ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 13/2019

Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din data de 16 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.419/187/C/2017-R, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menționată.

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și, asupra acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, denumită în continuare Legea nr. 77/2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Beiuș la 31 mai 2017, reclamanții A, B, C, D și E au chemat în judecată pe pârâta F, solicitând să se constate stingerea obligațiilor născute din Contractul de credit nr. 1.634 din 26 septembrie 2007 și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de înstrăinare a unui imobil prin transmiterea dreptului de proprietate asupra acestuia de la reclamanți la pârâtă.

În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamantul A a contractat în anul 2007 un credit de la pârâta F, în care plătitori erau B și C, iar garanți ipotecari D și E. Contractul de credit a fost încheiat pentru suma de 28.000 euro în scop de nevoi personale, fiind încheiat și un contract de ipotecă autentificat pentru garantarea restituirii creditului.

Din cauza unor probleme de natură financiară, odată cu apariția Legii nr. 77/2016, reclamanții au expediat o notificare băncii pârâte, care a fost contestată de către aceasta în Dosarul nr. 2.082/187/2016 al Judecătoriei Beiuș, în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 261/2017, prin care s-a respins contestația ca tardivă. Sentința a rămas definitivă prin neapelare.

Cu toate acestea, pârâta nu a dat curs dispozițiilor art. 7 alin. (6) din Legea nr. 77/2016, fapt ce a determinat reclamanții să promoveze prezenta acțiune, în temeiul prevederilor art. 8 din Legea nr. 77/2016.

În opinia reclamanților, orice apărare a pârâtei privind neîndeplinirea condițiilor Legii nr. 77/2016 este neavenită atât timp cât pârâta nu și-a exercitat dreptul de a contesta notificarea în termenul legal și nici nu a formulat calea de atac împotriva Sentinței nr. 261 din 16 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Beiuș.

Prin Sentința civilă nr. 821 din 27 septembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Oradea, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, reținându-se că aceștia nu au dovedit îndeplinirea condiției prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, întrucât creditul nu a vizat achiziționarea, amenajarea, construirea ori modernizarea unui imobil având destinația de locuință și nici nu a fost garantat cu un asemenea imobil. Totodată, instanța a reținut că nu sunt întrunite nici condițiile impreviziunii.

Tribunalul Bihor, prin Decizia nr. 320/LP din 26 martie 2018, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții- reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, cale de atac ce a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, solicitându-se anularea hotărârilor pronunțate și, în urma rejudecării, admiterea acțiunii reclamanților astfel cum a fost formulată.

Intimata F, prin întâmpinarea la recurs, a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului, raportat la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2018. În susținerea excepției intimata a arătat că, având în vedere dezlegarea dată de instanța supremă momentului de la care se produc efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 și raportat la data înregistrării acțiunii pe rolul Judecătoriei Beiuș - 31 mai 2017, recursul este inadmisibil.

Pentru declanșarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

În ceea ce privește primele două condiții, îndeplinirea lor este evidentă, întrucât cauza se află în curs de judecată, în faza de recurs, pe rolul Curții de Apel Oradea.

De asemenea, este îndeplinită și condiția de admisibilitate referitoare la dependența dintre lămurirea chestiunii de drept și soluționarea cauzei pe fond, întrucât de această dezlegare depinde soluționarea excepției inadmisibilității recursului în litigiul pendinte, care constituie o chestiune ce trebuie rezolvată prioritar analizei pe fond a căii de atac a recursului. Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este constantă, în sensul că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă privește o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei. În acest sens, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2018 (paragraful 136), s-a reținut că, chiar dacă obiectul sesizării privește o problemă de drept procesual, consecințele pe care le implică rezolvarea sunt apte să influențeze dezlegarea pe fond a cauzei, câtă vreme se pune în discuție însăși existența din punct de vedere juridic a respectivei căi de atac.

Or, dezlegarea chestiunii de drept în discuție are influență asupra soluționării pe fond a cauzei, dat fiind că, dacă se reține irelevanța criteriului evaluabil în bani al cererii în admisibilitatea căii de atac a recursului, devin aplicabile prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nefiind incident niciunul dintre cazurile de excepție în privința cărora legiuitorul a exclus această cale de atac. În schimb, dacă se reține relevanța criteriului valoric în admisibilitatea căii de atac a recursului, excepția inadmisibilității recursului va trebui analizată din perspectiva Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 și a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2018.

În ceea ce privește noutatea chestiunii de drept, în opinia instanței de recurs, și aceasta este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept își are izvorul într-o lege relativ recentă (Legea nr. 77/2016). Totodată, noutatea rezidă și în aceea că, drept urmare a cercetărilor din oficiu efectuate, nu a fost identificată practică judiciară consistentă în materie care să conducă la concluzia că această chestiune a fost rezolvată jurisprudențial.

Nu se poate reține nici faptul că această chestiune ar fi făcut anterior obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție. Asupra acestei probleme instanța supremă nu a statuat pe cale principală, printr-o altă hotărâre, în cadrul jurisprudenței sale. Totuși, considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul examinării altor sesizări sunt relevante în soluționarea prezentei chestiuni de drept și se impun a fi menționate.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017 a fost tratată incidental, în cuprinsul considerentelor, chestiunea în discuție (mai exact în cadrul analizei condiției referitoare la învestirea instanței de trimitere cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță), însă respectiva sesizare viza o problemă de drept diferită de cea care face obiectul prezentei întrebări prealabile.

Astfel, trebuie arătat că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017 s-a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Călărași - Secția civilă, în Dosarul nr. 2.998/202/2016, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "dispozițiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligațiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menționat și debitorii care sunt supuși în continuare unei executări silite, deși executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare."

În considerentele acestei decizii s-a reținut că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate privind soluționarea cauzei în ultimă instanță de instanța care a formulat sesizarea, iar în acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că scopul urmărit de reclamanți este acela de a se dispune de către instanță exonerarea lor de la plata datoriei rămase după vânzarea silită a imobilului, exonerare care produce efecte, așa cum prevede art. 10 alin. (1) din lege, "de la data pronunțării hotărârii judecătorești definitive", astfel încât este vorba de o acțiune în realizare, fiind evident caracterul său patrimonial și, deci, evaluabil în bani.

Instanța supremă a concluzionat că, în privința acțiunii reglementate de art. 8 din Legea nr. 77/2016, aceasta este susceptibilă de recurs din perspectiva art. 9 din Legea nr. 77/2016 și a art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, în condițiile în care legea specială nu prevede că hotărârile pronunțate de judecătorie sunt susceptibile numai de apel. De asemenea, instanța supremă a considerat recursul admisibil și prin raportare la valoarea obligației de plată, în condițiile în care valoarea obiectului cererii era, oricum, mai mare de 1.000.000 lei.

În opinia instanței de trimitere, în dezlegarea chestiunii în discuție sunt relevante și alte două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, deși la prima vedere par a nu avea nicio legătură cu prezenta chestiune, întrucât vizează acțiunile demarate în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016, totuși argumentele aduse în cuprinsul acestora ar putea fi aplicate prin analogie și în cazul acțiunilor introduse în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016.

În acest sens se invocă deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/2018 și nr. 37/2018, prin care, deși s-au respins ca inadmisibile sesizările formulate de instanțele de trimitere privind interpretarea unor dispoziții din Legea nr. 77/2016, în considerentele acestor decizii, în analiza condiției ca instanța care formulează sesizarea să judece cauza în ultimă instanță, instanța supremă a reținut că, în cauzele de natura celor în care s-au formulat trimiterile preliminare, este lipsită de relevanță valoarea creditului acordat sau a creanței de la momentul sesizării instanței.

Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că "o contestație întemeiată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 este o cerere atribuită de legiuitor printr-o lege specială, în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, în competența materială de primă instanță a judecătoriei, indiferent de valoarea litigiului.

Cum pentru stabilirea competenței de soluționare a pricinii în primă instanță nu a fost aplicat criteriul de la art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă ori cel de la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în mod consecutiv, pentru posibilitatea exercitării recursului (ca efect general al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017), de asemenea, nu era aplicabil criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii, întrucât criteriul legal de stabilire și verificare a competenței trebuie să fie același de la inițierea procesului până la soluționarea definitivă a litigiului".

Or, considerentele inserate în cuprinsul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017, pe de o parte, și al deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/2018 și nr. 37/2018, pe de altă parte, întrețin controversa asupra chestiunii în discuție, existând riscul de a se genera practică neunitară. Astfel, instanța de recurs apreciază că, deși prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017 s-a reținut că acțiunea reglementată de art. 8 este una evaluabilă în bani, instanța supremă nu a precizat în mod expres dacă această valoare a obligației de plată ce se solicită a fi stinsă are relevanță în aprecierea admisibilității căii de atac a recursului, astfel cum a făcut în cazul acțiunilor demarate în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016, prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/2018 și 37/2018.

Prin urmare, se impune lămurirea acestei chestiuni și stabilirea dacă, spre deosebire de acțiunile demarate în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016 în cazul cărora este irelevantă valoarea creditului sau a obligației de plată în aprecierea admisibilității căii de atac a recursului, în cazul acțiunilor formulate în temeiul art. 8 din aceeași lege, valoarea obligației de plată ce se dorește a fi stinsă este un criteriu care trebuie luat în considerare în analiza admisibilității recursului.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, potrivit cercetărilor întreprinse de instanța de recurs.

Reprezentantul recurenților nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii în discuție, arătând doar că se impune, pentru lămurirea întregului context legal, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la chestiunea pusă în discuție de instanța de judecată.

Intimata, prin reprezentant, a considerat că acțiunile demarate în temeiul art. 8 sunt acțiuni evaluabile în bani. Astfel, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 prezintă două proceduri diferite, respectiv în art. 7 este o procedură specială prin care banca poate paraliza de urgență efectele comunicării notificării de dare în plată, care sunt suspendarea oricărei plăți a creditorului și oricărei executări silite, iar în art. 8 este o acțiune instituită pentru debitor în cazul în care banca este invitată la un notar, nu a făcut contestație și nu dorește a semna actul de dare în plată; debitorul poate învesti instanța cu pronunțarea unei hotărâri, care să țină loc de act de dare în plată. Cele două articole sunt diferite, art. 7 nu are caracter pecuniar, fiind aferent blocării efectelor notificării de dare în plată, în schimb art. 8 reprezintă o veritabilă acțiune, o cerere de chemare în judecată, care are consecința evaluării ei pecuniare.

În opinia completului de judecată, rațiunile avute în vedere în pronunțarea deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/2018 și nr. 37/2018 (care vizau acțiunile formulate în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016) trebuie să se regăsească și în cazul de față. Independent de calificarea juridică diferită a celor două tipuri de acțiuni (neevaluabile în bani în cazul acțiunilor pornite în temeiul art. 7, respectiv evaluabile în bani în cazul celor demarate în temeiul art. 8), din interpretarea prevederilor Legii nr. 77/2016 rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere valoarea creditului ori a datoriei rămase de rambursat în stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei în primă instanță în niciuna dintre cele două situații.

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/2018 s-a reținut că "prin voința legiuitorului, în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea 77/2016, natura pricinii, iar nu valoarea litigiului, este criteriul atribuirii competenței materiale de primă instanță a judecătoriei, fiind aplicabile prevederile art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă". De asemenea, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 37/2018 s-a reținut că: "criteriul legal de stabilire și verificare a competenței trebuie să fie același de la inițierea procesului până la soluționarea definitivă a litigiului. Prin urmare, cum pentru stabilirea competenței de soluționare a pricinii în primă instanță nu a fost aplicat criteriul de la art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă ori cel de la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în mod consecutiv, pentru posibilitatea exercitării recursului (ca efect general al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017), de asemenea, nu era aplicabil criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii."

Or, instanța de recurs va observa că, la fel ca și în cazul acțiunilor pornite în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016, și în privința celor demarate în temeiul art. 8 din același act normativ, textul alin. (2) al acestui articol, care reglementează competența materială de soluționare a cauzei, este identic cu cel de la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016. Astfel, nu s-ar justifica diferența de tratament juridic între cele două tipuri de acțiuni sub aspectul căilor de atac ce pot fi exercitate în cauză.

De asemenea, și scopul urmărit de debitor prin formularea acțiunii în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016 este același cu cel avut în vedere de către debitor prin emiterea notificării împotriva căreia se poate uza ulterior de calea contestației reglementate de art. 7 din actul normativ anterior menționat - și anume constatarea stingerii obligațiilor născute din contractul de credit și transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Raportat la aceste considerente, dat fiind că, în ceea ce privește competența materială de soluționare în primă instanță a acțiunii reglementate de art. 8 din Legea nr. 77/2016, criteriul valoric nu este relevant, în mod consecutiv, urmând raționamentul reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 37/2018 și pentru posibilitatea exercitării recursului, criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii trebuie să fie, de asemenea, irelevant.

Prin urmare, punctul de vedere al completului de judecată este acela că, în cazul acțiunilor pornite în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016, nu este relevant criteriul valoric în aprecierea posibilității exercitării recursului, fiind aplicabile, în consecință, dispozițiile dreptului comun în ceea ce privește posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acțiunile demarate în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016 neregăsindu-se printre categoriile de acțiuni cu privire la care legiuitorul să fi exclus calea de atac a recursului.

Opinia majoritară a magistraților Secției a II-a civile din cadrul Curții de Apel Alba Iulia și al instanțelor din circumscripție este în sensul că, în cazul acțiunilor debitorului întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, pentru aprecierea admisibilității recursului prezintă relevanță criteriul evaluabil în bani al cererii, în contextul în care, așa cum rezultă din considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017, acțiunea este în realizare, având un caracter patrimonial și, deci, evaluabil în bani.

Punctul de vedere majoritar al judecătorilor ce activează la Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Neamț, instanță arondată Curții de Apel Bacău, este în sensul că, în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 77/2016, în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, nu prezintă relevanță criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilității exercitării recursului. La nivelul Tribunalului Bacău s-a considerat că hotărârile pronunțate de tribunale în apel în acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt susceptibile de recurs, față de considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017, respectiv paragrafele 40-42.

Judecătorii din cadrul Secției civile a Curții de Apel Brașov au opinat în sensul că recursurile sunt admisibile în litigiile privind darea în plată, respectiv în litigiile întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, criteriul evaluabil în bani al cererii de chemare în judecată fiind hotărâtor pentru aprecierea admisibilității recursului, mai ales după Decizia Curții Constituționale nr. 454/2018, atașându-se copii de pe încheierile de ședință în care s-a respins excepția inadmisibilității recursurilor.

La nivelul Curții de Apel București, atașându-se hotărâri judecătorești, s-a arătat că, în analiza posibilității exercitării recursului, prezintă relevanță criteriul evaluabil în bani al acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016.

La nivelul Curții de Apel Cluj, înaintându-se jurisprudență relevantă, într-o primă opinie, însușită unanim la nivelul Tribunalului Specializat Cluj și, majoritar, la nivelul Tribunalului Maramureș, s-a apreciat că posibilitatea exercitării recursului este determinată de criteriul evaluabil în bani al acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016.

La nivelul Curții de Apel Constanța, în opinia constantă a colectivului de judecători din cadrul Secției a II-a civile a Tribunalului Constanța, relevante în aprecierea posibilității exercitării recursului în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017 - paragrafele 36-42. Punctul de vedere majoritar al Judecătoriei Tulcea este în sensul că prezintă relevanță criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilității exercitării recursului.

Opinia unanimă a judecătorilor din cadrul Secției a II-a civile a Curții de Apel Craiova este în sensul că nu prezintă relevanță criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilității exercitării recursului, în contextul în care Legea nr. 77/2016 este lege specială, care nu a prevăzut în mod expres numai calea de atac a apelului, fiind aplicabile dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și nu cele cuprinse în art. 483 alin. (2) teza finală din același act normativ. Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secției a II-a civile a Tribunalului Gorj este în sensul că, în cazul acțiunilor pornite în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016, nu este relevant criteriul valoric în aprecierea posibilității exercitării recursului, fiind aplicabile dispozițiile dreptului comun, art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acțiunile întemeiate pe art. 8 din Legea nr. 77/2016 nefiind excluse de la exercitarea căii de atac a recursului.

Opinia judecătorilor Curții de Apel Galați este în sensul că, în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, prezintă relevanță criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilității exercitării recursului, având în vedere și considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017.

La nivelul Secției civile a Curții de Apel Iași s-a apreciat că acțiunile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt evaluabile în bani, față de considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017, în același sens pronunțându-se și Tribunalul Iași - Secția I civilă și Judecătoria Iași.

Judecătorii Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Oradea au formulat punctul de vedere exprimat în încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce face obiectul Dosarului nr. 2.917/1/2018, în sensul că: "în cazul acțiunilor pornite în temeiul art. 8 din Legea 77/2016, nu este relevant criteriul valoric în aprecierea posibilității exercitării recursului, fiind aplicabile în consecință dispozițiile dreptului comun în ceea ce privește posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acțiunile demarate în temeiul art. 8 neregăsindu-se printre categoriile de acțiuni cu privire la care legiuitorul să fi exclus calea de atac a recursului".

La nivelul Curții de Apel Pitești, punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secției civile a Tribunalului Argeș este în sensul că nu prezintă relevanță criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilității exercitării recursului. Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 77/2006, "hotărârea pronunțată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare".

La nivelul Curții de Apel Ploiești, Judecătoria Târgoviște a comunicat că judecătoriile sunt instanțe competente din punct de vedere material să soluționeze acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, legiuitorul neavând în vedere criteriul valoric pentru stabilirea competenței materiale de soluționare a acestor cereri, ci obiectul.

Curtea de Apel Suceava nu a identificat hotărâri judecătorești relevante și nu a comunicat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei cauze.

La nivelul Curții de Apel Târgu Mureș, această problemă de drept a fost dezbătută în cadrul întâlnirii profesionale pentru unificarea practicii judiciare și formarea profesională continuă din trimestrul II al anului 2018, iar opinia de principiu exprimată de judecătorii acestei instanțe este în sensul că cererile de chemare în judecată fundamentate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt evaluabile în bani, iar hotărârile pronunțate în astfel de cauze sunt susceptibile a fi atacate atât cu apel, cât și cu recurs. Însă cererile de chemare în judecată întemeiate pe dispozițiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, nefiind evaluabile în bani, nu sunt susceptibile a fi atacate cu recurs.

La nivelul Curții de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă, opinia unanimă în legătură cu chestiunea în discuție este aceea că nu prezintă relevanță criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilității exercitării recursului.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 2.705/C/3.927/III-5/2018, a arătat că nu a fost identificată practica judiciară pentru eventuala declarare a unui recurs în interesul legii.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, a admis excepția de neconstituționalitate ridicată și a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituțională.

Relevante, sub aspectul considerentelor, sunt următoarele decizii:

Prin raportul întocmit în conformitate cu prevederile art. 520 din Codul de procedură civilă s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unei chestiuni de drept.

Procedura sesizării instanței supreme în vederea pronunțării asupra unor chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă reprezintă o procedură nouă, preluată din dreptul francez, introdusă în sistemul de drept român prin actualul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, fiind reglementată în cartea a II-a - Procedura contencioasă, titlul III - Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare, capitolul II, art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare românești într-una predictibilă, care să răspundă așteptărilor rezonabile ale justițiabililor.

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, rațiunea și fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esențiale și controversate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu.

Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Cu privire la problema de drept ce se cere a fi lămurită, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, așa cum a arătat chiar instanța de trimitere, aceasta a mai făcut obiectul analizei și cu prilejul altor sesizări, chiar dacă pe cale incidentală, în etapa verificării condițiilor de admisibilitate în sesizările respective.

Astfel, prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017, nr. 6/2018 și nr. 37/2018, s-a constatat că prevederile art. 9 și, respectiv, cele ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 cuprind dispoziții legale derogatorii de la prevederile dreptului comun cuprinse în art. 461 alin. (1) din Codul de procedură civilă numai în privința termenului de exercitare a apelului.

În paragraful 51 din Decizia nr. 6/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut în mod expres faptul că: "Fiind o normă cuprinsă într-o lege specială, ea este de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, nu ar putea fi interpretată în sensul derogării de la legea generală și în ceea ce privește posibilitatea exercitării căii de atac a recursului atunci când hotărârea pronunțată în faza judecării apelului ar fi susceptibilă de o astfel de cale de atac."

În cazul analizat, titularul sesizării nu solicită de fapt interpretarea unor dispoziții legale care să comporte o reală dificultate, ci invocă necesitatea înlăturării unei pretinse controverse ce ar rezulta din considerentele unor hotărâri pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra chestiunii referitoare la relevanța criteriului evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilității exercitării recursului în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016.

Astfel, obiectul sesizării trimise de Curtea de Apel Oradea este formulat în următorii termeni: dacă, în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, prezintă relevanță criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilității exercitării recursului.

În încheierea de sesizare s-a arătat: "considerentele inserate în cuprinsul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/2017, pe de o parte, și al deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/2018 și nr. 37/2018, pe de altă parte, întrețin controversa asupra chestiunii în discuție, existând riscul de a se genera practică ne