ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 83/2018

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din data de 5 iunie 2018, în Dosarul nr. 8.793/3/2017, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Față de dispozițiile art. 15

Obiectul prezentului litigiu constă în problema diferențelor de drepturi salariale, solicitate corespunzător intervalului de trei ani ce precedă data formulării cererii de chemare în judecată (17 martie 2015), pretins a nu fi fost calculate corect, ca efect al neaplicării prevederilor Legii nr. 353/2007 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 21/2007 privind instituțiile și companiile de spectacole sau concerte, precum și desfășurarea activității de impresariat artistic (Legea nr. 353/2007), pentru intervalul 10 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2009, ceea ce a condus la o eronată stabilire a drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009) - care abrogă în mod expres dispozițiile art. 15

Prin Sentința civilă nr. 5.486 din 10 august 2017, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 8.793/3/2017, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2013 - 1 februarie 2014, invocată de pârâta Opera Națională București și, în consecință, s-au respins cererea principală și cererile de intervenție principală, ca fiind prescrise, pentru perioada 1 ianuarie 2013 - 1 februarie 2014.

Prin aceeași sentință a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Identității Naționale, invocată de către acest pârât, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A fost admisă acțiunea reclamanților, precum și cererile de intervenție principală, fiind obligată pârâta Opera Națională București să calculeze, pentru membrii de sindicat salariați, reclamanți și intervenienți, corespunzător perioadei lucrate de fiecare salariat, drepturile salariale aferente încadrării și funcțiilor ocupate, ca urmare a aplicării dispozițiilor legale înscrise succesiv în Ordonanța Guvernului nr. 21/2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 353/2007, cu modificările și completările ulterioare, Legea-cadru nr. 330/2009, Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 285/2010), Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010), Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012), Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012), Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013), Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014), Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015), în forma indicată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016) și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal- bugetare, pentru modificarea și completarea unor acte normative și pentru aplicarea unitară a dispozițiilor legale, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016) și să plătească acestora diferențele dintre drepturile salariale astfel calculate și cele efectiv încasate, începând cu data de 2 februarie 2014 și până la data de 1 martie 2017, cu excepția celor care sunt pensionați, care vor primi până la data pensionării, pentru fiecare în parte, precum și în continuare, până la intervenirea unei noi modificări legislative, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la data plății efective și la care se va calcula și se va plăti dobânda legală de la data scadenței fiecărui drept salarial și până la data plății efective.

Tribunalul București l-a obligat pe pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale să aloce fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale stabilite prin această sentință.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că, în cauză, reclamanții și intervenienții solicită ca salariul de bază să le fie calculat în conformitate cu prevederile Legii nr. 353/2007, iar acesta să fie luat în calcul la stabilirea salariilor, ulterior anului 2009.

Art. 15

Cu toate că prevederile art. 15

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (3) din Legea-cadru nr. 330/2009, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă și pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale avute în luna decembrie 2009.

Ulterior, a intervenit Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), care a abrogat Legea-cadru nr. 330/2009, însă nu s-a aplicat în ceea ce privește stabilirea salariilor de încadrare prevăzute de această lege, ci doar pentru stabilirea treptelor, respectiv gradelor, fără aplicarea salariului aferent grilei.

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul Legii nr. 285/2010 și al Legii-cadru nr. 284/2010, a fost creat un sistem unitar de salarizare pentru personalul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, realizându-se reîncadrarea în funcție, grad și gradație, pe clase de salarizare, precum și stabilirea drepturilor salariale, ținându-se seama de tranșele de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010, astfel cum prevede art. 33 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 1 al art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, pentru salarizarea pe anul 2012, iar, pentru anul 2013, potrivit art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, s-au menținut în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 și art. 3-5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012.

În anul 2014, salarizarea personalului plătit din fondurile publice s-a realizat în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 103/2013, cuantumul brut al salariilor de bază menținându-se la același nivel cu decembrie 2013, neaplicându-se valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, iar, în anul 2015, în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

La nivelul anului 2016, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 face referiri la nivelul cuantumului salariului acordat potrivit legii în luna decembrie 2015. Dar, prin apariția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 3

Pentru anul 2017, potrivit art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016), se prevede că salarizarea pe perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017 pornește de la salariile de referință din decembrie 2016, dacă salariații își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Prima instanță a arătat că referirile din textele legale mai sus menționate la drepturi de care salariații au beneficiat în luna decembrie 2009 au fost făcute de legiuitor avându-se în vedere ipoteza în care salariul din decembrie 2009 este cel stabilit conform reglementărilor legale aplicabile, și nu indiferent dacă s-a calculat sau nu corect cuantumul acestuia.

Prin urmare, s-a reținut că salariile reclamanților și intervenienților trebuiau calculate în baza actelor normative succesive de salarizare, ținându-se cont de valoarea corectă a salariului de bază, calculată în baza dispozițiilor Legii nr. 353/2007 și la nivelul anilor următori.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții Ministerul Culturii și Identității Naționale, în ceea ce privește reținerea calității sale procesuale pasive, ca efect al respingerii excepției invocate, și Opera Națională București, în ceea ce privește fondul pretențiilor formulate.

Prin Încheierea de sesizare din data de 5 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 8.793/3/2017, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a arătat că soluționarea cauzei depinde de interpretarea aplicării sau neaplicării, în situația intimaților-reclamanți, a dispozițiilor art. 15

Problema de drept este nouă, întrucât, asupra acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau ca urmare a pronunțării asupra unui recurs în interesul legii, nefăcând obiectul vreunui recurs în interesul legii în curs de soluționare, după cum rezultă din evidența consultată la data formulării întrebării.

Instanța de trimitere a considerat că cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 11 din 8 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 31 octombrie 2012, nu are nicio legătură cu obiectul pretențiilor formulate, ci se referă la situația reducerii, prin dispoziții legale exprese, a salariilor bugetarilor cu 15% și la efectul pe care această reducere l-a produs, în chestiunea salarizării bugetarilor, ulterior dispunerii sale.

Prin urmare, în Decizia nr. 11/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis cu privire la urmările produse de o reducere salarială aplicată tuturor salariaților instituțiilor bugetare, în timp ce, prin prezenta sesizare, se solicită instanței supreme să decidă cu privire la efectele neaplicării unor dispoziții legale.

Elementul de dificultate a prezentei chestiuni de drept, element ce excedează unui simplu raționament juridic, aflat în sarcina instanței de apel, constă în a se statua dacă este fundamentat juridic ceea ce susțin intimații-reclamanți, respectiv faptul că dreptul lor de a le fi calculat salariul în mod corect a supraviețuit împrejurării abrogării Legii nr. 353/2007, ca efect al prevederii art. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009, în contextul în care, asupra acestei probleme, subzistă soluții diferite, dar care apar ca fiind punctuale (iar nu la nivelul întregii țări, pentru a justifica o amploare specifică promovării unui recurs în interesul legii), dat fiind specificul instituției bugetare care figurează în calitate de pârâtă, fiind identificabile doar câteva instituții culturale purtând titulatura de "Operă" la nivelul întregii țări (București, Cluj, Iași, Timișoara, Craiova), ceea ce explică și numărul destul de redus (cel puțin până în prezent) al cererilor formulate și, pe cale de consecință, a elementelor de jurisprudență ce pot fi avute în vedere.

În egală măsură însă, fiind vorba despre o categorie socioprofesională distinctă, și anume cea a artiștilor încadrați în cadrul unor instituții de cultură, se impune a preveni o abordare viitoare neunitară, față de faptul că, în situații similare cu cea a reclamanților [situații ce pot fi lămurite prin pronunțarea asupra împrejurării aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 353/2007 și după data de 1 ianuarie 2010, ca efect al existenței art. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009] se află toți angajații instituțiilor de cultură, la nivel național (filarmonici, teatre etc.).

Prin prezenta sesizare se solicită a fi lămurită problema aplicării/supraviețuirii unei norme și după data abrogării sale, ca urmare a prevederilor cuprinse în chiar actul normativ care a dispus abrogarea celui care conține norma pretins a fi aplicabilă, din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în jurisprudența sa (Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 10 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 28 martie 2017), pronunțându-se în situații în care se solicita lămurirea incidenței și continuării aplicării dispozițiilor dintr-un ordin de ministru (este vorba despre Ordinul ministrului sănătății nr. 547/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice), dispoziții considerate caduce sau abrogate implicit (ca urmare a abrogării actului normativ în baza căruia au fost emise, respectiv a Legii-cadru nr. 330/2009), după data intrării în vigoare a unui nou act normativ, și anume data de 1 ianuarie 2011 (Legea-cadru nr. 284/2010).

De asemenea, stabilirea hotărârii de Guvern aplicabile, ca urmare a anulării de către instanțele de judecată a Hotărârii Guvernului nr. 1.672/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind evaluarea personalului artistic, tehnic și administrativ de specialitate din instituțiile de spectacole sau concerte în vederea stabilirii salariilor de bază (Hotărârea Guvernului nr. 1.672/2008), prezintă un grad de dificultate adecvat pentru a fi supus analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât se va lămuri, cu aplicabilitate la nivel național, dacă a fost vorba despre un vid legislativ și care ar fi urmările unui asemenea vid legislativ, precum și dacă, în urma anulării hotărârii Guvernului mai sus amintite, putea sau nu produce efecte Hotărârea Guvernului nr. 1.672/2008 (care a avut ca obiect modalitatea de evaluare a salariaților) până la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare, pentru instituțiile și salariații care nu au fost parte în respectiva cauză.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost depuse următoarele puncte de vedere de către părți:

Apelanta-pârâtă Opera Națională București a apreciat ca fiind întemeiată sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, susținând că acele drepturi care nu au fost acordate nu aveau cum să supraviețuiască după data de 31 decembrie 2009, iar dispozițiile legale la care se raportează intimații-reclamanți în acțiunea introductivă nu pot fi avute în vedere de către instanța de judecată.

Pentru a se putea efectua calculul în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 353/2007 este absolut necesară evaluarea salariatului, conform dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.672/2008, care însă a fost anulată, iar în lipsa normelor de evaluare, practic, nu se putea realiza calculul salariilor în condițiile legii.

Astfel, în lipsa unor norme metodologice, care să ofere în mod clar criterii concrete de individualizare a salariilor de bază ale reclamanților, potrivit anexei la Ordonanța Guvernului nr. 21/2007, și să stabilească modalitatea de eșalonare a acestora, începând cu data de 1 septembrie 2008, se poate constata că intenția legiuitorului de a reglementa o altă modalitate de salarizare decât cea consacrată prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 154/1998), pentru personalul artistic, tehnic și administrativ de specialitate din instituțiile de spectacole sau concerte, materializată prin instituirea drepturilor din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 21/2007, a rămas nefinalizată.

Din conținutul art. 15

Apelantul-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale a arătat, prin punctul de vedere formulat, că omisiunea Guvernului de a elabora noi norme metodologice pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 21/2007 echivalează cu lipsa unui cadru funcțional de stabilire concretă a salariului acestui personal, context în care majorările salariale în discuție rămân doar drepturi "virtuale".

Angajatorul nu ar fi putut aplica prevederile Hotărârii Guvernului nr. 125/1999 privind aprobarea Metodologiei pentru stabilirea normelor de evaluare a performanțelor profesionale individuale și de aplicare a criteriilor de stabilire a salariilor de bază între limite pentru instituțiile publice de cultură (Hotărârea Guvernului nr. 125/1999) în privința criteriilor de evaluare a personalului și de stabilire a salariului de bază, dat fiind că aceasta se referă la aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 154/1998, astfel încât nu poate fi utilizată drept cadru pentru un alt act normativ.

Normele metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 21/2007 au fost aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.672/2008, act administrativ care a fost anulat, cu efect retroactiv, de către instanța de contencios administrativ, prin Sentința civilă nr. 2.878 din 9 iulie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.601/2/2009, irevocabilă, iar alte norme nu au mai fost elaborate până la apariția Legii- cadru nr. 330/2009, care abrogă art. 15

În concluzie, s-a solicitat admiterea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, avându-se în vedere că instanțele au pronunțat decizii diferite chiar și cu privire la salariații aceleiași instituții, în scopul evitării apariției unei practici neunitare, învederându-se că hotărârile pronunțate sunt imposibil de pus în executare în lipsa unor norme metodologice care să ofere criterii concrete de individualizare a salariilor de bază, potrivit grilei anexă la Ordonanța Guvernului nr. 21/2007.

Intimații-reclamanți au solicitat, prin punctul de vedere formulat, să se constate că prezenta sesizare este inadmisibilă și să fie respinsă ca atare, apreciind că nu ne aflăm în ipoteza unei chestiuni de drept noi, asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu ar fi statuat.

În acest sens au învederat cele statuate prin Decizia nr. 11 din 8 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 31 octombrie 2012, precum și Decizia nr. 82 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 23 februarie 2018.

Intimații-reclamanți au susținut că Ordonanța Guvernului nr. 21/2007, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 353/2007, trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, neputând fi acceptată teza potrivit căreia nu ar putea fi pusă în aplicare în lipsa legislației secundare.

Prin urmare, în luna decembrie 2009, salariații ar fi trebuit să beneficieze de drepturile salariale prevăzute de Legea nr. 353/2007.

Completul de judecată al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a arătat că problema de drept supusă analizei se referă la împrejurarea supraviețuirii juridice a drepturilor reglementate pentru salariații din instituțiile din domeniul de activitate cultură (în speță, angajați ai Operei Naționale București) prin Legea nr. 353/2007 - rămasă neaplicată, în fapt, în perioada de până la data de 31 decembrie 2009, în ceea ce privește modul de calcul al drepturilor salariale ale angajaților Operei Naționale București - după data de 1 ianuarie 2010, ce a reprezentat momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, continuând apoi cu data intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, respectiv 1 ianuarie 2011, precum și ulterior, în intervalul 2011-2017, ca urmare a intrării succesive în vigoare a actelor normative care au privit reglementarea punctuală/anuală a salarizării personalului din instituțiile bugetare.

De asemenea, pornind de la problema datorării sau nu a acestor drepturi salariale, în prezenta cauză, s-a evidențiat și o problemă de drept subsecventă, dar aflată într-o evidentă conexiune cu dezlegarea ce se va da primei probleme de drept, și anume dacă dispozițiile Legii nr. 353/2007 trebuiau aplicate în intervalul 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2009 și, ulterior, regăsite, în concret, în modul de calcul al salariilor, după data de 1 ianuarie 2010, ce hotărâre de Guvern ar trebui avută în vedere în ceea ce privește evaluarea personalului artistic, pentru stabilirea drepturilor salariale, față de împrejurarea că Hotărârea Guvernului nr. 1.672/2008 a fost anulată (în primă instanță, de către Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 2.878 din 9 iulie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 1.601/2/2009, soluție menținută în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2.286 din 4 mai 2010), iar o altă hotărâre de Guvern nu a mai a fost ulterior emisă până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, care a abrogat dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 21/2007 (astfel cum au fost acestea modificate și completate prin Legea nr. 353/2007) în ceea ce privește instituirea sistemului derogatoriu de salarizare.

Drepturile salariale al căror izvor ar trebui căutat, conform susținerilor intimaților-reclamanți, la nivelul anului 2009, în raport cu dispozițiile art. 15

Prin urmare, la nivelul anului 2010, atunci când a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 330/2009, și prevederile art. 15

Art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009 se referă la ipoteza păstrării salariilor aflate în plată, or, așa cum s-a arătat în cele ce preced, aceste drepturi salariale, pretinse de către reclamanți abia la nivelul anului 2017, nu subzistau în plată, în mod efectiv, în cursul anului 2009, iar dreptul la acțiune al reclamanților intimați cu privire la schimbarea modului de calcul al drepturilor salariale s-a prescris, cel mai târziu, la data de 31 decembrie 2012 (față de susținerea potrivit căreia modul de calcul, reglementat prin art. 15

Numai că aceste drepturi salariale ar fi trebuit să aibă, ca justificare procesuală, exercitarea dreptului material la acțiune în privința dreptului la calcularea corectă a unor drepturi salariale în interiorul termenului de trei ani de la data aplicării actului normativ invocat ca temei al calcului, termen în care reclamanții intimați au rămas în pasivitate, astfel că, la nivelul anului 2017, o instanță judecătorească nu le mai poate recunoaște un efect (și anume, dreptul la calcularea corectă a unor drepturi salariale începând cu anul 2014) cât timp reclamanții intimați nu au acționat, în interiorul termenului legal de prescripție, în privința dreptului material la acțiune care privea chiar calculul inițial al drepturilor, chiar inexistența acestui calcul stând la baza pretinderii drepturilor în anii subsecvenți anului 2014, așa cum rezultă indubitabil din motivarea cererii de chemare în judecată din prezenta cauză.

În speță, practic, pretinderea drepturilor aferente intervalului 1 martie 2014-1 martie 2017 este rezultatul invocării "în cascadă" a unor dispoziții legale care nu au fost aplicate de la bun început, respectiv începând cu data de 1 ianuarie 2009 și care au rămas neaplicate, în privința obiectului lor, respectiv un nou mod de calcul al drepturilor salariale, pe toată perioada în care salariații puteau acționa în instanță pentru a pretinde un calcul corect al acestor drepturi, calcul ce ar fi stat la baza acordării, mai târziu, respectiv, aferent intervalului precizat în petitul cererii de chemare în judecată, a drepturilor pretinse.

În ceea ce privește invocarea de către reclamanții intimați a principiului nediscriminării s-a arătat că ar trebui să subziste o diferență nejustificată de tratament între salariații din ramura cultură care primesc drepturile salariale calculate potrivit dispozițiilor Legii nr. 353/2007 și după data de 1 ianuarie 2010 și cei care nu le primesc la fel calculate.

Or, o asemenea diferență nejustificată nu subzistă pentru că salariații din ramura cultură care primesc, în prezent, drepturile salariale calculate potrivit dispozițiilor Legii nr. 353/2007 și după data de 1 ianuarie 2010 au acționat în instanță, câștigând acest drept în urma unei hotărâri judecătorești prin care pretențiile le-au fost admise, iar nu ca urmare a interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în mod diferit, de către angajatori, după cum cei care au achitat alte drepturi salariale (mai mari decât cele acordate reclamanților intimați) au urmat o asemenea conduită pentru că au fost obligați prin hotărâri judecătorești punctuale care nu își extind efectele și asupra celor care nu au ieșit din pasivitate mai devreme (cum este și cazul reclamanților intimați din prezenta cauză care nu au acționat pe tot parcursul intervalului cuprins între 1 ianuarie 2009 și finalul anului 2012).

Nimic de natură obiectivă nu i-a împiedicat - dimpotrivă, chiar legea, respectiv Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), le permitea - pe reclamanți să își exercite dreptul de a sesiza instanța de judecată competentă în intervalul de trei ani de la data indicată chiar de reclamanții intimați ca fiind data izvorului de drept al pretențiilor formulate.

Faptul că reclamanții intimați au solicitat doar drepturile salariale aferente unui interval de trei ani, anterior datei formulării cererii de chemare în judecată, nu e definitoriu în cauză și, de altfel, a fost și infirmat, parțial, de dispozitivul sentinței pronunțate de Tribunalul București, aceștia nedeclarând apel în cauză în ceea ce privește reținerea, de către instanța de fond, pentru un anumit interval, a incidenței prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile ce au format obiectul acțiunii.

Prin acest "artificiu", reclamanții au încercat, în realitate, să își mascheze conduita pasivă în decursul intervalului amintit în considerentele ce preced - nesolicitând plata unor diferențe salariale pentru respectivul interval - în condițiile în care pretinderea și eventuala câștigare a unor diferențe de drepturi salariale pentru un interval de trei ani înseamnă, în termeni de apreciere asupra urmării unei conduite procesuale pragmatice, oricum, mai mult decât pretinderea acestora aferent unui interval mai lung care ar fi adus în discuție, mult mai evident, problema pasivității intimaților reclamanți în intervalul de trei ani de la data la care pretind că li s-a născut dreptul de a fi salarizați între alte limite decât restul personalului bugetar.

În privința celei de-a doua întrebări, aceasta ar deveni redundantă dacă Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ar aprecia punctul de vedere exprimat în cele ce preced, ca întemeiat, sau dacă ar decide, în lumina altor considerente, că reclamanții intimați nu pot pretinde, ulterior datei de 1 ianuarie 2010, ca, în calculul drepturilor lor salariale, să fie aplicat art. 15

Însă, în măsura în care Înalta Curte de Casație și Justiție va statua că prevederile art. 15

Contrar celor reținute în acest sens de către Curtea de Apel București într-o cauză similară, completul de judecată care a formulat prezenta sesizare pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, plecând de la faptul că părțile din prezenta cauză au fost terți față de litigiul soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 2.286 din 4 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1.601/2/2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, rezultă că anularea hotărârii Guvernului a produs efecte în ceea ce îi privea doar de la data pronunțării deciziei de către instanța supremă, ceea ce înseamnă că evaluarea personalului trebuia făcută, pentru anul 2009, în baza Hotărârii Guvernului nr. 1.672/2008, apelanta- pârâtă Opera Națională București neputându-se prevala de anularea hotărârii Guvernului în anul 2010, deoarece, pentru ea și pentru reclamanți, această anulare din anul 2010 a produs efecte doar pentru viitor, în timp ce obligația sa de evaluare a rămas una anuală, iar, aferent anului 2009, la finalul anului 2009 - începutul anului 2010, ea ar fi trebuit să se realizeze potrivit hotărârii Guvernului ulterior anulate.

În opinia completului de judecată al instanței de sesizare, principial, lipsa unei hotărâri a Guvernului (justificată, în prezenta cauză, în chip particular, prin cronologia evenimentelor, generată de faptul că, la data la care a produs efecte definitive anularea hotărârii Guvernului mai sus amintite, fusese deja abrogată prevederea din corpul legii care făcea utilă o astfel de hotărâre de Guvern) și/sau a unui ordin al ministrului culturii și identității naționale nu poate fi imputată salariaților și nu poate produce efecte negative - recunoscute ca legale printr-o hotărâre judecătorească - manifestate prin menținerea unui nivel de salarizare prin care, practic, nu au fost niciodată puse în aplicare dispoziții legale exprese care recunoșteau dreptul salariaților din instituțiile de cultură de a fi salarizați în mod diferit față de restul personalului din sistemul bugetar, pentru că, altminteri, s-ar recunoaște dreptul unei instituții de a nu respecta legea, prin simpla ignorare a atribuțiilor ce îi revin (respectiv atribuția de a emite o hotărâre de Guvern sau un ordin de ministru) până la momentul în care legea anterioară (nepusă, în realitate, în aplicare, tocmai ca efect al inacțiunii mai sus-amintite) ar fi abrogată.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, datele comunicate de instanțele naționale au relevat că practica judiciară identificată la nivelul Curților de Apel Brașov, Cluj, București, Târgu Mureș, Alba Iulia și Timișoara este majoritară, în sensul aplicării dispozițiilor art. 15

S-a reținut de către instanțe că Hotărârea Guvernului nr. 1.672/2008 este un act normativ cu putere inferioară Ordonanței Guvernului nr. 21/2007 și Legii nr. 353/2007, astfel că nu se poate aprecia că prevederile art. 15

În același timp s-a observat că, prin intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, s-a prevăzut ca salariile cuvenite începând cu 1 ianuarie 2010 să fie menținute în cuantumul avut la data de 31 decembrie 2009.

Astfel, s-a reținut că păstrarea în anul 2010 a salariilor din decembrie 2009 nu reprezintă un argument care să conducă la concluzia netemeiniciei acțiunii, cât timp unitățile angajatoare trebuiau să stabilească salariile potrivit Ordonanței Guvernului nr. 21/2007, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 353/2007, și nu potrivit vechilor dispoziții cuprinse în Legea nr. 154/1998 și Hotărârea Guvernului nr. 125/1999, iar drepturile salariale stabilite ulterior, în temeiul actelor normative care s-au succedat în materia salarizării, trebuiau să se raporteze la salariul calculat în modalitatea expusă anterior.

Aceeași soluție a fost pronunțată și în situația în care s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, că drepturile cuvenite salariaților pentru anul 2009 sunt cele care includ în calcul prevederile Legii nr. 353/2007, motiv pentru care s-a apreciat că și pentru anul 2010, față de dispozițiile art. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009, salariații trebuiau să beneficieze de salariul corespunzător funcției din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu Legea nr. 353/2007.

Instanțele au reținut că nu se poate afirma în mod întemeiat că nu pot fi aplicate prevederile art. 15

În opinia minoritară, soluțiile au fost de respingere a acțiunilor reclamanților, reținându-se că, în condițiile în care Hotărârea Guvernului nr. 1.672/2008 a fost anulată, pentru perioada în care art. 15

S-a apreciat că dispozițiile Legii nr. 353/2007 sunt inaplicabile, întrucât nu există o modalitate de calcul al drepturilor salariale consacrate de acest act normativ, astfel încât dreptul ce face obiectul acțiunii este un drept virtual. De asemenea, o eventuală obligație de calculare a drepturilor salariale conform art. 151 din Ordonanța Guvernului nr. 21/2007 ar fi imposibil de executat, întrucât modul de calcul nu rezultă clar din lege.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 2.391/C/3.189/III-5/2018 din 16 noiembrie 2018, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Dispozițiile Legii nr. 353/2007 și ale Ordonanței Guvernului nr. 21/2007 nu au făcut până în prezent obiectul controlului de constituționalitate.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cu