ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față:

Prin sentința civilă nr.

2058 din 22 noiembrie 2011, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

A respins cererea

completată, formulată de reclamanta SC R.T. SRL, împotriva pârâților Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale, și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca

fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și a

respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului împotriva chematului în garanție Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect.

Tribunalul a reținut

că acțiunea formulată, astfel cum a fost completată, se întemeiază, în primul

rând, pe garanția pentru evicțiune datorată de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, imobilul fiind preluat de stat fără titlu

valabil, precum și de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale,

care a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului în patrimoniul SC A.O. SA, autoarea reclamantei.

Potrivit art. 1336 pct.

1 și art. 1337 C. civ. (text de lege aplicabil prezentei cereri, în raport de art.

3, art. 5 alin. (1) și art. 102 alin. (1) per a contrario, art. 223 alin. (1)

din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Noului C. civ.), garanția

pentru evicțiune constituie un efect al contractului de vânzare-cumpărare,

fiind datorată de vânzător (iar nu de altă persoană) cumpărătorului.

Raportat la situația

de fapt dedusă judecății, singura persoană împotriva căreia cumpărătoarea SC R.T.

SRL putea să se îndrepte cu o cerere în despăgubire, ca urmare a evicțiunii

sale, este vânzătoarea SC A.O. SA, aceasta fiind singurul subiect de drept cu

care reclamanta SC R.T. SRL se află în raporturi contractuale cu privire la

imobil. Ori, după cum se știe, contractul nu produce efecte – în sensul strict,

de drepturi și obligații – decât între părțile contractante, nicio altă

persoană nefiind ținută să execute obligații decurgând din numitul contract de

vânzare (art. 973 C. civ.).

Drept urmare,

niciunul din cei trei pârâți nu are calitate procesuală pasivă într-o cerere

întemeiată pentru garanția pentru evicțiune, întrucât reclamanta nu se află în

raporturi contractuale directe cu aceștia, iar dreptul pozitiv nu consacră o

acțiune directă a cumpărătorului evins împotriva autorilor vânzătorului său; se

impune a se constata, în tot cazul, că o acțiune oblică nu a fost formulată,

dreptul dedus judecății fiind pretins de reclamantă în nume propriu (art. 129 alin.

(6) C. proc. civ.).

În măsura în care

reclamanta a invocat, prin cererea introductivă de instanță, și prevederile art.

48 din Legea nr. 10/2001, se constată că potrivit acestora, „chiriașii au

dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația

de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.” Acest text de lege este

vădit inaplicabil în raport de obiectul și cauza cererii. Aceeași concluzie se

impune, cu puterea evidenței, și în privința art. 20, 27 și 46 din Legea nr. 10/2001,

invocate de reclamantă în partea finală a petiției sale introductive de

instanță, aceste texte neavând incidență în privința pretențiilor ce ar putea

fi formulate de cumpărătorul unui imobil preluat de stat fără titlu valabil,

care a fost ulterior evins.

În ce privește

cererea completatoare formulată împotriva AVAS și temeiurile juridice acolo

invocate, tribunalul a constatat, după cum a rezultat și din încheierea

interlocutorie din 15 februarie 2011, că dispozițiile cuprinse în legislația

specială, invocate de reclamantă (O.U.G. nr. 88/1997, în forma anterioară Legii

nr. 137/2002; Legea nr. 137/2002) nu fundamentează un raport juridic direct

între reclamanta SC R.T. SRL și A.V.A.S., în calitate de succesoare în drepturi

al fostului Fond al Proprietății de Stat, instituția publică implicată în

privatizarea SC A.O. SA Pârâta AVAS ar fi putut fi ținută la plata

despăgubirilor prevăzute de legile speciale în materia privatizării, dar numai

către SC A.O. SA, aceasta fiind societatea comercială privatizată. Pârâta AVAS

nu are nicio obligație de plată a vreunei despăgubiri, nici de natură

contractuală, nici izvorâtă direct din lege, către SC R.T. SRL, neavând

calitate procesuală pasivă în cererea acesteia (care, tribunalul o apreciază în

sensul că, nu constituie o acțiune oblică).

După cum a reținut și

în cuprinsul încheierii interlocutorii din 15 februarie 2011, litigiul nu

privește privatizarea autoarei reclamantei, pretenția formulată nu decurge din

contractul de privatizare, și nu are ca obiect „atacarea unui act sau

operațiuni” prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997 ori de alte legi speciale privind

operațiunile de privatizare. Aceasta explică și de ce pretenția formulată,

chiar astfel cum a fost completată, nu are natură comercială, ea decurgând

dintr-o vânzare imobiliară, deci dintr-un act civil.

În ce privește

chestiunea competenței, tribunalul a observat că cererea completatoare nu putea

modifica competența instanței inițial sesizate, inclusiv în considerarea art. 181

C. proc. civ.

A rezultat, prin

urmare, că ceilalți doi pârâți, respectiv Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, nu au

calitate procesuală pasivă nici prin raportare la temeiul suplimentar invocat

în cuprinsul cererii completatoare, respectiv art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr.

88/1997. Reclamanta nu poate invoca împotriva pârâților drepturi născute din

contractul de privatizare la care nu a fost parte, pârâții neavând nicio

obligație față de reclamantă, nici în temeiul garanției de evicțiune de drept

comun, nici în temeiul art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, care privește

exclusiv contractul de vânzare de acțiuni.

Așadar, tribunalul a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a tuturor pârâților și a

respins cererea completată, ca îndreptată împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă.

Față de această

soluție dată cererii principale, de vreme ce pârâta AVAS nu a căzut în

pretenții, cererea de chemare în garanție formulată de aceasta a fost respinsă,

ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta SC R.T. SRL și pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului.

Prin decizia civilă nr.

268A din 25 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins apelurile

declarate de reclamanta SC R.T. SRL și de pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale, ca nefondate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Cererea introductivă

de instanță, promovată de reclamanta SC R.T. SRL la data de 03 august 2010, are

ca obiect obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la plata sumei reprezentând

contravaloarea imobilului situat în București, corespondent cu str. Claudiu,

imobil compus din teren în suprafață de 4356 m.p. și construcții în suprafață

de 2300 m.p.

La data de 16

noiembrie 2010, reclamanta a completat cadrul procesual pasiv, solicitând

introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului, ca succesoare în drepturi a Fondului Proprietății de Stat.

Prin cererea introductivă

de instanță reclamanta a indicat temeiul juridic al cererii, respectiv

dispozițiile art. 20, 27, 46 și 48 din Legea nr. 10/2001, art. 1336, 1337 și

1341 C. civ.

La fila 6 din dosarul

de fond a fost depusă copie după sentința civilă nr. 981/2005, irevocabilă,

pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin care a fost

admisă acțiunea formulată de reclamantele G.M., B.S.C. și D.A.D. și a fost

obligată reclamanta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul în litigiu. Rezultă din considerentele acestei sentințe că reclamanta

a fost introdusă în această cauză în urma cererii precizatoare formulate de

reclamante la 28 mai 2004.

Reclamanta a dobândit

imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC A.O. SA

în calitate de vânzător, contract aflat la filele 37 – 38 din dosarul de fond.

În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare vânzătoarea, la momentul

perfectării vânzării, 10 februarie 2000, a garantat „cumpărătoarea împotriva

oricăror evicțiuni totale sau parțiale prevăzute de art. 1337 C. civ.”.

Potrivit art. 1336 C.

civ., vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniștita folosință a

lucrului, de evicțiune totală sau parțială a lucrului vândut (art. 1337 C. civ.).

Din interpretarea acestor texte rezultă că obligația de garanție a vânzătorului

contra evicțiunii există față de cumpărător și succesorii acestuia, vânzătorul

fiind de drept obligat să răspundă față de cumpărător de evicțiunea lucrului

vândut.

În mod corect

tribunalul a analizat efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 10

februarie 2000, prin care SC A.O. SA a înstrăinat imobilul, apreciind că un

contract produce efecte între părțile contractante, reclamanta aflându-se în

raporturi contractuale doar cu vânzătoarea – art. 973 C. civ. „convențiile nu

au efect decât între părțile contractante”, conform principiului relativității

efectelor contractului.

Față de aceste

temeiuri de drept, tribunalul a reținut corect calitatea procesuală pasivă în

cauză, niciunul din cei trei pârâți neavând raporturi contractuale directe cu

reclamanta nu are căderea să stea în acest proces.

Niciunul din textele

din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă, atât prin apel cât și prin

cererea de chemare în judecată, nu au aplicabilitate în cauza pendinte,

respectiv art. 20, 27, 46 și 48, aceste texte neavând incidență asupra

pretențiilor ce ar putea fi formulate de cumpărătorul unui imobil preluat de

stat fără titlu valabil, care a fost ulterior evins și, respectiv, texte care

reglementează dreptul chiriașilor de a recupera cheltuielile făcute pentru

sporul de valoare adus imobilelor.

Curtea a constatat că

tribunalul a procedat corect în soluționarea excepțiilor, respectând

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care arată că instanța se va

pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care

fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Or, toate

excepțiile soluționate de instanță, atât prin încheierea din 15 februarie 2011

când a fost soluționată excepția necompetenței materiale invocată de apelanta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cât și prin dispozitivul

sentinței apelate, când au fost soluționate excepțiile calității procesuale

pasive a pârâților, care au fost invocate de instanță la 15 noiembrie 2011,

sunt excepții de fond, dirimante.

Excepția

necompetenței materiale invocate de apelanta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului a fost soluționată corect deoarece art. 43 alin. (3) din

O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăților comerciale, art. 40 alin.

(1) din Legea nr. 137/2002, art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu sunt

aplicabile în prezenta cauză, față de obiectul cererii de chemare în judecată –

plata unei sume de bani ca urmare a evingerii cumpărătorului. Cererea nu

privește un fapt de comerț în sensul art. 3 C. com., vânzarea unui imobil fiind

calificată întotdeauna ca un fapt civil. Contractele comerciale au ca element

definitoriu comercialitatea, în sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerț

prin care se stabilesc raporturi juridice comerciale și din care izvorăsc

obligații comerciale. Raporturile juridice stabilite între părți determină

natura civilă sau comercială a unui litigiu, dar vânzarea unui imobil

reprezintă un raport juridic civil. Cu atât mai mult, garanția pentru evicțiune

decurgând dintr-o vânzare imobiliară, este o instituție juridică de natură

civilă.

În cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 181 C. proc. civ. care arată că instanța învestită

potrivit dispozițiilor referitoare la competență după valoarea cererii rămâne

competentă să judece chiar dacă ulterior învestirii apar modificări în ceea ce

privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Cu privire la modul

de soluționare a excepției netimbrării cererii de chemare în judecată, acesta

este strâns legat de caracterul cererii introductive de instanță. În ședința

publică din 19 aprilie 2011, tribunalul a stabilit în sarcina reclamantei o

taxă judiciară de timbru în cuantum de 124.111 lei și un timbru judiciar de 5

lei, cererea de reexaminare formulată de reclamantă fiind admisă prin

încheierea din 18 mai 2011, când instanța a reținut că litigiile accesorii și

incidentale întemeiate pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001 sunt scutite

de plata taxei de timbru, atât potrivit prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr.

146/1997, cât și potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că

această critică formulată de apelanta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului nu a putut fi reținută.

Excepția prescripției

dreptului material la acțiune a fost soluționată în mod corect de instanța

fondului, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958,

termenul de prescripție fiind cel de 3 ani, care începe să curgă de la data

rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 981/2005, respectiv

22 aprilie 2010. Cum acțiunea a fost promovată la 3 august 2010, rezultă că a

fost respectat termenul general prevăzut de legiuitor.

Cu privire la

încheierea din 18 octombrie 2011, prin care s-a dispus aplicarea unei amenzi în

cuantum de 500 lei președintelui apelantei pârâte Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, în temeiul art. 108

1

pct. 1 lit. a)

C. proc. civ., Curtea a constatat că aceasta este legală. Conform textului de

lege invocat, legiuitorul sancționează cu plata unei amenzi judiciare

introducerea cu crea credință a unor cereri vădit netemeinice. Potrivit art. 129

C. proc. civ., părțile au obligația să-și exercite drepturile procedurale

conform dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., respectiv cu bună credință și

potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care

folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite

conform art. 723 alin. (2) C. proc. civ. Împotriva încheierii prin care s-a

dispus amendarea președintelui apelantei, s-a formulat cerere de reexaminare

care a fost soluționată în condițiile art. 108

5

alin. (3) C. proc.

civ., tribunalul reținând corect că persoana amendată, în calitate de

președinte, trebuie să controleze și să ia măsuri organizatorice privitor la

modul de organizare internă al Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului.

Corect a reținut

tribunalul, de asemenea, că cererea dedusă spre soluționare are caracter civil,

pretenția nedecurgând din contractul de privatizare și obiectul cauzei nu

privește atacarea unui act sau operațiuni prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997, ori

de alte legi speciale privind operațiunile de privatizare.

Curtea a constatat

că, față de natura civilă a cauzei, tribunalul a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 1336 pct. 1 și 1337 C. civ., astfel că cei trei pârâți nu au

calitate procesuală pasivă nici raportat la temeiul juridic invocat în

cuprinsul cererii completatoare, respectiv art. 32

4

alin. (6) din

O.U.G. nr. 88/1997. Cum reclamanta nu a fost parte în contractul de

privatizare, nu poate invoca drepturi născute din acest contract, pârâții

neavând nicio obligație față de reclamantă, nici în cazul garanției pentru

evicțiunea în condițiile Codului civil, nici în temeiul art. 32

4

alin.

(6) din O.U.G. nr. 88/1997 care privește exclusiv contractul de vânzare de

acțiuni.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamanta SC R.T. SRL și pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

SRL critică hotărârea atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs se invocă faptul că între Fondul Proprietății de Stat (FPS) și SC R.T. SRL

s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998,

contract prin care F.P.S, în calitate de vânzător, vindea un număr de 63.979 de

acțiuni, ce aparțineau SC A.O. SRL, la prețul de 26.100 lei fiecare, însumând

1.669.851.900 lei vechi.

La punctul 7.6. din

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998, apare

menționat și dreptul de proprietate asupra terenului în capitalul social al SC A.O.

SRL, drept care s-a transmis odată cu vânzarea acțiunilor.

Ulterior, s-a

încheiat un alt act de vânzare-cumpărare al imobilului prin care SC A.O. SRL,

în nume propriu, a transmis dreptul de proprietate, drept de proprietate care

nu-i mai aparținea, către SC R.T. SRL.

Prin urmare, prin

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998 reclamanta a

devenit proprietara imobilului, în mod greșit instanțele de fond reținând că

Fondul Proprietății de Stat (FPS), vânzătorul dreptului de proprietate, nu are

calitate procesuală în cauză.

Instanța de apel în

mod netemeinic nu s-a aplecat asupra naturii contractului de vânzare-cumpărare

încheiat ulterior între reclamantă și SC A.O. SRL, aceasta din urmă având

calitatea de neproprietar. Prin vânzarea bunului său de către o altă persoană,

adevăratul proprietar nu își pierde dreptul, iar dacă stăpânește bunul va putea

opune dreptul său de proprietar celui ce invocă drept titlu actul încheiat cu

un neproprietar.

În concluzie, dreptul

de proprietate asupra imobilului în cauză a fost transmis de 2 ori reclamantei,

o dată de către un proprietar și a doua oară de către un neproprietar, rămânând

la latitudinea reclamantei împotriva cui dorește să se îndrepte dintre cei doi,

ambii având calitatea de vânzători.

În mod netemeinic și

nelegal instanța de apel nu s-a aplecat asupra acestui punct de vedere, în

motivarea apelului neexistând nici o referire la transmiterea dreptului de

proprietate în cazul primului contract, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998.

pentru Valorificarea Activelor Statului

critică decizia pronunțată de Curtea de apel,

pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 3 și pct.

9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., având în vedere

caracterul de ordine publică al acestora, se critică soluția de respingere și,

în același timp, se reitează excepția necompetenței funcționale a instanțelor

care au pronunțat hotărârile în fond și în apel, având în vedere că aceste

litigii sunt de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor, potrivit

legislației speciale în această materie.

O altă critică

privește modul de soluționare a excepției netimbrării acțiunii reclamantei,

hotărârea atacată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 146/1997 modificată, având în vedere că cererea de chemare în judecată

a AVAS este o cerere în despăgubiri, formulată și întemeiată pe dispozițiile art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, motiv pentru care, reclamanta nu

beneficiază de scutire la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului

judiciar. În această situație se solicită să se admită excepția netimbrării, cu

consecința anulării acțiunii reclamantei, conform dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 146/1997, modificată.

Se susține, în

continuare, că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, în mod

nelegal, instanța de fond respingând și cea de apel menținând soluția de

respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în

cauză. SC R.T. SRL nu poate să invoce dispozițiile art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997, modificată, deoarece nu a avut calitatea de societate

privatizată, condiție imperativă pentru a putea solicita de la instituția

publică despăgubirile prevăzute de textul de lege susmenționat. Atât din

documentele depuse la dosar, cât și din dispozițiile legale susmenționate

rezultă că la solicitarea de despăgubiri, potrivit dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, calitate procesuală ar fi putut avea doar

societatea privatizată de AVAS, în speță SC A.O. SA, și nu un dobânditor

ulterior al imobilului, care nu a avut această calitate.

De asemenea, în mod

nelegal instanța de fond a respins și cea de apel a menținut respingerea

excepției prematurității cererii de chemare în judecată, având în vedere

caracterul comercial de litigiu între profesioniști al cererii de chemare în judecată,

nereținut de instanțele de fond și apel, deși cererea precizată de reclamantă

face referire directă la dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997,

în speță, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

La dosarul cauzei nu

există depusă dovada efectuării procedurii prealabile, procedură impusă

imperativ de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

De asemenea, în mod

nelegal instanța de fond a respins și cea de apel a menținut respingerea

excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță fiind încălcate

și dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Alte critici vizează

netemeinicia acțiunii reclamantei, hotărârea criticată fiind pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004 și a art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 15/1990.

Se susține în acest

sens, că imobilele la care face referire reclamanta nu au făcut obiectul

contractului din 09 decembrie 1998, deoarece prin acest contract au fost

vândute acțiuni și nu active.

A.V.A.S., în cadrul

activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de

privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul

societăților privatizate, ci are calitatea de acționar în numele statului la

aceste societăți, nefiind deci răspunzătoare de mișcările care au loc în

interiorul patrimoniului acestora.

În consecință, din

cele menționate rezultă că instituția implicată a vândut pachetul de acțiuni și

nu bunuri imobile, motiv pentru care cererea de chemare în judecată formulată

de SC R.T. SRL împotriva AVAS este neîntemeiată.

Totodată, hotărârea

criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002

privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul

stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții

prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va

putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Un prejudiciu

real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilului

restituit în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare

reprezentând o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere și recursul în

interesul legii pronunțat în această materie.

Examinând recursurile

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

motivele din recursul declarat de reclamanta SC R.T. SRL, Înalta Curte constată

că în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, se susține că în mod

nelegal instanța de apel, în motivarea apelului, nu a făcut nicio referire la

transmiterea dreptului de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 09 decembrie 1998.

În continuare, în

susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta reclamantă arată că între Fondul Proprietății de Stat

(FPS) și SC R.T. SRL s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din

09 decembrie 1998, contract prin care FPS, în calitate de vânzător, a vândut

doar un număr de acțiuni ce aparțineau SC A.O. SRL Ulterior s-a încheiat un alt

act de vânzare-cumpărare al imobilului, în care SC A.O. SRL, în nume propriu, a

transmis dreptul de proprietate, „drept de proprietate care nu-i mai

aparținea”, către SC R.T. SRL

Față de această

situație, se critică faptul că instanța de apel nu s-a aplecat asupra naturii

contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior între reclamantă și SC A.O.

SRL, aceasta din urmă neavând calitatea de proprietar.

De asemenea, față de

existența primului contract de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998,

s-a reținut în mod greșit faptul că Fondul Proprietății de Stat (FPS),

vânzătorul dreptului de proprietate, nu are calitate procesuală în cauză.

Recurenta reclamantă

susține că dreptul de proprietate asupra imobilului i-a fost transmis de 2 ori,

o dată de către un proprietar, a doua oară de către un neproprietar, astfel

încât rămâne la latitudinea acesteia împotriva cui dorește să se îndrepte

dintre cei doi, ambii având calitatea de vânzători.

Criticile astfel

formulate și argumentate nu pot fi primite, deoarece se constată, în primul rând,

că prin motivele de apel reclamanta SC R.T. SRL nu a invocat niciun moment că

ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în baza

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998, încheiat cu

Fondul Proprietății de Stat (FPS), în calitate de proprietar, ci dimpotrivă, a

arătat în mod expres, că a dobândit imobilul prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. „F.D.” de la SC A.O. SRL, care este

deci autoarea sa în drepturi și care, la rândul său, deținea imobilul în

proprietate în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20

septembrie 1993 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației.

Prin urmare, instanța

de apel s-a pronunțat în raport de această susținere fermă, expresă a apelantei

reclamante și, având în vedere existența contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între reclamantă și SC A.O. SRL, a constatat că, neavând raporturi

contractuale directe cu reclamanta, niciunul dintre cei trei pârâți chemați în

judecată nu are căderea să stea în acest proces.

Prin urmare,

analizând calitatea procesuală pasivă a pârâților, instanțele anterioare au

analizat natura și efectele contractului de vânzare-cumpărare din 10 februarie

2000 autentificat de B.N.P. „F.D.”, apreciind că un contract produce efecte

între părțile contractante, reclamanta aflându-se deci în raporturi

contractuale doar cu vânzătoarea – art. 973 C. civ. „convențiile nu au efect

decât între părțile contractante” - conform principiului relativității

efectelor contractului.

A susține direct în

recurs, pentru prima oară, că ar fi operat de fapt transmiterea dreptului de

proprietate către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din

09 decembrie 1998 încheiat cu Fondul Proprietății de Stat (FPS), care este

proprietarul imobilului, și nu în baza contractului de vânzare-cumpărare

încheiat la 10 februarie 2000 cu SC A.O. SRL, care este un neproprietar, și că

instanța de apel nu s-a aplecat asupra acestui punct de vedere, înseamnă a

invoca o critică omisso medio, care nu a fost formulată în apel la adresa

sentinței primei instanțe, și care nu mai poate fi formulată în recurs, fiind

inadmisibilă.

În consecință,

instanța de apel a reținut în mod judicios că reclamanta și-a întemeiat

pretențiile deduse judecății pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 10

februarie 2000, între aceasta și SC A.O. SRL, fiind aplicabil în speță, dreptul

comun în materie de evicțiune, respectiv art. 1336 și 1337 C. civ., care

consacră obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii față de

cumpărător și succesorii acestuia, vânzătorul fiind de drept obligat să

răspundă față de cumpărător de evicțiunea lucrului vândut.

De asemenea, reținând

în mod corect că un contract produce efecte decât între părțile contractante,

reclamanta aflându-se în raporturi contractuale doar cu vânzătoarea din

contract, s-a statuat că reclamanta avea posibilitatea să cheme în judecată

vânzătoarea SC A.O. SRL, deoarece, în temeiul art. 1351 C. civ., doar această

parte contractantă putea să opună mijloace și apărări prin care să înlăture

cauzele evicțiunii.

Drept

consecință, apreciind ca fiind corectă soluția de menținere a sentinței

tribunalului prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei, astfel cum a fost

completată, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă în cauză,

Înalta Curte

a constatat că nu este incident în recurs

niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate și,

având în vedere

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC R.T. SRL.

privește recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului se constată că s-au formulat o serie de critici prin care supune

controlului judiciar modul de soluționare a excepțiilor absolute invocate în

apel. În ceea ce privește excepția necompetenței funcționale a instanțelor care

au pronunțat hotărârile în fond și în apel, susținându-se că litigiul este de

competența secțiilor comerciale ale tribunalelor, potrivit legislației speciale

în această materie, s-a statuat în mod corect, că art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr.

88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, art. 40 alin. (1) din

Legea nr. 137/2002 și art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, nu

sunt aplicabile în prezenta cauză, față de obiectul cererii de chemare în

judecată, astfel cum a fost completat – plata unei sume de bani ca urmare a

evingerii cumpărătorului. Având în vedere contractul de vânzare-cumpărare din 10

februarie 2000 autentificat de B.N.P. „F.D.”, încheiat între SC A.O. SRL, în

calitate de vânzător, și reclamanta SC R.T. SRL, în calitate de cumpărător, s-a

reținut în mod corect obiectul cererii deduse judecății, constând în pretenția

ce decurge din obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii față de

cumpărător și succesorii acestuia, vânzătorul fiind de drept obligat să

răspundă față de cumpărător de evicțiunea lucrului vândut în temeiul dreptului

comun, art. 1336, 1337 C. civ. Raporturile juridice stabilite între părți

determină natura civilă sau comercială a unui litigiu, iar vânzarea unui imobil

reprezintă un raport juridic civil. Cu atât mai mult, garanția pentru evicțiune

decurgând dintr-o vânzare imobiliară, este o instituție juridică de natură

civilă. Prin urmare, litigiul nu se referă la operațiuni, acte sau drepturi în

legătură cu privatizarea, pentru a fi aplicabilă legislația specială în materia

privatizării societăților comerciale, ci la executarea obligațiilor din

contractul de vânzare-cumpărare civil, respectiv obligația vânzătorului pentru

evicțiune. În consecință, hotărârea atacată nu a fost pronunțată cu încălcarea

competenței materiale a altei instanțe, pentru a fi incident în recurs motivul

de ordine publică invocat, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

O altă critică se

referă la greșita soluționare a excepției netimbrării acțiunii reclamantei,

conform dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată.

Cu privire la modul

de soluționare a excepției netimbrării acțiunii, s-a statuat că acesta este

strâns legat de caracterul cererii introductive de instanță. În ședința publică

din 19 aprilie 2011, tribunalul a stabilit în sarcina reclamantei o taxă

judiciară de timbru în cuantum de 124.111 lei și un timbru judiciar de 5 lei,

fiind admisă însă, prin încheierea din 18 mai 2011, cererea de reexaminare

formulată de reclamantă.

Cu privire la

chestiunea timbrajului se reține, așadar, că prevederile art. 18 alin. (3) din

Legea nr. 146/1997 reglementează modalitatea de rezolvare a cererii de reexaminare

în sensul că se soluționează de către un alt complet, în camera de consiliu,

prin încheiere irevocabilă.

Față de aceste

dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a înțeles să

reglementeze o procedură specială pentru verificarea modului de stabilire a

taxei judiciare de timbru, procedură de care reclamanta a uzat, cererea de

reexaminare constituind modalitatea prin care trebuia verificată corecta

stabilire a taxei judiciare de timbru, motive pentru care instanța de recurs

urmează să respingă ca nefondată critica pe aspectul timbrajului.

Se invocă, de

asemenea, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.

32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în mod nelegal, instanța de

fond respingând și cea de apel menținând soluția de respingere a excepției

lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Sub acest aspect, s-a

reținut în mod clar, așa cum rezultă și din considerentele ce preced, că

pretenția dedusă judecății are caracter civil, decurgând din vânzarea unui imobil

printr-un contract civil și nu prin contractul de privatizare a societății

vânzătoare, obiectul cauzei privind executarea obligațiilor din contractul de

vânzare-cumpărare civil, respectiv obligația vânzătorului pentru evicțiune, și

nu operațiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea prevăzute de

O.U.G. nr. 88/1997, ori de alte legi speciale privind operațiunile de

privatizare.

De aceea, în mod

corect s-a constatat că față de natura civilă a cauzei și temeiul juridic al

cererii - art. 1336 pct. 1 și 1337 C. civ., respectiv art. 1351 C. civ.,

reclamanta justifică pe deplin calitatea procesuală activă în cauză.

Alte critici privesc

greșita respingere a excepției prematurității cererii de chemare în judecată,

având în vedere caracterul comercial de litigiu între profesioniști al

procesului, în speță nefiind îndeplinite dispozițiile art. 720

1

C.

proc. civ., cu privire la necesitatea efectuării procedurii prealabile.

Față de caracterul

civil al litigiului de față, astfel cum s-a argumentat în precedent, criticile

privind respingerea excepției prematurității cererii de chemare în judecată, în

raport de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., privind necesitatea

efectuării procedurii prealabile, sunt nefondate.

De asemenea,

criticile privind respingerea excepției prescripției dreptului material la

acțiune, în raport de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, privitoare

la termenul special de prescripție, sunt nefondate.

Excepția prescripției

dreptului material la acțiune a fost soluționată în mod corect, în raport de

dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție

fiind cel de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive și

irevocabile a sentinței civile nr. 981/2005, respectiv 22 aprilie 2010. Cum

acțiunea pendinte a fost promovată la 03 august 2010, rezultă că a fost

respectat termenul general de prescripție prevăzut de legiuitor.

În speță, obiectul

cererii de chemare în judecată (pentru evicțiune) formulată de reclamantă în

contradictoriu cu A.V.A.S., nu se referă la operațiuni, acte sau drepturi în

legătură cu privatizarea, la executarea obligațiilor din contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni al societății comerciale privatizate, respectiv

obligația vânzătorului pentru evicțiune reglementată de art. 32

4

din

O.U.G. nr.

88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998,

modificată și completată prin Legea nr. 99/1999

.

Drept urmare, în mod

corect au statuat instanțele anterioare că nu este aplicabil termenul special

de prescripție, de o lună, reglementat art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci

termenul general de prescripție, de trei ani, conform Decretului nr. 167/1958.

Referitor la

criticile privind netemeinicia acțiunii reclamantei, și care vizează fondul

cauzei, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004

și a art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, precum și încălcarea

dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru

accelerarea privatizării, se constată că soluția definitivă pronunțată față de

recurenta pârâtă, este aceea de respingere a acțiunii reclamantei ca fiind

introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Față

de această soluție, orice critică dedusă judecății care ține de fondul cauzei

este privită ca neavenită, instanțele anterioare nepronunțându-se pe fondul

litigiului.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta SC R.T. SRL și de pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 268A din 25

iunie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă, și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2013.