de

organizare a activității în agricultură (gospodărie agricolă colectivă,

cooperativă agricolă de producție, întreprinderi agricole de stat, etc.), iar

după anul 1989 a fost evidențiat în patrimoniul SC A.G. SA, societate cu

capital de stat.

SC A.G. SA a fost

supusă procesului de privatizare în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 198/1999,

instituția implicată în privatizare fiind Agenția Domeniilor Statului.

După privatizarea sa,

SC A.G. SA a fost supusă procesului de reorganizare și lichidare judiciară în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 64/1995, ocazie cu care această entitate,

prin lichidator judiciar, a vândut către adjudecatarul SC C.M.F. SRL terenurile

și construcțiile descrise în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 22

noiembrie 2002.

Între imobilul astfel

înstrăinat și cel notificat de reclamant există identitate potrivit

înscrisurilor și expertizelor depuse în cauză, în sensul că terenul și o parte

din construcțiile vândute au aparținut fostului proprietar deposedat abuziv, I.R.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 2005, SC C.M.F. SRL a vândut cumpărătoarei SC

M.N.G. SRL același bun imobil, acestea fiind cele două acte de înstrăinare în

privința cărora reclamantul solicită constatarea nulității absolute.

Potrivit raportului

de expertiză topo-cadastrală întocmit de expert P.D. și schiței anexă (filele

333-336), terenul ce reprezenta fosta proprietate a lui R.I. este în suprafață

de 104.750 mp.

Potrivit raportului

de expertiză tehnică construcții întocmit de expertul O.P.V., pe terenul

menționat se mai regăsesc din vechile construcții edificate de I.R. numai:

clădirea C

12

- corp casă cu pivniță; C

44

- grajd pentru

vite de 30 m lungime; C

45

- magazie pentru depozitarea cerealelor pe

lungime de 50 m; C

46

- corp de casă cu pivniță; C

72

și C

73

- saivane pentru creșterea oilor în lungime de 50-60 m.

Celelalte construcții

menționate în actele de preluare (grajd de vite, poduri pentru păstrarea

fânului, ghețărie, atelier de fierărie, remizele pentru uneltele agricole și

mecanice) nu se mai regăsesc la fața locului, fiind de presupus, în mod

rezonabil, că au fost demolate și înlocuite cu alte construcții care să

corespundă activității agricole desfășurate după preluare.

În ce privește forma

de reparație cuvenită reclamantului, aceasta nu poate consta în restituire în

natură, ci numai în restituire prin echivalent, sens în care sunt dispozițiile art.

29 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit normei

legale enunțate, persoanei îndreptățite - moștenitor al fostului proprietar -

nu i se pot acorda decât despăgubiri prin echivalent în condițiile legii

speciale de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, pe calea propunerii efectuată de instituția publică care a efectuat

privatizarea (A.D.S.).

În ceea ce privește capetele

de cerere în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare

prin care a fost înstrăinat succesiv imobilul litigios, acestea nu sunt

întemeiate.

Potrivit art. 45 din

Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în

cadrul procesului de privatizare privind imobile ce fac obiectul legii, sunt

valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data

înstrăinării.

Prin cererea

introductivă se indică drept motiv de nulitate absolută a primului act de

vânzare, dispoziția art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia

sunt nule absolut actele de înstrăinare efectuate în privința imobilelor

notificate până la soluționarea procedurilor administrative.

Or, în speță, nu a

fost vorba despre o înstrăinare voluntară a imobilelor, ci de una forțată, în

cadrul procedurii de reorganizare și lichidare judiciară a patrimoniului SC A.G.

SA, care reprezintă o procedură concursuală și colectivă de realizare a

creanțelor unor terți creditori asupra patrimoniului debitorului, având natura

unei proceduri colective de executare silită, în urma căreia SC C.M.F. SRL a

fost declarat adjudecatar al imobilelor prin licitație publică.

Din studiul

documentelor de vânzare, fundamentat și pe cuprinsul cărții funciare a

imobilului, este evident că cei care au cumpărat nu au cunoscut și nici nu

puteau să cunoască faptul că reclamantul notificase bunul anterior vânzării,

încrezându-se cu  bună-credință în documentele de proprietate prezentate de

vânzătorul SC A.G. SA și mențiunile din cartea funciară în care imobilul nu

figura ca fiind notificat, revendicat sau în litigiu cu alte persoane.

Buna-credință a

cumpărătorilor succesivi este dată de convingerea că au cumpărat bunul de la

adevăratul proprietar și nu li se poate stabili nici cea mai mică formă de

vinovăție în sensul cunoașterii situației reale a bunului. Pe lângă aspectul că

buna-credință a cumpărătorilor este prezumată de lege (art. 1899 C. civ.), nici

reclamantul nu a furnizat vreun element doveditor din care să rezulte că terții

cumpărători au cunoscut sau puteau să cunoască, cu minime diligențe rezonabile,

procedura administrativă de notificare pe care o inițiase în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.

720/A din 08 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de reclamant și de pârâta Agenția Domeniilor Statului împotriva

sentinței susmenționate, precum și cererea de aderare la apel formulată de

pârâta SC C.M.F. SRL.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut următoarele:

Critica vizând calitatea

procesuală pasivă în cauză, formulată de reclamant și pârâta A.D.S., nu este

întemeiată.

Conform actelor și

lucrărilor dosarului, imobilul în litigiu a fost evidențiat în patrimoniul SC A.G.

SA, aceasta având calitatea de persoană juridică deținătoare în baza Legii nr. 10/2001.

Cum, între timp, societatea comercială a intrat în procedura falimentului în

baza Legii nr. 64/1995 și în portofoliul A.D.S. în baza aceleiași legi, în mod

corect a reținut prima instanță că aceasta este instituția publică ce are

calitate procesuală pasivă în speță. Prin urmare, întrucât la momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC A. SA nu era privatizată, iar societatea a

intrat în portofoliul A.D.S. în urma declarării falimentului, sub acest aspect

criticile formulate nu sunt fondate.

Nu prezintă nicio

relevanță faptul că A.D.S. nu fost notificată, întrucât reclamantul s-a adresat

cu notificare atât SC A. SA, cât și A.V.A.S., aceste instituții având obligația,

potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, să identifice unitatea

deținătoare sau instituția statului competentă să soluționeze notificarea și să

o înainteze acesteia. Ca atare, culpa unităților statului care nu au înțeles să

comunice între ele notificarea formulată în termen legal de către reclamant,

deși această obligație era prevăzută în mod imperativ de lege, nu poate fi

suportată de către reclamant, care și-a îndeplinit propriile obligații.

Critica formulată de

apelanta A.D.S. vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil, dreptului

la apărare și principiului contradictorialității prin necomunicarea actelor de

procedură, este nefondată, întrucât de la data introducerii în cauză a acestei

părți - 10 aprilie 2008 - și până la data soluționării pricinii - 04 februarie 2010

- s-au scurs aproximativ doi ani în care instanța a acordat numeroase termene,

la fiecare dintre acestea pârâta A.D.S. fiind citată în mod legal. La data de

08 mai 2008, instanța a admis cererea formulată de pârâta A.D.S. pentru lipsă

de apărare și i-a acordat termen pentru a lua cunoștință de toate actele

dosarului, inclusiv de cererea completatoare depusă la 31 ianuarie 2008.

În ceea ce privește

cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F. SRL, se constată că toate

excepțiile invocate prin această cerere sunt nefondate.

Acțiunea în

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare este admisibilă,

întrucât în situația dizolvării și lichidării SC A. SA, totalitatea drepturilor

și obligațiilor sale a fost preluată de pârâta A.D.S., care are calitate

procesuală pasivă în cauză pentru argumentele deja arătate. Pentru aceleași

considerente, reținând că drepturile și obligațiile părții lichidate se

transmit către pârâta A.D.S., nu este întemeiată nici excepția lipsei de

interes pe capetele 1 și 2 de cerere, deoarece în cazul admiterii acestor

capete de cerere, A.D.S. poate emite dispoziție de restituire în natură a

imobilului.

Nu poate fi primită

susținerea apelantei privind aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001,

cu consecința aprecierii ca inadmisibilă a acțiunii.

Astfel, potrivit

textului menționat „nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în

extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării,

precum și cele al căror regim juridic era reglementat prin Legea fondului

funciar și prin Legea nr. 1/2009, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991

și Legii nr. 169/1997”. Așadar, pentru a fi exclus de la incidența Legii nr. 10/2001,

imobilul trebuia să fi făcut obiectul de reglementare al legii fondului

funciar, ceea ce nu este cazul în speță. Nicio dispoziție din legea fondului

funciar nu prevede modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate

pentru ipoteza în care terenul se află în patrimoniul unei societăți comerciale,

cum este cazul în speță.

Nu este aplicabil în

speță termenul de prescripție de un an, prevăzut ca excepție de la dreptul

comun de Legea nr. 10/2001, întrucât dispozițiile art. 45 alin. ultim au în

vedere motivele de nulitate, oricare ar fi acestea, existente în momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Restul motivelor de nulitate, apărute ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, neputându-se încadra în dispozițiile

acestui text de lege, rămân supuse dreptului comun, astfel că excepția

prescripției nu este întemeiată.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii față de A.V.A.S. și a lipsei calității

procesuale pasive a acestei părți, se constată că aceste critici nu au de fapt

obiect, atâta vreme cât instanța de fond a respins acțiunea față de pârâta A.V.A.S.,

reținând lipsa calității procesuale pasive a acesteia.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive a apelantei pe capătul 3 din acțiune este, de

asemenea, lipsită de obiect, întrucât instanța de fond a obligat doar pe pârâta

A.D.S. să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent în condițiile legii speciale, nereținând o atare obligație în

sarcina apelantei SC C.M.F. SRL.

Nici excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului nu este întemeiată, întrucât actele

depuse la dosarul cauzei fac dovada dreptului de proprietate al autorilor săi

asupra imobilului revendicat, iar expertiza efectuată în cauză a stabilit cu

certitudine identitatea dintre fosta moșie a lui I.R. și imobilul cumpărat de

apelantă.

Nu este întemeiată

critica apelantului-reclamant privind greșita soluționare a capetelor de cerere

privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între

SC A.G. SA și SC C.M.F. SA și, respectiv, între SC C.M.F. SA și SC M.N.G. SRL.

Reclamantul a invocat,

prin acțiunea introductivă, nulitatea a două contracte de vânzare-cumpărare:

primul contract s-a autentificat la 22 noiembrie 2002, după ce în prealabil s-a

pronunțat încheierea din data de 28 iunie 2002 a Tribunalului Giurgiu în

dosarul nr. 59/JS/1999, prin care s-a încuviințat de către judecătorul sindic,

în cadrul procedurii falimentului, vânzarea imobilului în litigiu către SC C.M.F.

SRL, iar cel de-al doilea contract a fost autentificat la 21 ianuarie 2005 de

către B.N.P. Z.S.

Art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 prevede nulitatea actelor de înstrăinare a imobilelor

notificate, regulă de la care există excepția prevăzută de art. 45, în sensul

salvării de la nulitate a contractelor încheiate cu bună-credință. Or, atât SC C.M.F.

SRL, cât și SC M.N.G. SRL au fost de bună credință la momentul încheierii celor

două contracte de vânzare-cumpărare, neputându-se reține că aceste cumpărătoare

nu au întreprins minime diligențe pentru a afla dacă imobilul a fost sau nu

notificat, atâta vreme cât aveau cunoștință de încheierea din 28 iunie 2002 a

Tribunalului Giurgiu, prin care instanța de judecată încuviințează vânzarea

imobilului către SC C.M.F. SRL. Pe de altă parte, nu există nicio evidență

publică a notificărilor formulate de foștii proprietari către societăți

comerciale având calitatea de unități deținătoare, astfel încât cele două

cumpărătoare nu aveau mijlocul legal de a verifica existența sau inexistența

acestei notificări. Nu în ultimul rând, este de reținut că, deși reclamantul

avea posibilitatea legală de a nota notificarea în cartea funciară, pentru a

anunța public pretențiile sale, acesta nu a făcut notarea, așa încât prin

pasivitatea sa a contribuit la crearea aparenței de drept ce a permis vânzarea.

Ca atare, indiferent

de diligențele pe care le-ar fi putut întreprinde cumpărătoarele, acestea nu ar

fi putut afla de existența notificării, astfel că în mod corect prima instanță

a reținut buna lor credință, salvând actele de la sancțiunea nulității.

Nu poate fi reținută

nici incidența art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., întrucât potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 apelantul beneficiază de măsuri reparatorii în

echivalent, măsuri acordate chiar prin sentința pronunțată în cauză.

Prin cererea

formulată la data de 09 februarie 2001, apelanta-pârâtă SC M.C.F. SRL a

solicitat completarea dispozitivului deciziei date asupra apelului, în sensul

admiterii cererii sale de obligare a apelantului-reclamant la plata

cheltuielilor de judecată efectuate în apel, conform documentelor justificative

depuse la dosar.

Prin decizia civilă nr.

191/A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea și a dispus completarea

dispozitivului deciziei civile nr. 720/A din 08 decembrie 2010, în sensul că a

respins cererea formulată de SC M.C.F. SRL de acordare a cheltuielilor de

judecată, ca nefondată.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut că din examinarea încheierii din data de 24 noiembrie 2010,

întocmită cu ocazia dezbaterii apelurilor declarate în cauză, rezultă că SC C.M.F.

SRL, în calitate de aderentă la apel, a solicitat obligarea reclamantului la

plata cheltuielilor de judecată aferente apelului.

Conform art. 281

2

C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra

unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau

incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se

poate declara, după caz, apel sau recurs.

În speță, instanța de

apel a omis să se pronunțe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de

judecată formulată de SC C.M.F. SRL, situație în care cererea de completare a

dispozitivului deciziei nr. 720/A/2010 este întemeiată.

Cu privire la modalitatea

de soluționare a cererii formulate de SC C.M.F. SRL, curtea a constatat că

aceasta nu este întemeiată pentru următoarele considerente:

Conform art. 274 C.

proc. civ., partea ce cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuieli de judecată.

Conform art. 276 C.

proc. civ., când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate în parte,

instanța va putea aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la

plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

Curtea a fost

învestită cu judecarea apelurilor formulate de reclamant și de pârâta Agenția

Domeniilor Statului și a cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC C.M.F.

SRL, toate apelurile și cererea de aderare la apel fiind respinse ca nefondate.

În aceste condiții, întrucât

criticile formulate de SC C.M.F. SRL au fost găsite neîntemeiate, cererea sa de

aderare la apel fiind respinsă, acestei părți nu i se cuvin cheltuielile de

judecată solicitate în apel.

I. Împotriva deciziei

date asupra apelului (decizia nr. 720/A din 08 decembrie 2010) a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul, invocând, în drept, motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a

formulat următoarele critici:

și apel au apreciat că pârâta care are calitate procesuală pasivă este Agenția

Domeniilor Statului, care a preluat obligația de soluționare a notificării și

de emitere a dispoziției de restituire a imobilului notificat, în natură sau

prin echivalent.

În situația în care

instanța de recurs va aprecia că o altă pârâtă deține calitate procesuală

pasivă, recurenta a arătat că înțelege să formuleze acest motiv de recurs, în

sensul că solicită obligarea acelei pârâte care are calitate procesuală pasivă

să emită dispoziție de restituire a imobilului notificat, în natură sau, după

caz, prin echivalent.

soluției fondului de respingere a capetelor de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la

imobilul litigios, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii.

În conformitate cu

prevederile Legii nr. 10/2001, s-a solicitat restituirea în natură a imobilului

litigios, prin notificarea adresată SC A.G. SA și notificarea adresată A.P.A.P.S.

(actuală A.V.A.S.).

Contrar prevederilor

imperative ale Legii nr. 10/2001, care reglementează procedurile de restituire

a imobilelor preluate abuziv, notificate de persoanele îndreptățite, imobilul

notificat a fost vândut către SC C.M.F. SRL, încălcându-se dreptul de

proprietate al persoanei îndreptățite.

Devreme ce

înstrăinarea s-a făcut înainte de soluționarea notificării, actul primar de

înstrăinare este nul absolut în baza art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

și, pe cale de consecință, și actul subsecvent încheiat între SC C.M.F. SRL și

SC M.N.G. SRL.

Instanța a reținut,

în mod greșit, că nu se aplică aceste prevederi legale, ci cele ale art. 45 din

Legea nr. 10/2001, în sensul salvării de la nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu bună-credință.

Nulitatea absolută

intervine ope legis, indiferent de buna sau reaua credință a părților.

Separat de sancțiunea

prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cele două acte de

înstrăinare atacate sunt nule pentru cauză ilicită, fiind încheiate cu

încălcarea și fraudarea dreptului de proprietate al reclamantului, drept care

nu s-a pierdut niciodată, în condițiile în care preluarea bunului de către stat

a avut caracter abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtele cumpărătoare

s-au apărat invocând principiul validității aparenței în drept, numai că în

aplicarea acestui principiu buna credință nu este suficientă pentru a paraliza

acțiunea în constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare, fiind

necesară în plus condiția erorii comune și invincibile. Numai buna-credință

asociată cu eroarea comună și invincibilă duc la păstrarea bunului de către

cumpărător, ceea ce nu este cazul în speță.

În cazul imobilelor

preluate abuziv de stat, nici autoritățile administrației publice centrale și

locale, nici persoanele juridice – inclusiv societățile comerciale – în

patrimoniul cărora se află imobilele preluate abuziv nu pot invoca

buna-credință, acestea cunoscând sau trebuind să cunoască situația juridică

reală a imobilului (în speță, SC A.G. SA primise notificarea reclamantului).

Cumpărătorii sunt de

rea-credință dacă la momentul contractării au cunoscut sau puteau cunoaște, cu

minime diligențe, pentru a exclude simpla ignoranță sau orice dubiu, faptul că

imobilul cumpărat este revendicat de fostul proprietar, fie pe calea unei

acțiuni directe în justiție, fie pe calea unei cereri de restituire în natură,

cum este cazul în speță.

Din moment ce pentru

imobilul înstrăinat era formulată notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin

care se solicitase restituirea în natură a bunului, contestându-se implicit

valabilitatea titlului statului, cumpărătoarele nu pot invoca buna-credință,

întrucât ar fi putut cunoaște, cu minime diligențe, demersul fostului

proprietar, cu atât mai mult cu cât, pe plan local, era de notorietate că

imobilul în cauză fusese proprietatea lui R.I.

În concluzie, la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare toate părțile au fost de

rea-credință, au acționat în frauda legii speciale care prevedea restituirea în

natură a imobilelor preluate abuziv, încălcând normele imperative privind

soluționarea notificărilor și restituirea în natură a imobilelor și prin

aceasta drepturile reclamantului asupra imobilului notificat.

Cauza de nulitate

absolută, care dublează nulitatea pentru încălcarea prevederilor imperative din

Legea nr. 10/2001 privind soluționarea notificărilor și restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv înstrăinarea imobilelor notificate

pe perioada derulării procedurilor administrative și judiciare de restituire,

este cauza ilicită prevăzută de art. 968 C. civ., ambele părți angajându-se

într-o operațiune speculativă, cât timp aveau cunoștință ori un dubiu asupra

valabilității preluării.

Cumpărătoarele au

dobândit pe riscul lor un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă

asupra valabilității, ignorând prevederile imperative ale Legii nr. 10/2001

privind restituirea imobilelor preluate abuziv de stat; prin urmare, scopul

mediat urmărit de cumpărătoare la încheierea contractelor a fost acela de a

specula în favoarea lor regimul juridic incert al imobilelor preluate abuziv.

Fiind de

rea-credință, cumpărătoarele nu pot invoca excepția validității aparenței în

drept pentru a păstra imobilul ce a făcut obiectul contractelor de

vânzare-cumpărare atacate, nule absolut pentru încălcarea prevederilor

imperative ale legii speciale de reparație, peste care se suprapune cauza

ilicită. Pentru cel de-al doilea contract, încheiat între SC C.M.F. SRL și SC M.N.G.

SRL, se aplică și principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării

actului inițial.

nelegală prin nerestituirea în natură a imobilului.

Consecința

constatării nulității actelor de înstrăinare este restituirea în natură a

imobilului către reclamant, prin dispoziție ce trebuie emisă de persoana care

are calitate.

Deși instanțele

anterioare au constatat, în mod corect, că reclamantul este persoană

îndreptățită la restituire și că a făcut dovada proprietății asupra imobilului

preluat abuziv, în mod nelegal au dispus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, urmare a respingerii greșite a cererilor în constatarea nulității

actelor de înstrăinare.

În cauză s-a

solicitat restituirea în natură a întregului imobil preluat abuziv, iar în

soluționarea acestei cereri trebuie avută în vedere nelegalitatea actelor de

înstrăinare și faptul că Legea nr. 10/2001 stabilește regula restituirii în

natură și numai acolo unde nu este posibilă restituirea în natură se acordă

măsuri reparatorii prin echivalent.

II.

Împotriva deciziei date asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei

asupra apelului (decizia nr. 191/A din 23 februarie 2011) a declarat recurs, în

termen legal, pârâta SC C.M.F. SRL, criticând-o ca fiind lipsită de temei legal

și dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În

dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că este unanim admis că, la baza

obligării uneia dintre părți la plata cheltuielilor de judecată stă culpa

procesuală.

În

speță, sesizarea instanței de apel a fost făcută de către apelantul-reclamant B.M.

și de către apelanta-parată Agenția Domeniilor Statului. În aceste condiții,

recurenta susține că a fost nevoită să încheie un contract de asistență juridică

și să

suporte onorariul avocațial pentru

judecarea apelului.

Totodată, recurenta susține că, la prima zi de

înfățișare în apel, a formulat cerere de aderare

la apelul

declarat de reclamant, prin care a reiterat

toate excepțiile

invocate

la fond și respinse de tribunal.

În mod nelegal, instanța de apel a respins cererea de

cheltuieli de judecată pe temeiul dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.

Acest

text de lege nu își găsește aplicabilitatea în cauză, î

ntrucât nu suntem în

prezența unei încuviințări în parte a pretențiilor fiecărei

părți,

ci

în situația respingerii în totalitate a pretențiilor celui care a investit

instanța de apel și a cauzat o nouă fază

procesuală, respectiv apelul.

Oricum,

instanța de apel nu ar fi putut proceda

la compensarea cheltuielilor de judecată

efectuate de părți în

apel, întrucât apelantul-reclamant nu a avut

cheltuieli de judecată nici la fond și

nici în apel.

Presupunând că ar fi

incidente dispozițiile art.

276 C. proc. civ., instanța ar fi trebuit să ia în calcul cheltuielile de

judecată efectuate de pârâta SC C.M.F. SRL,

având în vedere câștigarea procesului, ca

urmare a respingerii

apelului principal al

reclamantului.

Or, prin decizia recurată, instanța de apel a ignorat

atât culpa procesuală

a apelantului-reclamant (care

este cel care a

sesizat instanța de apel și a generat practic cheltuielile

de judecată

ale părții adverse în apel),

cât și faptul

că apelantul-reclamant este partea care a căzut

în pretenții, întrucât

apelul principal a fost respins.

În

concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului,

în

sensul admiterii cererii sale de obligare a apelantului-reclamant

la plata

cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

La recursul

reclamantului au formulat întâmpinări intimații-pârâți A.V.A.S., Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale și SC C.M.F. SRL.

Intimații-pârâți

A.V.A.S. și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale au solicitat

menținerea hotărârilor anterioare, arătând că prin acestea s-a constatat, în

mod corect, că ei nu au calitate procesuală pasivă în cauză și că această

calitate revine Agenției Domeniilor Statului.

Intimata-pârâtă

SC C.M.F. SRL a solicitat respingerea recursului reclamantului, sens în care a

invocat:

-

excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 520 C.

proc. civ.;

-

inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

inexistente la data la care ea a încheiat contractul de vânzare-cumpărare privind

imobilul în litigiu;

-

inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, conform art. 8

din această lege, întrucât regimul juridic al terenurilor notificate este

reglementat de legile fondului funciar;

-

buna sa credință la contractare, cu consecința menținerii valabilității actului

de înstrăinare;

-

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului litigios.

I.

Recursul declarat de reclamant împotriva

deciziei nr. 720/A din 8 decembrie

2010

(dată asupra apelului) este fondat.

1.

Alegațiile recurentului cu privire la calitatea procesuală pasivă în cauză nu

reprezintă veritabile critici aduse deciziei recurate.

Astfel, recurentul nu

contestă calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.D.S., respectiv calitatea acestei

pârâte de entitate căreia îi revine obligația de acordare a măsurilor

reparatorii pentru imobilul litigios, ci susține doar că în situația în care

instanța de recurs va aprecia că o altă pârâtă are calitate procesuală pasivă,

înțelege să solicite obligarea acelei pârâte să emită dispoziție de restituire

a imobilului notificat, în natură sau, după caz, prin echivalent.

Chestiunea

în discuție a fost tranșată de instanța de apel, în sensul că pârâta A.D.S. are

calitate procesuală pasivă și, implicit, obligația de a răspunde în raportul

juridic dedus judecății, întrucât unitatea deținătoare a imobilului litigios,

SC A.G. SA (care avea evidențiat în patrimoniul său imobilul litigios la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care, la acea dată, nu era

privatizată), a intrat în portofoliul său, astfel că în urma dizolvării acestei

societăți în procedura falimentului, toate drepturile și obligațiile ei au fost

preluate de A.D.S.

Or,

dezlegarea dată de instanța de apel pe acest aspect nu a fost contestată în

calea de atac a recursului nici de către reclamant, după cum s-a arătat deja, și

nici de o altă parte interesată (pârâta A.D.S.), astfel că pe acest aspect

instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar, decizia recurată intrând

în puterea lucrului judecat.

2.

Recurentul-reclamant impută instanței de apel că a menținut soluția fondului de

respingere a capetelor de cerere în constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare succesive cu privire la imobilul litigios,

susținând că pe acest aspect hotărârea este dată cu aplicarea greșită a art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a principiilor validității aparenței în

drept și anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial.

Ca

apărare la aceste critici, intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL, cumpărătoarea din primul

act de înstrăinare a imobilului litigios, a invocat prin întâmpinare excepția

prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art. 520 C. proc. civ.,

susținând că fiind adjudecatara imobilului litigios, cererea în nulitatea

contractului său de vânzare-cumpărare este supusă termenului special de

prescripție prevăzut de acest text legal.

Analizând

cu prioritate această excepție de fond, conform art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte

o găsește nefondată și o va respinge, pentru următoarele considerente:

Este

adevărat că dispozițiile art. 520 C. proc. civ. instituie un termen special de

prescripție extinctivă în favoarea adjudecatarului unui imobil, dar nu pentru

orice cerere privind un imobil adjudecat, ci numai pentru cererile de evicțiune

privind un asemenea imobil.

În

acest sens, sunt neechivoce dispozițiile legale evocate, care prevăd la alin.

(1) că „Orice cerere de evicțiune, totală sau parțială, privind imobilul

adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea funciară

și dacă, de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de

dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terțului adjudecatar, au

trecut cel puțin 3 ani”, iar la alin. (2) că „în cazul imobilelor înscrise

pentru prima dată în cartea funciară, în temeiul actului de adjudecare, cererea

de evicțiune se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de

adjudecare în cartea funciară”.

Cererea

în constatarea nulității unui act juridic de înstrăinare, cum este și cea

dedusă judecății în prezenta cauză și în legătură cu care poartă criticile din

recursul reclamantului, nu este, însă, o cerere de evicțiune, întrucât

răspunderea pentru evicțiune, care este una contractuală, presupune

valabilitatea actului de vânzare-cumpărare și pierderea posesiei de către

cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra

obiectului vânzării.

Sunt

cereri în evicțiune și, prin urmare, le este aplicabil termenul special de

prescripție extinctivă, prevăzut de art. 520 C. proc. civ.: acțiunile în

revendicare, prin care un terț ce se pretinde titular al dreptului de

proprietate asupra imobilului adjudecat și care a pierdut posesia bunului, cere

restituirea acestuia de la adjudecatar; acțiunile confesorii, prin care un terț

ce se pretinde titular al unui

dezmembrământ al

dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitație, servitute sau superficie)

asupra imobilului adjudecat cere obligarea adjudecatarului să-i permită

exercitarea deplină și netulburată a acestui drept; acțiunile personale, prin

care un terț ce se pretinde titular al unui drept de folosință (drept personal,

de creanță) asupra imobilului adjudecat, cere obligarea adjudecatarului să-i

permită exercitarea nestingherită a acestui drept.

Premisa

de la care pleacă intimata în justificarea aplicabilității, în speță, a

dispozițiilor art. 520 C. proc. civ., aceea că cererea în nulitatea contractului

său de vânzare-cumpărare încheiat în urma adjudecării imobilului litigios la

licitație publică, în cadrul procedurii falimentului societății vânzătoare SC A.

SA Gogoșari, este o cerere în evicțiune, este, așadar, greșită.

Pe

de altă parte, nu se poate reține nici că cererea de restituire în natură a

imobilului litigios, formulată de reclamant în prezenta cauză, ar putea fi

paralizată prin invocarea de către adjudecatar a prescripției speciale

prevăzute de art. 520 C. proc. civ., deoarece această cerere nu este una în

revendicare îndreptată împotriva adjudecatarului, ci are natura unei

contestații la refuzul de soluționare a notificării de către entitatea deținătoare,

fiind opusă acesteia din urmă, iar nu adjudecatarului imobilului notificat.

Pe

cale de consecință, excepția prescripției dreptului material la acțiune,

invocată de intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL nu este fondată și urmează a fi

respinsă.

Trecând

la analiza pe fond a criticilor reclamantului referitoare la soluția dată în

cauză cererii sale în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul

litigios, Înalta Curte le găsește întemeiate, potrivit celor ce succed.

Temeiul

de drept invocat de reclamant în fundamentarea cererii în nulitate îl

reprezintă dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor

administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este

interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în

participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau

subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea

sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate

potrivit prevederilor prezentei legi.”

Imobilul

litigios, aflat în deținerea SC A.G. SA la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, a fost înstrăinat de această societate, în cadrul procedurii

falimentului, către intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL, prin contractul de

vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 2002 de B.N.P.A. U.M., iar ulterior, de către

noul dobânditor, către intimata-pârâtă SC M.N.G. SRL, prin contractul de

vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 2005 de B.N.P. Z.S.

Chiar dacă la data

încheierii primului contract de vânzare-cumpărare nu erau în vigoare

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, ele

fiind introduse prin Legea nr. 247/2005, în mod corect instanța de apel a

reținut incidența lor în cauză.

Nu se poate considera

că norma juridică din legea specială conține un nou motiv de nulitate și că,

astfel, aplicarea sa în litigiul de față ar însemna încălcarea principiului

neretroactivității legii civile, reglementat de dispozițiile art. 15 alin. (2)

din Constituția României și de art. 1 C. civ., cum eronat pretinde

intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL prin întâmpinare, apărările sale pe acest aspect

neputând fi primite.

Astfel, aplicarea, în

speță, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi considerată

retroactivă raportat la dispozițiile art. 43 din aceeași lege (art. 42, în

prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ și, în consecință,

și la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuție.

Potrivit alin. (1)

din articolul de lege menționat, „imobilele care în urma procedurilor prevăzute

la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea

deținătorilor actuali”.

În alin. (2) se arată

că „imobilele cu altă destinație decât cea de locuință, prevăzute în alin. (1),

se pot înstrăina potrivit legislației în vigoare”.

În același sens, alin.

(3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinația de locuință.

Dispozițiile legale

arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură

persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor și pot fi

înstrăinate celor interesați, ceea ce implică, în cazul formulării unei

notificări, ca aceste persoane să se abțină de la încheierea actului juridic

până la și în funcție de soluția dată notificării.

Din interpretarea art.

43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru

un bun notificat, anterior rezolvării notificării, intervine sancțiunea

nulității, ceea ce reprezintă un caz de nulitate virtuală.

Textul de lege

sus-menționat are ca suport juridic aplicarea dispozițiilor art. 20 din aceeași

lege (în forma inițială), care instituie regula restituirii în natură către

foștii proprietari sau moștenitorii lor, a imobilelor preluate abuziv de către

stat și care cad sub incidența legii, această formă de reparație constituind

scopul și esența actului normativ respectiv.

De asemenea, pentru a

se garanta aplicarea cu precădere și unitară a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1),

indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri

legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul

legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare și până la

soluționarea notificării.

În plus, conform

aceleiași hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menționat ca aplicarea art. 43 alin.

(2) și (3) din lege să se realizeze numai după soluționarea definitivă a

procedurilor administrative și, după caz, jurisdicționale, generate de

aplicarea legii.

Chiar dacă H.G. nr. 498/2003

nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în

litigiu, ea este pe deplin aplicabilă în cauză deoarece vizează Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care sunt de natură să

expliciteze doar conținutul actului normativ în aplicarea căruia au fost

edictate.

Față de aceste

argumente, Înalta Curte constată că art. 21 alin. (5) nu retroactivează în speță,

textul de lege consacrând, în mod expres, cazul de nulitate virtuală din art. 43

al Legii nr. 10/2001, care, așa cum s-a arătat, era în vigoare la data

autentificării actului juridic asupra imobilului în litigiu.

În același sens,

într-un caz similar, dar în legătură cu chestiunea referitoare la buna-credință

a părților contractante sau, cel puțin a cumpărătorului, la încheierea unui act

de înstrăinare, Curtea Constituțională a decis respingerea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

criticate pentru încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut de art.

15 alin. (2) din Constituția României (decizia nr. 191 din 25 iunie 2002).

În esență, Curtea Constituțională

a arătat că este neîntemeiată susținerea autorului excepției privind

retroactivitatea aplicării art. 46 alin. (2) actelor juridice încheiate

anterior intrării în vigoare a acestei legi, în sensul că buna-credință ar

salva actul respectiv de la nulitate, deoarece dispoziția legală enunțată nu

are caracter „novator” și, prin aceasta, retroactiv. Astfel, a reținut Curtea

că singurul element de noutate al art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 îl constituie

„consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii

bunei-credințe,  într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela

al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989”.

Acest raționament

juridic al Curții Constituționale, într-un caz similar, din perspectiva

aplicării unei dispoziții legale unor situații juridice anterioare edictării

sale, justifică aplicarea aceluiași raționament și în cauza de față, în aprecierea

inexistenței elementului de noutate al motivului de nulitate introdus prin art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Deși a considerat corect

ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestora, reținând eronat că de

la regula nulității actelor de înstrăinare a imobilelor notificate, instituită

prin aceste dispoziții legale, există excepția prevăzută de art. 45 din aceeași

lege, în sensul salvării de la nulitate a contractelor încheiate cu

bună-credință.

Art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 instituie un caz special de nulitate, incident în ipoteza

încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil notificat,

anterior soluționării notificării, ceea ce este și cazul în speță.

Or, art. 45 (fost 46)

are în vedere o altă ipoteză, reglementând cauzele de nulitate a actelor juridice

de înstrăinare privind imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001,

încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi; faptul că art. 45 este

aplicabil exclusiv actelor de înstrăinare anterioare intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 rezultă, în mod neîndoielnic, din alin. final al textului,

prin care se instituie un termen special de prescripție pentru acțiunea în

nulitate, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce

presupune, în mod necesar, ca actul de înstrăinare atacat pe calea acțiunii în

nulitate să fi fost încheiat anterior acestui moment.

În speță, contractul

de vânzare-cumpărare încheiat între SC A.G. SA și SC C.M.F. SRL este ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind autentificat la data de 22

noiembrie 2002 și exclus, ca atare, de la regimul juridic în materie de nulitate

reglementat de art. 45.

Referitor la

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data perfectării contractului de

vânzare-cumpărare în discuție, susținerile recurentului-reclamant sunt întemeiate.

În speță, notificarea

formulată de reclamant cu privire la imobilul în litigiu a fost făcută în

cadrul termenului prevăzut de lege (art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma

actuală), și anume la 23 ianuarie 2002 (fila 40 dosar fond).

Înstrăinarea imobilului

către SC C.M.F. SRL a avut loc la 22 noiembrie 2002, ulterior formulării

notificării și mai înainte de rezolvarea acesteia (lipsa răspunsului la

notificare fiind motivul care a generat demersul judiciar inițiat de reclamant

în cauza pendinte), cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care

interzicea, în mod expres, efectuarea unei asemenea operațiuni juridice până la

soluționarea procedurii administrative și, dacă este cazul, și a celei

judiciare în legătură cu bunurile pretinse în temeiul legii în discuție.

Referitor la buna-credință

invocată de pârâtele cumpărătoare în legătură cu actele juridice încheiate pentru

imobilul în litigiu, această chestiune trebuie examinată nuanțat, în raport cu

poziția diferită a  SC C.M.F. SRL, respectiv a SC M.N.G. SRL, față de

interdicția legală de înstrăinare a imobilului.

În principiu,

sancțiunea nulității absolute nu poate fi înlăturată de poziția subiectivă a

părților sau a uneia dintre acestea, respectiv a cumpărătorului, la încheierea

contractului, nulitatea operând necondiționat de pretinsa bună-credință,

invocată de partea respectivă.

Cu toate acestea, în

cazul dobânditorului bunului, se acceptă că nulitatea unui act juridic este

înlăturată într-o situație de eroare comună, obștească și invincibilă, potrivit

principiului „validității aparenței în drept” („error communis facit jus”).

Acest principiu constituie o excepție de la regula „quod nullum est, nullum

producit efectum” („ceea ce este nul nu produce niciun efect”), în cazul

incidenței sale fiind înlăturate nu numai efectele nulității, ci însăși

sancțiunea respectivă. După cum susține și recurentul-reclamant, aplicarea principiului

presupune însă, pe lângă buna-credință perfectă, lipsită de orice culpă, a

dobânditorului, ca acesta să probeze că s-a aflat într-o eroare comună și

invincibilă în ceea ce privește încheierea actului juridic cu încălcarea normei

imperative al cărei destinatar este. Cu alte cuvinte, el trebuie să demonstreze

că nicio altă persoană în locul său, cu toate diligențele depuse, nu ar fi

putut cunoaște că, din anumite motive (în speță, existența notificării), bunul

respectiv nu putea să fie înstrăinat la data perfectării contractului de

vânzare-cumpărare.

În prezentul litigiu,

cumpărătoarea din actul de înstrăinare primar, intimata-pârâtă SC C.M.F. SRL a

invocat buna sa credință la contractare, susținând că nu i se poate invoca o

eventuală lipsă de diligență în actele premergătoare cumpărării imobilului, cât

timp a dobândit imobilul prin adjudecare, la licitație publică, în procedura

falimentului societății vânzătoare, aflată sub controlul judecătorului sindic

ce a încuviințat vânzarea, fapt de natură să-i întărească încrederea în

calitatea de proprietar a vânzătoarei.

Situația invocată de intimata-pârâtă

SC C.M.F. SRL nu conturează, însă, buna sa credință la contractare și, cu atât

mai puțin, eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a

vânzătoarei, ca cerințe pentru incidența excepției în discuție.

Pe acest aspect, relevant

nu este faptul că, la data autentificării actului, SC A.G. SA, vânzătoarea din

actul primar de înstrăinare atacat, avea aparența dreptului de proprietate

asupra imobilului înstrăinat, ci faptul că, la data înstrăinării către SC C.M.F.

SRL, 22 noiembrie 2002, bunul era notificat în termen legal, în temeiul Legii nr.