ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 891/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față: Prin sentința civilă nr. 2058 din 22 noiembrie 2011, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. A respins cererea completată, formulată de reclamanta SC R.T. SRL, împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva chematului în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect.

Tribunalul a reținut că acțiunea formulată, astfel cum a fost completată, se întemeiază, în primul rând, pe garanția pentru evicțiune datorată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, imobilul fiind preluat de stat fără titlu valabil, precum și de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul SC A.O. SA, autoarea reclamantei. Potrivit art. 1336 pct. 1 și art. 1337 C. civ. (text de lege aplicabil prezentei cereri, în raport de art. 3, art. 5 alin. (1) și art. 102 alin. (1) per a contrario, art. 223 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Noului C. civ.), garanția pentru evicțiune constituie un efect al contractului de vânzare-cumpărare, fiind datorată de vânzător (iar nu de altă persoană) cumpărătorului.

Raportat la situația de fapt dedusă judecății, singura persoană împotriva căreia cumpărătoarea SC R.T. SRL putea să se îndrepte cu o cerere în despăgubire, ca urmare a evicțiunii sale, este vânzătoarea SC A.O. SA, aceasta fiind singurul subiect de drept cu care reclamanta SC R.T. SRL se află în raporturi contractuale cu privire la imobil. Ori, după cum se știe, contractul nu produce efecte – în sensul strict, de drepturi și obligații – decât între părțile contractante, nicio altă persoană nefiind ținută să execute obligații decurgând din numitul contract de vânzare (art. 973 C. civ.).

Drept urmare, niciunul din cei trei pârâți nu are calitate procesuală pasivă într-o cerere întemeiată pentru garanția pentru evicțiune, întrucât reclamanta nu se află în raporturi contractuale directe cu aceștia, iar dreptul pozitiv nu consacră o acțiune directă a cumpărătorului evins împotriva autorilor vânzătorului său; se impune a se constata, în tot cazul, că o acțiune oblică nu a fost formulată, dreptul dedus judecății fiind pretins de reclamantă în nume propriu (art. 129 alin. (6) C. proc. civ.). În măsura în care reclamanta a invocat, prin cererea introductivă de instanță, și prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, se constată că potrivit acestora, „chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.” Acest text de lege este vădit inaplicabil în raport de obiectul și cauza cererii.

Aceeași concluzie se impune, cu puterea evidenței, și în privința art. 20, 27 și 46 din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă în partea finală a petiției sale introductive de instanță, aceste texte neavând incidență în privința pretențiilor ce ar putea fi formulate de cumpărătorul unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, care a fost ulterior evins. În ce privește cererea completatoare formulată împotriva AVAS și temeiurile juridice acolo invocate, tribunalul a constatat, după cum a rezultat și din încheierea interlocutorie din 15 februarie 2011, că dispozițiile cuprinse în legislația specială, invocate de reclamantă (O.U.G. nr. 88/1997, în forma anterioară Legii nr. 137/2002; Legea nr. 137/2002) nu fundamentează un raport juridic direct între reclamanta SC R.T.

SRL și A.V.A.S., în calitate de succesoare în drepturi al fostului Fond al Proprietății de Stat, instituția publică implicată în privatizarea SC A.O. SA Pârâta AVAS ar fi putut fi ținută la plata despăgubirilor prevăzute de legile speciale în materia privatizării, dar numai către SC A.O. SA, aceasta fiind societatea comercială privatizată. Pârâta AVAS nu are nicio obligație de plată a vreunei despăgubiri, nici de natură contractuală, nici izvorâtă direct din lege, către SC R.T. SRL, neavând calitate procesuală pasivă în cererea acesteia (care, tribunalul o apreciază în sensul că, nu constituie o acțiune oblică). După cum a reținut și în cuprinsul încheierii interlocutorii din 15 februarie 2011, litigiul nu privește privatizarea autoarei reclamantei, pretenția formulată nu decurge din contractul de privatizare, și nu are ca obiect „atacarea unui act sau operațiuni” prevăzute de O.U.G.

nr. 88/1997 ori de alte legi speciale privind operațiunile de privatizare. Aceasta explică și de ce pretenția formulată, chiar astfel cum a fost completată, nu are natură comercială, ea decurgând dintr-o vânzare imobiliară, deci dintr-un act civil. În ce privește chestiunea competenței, tribunalul a observat că cererea completatoare nu putea modifica competența instanței inițial sesizate, inclusiv în considerarea art. 181 C. proc. civ. A rezultat, prin urmare, că ceilalți doi pârâți, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, nu au calitate procesuală pasivă nici prin raportare la temeiul suplimentar invocat în cuprinsul cererii completatoare, respectiv art. 324 alin. (6) din O.U.G.

nr. 88/1997. Reclamanta nu poate invoca împotriva pârâților drepturi născute din contractul de privatizare la care nu a fost parte, pârâții neavând nicio obligație față de reclamantă, nici în temeiul garanției de evicțiune de drept comun, nici în temeiul art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, care privește exclusiv contractul de vânzare de acțiuni. Așadar, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a tuturor pârâților și a respins cererea completată, ca îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Față de această soluție dată cererii principale, de vreme ce pârâta AVAS nu a căzut în pretenții, cererea de chemare în garanție formulată de aceasta a fost respinsă, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC R.T. SRL și pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Prin decizia civilă nr. 268A din 25 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins apelurile declarate de reclamanta SC R.T. SRL și de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ca nefondate. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Cererea introductivă de instanță, promovată de reclamanta SC R.T.

SRL la data de 03 august 2010, are ca obiect obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale la plata sumei reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, corespondent cu str. Claudiu, imobil compus din teren în suprafață de 4356 m.p. și construcții în suprafață de 2300 m.p. La data de 16 noiembrie 2010, reclamanta a completat cadrul procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, ca succesoare în drepturi a Fondului Proprietății de Stat. Prin cererea introductivă de instanță reclamanta a indicat temeiul juridic al cererii, respectiv dispozițiile art. 20, 27, 46 și 48 din Legea nr. 10/2001, art. 1336, 1337 și 1341 C. civ.

La fila 6 din dosarul de fond a fost depusă copie după sentința civilă nr. 981/2005, irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele G.M., B.S.C. și D.A.D. și a fost obligată reclamanta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. Rezultă din considerentele acestei sentințe că reclamanta a fost introdusă în această cauză în urma cererii precizatoare formulate de reclamante la 28 mai 2004. Reclamanta a dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC A.O. SA în calitate de vânzător, contract aflat la filele 37 – 38 din dosarul de fond. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare vânzătoarea, la momentul perfectării vânzării, 10 februarie 2000, a garantat „cumpărătoarea împotriva oricăror evicțiuni totale sau parțiale prevăzute de art. 1337 C. civ.”.

Potrivit art. 1336 C. civ., vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniștita folosință a lucrului, de evicțiune totală sau parțială a lucrului vândut (art. 1337 C. civ.). Din interpretarea acestor texte rezultă că obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii există față de cumpărător și succesorii acestuia, vânzătorul fiind de drept obligat să răspundă față de cumpărător de evicțiunea lucrului vândut. În mod corect tribunalul a analizat efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 10 februarie 2000, prin care SC A.O. SA a înstrăinat imobilul, apreciind că un contract produce efecte între părțile contractante, reclamanta aflându-se în raporturi contractuale doar cu vânzătoarea – art. 973 C. civ.

„convențiile nu au efect decât între părțile contractante”, conform principiului relativității efectelor contractului. Față de aceste temeiuri de drept, tribunalul a reținut corect calitatea procesuală pasivă în cauză, niciunul din cei trei pârâți neavând raporturi contractuale directe cu reclamanta nu are căderea să stea în acest proces. Niciunul din textele din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă, atât prin apel cât și prin cererea de chemare în judecată, nu au aplicabilitate în cauza pendinte, respectiv art. 20, 27, 46 și 48, aceste texte neavând incidență asupra pretențiilor ce ar putea fi formulate de cumpărătorul unui imobil preluat de stat fără titlu valabil, care a fost ulterior evins și, respectiv, texte care reglementează dreptul chiriașilor de a recupera cheltuielile făcute pentru sporul de valoare adus imobilelor.

Curtea a constatat că tribunalul a procedat corect în soluționarea excepțiilor, respectând dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care arată că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Or, toate excepțiile soluționate de instanță, atât prin încheierea din 15 februarie 2011 când a fost soluționată excepția necompetenței materiale invocată de apelanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cât și prin dispozitivul sentinței apelate, când au fost soluționate excepțiile calității procesuale pasive a pârâților, care au fost invocate de instanță la 15 noiembrie 2011, sunt excepții de fond, dirimante.

Excepția necompetenței materiale invocate de apelanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost soluționată corect deoarece art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăților comerciale, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, față de obiectul cererii de chemare în judecată – plata unei sume de bani ca urmare a evingerii cumpărătorului. Cererea nu privește un fapt de comerț în sensul art. 3 C. com., vânzarea unui imobil fiind calificată întotdeauna ca un fapt civil. Contractele comerciale au ca element definitoriu comercialitatea, în sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerț prin care se stabilesc raporturi juridice comerciale și din care izvorăsc obligații comerciale.

Raporturile juridice stabilite între părți determină natura civilă sau comercială a unui litigiu, dar vânzarea unui imobil reprezintă un raport juridic civil. Cu atât mai mult, garanția pentru evicțiune decurgând dintr-o vânzare imobiliară, este o instituție juridică de natură civilă. În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 181 C. proc. civ. care arată că instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competență după valoarea cererii rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior învestirii apar modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect. Cu privire la modul de soluționare a excepției netimbrării cererii de chemare în judecată, acesta este strâns legat de caracterul cererii introductive de instanță.

În ședința publică din 19 aprilie 2011, tribunalul a stabilit în sarcina reclamantei o taxă judiciară de timbru în cuantum de 124.111 lei și un timbru judiciar de 5 lei, cererea de reexaminare formulată de reclamantă fiind admisă prin încheierea din 18 mai 2011, când instanța a reținut că litigiile accesorii și incidentale întemeiate pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001 sunt scutite de plata taxei de timbru, atât potrivit prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cât și potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că această critică formulată de apelanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a putut fi reținută.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată în mod corect de instanța fondului, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție fiind cel de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 981/2005, respectiv 22 aprilie 2010. Cum acțiunea a fost promovată la 3 august 2010, rezultă că a fost respectat termenul general prevăzut de legiuitor. Cu privire la încheierea din 18 octombrie 2011, prin care s-a dispus aplicarea unei amenzi în cuantum de 500 lei președintelui apelantei pârâte Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în temeiul art. 108 1 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ., Curtea a constatat că aceasta este legală. Conform textului de lege invocat, legiuitorul sancționează cu plata unei amenzi judiciare introducerea cu crea credință a unor cereri vădit netemeinice. Potrivit art. 129 C. proc. civ., părțile au obligația să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 C. proc. civ., respectiv cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite conform art. 723 alin. (2) C. proc. civ. Împotriva încheierii prin care s-a dispus amendarea președintelui apelantei, s-a formulat cerere de reexaminare care a fost soluționată în condițiile art. 108 5 alin. (3) C. proc.

civ., tribunalul reținând corect că persoana amendată, în calitate de președinte, trebuie să controleze și să ia măsuri organizatorice privitor la modul de organizare internă al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului. Corect a reținut tribunalul, de asemenea, că cererea dedusă spre soluționare are caracter civil, pretenția nedecurgând din contractul de privatizare și obiectul cauzei nu privește atacarea unui act sau operațiuni prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997, ori de alte legi speciale privind operațiunile de privatizare. Curtea a constatat că, față de natura civilă a cauzei, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1336 pct. 1 și 1337 C. civ., astfel că cei trei pârâți nu au calitate procesuală pasivă nici raportat la temeiul juridic invocat în cuprinsul cererii completatoare, respectiv art. 32 4 alin. (6) din O.U.G.

nr. 88/1997. Cum reclamanta nu a fost parte în contractul de privatizare, nu poate invoca drepturi născute din acest contract, pârâții neavând nicio obligație față de reclamantă, nici în cazul garanției pentru evicțiunea în condițiile Codului civil, nici în temeiul art. 32 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 care privește exclusiv contractul de vânzare de acțiuni. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamanta SC R.T. SRL și pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. 1. Reclamanta SC R.T. SRL critică hotărârea atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs se invocă faptul că între Fondul Proprietății de Stat (FPS) și SC R.T.

SRL s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998, contract prin care F.P.S, în calitate de vânzător, vindea un număr de 63.979 de acțiuni, ce aparțineau SC A.O. SRL, la prețul de 26.100 lei fiecare, însumând 1.669.851.900 lei vechi. La punctul 7.6. din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998, apare menționat și dreptul de proprietate asupra terenului în capitalul social al SC A.O. SRL, drept care s-a transmis odată cu vânzarea acțiunilor. Ulterior, s-a încheiat un alt act de vânzare-cumpărare al imobilului prin care SC A.O. SRL, în nume propriu, a transmis dreptul de proprietate, drept de proprietate care nu-i mai aparținea, către SC R.T.

SRL. Prin urmare, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998 reclamanta a devenit proprietara imobilului, în mod greșit instanțele de fond reținând că Fondul Proprietății de Stat (FPS), vânzătorul dreptului de proprietate, nu are calitate procesuală în cauză. Instanța de apel în mod netemeinic nu s-a aplecat asupra naturii contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior între reclamantă și SC A.O. SRL, aceasta din urmă având calitatea de neproprietar. Prin vânzarea bunului său de către o altă persoană, adevăratul proprietar nu își pierde dreptul, iar dacă stăpânește bunul va putea opune dreptul său de proprietar celui ce invocă drept titlu actul încheiat cu un neproprietar.

În concluzie, dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză a fost transmis de 2 ori reclamantei, o dată de către un proprietar și a doua oară de către un neproprietar, rămânând la latitudinea reclamantei împotriva cui dorește să se îndrepte dintre cei doi, ambii având calitatea de vânzători. În mod netemeinic și nelegal instanța de apel nu s-a aplecat asupra acestui punct de vedere, în motivarea apelului neexistând nici o referire la transmiterea dreptului de proprietate în cazul primului contract, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998. 2. Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului critică decizia pronunțată de Curtea de apel, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 3 și pct. 9 C. proc.

civ. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., având în vedere caracterul de ordine publică al acestora, se critică soluția de respingere și, în același timp, se reitează excepția necompetenței funcționale a instanțelor care au pronunțat hotărârile în fond și în apel, având în vedere că aceste litigii sunt de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor, potrivit legislației speciale în această materie. O altă critică privește modul de soluționare a excepției netimbrării acțiunii reclamantei, hotărârea atacată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 modificată, având în vedere că cererea de chemare în judecată a AVAS este o cerere în despăgubiri, formulată și întemeiată pe dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, motiv pentru care, reclamanta nu beneficiază de scutire la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar. În această situație se solicită să se admită excepția netimbrării, cu consecința anulării acțiunii reclamantei, conform dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată. Se susține, în continuare, că hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, în mod nelegal, instanța de fond respingând și cea de apel menținând soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în cauză. SC R.T. SRL nu poate să invoce dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, deoarece nu a avut calitatea de societate privatizată, condiție imperativă pentru a putea solicita de la instituția publică despăgubirile prevăzute de textul de lege susmenționat.

Atât din documentele depuse la dosar, cât și din dispozițiile legale susmenționate rezultă că la solicitarea de despăgubiri, potrivit dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, calitate procesuală ar fi putut avea doar societatea privatizată de AVAS, în speță SC A.O. SA, și nu un dobânditor ulterior al imobilului, care nu a avut această calitate. De asemenea, în mod nelegal instanța de fond a respins și cea de apel a menținut respingerea excepției prematurității cererii de chemare în judecată, având în vedere caracterul comercial de litigiu între profesioniști al cererii de chemare în judecată, nereținut de instanțele de fond și apel, deși cererea precizată de reclamantă face referire directă la dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, în speță, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. La dosarul cauzei nu există depusă dovada efectuării procedurii prealabile, procedură impusă imperativ de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. De asemenea, în mod nelegal instanța de fond a respins și cea de apel a menținut respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță fiind încălcate și dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002. Alte critici vizează netemeinicia acțiunii reclamantei, hotărârea criticată fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004 și a art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990. Se susține în acest sens, că imobilele la care face referire reclamanta nu au făcut obiectul contractului din 09 decembrie 1998, deoarece prin acest contract au fost vândute acțiuni și nu active.

A.V.A.S., în cadrul activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul societăților privatizate, ci are calitatea de acționar în numele statului la aceste societăți, nefiind deci răspunzătoare de mișcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora. În consecință, din cele menționate rezultă că instituția implicată a vândut pachetul de acțiuni și nu bunuri imobile, motiv pentru care cererea de chemare în judecată formulată de SC R.T. SRL împotriva AVAS este neîntemeiată. Totodată, hotărârea criticată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G.

nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilului restituit în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezentând o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere și recursul în interesul legii pronunțat în această materie. Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele: 1. Structurând motivele din recursul declarat de reclamanta SC R.T. SRL, Înalta Curte constată că în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, se susține că în mod nelegal instanța de apel, în motivarea apelului, nu a făcut nicio referire la transmiterea dreptului de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998. În continuare, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă arată că între Fondul Proprietății de Stat (FPS) și SC R.T. SRL s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998, contract prin care FPS, în calitate de vânzător, a vândut doar un număr de acțiuni ce aparțineau SC A.O. SRL Ulterior s-a încheiat un alt act de vânzare-cumpărare al imobilului, în care SC A.O.

SRL, în nume propriu, a transmis dreptul de proprietate, „drept de proprietate care nu-i mai aparținea”, către SC R.T. SRL Față de această situație, se critică faptul că instanța de apel nu s-a aplecat asupra naturii contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior între reclamantă și SC A.O. SRL, aceasta din urmă neavând calitatea de proprietar. De asemenea, față de existența primului contract de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998, s-a reținut în mod greșit faptul că Fondul Proprietății de Stat (FPS), vânzătorul dreptului de proprietate, nu are calitate procesuală în cauză. Recurenta reclamantă susține că dreptul de proprietate asupra imobilului i-a fost transmis de 2 ori, o dată de către un proprietar, a doua oară de către un neproprietar, astfel încât rămâne la latitudinea acesteia împotriva cui dorește să se îndrepte dintre cei doi, ambii având calitatea de vânzători.

Criticile astfel formulate și argumentate nu pot fi primite, deoarece se constată, în primul rând, că prin motivele de apel reclamanta SC R.T. SRL nu a invocat niciun moment că ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998, încheiat cu Fondul Proprietății de Stat (FPS), în calitate de proprietar, ci dimpotrivă, a arătat în mod expres, că a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. „F.D.” de la SC A.O. SRL, care este deci autoarea sa în drepturi și care, la rândul său, deținea imobilul în proprietate în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 septembrie 1993 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației.

Prin urmare, instanța de apel s-a pronunțat în raport de această susținere fermă, expresă a apelantei reclamante și, având în vedere existența contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și SC A.O. SRL, a constatat că, neavând raporturi contractuale directe cu reclamanta, niciunul dintre cei trei pârâți chemați în judecată nu are căderea să stea în acest proces. Prin urmare, analizând calitatea procesuală pasivă a pârâților, instanțele anterioare au analizat natura și efectele contractului de vânzare-cumpărare din 10 februarie 2000 autentificat de B.N.P. „F.D.”, apreciind că un contract produce efecte între părțile contractante, reclamanta aflându-se deci în raporturi contractuale doar cu vânzătoarea – art. 973 C. civ.

„convențiile nu au efect decât între părțile contractante” - conform principiului relativității efectelor contractului. A susține direct în recurs, pentru prima oară, că ar fi operat de fapt transmiterea dreptului de proprietate către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 09 decembrie 1998 încheiat cu Fondul Proprietății de Stat (FPS), care este proprietarul imobilului, și nu în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 10 februarie 2000 cu SC A.O. SRL, care este un neproprietar, și că instanța de apel nu s-a aplecat asupra acestui punct de vedere, înseamnă a invoca o critică omisso medio, care nu a fost formulată în apel la adresa sentinței primei instanțe, și care nu mai poate fi formulată în recurs, fiind inadmisibilă.

În consecință, instanța de apel a reținut în mod judicios că reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 10 februarie 2000, între aceasta și SC A.O. SRL, fiind aplicabil în speță, dreptul comun în materie de evicțiune, respectiv art. 1336 și 1337 C. civ., care consacră obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii față de cumpărător și succesorii acestuia, vânzătorul fiind de drept obligat să răspundă față de cumpărător de evicțiunea lucrului vândut. De asemenea, reținând în mod corect că un contract produce efecte decât între părțile contractante, reclamanta aflându-se în raporturi contractuale doar cu vânzătoarea din contract, s-a statuat că reclamanta avea posibilitatea să cheme în judecată vânzătoarea SC A.O.

SRL, deoarece, în temeiul art. 1351 C. civ., doar această parte contractantă putea să opună mijloace și apărări prin care să înlăture cauzele evicțiunii. Drept consecință, apreciind ca fiind corectă soluția de menținere a sentinței tribunalului prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei, astfel cum a fost completată, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă în cauză, Înalta Curte a constatat că nu este incident în recurs niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate și, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R.T. SRL. 2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se constată că s-au formulat o serie de critici prin care supune controlului judiciar modul de soluționare a excepțiilor absolute invocate în apel.

În ceea ce privește excepția necompetenței funcționale a instanțelor care au pronunțat hotărârile în fond și în apel, susținându-se că litigiul este de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor, potrivit legislației speciale în această materie, s-a statuat în mod corect, că art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 și art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, față de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completat – plata unei sume de bani ca urmare a evingerii cumpărătorului. Având în vedere contractul de vânzare-cumpărare din 10 februarie 2000 autentificat de B.N.P.

„F.D.”, încheiat între SC A.O. SRL, în calitate de vânzător, și reclamanta SC R.T. SRL, în calitate de cumpărător, s-a reținut în mod corect obiectul cererii deduse judecății, constând în pretenția ce decurge din obligația de garanție a vânzătorului contra evicțiunii față de cumpărător și succesorii acestuia, vânzătorul fiind de drept obligat să răspundă față de cumpărător de evicțiunea lucrului vândut în temeiul dreptului comun, art. 1336, 1337 C. civ. Raporturile juridice stabilite între părți determină natura civilă sau comercială a unui litigiu, iar vânzarea unui imobil reprezintă un raport juridic civil. Cu atât mai mult, garanția pentru evicțiune decurgând dintr-o vânzare imobiliară, este o instituție juridică de natură civilă.

Prin urmare, litigiul nu se referă la operațiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea, pentru a fi aplicabilă legislația specială în materia privatizării societăților comerciale, ci la executarea obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare civil, respectiv obligația vânzătorului pentru evicțiune. În consecință, hotărârea atacată nu a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a altei instanțe, pentru a fi incident în recurs motivul de ordine publică invocat, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. O altă critică se referă la greșita soluționare a excepției netimbrării acțiunii reclamantei, conform dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată. Cu privire la modul de soluționare a excepției netimbrării acțiunii, s-a statuat că acesta este strâns legat de caracterul cererii introductive de instanță.

În ședința publică din 19 aprilie 2011, tribunalul a stabilit în sarcina reclamantei o taxă judiciară de timbru în cuantum de 124.111 lei și un timbru judiciar de 5 lei, fiind admisă însă, prin încheierea din 18 mai 2011, cererea de reexaminare formulată de reclamantă. Cu privire la chestiunea timbrajului se reține, așadar, că prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 reglementează modalitatea de rezolvare a cererii de reexaminare în sensul că se soluționează de către un alt complet, în camera de consiliu, prin încheiere irevocabilă.

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a înțeles să reglementeze o procedură specială pentru verificarea modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, procedură de care reclamanta a uzat, cererea de reexaminare constituind modalitatea prin care trebuia verificată corecta stabilire a taxei judiciare de timbru, motive pentru care instanța de recurs urmează să respingă ca nefondată critica pe aspectul timbrajului. Se invocă, de asemenea, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în mod nelegal, instanța de fond respingând și cea de apel menținând soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Sub acest aspect, s-a reținut în mod clar, așa cum rezultă și din considerentele ce preced, că pretenția dedusă judecății are caracter civil, decurgând din vânzarea unui imobil printr-un contract civil și nu prin contractul de privatizare a societății vânzătoare, obiectul cauzei privind executarea obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare civil, respectiv obligația vânzătorului pentru evicțiune, și nu operațiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997, ori de alte legi speciale privind operațiunile de privatizare. De aceea, în mod corect s-a constatat că față de natura civilă a cauzei și temeiul juridic al cererii - art. 1336 pct. 1 și 1337 C. civ., respectiv art. 1351 C. civ., reclamanta justifică pe deplin calitatea procesuală activă în cauză.

Alte critici privesc greșita respingere a excepției prematurității cererii de chemare în judecată, având în vedere caracterul comercial de litigiu între profesioniști al procesului, în speță nefiind îndeplinite dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., cu privire la necesitatea efectuării procedurii prealabile. Față de caracterul civil al litigiului de față, astfel cum s-a argumentat în precedent, criticile privind respingerea excepției prematurității cererii de chemare în judecată, în raport de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., privind necesitatea efectuării procedurii prealabile, sunt nefondate. De asemenea, criticile privind respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în raport de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, privitoare la termenul special de prescripție, sunt nefondate.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată în mod corect, în raport de dispozițiile art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripție fiind cel de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 981/2005, respectiv 22 aprilie 2010. Cum acțiunea pendinte a fost promovată la 03 august 2010, rezultă că a fost respectat termenul general de prescripție prevăzut de legiuitor. În speță, obiectul cererii de chemare în judecată (pentru evicțiune) formulată de reclamantă în contradictoriu cu A.V.A.S., nu se referă la operațiuni, acte sau drepturi în legătură cu privatizarea, la executarea obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni al societății comerciale privatizate, respectiv obligația vânzătorului pentru evicțiune reglementată de art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 . Drept urmare, în mod corect au statuat instanțele anterioare că nu este aplicabil termenul special de prescripție, de o lună, reglementat art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci termenul general de prescripție, de trei ani, conform Decretului nr. 167/1958. Referitor la criticile privind netemeinicia acțiunii reclamantei, și care vizează fondul cauzei, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004 și a art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, precum și încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, se constată că soluția definitivă pronunțată față de recurenta pârâtă, este aceea de respingere a acțiunii reclamantei ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Față de această soluție, orice critică dedusă judecății care ține de fondul cauzei este privită ca neavenită, instanțele anterioare nepronunțându-se pe fondul litigiului. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC R.T. SRL și de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 268A din 25 iunie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013.