ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1009/2018

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1216 din 20 februarie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a anulat ca insuficient timbrată cererea formulată de reclamantul Muzeul Național George Enescu în contradictoriu cu pârâții Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național.

Pentru a statua astfel, Tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată sub nr. 37652/299/2011 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul Muzeul Național George Enescu a chemat în judecată pe pârâții Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național solicitând constatarea nulității absolute a convenției încheiate în data de 17 mai 1991 între pârâți cu privire la darea în folosința U.C.M.R. a unui părți din imobilul situat în xx, nr. 141, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 15214 din 20 septembrie 2016 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că valoarea obiectului acțiunii este de 7.788.810 RON.

Pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă cauza a fost înregistrată la data de 24 octombrie 2016.

Prin Sentința civilă nr. 163 din 7 decembrie 2016 Tribunalul București, secția a III-a Civilă a admis la rândul său excepția de necompetență materială și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București.

Prin Sentința civilă nr. 1/F din 12 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București .

În ședința publică din data de 17 mai 2017, Tribunalul București a pus în vedere reclamantului să achite taxa judiciară de timbru, în completare, în valoare de 78.882 RON.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu a contestat această taxă, în temeiul O.U.G. nr. 80/2013, deși avea această posibilitate.

Reținând că reclamantul Muzeul Național George Enescu nu a achitat taxa de timbru datorată, în conformitate cu art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, Tribunalul a anulat cererea de chemare în judecată ca insuficient timbrată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Muzeul Național "George Enescu", solicitând anularea hotărârii apelate și constatarea scutirii sale de la plata taxei de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1086 A din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze Minori și de Familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant Muzeul Național "George Enescu" cu sediul în București, xx nr. 141, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1216/20.02.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, cu sediul în București, sector 1 și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național cu sediul în București, sector 3.

Curtea a reținut că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei Sectorului 1 București - 7 septembrie 2011 - prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Totodată, potrivit art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013:

"Pentru cererile și acțiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc și se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor".

Curtea a reținut, totodată, că prin Decizia nr. 7/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului".

În argumentarea acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că:

"prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, conferă părții în sarcina căreia s-a stabilit obligația de timbrare o procedură clară, precisă și previzibilă de contestare a modului de stabilire a taxei de timbru sub aspectul caracterului timbrabil al cererii de chemare în judecată.

În cauză, deși reclamantul a înțeles să invoce pe calea apelului, scutirea sa de obligația de plată a taxei judiciare de timbru, în raport de prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997, cât și o greșită aplicare în cauză a acestei norme de către instanța învestită cu soluționarea fondului cererii de chemare în judecată, în considerarea argumentelor expuse pe larg de instanța supremă în Decizia în interesul legii nr. 7/2014, Curtea nu a validat aceste critici.

Astfel, în aplicarea art. 18 din Legea nr. 146/1997 (art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, cuprinzând o reglementare similară), singura cale de atac în cadrul căreia reclamantul putea invoca scutirea sa de obligația de a timbra cererea de chemare în judecată (caracterul netimbrabil al acesteia) și incidența art. 17 din Legea nr. 146/1997 în cauză, este cea a cererii de reexaminare.

Curtea nu a validat apărarea apelantului reclamant evocată la termenul din 14 decembrie 2017, în sensul că, în prima fază procesuală, nu i s-ar fi dat posibilitatea de a formula această cale de atac specială, în condițiile în care, obligația de a complini taxa achitată de reclamant inițial, cu suma de 78.882 RON, a fost stabilită de Tribunal la termenul din 17 mai 2017, fiind cunoscută de reprezentantul său la același termen, iar sentința apelată a fost pronunțată la data de 13 septembrie 2017. Așadar, în măsura în care ar fi apreciat că cererea sa era scutită la plata taxei de timbru, dat fiind că soluționarea cauzei nu s-a realizat de către Tribunalul la același termen la care s-a stabilit obligația de a se completa taxa de timbru achitată inițial, reclamantul a avut în mod obiectiv posibilitatea de a exercita calea de atac a reexaminării, atât dreptul de a exercita această cale de atac cât și termenul prescris de lege pentru formularea acesteia fiind stabilite prin legea specială.

De altfel, necunoașterea legii și a deciziilor obligatorii pronunțate de instanța supremă în această materie - a căii de atac care poate fi formulată pentru a se deduce controlului judiciar caracterul timbrabil sau nu al unei cereri de chemare în judecată - nu poate constitui un considerent suficient pentru a se putea concluziona în sens contrar, dispozițiile legale anterior evocate fiind nu doar previzibile, ci și accesibile. Curtea a reținut că, aceeași parte apelantă a uzat anterior, chiar în prezenta pricină, de calea de atac specială a reexaminării, formulând la data de 11 ianuarie 2016 o astfel de cerere în fața Judecătoriei Sectorului 1 București, ceea ce denotă cunoașterea de către apelantul reclamant a reglementărilor speciale în această materie, incidente cauzei.

A mai susținut apelantul că instanța de fond l-a obligat la plata unei taxe enorme de timbru în valoare de 78.882 RON, deși a mai timbrat o dată cererea, iar prin încheierea dată în Camera de Consiliu la 29 ianuarie 2016 Judecătoria Sectorului 1 București a admis această cerere și a stabilit că taxa datorată este de 2.611 RON.

Or, a reținut Curtea, din verificarea actelor dosarului Tribunalului București în care a fost pronunțată sentința apelată, rezultă că la stabilirea taxei de timbru în valoare de 78.882 RON, prima instanță a avut deja în vedere taxa de timbru achitată de reclamant, în valoare de 2.611 RON, acesta fiind, de altfel, și considerentul pentru care cererea de chemare în judecată a fost anulată ca insuficient timbrată, iar nu anulată ca netimbrată.

De altfel, în cuprinsul considerentelor încheierii pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București la data de 29 ianuarie 2016, s-a statuat, contrar aserțiunilor din apel, că taxa de timbru în valoare de 2.611 RON, determinată în raport de evaluarea realizată de reclamant, are doar caracter provizoriu, astfel că, întrucât evaluarea obiectului litigiului a făcut obiect al contestației, și are a se stabili prin expertiză, taxa finală datorată de acesta se va stabili, în raport de valoarea stabilită prin expertiză.

Ca urmare, în considerarea celor anterior reliefate, simplul fapt că reclamantul a achitat taxa de timbru stabilită în sarcina sa provizoriu, de către o instanța de judecată necompetentă material, nu putea avea drept consecință, imposibilitatea instanței căreia îi revenea, potrivit legii, competența de soluționare a cauzei în primă instanță, astfel cum s-a stabilit prin regulatorul de competență, să verifice dacă condițiile vizând legala sa învestire cu analiza cererii de chemare în judecată, impuse de Legea nr. 146/1997, sunt îndeplinite și de a dispune măsurile prevăzute de legea specială, în cazul în care, taxa de timbru achitată nu era apreciată a fi cea legal datorată.

Deși reclamantul a susținut că taxa stabilită în sarcina sa are un cuantum prea mare, împotriva modului în care această diferență de taxă a fost determinată, acesta ar fi avut doar posibilitatea de a formula cerere de reexaminare, omisiunea de a formula calea de atac specială prevăzută de lege în acest caz fiindu-i imputabilă.

Tot astfel, imposibilitatea de plată a acestei taxe de timbru putea fi invocată doar în calea specială a cererii de acordare a facilităților pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate, expres reglementată de art. 21 și următoarele din Legea nr. 146/1997 (art. 42 și următoarele din O.U.G. nr. 80/2013), iar nu în apel, considerentele anterior evocate fiind pe deplin aplicabile și în ipoteza omisiunii reclamantului de a uza de căile de atac speciale avute la îndemână în acest scop.

Tot astfel, raportat la obligațiile impuse instanței prin art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., Curtea nu a validat susținerile din apel vizând incidența unui motiv de nelegalitate al sentinței apelate din perspectiva motivării acesteia.

Astfel, lecturând considerentele sentinței apelate, Curtea a reținut că aceasta, deși este motivată de o manieră succintă, cuprinde argumentele de fapt esențiale care au justificat soluția adoptată, instanța de fond făcând referire la faptul că cererea de chemare în judecată este supusă obligației de a achita taxa de timbru, iar cuantumul taxei stabilite în sarcina reclamantului, în completare, nu a fost contestat în condițiile legii speciale. Or, contrar susținerilor din apel, aceste argumente răspund pe deplin apărărilor în sens contrar ale apelantului reclamant vizând scutirea sa de plată a taxei de timbru și respectiv, celor vizând stabilirea cuantumului taxei datorate în sarcina sa.

Curtea nu a validat nici critica vizând nelegalitatea sentinței apelate ca urmare a reținerii de către Tribunalul București, în considerentele sentinței apelate a incidenței art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013.

Într-adevăr, așa cum susține apelantul, această normă nu era în vigoare la data înregistrării cererii reclamantului pe rolul instanțelor de judecată, respectiv la data de 7 septembrie 2011, O.U.G. nr. 80/2013 fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 392, la data de 29 iunie 2013, iar prevederile art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013, reglementează situațiile de tranziție intervenite ca efect al adoptării acestui ultim act normativ pentru cererile și acțiunile introduse până la intrarea sa în vigoare.

În plus, așa cum rezultă neîndoielnic din această prevedere legală, art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, nu prevede sancțiunea care intervine în cazul în care reclamantul omite a se conforma obligației de a timbra stabilită în sarcina sa de către instanța de judecată, ci face trimitere la prevederile art. 200 din noul C. proc. civ., act normativ care însă nu este aplicabil în cauză, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012.

În analiza legalității sentinței apelate, Curtea a avut în vedere că prin dispozitivul acestei hotărâri s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată, iar considerentele de fapt expuse în justificarea acestei soluții, vizând neîndeplinirea de către reclamant a obligației de a completa taxa de timbru cu suma de 78.882 RON - stabilită ca reprezentând diferența între taxa definitivă datorată potrivit valorii din expertiza judiciară și taxa stabilită provizoriu, prin raportare la evaluarea inițială realizată de reclamant a obiectului litigiului prin cererea de chemare în judecată, sunt corecte și corespund stării de fapt a cauzei evidențiată de actele dosarului.

În plus, așa cum s-a arătat deja anterior, o atare obligație a fost adusă la cunoștința reclamantului încă din data de 17 mai 2017, acesta fiind reprezentat la acest termen de apărătorul său, iar pentru contestarea acestei obligații sau obținerea unor facilități de plată, acesta nu a înțeles să uzeze de căile de atac sau de mijloacele procesuale de natură a garanta și eficientiza dreptul său de acces la justiție, prevăzute de art. 18 din Legea nr. 146/1997 (similar art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013), respectiv de art. 21 și următoarele din Legea nr. 146/1997 (similar art. 42 și următoarele din O.U.G. nr. 80/2013).

Curtea a reținut că, deși s-a constatat că norma legală care stabilește sancțiunea aplicabilă în acest caz este cea înserată în art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, nu poate fi reținut un motiv de nulitate al sentinței apelate, motivarea acesteia fiind complinită prin considerentele din apel, anterior evocate, menite să expliciteze în fapt și în drept soluția primei instanțe pronunțată temeinic și legal, dar cu o motivare, în drept, necorespunzătoare.

Curtea nu a validat nici susținerea din apel vizând nesocotirea dreptului de dispoziție al reclamantului de a prețui obiectul cererii și de a estima valoarea acestuia.

În acest sens, Curtea a apreciat că principiul disponibilității, consacrat de art. 112 coroborat cu art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., are în vedere, în mod esențial, stabilirea de către reclamant a limitelor judecății în ceea ce privește obiectul litigiului și părțile acestuia.

Este real că art. 112 pct. 3 din C. proc. civ. impune în sarcina reclamantului prețuirea valorii litigiului, însă, contrar susținerilor din apel, dreptul reclamantului sub acest ultim aspect, al stabilirii valorii litigiului, nu este unul absolut și recunoscut necondiționat de legiuitor.

Astfel, Curtea a reținut că, în privința stabilirii taxei de timbru, legiuitorul a adoptat norme speciale, derogatorii de la principiul disponibilități, rațiunea avută în vedere fiind evidentă prin raportare la faptul că, de principiu, cheltuielile ocazionate de realizarea actului de justiție sunt cheltuieli publice.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997:

"valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acțiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanță ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevăzute la art. 28 alin. (2) din prezenta lege", iar potrivit art. 5 alin. (2) din Ordinul nr. 760/C din 22 aprilie 1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru:

"valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea prevăzută în acțiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanțe ca vădit derizorie, evaluarea se face pe cale de expertiză, dispusă din oficiu sau la cererea oricărei părți, taxa calculându-se la valoarea rezultată din expertiză".

Așadar, este incontestabil faptul că în temeiul acestor norme, instanța are obligația de a verifica caracterul real al evaluării realizate de reclamant în cererea de chemare în judecată și de a dispune, chiar din oficiu, administrarea unei expertize judiciare pentru stabilirea acestei valori reale a litigiului. Astfel, prin instituirea acestei norme, s-a urmărit evitarea unor acțiuni judiciare promovate, din punct de vedere al timbrajului, în frauda legii, iar raportarea la o expertiză judiciară administrată în condiții de contradictorialitate, reprezintă un criteriu obiectiv și precis, cu atât mai mult cu cât, într-o astfel de procedură, partea titulară a cererii de chemare în judecată are pe deplin respectat dreptul de a se apăra, putând formula obiecțiuni la expertiză sau combate, prin probe administrate în condiții de contradictorialitate concluziile acesteia.

Or, în cauză, reclamantul nu a formulat astfel de obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă depus în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 6 septembrie 2016.

De altfel, determinarea valorii litigiului, cu luarea în considerare a valorii actualizate a contraprestațiilor chiriașului și nu a valorii stabilite prin actul a cărui nulitate se invocă, încheiat la o dată mult anterioară momentului sesizării instanței de fond, reprezintă o chestiune litigioasă care a fost tranșată prin Sentința civilă nr. 39116/3/2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă și, ca atare, această statuare, intrată în puterea lucrului judecat, nu putea fi ignorată de către Tribunal și nici de instanța de apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurentul-reclamant Muzeul Național "George Enescu".

Recurentul susține că, instanța de apel, deși a observat că Tribunalul București, ca instanța de fond a fixat taxa de timbru în temeiul art. 33 O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a respins greșit apelul reținând că nu s-ar fi formulat cerere de reexaminare a taxei de timbru.

Arată recurentul că decizia ICCJ invocată de instanța de apel privește ipoteza în care ar fi urmat să fie cerută reexaminarea modalității în care a fost calculată matematic valoarea taxei de timbru. Or, prin apel s-a criticat o hotărâre dată cu încălcarea legii respectiv a principiului neretroactivității legii civile, solicitându-i instanței de apel să observe că prima instanță a dat o hotărâre nulă, bazată pe un text de lege care nu era în vigoare la data promovării cererii .

Susține recurentul că instanța de apel a aplicat greșit Decizia nr. 7/2011 ICCJ care privește o cu totul altă ipoteză decât aceea pentru care s-a cerut anularea pentru nelegalitate a hotărârii instanței de fond.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susținut în esență că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 întrucât acest act normativ nu era în vigoare la momentul promovării acțiunii. De asemenea s-a mai susținut că dispozițiile Deciziei nr. 7/2011 ICCJ au fost aplicate greșit în cauză.

Criticile sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a reținut că instanța de fond a menționat greșit O.U.G. nr. 80/2013 ca fiind temeiul anulării cereri ca netimbrată, legea aplicabilă fiind Legea nr. 146/1997.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că menționarea greșită a O.U.G. nr. 80/2013 de către instanța de fond nu schimbă datele problemei deoarece ambele acte normative prevăd în mod similar calea specială de urmat în situația în care partea nu este de acord cu taxa judiciară de timbru stabilită de instanță.

Elementul esențial, pentru care instanța de fond nu a făcut aplicarea textelor de lege care reglementează acordarea facilităților pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate sau reexaminarea acestora, este acela că recurentul nu a uzat de calea specială prevăzută de lege.

Înalta Curte amintește faptul că prin Decizia nr. 7/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Or, recurentul, în condițiile în care a considerat că este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, avea deschisă calea reglementată de art. 18 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cale prevăzută și de O.U.G. nr. 80/2013, respectiv formularea unei cereri de reexaminare, procedură de care aceasta însă nu a uzat.

În aceste condiții, față de dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 7/2014 date de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, criticile recurentului nu pot fi primite.

Având în vedere considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Muzeul Național "George Enescu" împotriva Deciziei civile nr. 1086 A din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2018.

Procesat de GGC - LM