ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 653/2016

Deliberând asupra prezentului recurs, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 2.11.2012, sub nr. unic x/2/2012, reclamanta Administrația Națională "Apele Române" a solicitat - în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - suspendarea executării Deciziei nr. 11/2012 emisa de Curtea de Conturi a României, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anularea actului administrativ, precum și anularea parțială a Încheierii nr. 28/12.10.2012, emisă de către Departamentul IX din cadrul Curții de Conturi a României, prin care s-a dispus respingerea contestației administrative, anularea Deciziei nr. 11/2012 și a actului în baza căruia a fost emisă aceasta decizie, respectiv Raportul de control nr. x/27.04.2012 emis de către Curtea de Conturi a României, în ceea ce privește măsurile menționate la punctele 1.6; II.6; II. l.

Prin încheierea de ședință din 27.11.2012 a fost respinsă cererea de suspendare parțială a executării Deciziei nr. 11/2012, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta a declarat recurs, care a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 6130/12.09.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința nr. 3288 din 02.12.2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte contestația formulată de reclamanta Administrația Națională "Apele Române", a anulat parțial încheierea nr. 28 din 12.10.2012 și Decizia nr. 11/15.06.2012, emise de pârâtă, în ceea ce privește pct. I.6 și II. 1 lit. a) și a) menținut încheierea nr. 28/12.10.2012 și Decizia nr. 11/15.06.2012 în ceea ce privește pct. II. 1 lit. b)-f) și II. 6.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 28.536,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (22.000 RON, onorariu expert, și 6536,77 RON, onorariu avocat).

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că, în perioada 09.01.2012 - 30.04.2012, o echipă de auditori publici externi din cadrul Curții de Conturi a României a efectuat o verificare cu privire la "Situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului", în perioada 01.01.2011 - 31.12.2011 la Administrația Națională "Apele Române", întocmind Raportul de control nr. x/27.04.2012, prin care au constatat mai multe abateri de la legalitate și regularitate. În baza acestui Raport a fost emisă de către Curtea de Conturi a României Decizia nr. 11/2012, prin care s-au reținut abateri și s-au dispus măsuri, pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și recuperarea acestora.

A apreciat instanța că, în ceea ce privește măsura I.6 din Decizie, prin care pârâta a dispus în sarcina conducerii reclamantei obligația de a urmări și asigura atribuirea contractelor de servicii privind elaborarea de studii numai în conformitate cu procedurile prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006, este corectă susținerea reclamantei că în speță nu sunt incidente dispozițiile invocate ale O.U.G. nr. 34/2006 și nici ale H.G. nr. 925/2006, întrucât efectuarea și certificarea studiilor respective este o atribuție exclusivă a Institutului Național de Hidrologie și Gospodărirea Apelor, stabilită prin actul de înființare, fiind astfel aplicabilă excepția prevăzută la art. 15 din O.U.G. nr. 34/2006.

În ceea ce privește abaterile reținute de Curtea de Conturi la pct. 3 lit. a) din Decizia nr. 11/2012, a apreciat că în mod corect susține reclamanta, că nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional.

Pârâta nu a avut în vedere că, în urma consultărilor cu federațiile sindicale s-a decis încheierea Procesului-verbal nr. x/19.11.2009, prin care s-au stabilit modalitățile de reducere a cheltuielilor în baza dispozițiilor anterior citate. Prin urmare, reclamanta a aplicat dispozițiile art. 10 din Legea nr. 329/2009, printr-o măsură prin echivalent, împrejurare constată și de expertiza efectuată în cauză, astfel încât nu se poate retine crearea unui prejudiciu.

Referitor la celelalte abateri reținute de Curtea de Conturi la pct. 3 lit. b)-f) din Decizia nr. 11/2012, curtea a apreciat că este nerelevant faptul că salarizarea personalului ANAR se face potrivit Contractului colectiv de muncă încheiat pentru anul 2008 - 2010, completat prin actul adițional înregistrat la D.M.P.S. - București cu numărul 3295/03.06.2008, iar potrivit art. 47 alin. (4) din Contractul colectiv de muncă, salariul de bază se stabilește, în urma negocierilor, corespunzător funcției sau meseriei ocupate, în raport de complexitatea lucrărilor, gradul de răspundere, nivelul de pregătire și competența profesională privind realizarea sarcinilor, întrucât dispozițiile legale sunt obligatorii a fi aplicate de către subiecții de drept cărora li se adresează, prin urmare și pentru reclamantă, așa cum s-a reținut, indiferent de contractele colective de muncă încheiate.

Referitor la măsura dispusă la pct. II.6 din Decizie, față de constatarea că ANAR a efectuat achiziții de autoturisme și mobilier fără respectarea interdicției prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, curtea a apreciat că este neîntemeiată contestația reclamantei. Nu a reținut lipsa motivării, întrucât în actul de control s-a arătat că achizițiile de autoturisme s-au efectuat la prețuri mai mari decât cele practicate de dealerii mărcilor în cauză și fără a se urma proceduri de achiziție publică, iar în ceea ce privește mobilierul s-a menționat nerespectarea prevederilor art. 21 - 26 din O.U.G. nr. 34/2009, care se aplică și reclamantei, întrucât este finanțată integral din venituri proprii.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantă Administrația Națională "Apele Române", invocând următoarele motive:

Conform dispozițiilor art. 261 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să fie motivată, atât în fapt, cât și în drept, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a permite instanței de control să verifice legalitatea hotărârii.

Or, din cele 37 de pagini pe care sunt expuse considerentele hotărârii recurate, pe 31 dintre acestea se regăsesc susținerile pârâților, iar pe parcursul celorlalte 6 pagini, judecătorul fondului nu își argumentează concret decizia, ci se mulțumește să facă afirmații cu caracter generic.

Principala argumentație care se regăsește în cuprinsul hotărârii este aceea că ar fi nerelevant faptul că drepturile de natură salarială sunt acordate de ANAR în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat pentru anul 2008 - 2010, completat prin actul adițional înregistrat la D.M.P.S. - București cu numărul 3295/03.06.2008, "întrucât dispozițiile legale sunt obligatorii a fi aplicate de către subiecții de drept cărora li se adresează, prin urmare și pentru reclamanta, așa cum s-a reținut, indiferent de contractele colective de muncă încheiate".

Instanța nu precizează însă care sunt argumentele juridice care au fundamentat aceasta concluzie și nici de ce anumite prevederi legale aplicabile salariaților plătiți din surse bugetare ar fi aplicabile recurentei reclamante.

Nu rezultă de ce s-a apreciat că veniturile realizate de ANAR s-ar încadra în noțiunea de "venituri proprii" definită de Legea nr. 500/2002.

Mai mult decât atât, judecătorul fondului a lăsat neanalizate o serie de argumente invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, cum ar fi faptul că încheierea nr. 28/12.10.2012 emisă de Curtea de Conturi încalcă dispozițiile speciale ale pct. 223 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, care prevăd obligativitatea motivării încheierilor pronunțate de comisiile de soluționare a contestațiilor, precum și elementele pe care trebuie sa le conțină motivarea, precum și faptul că auditorii Curții de Conturi și-au depășit competența atunci când au extins perioada verificată în afara intervalului 01.01.2011 - 31.12.2011.

Măsurile dispuse de auditorii Curții de Conturi, cu precădere cele de la pct. II.1 din Decizia nr. 11 2012, vizează aspecte referitoare la așa-zisa nerespectare a dispozițiilor Legii nr. 118/2010 în cursul anului 2010.

După cum rezultă însă din analiza Raportului de control nr. x/27.04.2012, perioada aprobată pentru verificarea activității ANAR a fost 01.01.2011 - 31.12.2011, iar măsura dispusă vizează o perioadă anterioară, respectiv anul 2010.

În speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, neexistând niciun document care să permită auditorilor externi extinderea perioadei verificate. Atât Comisia de soluționare a contestațiilor, cât și instanța de fond fac trimitere în mod eronat la dispozițiile pct. 109 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități din 29.05.2014, nefiind incidentă vreuna dintre ipotezele menționate de pct. 109.

Referitor la aspectele reținute de intimata pârâtă în cadrul pct. 3 lit. b) din decizia atacată, a susținut recurenta că nu îi incumbă obligația prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 118/2010, deoarece, prin natura activităților prestate, a veniturilor încasate și prin modul de finanțare, nu se încadrează în categoria instituțiilor publice care au obligația de a declara și, respectiv, vira la bugetul statului sumele rezultate din reducerea drepturilor salariale cu 25%.

Din coroborarea textelor de lege citate în cele de mai sus reiese că, pentru ca acestea să fie aplicabile unei instituții publice, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: (1) cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații, și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în RON sau în valută, să fie stabilite în conformitate cu prevederile Legii nr. 330/2009 și (2) instituția publică să fie finanțată integral din venituri proprii, așa cum sunt definite de art. 62 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 500/2002. Or, prevederile Legii nr. 118/2010 nu îi sunt aplicabile, întrucât salarizarea personalului din cadrul Administrației Naționale "Apele Romane" nu se realizează potrivit Legii nr. 330/2009.

În vederea stabilirii clauzelor privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și a celorlalte drepturi și obligații rezultate din raporturile de muncă, între ANAR și organizațiile sindicale a fost încheiat Contractul colectiv de muncă pentru anii 2008 - 2010, completat ulterior prin actul adițional la D.M.P.S. - București cu numărul 3295/03.06.2008.

Printre dispozițiile Contractului colectiv de muncă respectiv se numără și reglementarea salarizării și a altor drepturi bănești ale personalului ANAR, aspecte stabilite prin Capitolul V din CCM 2008 - 2010.

Față de prevederile și efectele contractelor individuale de muncă încheiate între angajator și angajații săi, contractul colectiv de muncă constituie izvor de drept, aspect care reiese atât din dispozițiile art. 9 și 11 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, cât și din art. 8 din același act normativ.

Contractul colectiv de muncă este acordul de voință intervenit între angajator și salariați, reprezentați de organizațiile sindicale, generând anumite norme specifice, reprezentând sursa principală a ordinii juridice socio-profesionale.

De asemenea, ANAR nu reprezintă o instituție care se finanțează din venituri proprii în sensul dispozițiilor art. 65 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 500/2002, întrucât bugetul subscrisei se asigură din venituri realizate prin intermediul unui mecanism economic specific domeniului gospodăririi durabile a resurselor de apă.

ANAR fost înființată în 1991 ca regie autonomă, reorganizată în 1998, prin H.G. nr. 981/1998, ca o Companie Națională, din nou reorganizată sub formă de regie autonomă, prin O.U.G. nr. 10/2002 privind înființarea Administrației Naționale "Apele Romane", finalmente devenind instituție publică urmare a modificării O.U.G. nr. 107/2002 prin O.U.G. nr. 73/2005.

Prin aceste proceduri de reorganizare a ANAR a avut loc și preluarea succesivă a caracteristicilor specifice regimului juridic al acesteia, regim care îi conferă gestiune și autonomie economică, bazată pe un mecanism economic specific în domeniul gospodăririi cantitative și calitative a apelor.

Prin urmare, pe perioada pentru care a fost efectuat controlul de către reprezentanții pârâtei (ca, de altfel, și în prezent) ANAR se finanța prin aplicarea mecanismului economic specific domeniului gospodăririi durabile a resurselor de apă, reglementat atât de Anexa nr. 3 din O.U.G. nr. 107/2002, cât și de art. 80 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996.

Revenind la noțiunea de instituție publică finanțată din venituri proprii, astfel cum aceasta este definită de art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, din textul de lege respectiv rezultă că, pentru a fi calificate ca "venituri proprii", veniturile instituțiilor publice trebuie să provină din: a) chirii, b) organizarea de manifestări culturale și sportive, c) concursuri artistice, d) publicații, e) prestații editoriale, f) studii, g) proiecte, h) valorificări de produse din activități proprii sau anexe, i) prestări de servicii, j) altele asemenea.

Nu s-ar putea reține, prin raportare la niciunul dintre cazurile enumerate în cele de mai sus, că subscrisa ne încadrăm în noțiunea de instituție publică finanțată din venituri proprii în sensul Legii nr. 500/2002, din moment ce, în ceea ce privește Administrația Națională "Apele Române" precum și instituțiile subordonate, legiuitorul a înțeles să confere un regim special veniturilor din care se finanțează ANAR, veniturile acesteia provenind din aplicarea unui mecanism economic specific, ce are la baza principiul recuperării costurilor, mecanism ce include sistemul de contribuții, plăți, bonificații, tarife și penalități.

În acest context, solicităm instanței de recurs să constate caracterul nelegal al hotărârii instanței de fond în ce privește această măsură, deoarece recurentei nu îi reveneau obligațiile impuse de Legea nr. 118/2010, având în vedere că:

- veniturile proprii de care recurenta beneficiază provin din aplicarea unui mecanism economic special, respectiv din sistemul de contribuții, plăți, bonificații și penalități, ca parte a modului de finanțare a dezvoltării domeniului și de asigurare a funcționării;

- aceste venituri nu sunt incluse în categoria enunțată de legiuitor prin dispozițiile art. 62 alin. (1) lit. c) coroborate cu prevederile art. 62 alin. (2) din Legea nr. 500/2002;

- veniturile obținute de ANAR nu intră în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 118/2010 privind diminuarea drepturilor salariale ale personalului și ale Ordinului nr. 1933/2010, care instituie această obligație de reținere și virare la bugetul statului a sumelor rezultate din reducerile drepturilor salariale.

De altfel, recurenta a respectat obligațiile impuse de Legea nr. 118/2010, respectiv de a declara și de a vira la bugetul statului sumele rezultate din reducerea drepturilor salariale cu 25%, în ceea ce privește salariații încadrați în muncă în cadrul ANAR care sunt plătiți din fonduri alocate de la bugetul statului.

Intimata pârâtă nu a ținut cont de aceste plăți și, în ciuda faptului că au fost achitate contribuțiile obligatorii la data plății salariilor, având în vedere că a apreciat că aceste salarii trebuiau acordate salariaților doar în proporție de 75%, practic a solicitat încă o dată plata contribuțiilor obligatorii, respectiv asupra sumelor reprezentând reducerea cu 25%.

Or, instanța de fond nu a ținut cont nici de aceste aspecte atunci când a soluționat cauza, în cuprinsul hotărârii recurate neregăsindu-se nicio mențiune cu privire la această critică a reclamantei.

Cu privire la măsurile reținute de autoritate în cadrul pct. 3 lit. c) din decizia atacată, respectiv pct. 11.1. lit. c) din Încheierea nr. 28/12.10.2012, apreciate în mod nelegal de instanța de fond ca fiind conforme prevederilor legale, a afirmat recurenta că Decizia nr. 11/2012 este nelegală, întrucât prevederile Legii nr. 330/2009 nu îi sunt aplicabile recurentei.

În acest context, a considerat necesar să sublinieze distincția între veniturile obținute din activitățile desfășurate de ANAR și veniturile ce provin din activitățile enumerate de art. 65 alin. (2) Legea nr. 500/2002 teza finală, mai exact, "Veniturile proprii ale instituțiilor publice, finanțate potrivit art. 62 alin. (1) lit. b) și c) provin din [...] prestări servicii și altele asemenea."

Or, din moment ce personalul ANAR nu este plătit din fonduri publice, nu se poate susține temeinicia aspectelor reținute de reprezentanții Curții de Conturi referitoare la includerea în salariile de bază a sporurilor pentru vechimea în muncă mai mari de 25%, limitarea acordării numărului de zile de concediu de odihnă mai mare decât cele prevăzute în actele normative (ce vizează personalul bugetar) sau includerea unor sume în salariul de bază a unor sume reprezentând: 1/12 din cuantumul anual al primei de vacanță, 1/12 din cuantumul premiului anual și tichete de masă în sumă fixă.

Instanța de fond nu a ținut cont de aceste prevederi, ci s-a limitat la a afirma - contrar dispozițiilor legale invocate de subscrisa - că prevederile contractului colectiv de muncă ar fi contrare legislației indicate de auditorii Curții de Conturi și, deci, lipsite de orice relevanță.

Măsura dispusă de intimata pârâtă în considerarea aspectelor reținute la pct. nr. 3 lit. d) din Decizia nr. 11/2012 este nelegală, deoarece aceste obligații au fost reținute în sarcina recurentei în mod greșit de către reprezentanții Curții de Conturi.

Recurenta intră sub incidența prevederilor art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 107/2002, coroborate cu art. 80 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996 și, respectiv, ale Anexei nr. 4 din Legea nr. 107/1996, care stabilesc fără echivoc ca modalitatea de finanțare a ANAR este realizată în baza mecanismului economic specific domeniului gospodăririi cantitative și calitative a resurselor de apă, având la baza principiul recuperării costurilor privind gospodărirea apei, gestionarea durabilă a resurselor de apă, refolosirea și economisirea resurselor de apă, prin aplicarea de stimuli economici.

Prevederile legale invocate de reprezentanții Curții de Conturi a României nu pot fi incidente, din moment ce față de ANAR sunt aplicabile prevederile art. 37 C. muncii, potrivit cărora drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă.

În acest sens, sunt incidente și prevederile art. 160 coroborat cu art. 162 C. muncii, care dispun că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, respectiv că nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile.

Astfel, Contractul colectiv de muncă 2008 - 2010, astfel cum acesta a fost completat prin actul adițional înregistrat la D.M.P.S. - București cu numărul 3295/03.06.2008, stabilește că salariații au dreptul la premiul anual, acest drept fiind menținut și prin Contractul colectiv de muncă 2011 -2014, completat prin actul adițional nr. 2/2011, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă București nr. 46351/16.08.2011, la art. 58.

Măsurile reținute de intimata pârâtă în cadrul pct. 3 lit. e) din decizia atacată au fost apreciate în mod nelegal de instanța de fond ca fiind conforme prevederilor legale.

A reiterat că prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 nu sunt incidente față de recurentă, întrucât prin Legea nr. 284/2010 a avut loc abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009, de la data de 1 ianuarie 2011.

În al doilea rând, în emiterea deciziei atacate, intimata pârâtă a refuzat să ia în considerare că drepturile de natură salarială constând în sporul de fidelitate, premiile acordate cu ocazia zilei de 8 martie, Zilei Mondiale a Apei și Premiile de Crăciun au fost stabilite prin Contractul colectiv de muncă 2008 - 2010, completat cu actul adițional înregistrat la D.M.P.S. București sub numărul 3295/03.06.2008 și, respectiv, au fost menținute prin Contractul Colectiv de munca 2011 - 2014, completat prin actul adițional nr. 2/2011, înregistrat la I.T.M. București cu numărul 46351/16.08.2011.

Or, față de prevederile și efectele contractelor individuale de muncă încheiate între angajator și angajații săi, contractul colectiv de muncă constituie izvor de drept, aspect care reiese atât din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă cât și din prevederile Legii dialogului social nr. 62/2011.

Pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care s-ar considera că prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ANAR ar fi contrare dispozițiilor legale invocate de intimata pârâtă, acest aspect nu ar afecta valabilitatea clauzelor cuprinse în acesta, din moment ce nu există o hotărâre judecătorească prin care nulitatea respectivelor clauze să fie constatată.

Recurentei nu îi sunt incidente prevederile invocate de intimata pârâtă, întrucât ANAR beneficiază de o finanțare reglementată de acte normative derogatorii de la aceste dispoziții, care instituie un mecanism economic specific domeniului gospodăririi durabile a resurselor de apă, ce are la baza principiul recuperării costurilor și principiul "poluatorul plătește"

- raporturile salariale dintre ANAR și angajații săi sunt supuse prevederilor Contractelor colective de muncă încheiate pe perioadele 2008 - 2010 și 2011 - 2014, astfel cum acestea au fost completate prin actele adiționale înregistrate la instituțiile competente;

- având în vedere că nulitatea clauzelor Contractelor colective de muncă nu a fost constatată până la data prezentă de nicio instanță de judecată, acestea sunt perfect valabile, constituind izvor de drept între recurentă și salariații săi.

Cu privire la măsura de la pct. 3 lit. f) din decizia atacată, a arătat recurenta reclamantă că, într-adevăr, funcționarea ANAR este asigurata din venituri proprii, însa nu în sensul prevederilor invocate de Curtea de Conturi, prevederile art. 62 alin. (1) lit. c) și art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500 2002 nefiindu-ne aplicabile.

Veniturile obținute nu se pot încadra în prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, întrucât nu se poate considera că ANAR ar "presta servicii", deoarece prin activitățile instituției și lucrările executate se asigură satisfacerea unui interes public.

Referitor la măsura reținută la pct. II.6 din încheierea nr. 28/12.10.2012, echipa de control a constatat ca ANAR a efectuat achiziții de autoturisme și mobilier fără respectarea interdicției prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, ANAR intrând sub incidența prevederilor cap. II art. 21 - 26 din O.U.G. nr. 34/2009.

Astfel cum rezultă din cuprinsul art. 1 al actului normativ, prevederile O.U.G. nr. 34/2009 sunt aplicabile numai instituțiilor al căror buget a fost aprobat prin Legea Bugetului de stat nr. 18/2009. Or, ANAR nu face parte din aceasta categorie de instituții.

Nici argumentul invocat de Curtea de Conturi și confirmat de instanța de fond în sensul că recurenta reclamantă ar intra sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 34/2009 prin prisma prevederilor art. 21 lit. c), nu) este corect din punct de vedere juridic.

Chiar dacă dispozițiile art. 21 lit. c) din O.U.G. nr. 34/2009 fac vorbire despre instituții finanțate din venituri proprii, este evident că ANAR nu intră nici în categoria acestui tip de instituții. Este adevărat că O.U.G. nr. 34/2009 nu definește sintagma "venituri proprii", însă dat fiind că suntem în prezența unui act normativ care reglementează modalitatea de cheltuire a banilor publici, este evident că sintagma "venituri proprii" are semnificația dată de art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. De altfel și instanța de fond a apreciat în același sens cu privire la semnificația acestui termen, dat fiind ca în motivarea deciziei a făcut trimitere la prevederile acestei legi.

Eroarea constă însă în interpretarea acestui articol, prin raportare la specificul activității desfășurate de ANAR și totodată la prevederile legale cu caracter specific care îi reglementează activitatea și cu privire la care am dezvoltat raționamentul juridic care demonstrează că veniturile proprii realizate de ANAR nu intră în categoria celor avute în vedere de Legea nr. 500/2002, atât în motivele de recurs, cât și în faza procesuală fond.

În ceea ce privește mobilierul, acesta a fost prevăzut în devizul instituției de la sediul secundar, astfel încât, chiar dacă s-ar reține că recurenta reclamantă intră sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 34/2009, îi sunt aplicabile prevederile de la art. 24 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 34/2009 care prevede că "(3) fac excepție de la prevederile alin. (1) și (2): c) obiectivele de investiții cu punere în funcțiune după data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu condiția ca în devizul general al lucrării acestea să fi fost prevăzute ca primă dotare."

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 și 9, art. 304<SUP>1</SUP> și următoarele din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010, Legea nr. 118/2010, O.U.G. nr. 107 2002. Legea-cadru nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 329/2009, Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, Legea dialogului social nr. 62/2011, Legea apelor nr. 107/1996. Legea finanțelor publice nr. 500/2002, O.U.G. nr. 73/2005, Legea nr. 310/2004. Legea nr. 400/2005, Directiva 2000/60/CE de stabilire a unui cadru de politica comunitară în domeniul apei, precum și orice alte prevederi invocate în cuprinsul prezentelor motive de recurs.

În recursul său, recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României a criticat pentru nelegalitate hotărârea pronunțată de instanța de fond, pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., astfel:

ANAR a achiziționat de la Institutul Național de Hidrologie și Gospodărirea Apelor o serie de studii în sumă totală de 4.317.000 RON fără aplicarea procedurilor prevăzute de legislația referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică și fără a se încheia un contract de achiziție publică, încălcându-se, astfel, prevederile O.U.G. nr. 34/2006 și ale H.G. nr. 925/2006.

Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că susținerile ANAR referitoare la exclusivitatea atribuțiilor Institutului Național de Hidrologie și Gospodărirea Apelor în prestarea unor servicii de această natură nu au un temei legal, întrucât acest Institut nu mai există încă din anul 2004, fiind reorganizat prin înființarea Administrației Naționale de Meteorologie în baza dispozițiilor Legii nr. 216/2004.

În considerentele hotărârii instanța face trimitere la actul în baza căruia a fost înființată Compania Națională "Institutul Național de Meteorologie, Hidrologie și Gospodărire a Apelor" - S.A., fără însă a îl indica, în aceste condiții trebuie să precizăm că Institutul a fost înființat prin H.G. nr. 980/1998, iar dispozițiile acestui act normativ au fost abrogate în mod expres prin art. 17 din Legea nr. 216/2004.

Astfel, în urma verificărilor efectuate la ANAR, echipa de audit a constatat neaplicarea diminuării cu 15,5% a cheltuielilor de personal în lunile noiembrie și decembrie 2009, conform prevederilor art. 10 din Legea nr. 329/2009, reținând că nu a respectat prevederile "art. 10, alin. (3), în fapt, ANAR se referă la alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, potrivit cărora:

"(1) În vederea încadrării în constrângerile bugetare determinate de situația de criză economică, în perioada octombrie- decembrie 2009, conducătorii autorităților și instituțiilor publice, indiferent de modul de finanțare, au obligația de a diminua cheltuielile de personal, în medie cu 15,5% lunar, prin aplicarea uneia dintre următoarele măsuri:

a) să acorde personalului propriu, indiferent de statutul acestuia, zile libere fără plată pentru o perioadă de până la 10 zile lucrătoare;

b) să reducă programul de lucru;

c) să dispună o măsură ce combină alternativele prevăzute la lit. a) și b);

d) altă măsură cu efect echivalent".

A fost administrată în cauză proba cu expertiză contabilă, fiind încuviințat și obiectivul propus pentru măsura de la pct. II.l din Decizia nr. 11/2012, respectiv de a se stabili de către expert "Dacă ANAR a aplicat diminuarea prevăzută de lege cu 15,5% a cheltuielilor de personal în lunile noiembrie și decembrie 2009."

Concluziile cu privire la obiectivul propus au fost că, "pentru a acoperi diferența nereținută la timp, a fost reținută din salariile aferente lunii noiembrie 2012 (ulterior controlului Curții de Conturi) suma de 177.787 RON."

Curtea de Conturi a României, prin obiecțiunile formulate la expertiză, a învederat instanței de fond unele aspecte, care însă nu au fost reținute la soluționarea cauzei.

Instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii faptul că ANAR a aplicat măsura de reducere a cheltuielilor de personal "prin diminuarea (cu un procent de 31%) a fondului de premiere alocat pentru anul 2008, fiind astfel aplicată reducerea de 15,5% pentru luna noiembrie, respectiv 5,5% pentru luna decembrie, deși prevederea legală impunea diminuarea cheltuielilor "în perioada octombrie - decembrie 2009". Fondul de premiere aferent anului 2008 nu afecta cheltuielile perioadei vizate, chiar dacă plățile urmau a fi efectuate în acest interval de timp, rezultă că diminuarea fondului nu răspunde cerinței legale.

A arătat recurenta pârâtă că nu poate fi considerată "parte care cade în pretenții", pentru că litigiul s-a născut din exercitarea atribuțiilor specifice și misiunii pe care o îndeplinește care constă în garantarea legalității cheltuirii banului public, în egală măsură în care Curtea Constituțională, garantează supremația Constituției.

Aceasta este și rațiunea pentru care legislația privind taxele judiciare de timbru (atât Legea nr. 146/1997 cât și ulterior O.U.G. nr. 80/2013), scutește Curtea de Conturi de la plata taxei de timbru.

Mutatis mutandis, aceleași raționamente obligă ca instituțiile publice să fie scutite și de la plata cheltuielilor de judecată.

În mod greșit instanța de fond nu a făcut aplicarea prevederilor art. 276 din C. proc. civ. în cauză, întrucât reclamantei îi aparține culpa procesuală pentru partea din cerere care a fost respinsă, iar cheltuielile de judecată acordate trebuiau să fie corespunzătoare pretențiilor admise, fiind în sarcina instanței de judecată de a stabili aceste proporții.

În drept, recurenta pârâtă a invocat dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9 și art. 304<SUP>1</SUP> C. proc. civ., art. 33 alin. (3) și art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a României, Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, art. 10 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, art. 14 și 15 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, art. 17 din Legea nr. 216/2004 privind înființarea Administrației Naționale de Meteorologie.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Atât recurenta reclamantă, cât și recurenta pârâtă au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului părții adverse.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți privind recursurile

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304<SUP>1</SUP> din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei Administrația Națională "Apele Române" (ANAR) este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prima critică adusă sentinței se referă la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii instanței de fond, care s-ar fi rezumat la a prelua afirmațiile reclamantei și concluziile expertului contabil, fără a ține seama și de susținerile pârâtei, motiv ce s-ar circumscrie prevederilor art. 304 pct. 7 prin raportare la art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

Or, aceste dispoziții legale impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția adoptată, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților, instanța de judecată nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică.

În speță, această cerință este îndeplinită, prin hotărârea pronunțată, curtea de apel făcând propria analiză a actelor deduse judecății și răspunzând explicit sau implicit apărărilor formulate și prin prisma probelor administrate și a textelor legale incidente.

De altfel, Înalta Curte constată că cea mai mare parte a susținerilor recurentei reclamante din dezvoltarea motivului de recurs menționat reprezintă, de fapt, critici privind interpretarea sau aplicarea greșită a legii, ori nemulțumiri ale părții față de raționamentele instanței de fond.

Referitor la motivul de recurs invocat în baza art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., se reține că o primă critică adusă de recurenta reclamantă vizează depășirea de către organele de control a perioadei aprobate pentru verificare (aspect care ține de legalitatea modului de desfășurare a controlului, iar nu de competența organelor de control, astfel cum eronat consideră partea recurentă).

Recurenta reclamantă consideră că, deși perioada aprobată pentru verificarea activității sale era 01.01.2011 - 31.12.2011, în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind legală o măsură care viza o perioadă anterioară, respectiv anul 2010.

Din actele administrative contestate rezultă însă că în perioada aprobată pentru verificare, s-a constatat că efectele neaplicării la timp a unor prevederi legale imperative nu numai că nu fuseseră înlăturate, dar aveau impact inclusiv asupra bugetului entității pe anul 2011.

Or, potrivit Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010:

"109. Prin excepție de la prevederile pct. 108, în scopul remedierii deficiențelor care pot avea caracter de continuitate, este obligatorie extinderea perioadei supuse verificării, fără a mai fi necesară obținerea avizului șefului departamentului coordonator al acțiunii, dacă pe parcursul acțiunii de control se constată abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă (...) sau care se referă la: ... b) încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării".

În speță, aceste dispoziții regulamentare erau pe deplin aplicabile, fiind vorba de încălcarea prevederilor Legii nr. 118/2010 cu ocazia angajării cheltuielilor cu drepturile de natură salarială pe anul 2010, încălcare ale cărei consecințe subzistau în perioada verificată.

În privința măsurii II.1. referitoare la constatările de la pct. 3 lit. b) din Decizia nr. 11/2012 (neaplicarea diminuării cu 25% a cuantumului brut al drepturilor de natură salarială în perioada iulie 2010 - decembrie 2010), lit. c) (majorarea fără temei legal a salariilor brute individuale lunare, prin introducerea în salariul de bază a sporului pentru vechime în muncă și acordarea unui număr de zile de concediu mai mare decât cel prevăzut în actele normative), lit. d) (achitarea în cursul anului 2011, contrar prevederilor legale, a unor drepturi de natură salarială reprezentând: premiul anual pe 2010, prima de vacanță, și indemnizații la ieșirea la pensie), lit. e) (achitarea fără temei legal a unor drepturi de natură salarială reprezentând: spor de fidelitate de până la 15% din salariul de bază și indemnizații de ședință pentru membrii comitetului de direcție precum și acordarea unor premii cu ocazia Zilei de 8 martie, cu ocazia Zilei Mondiale a Apei și premii de Crăciun) și lit. f) (aplicarea unor coeficienți de ierarhizare pentru stabilirea salariilor de bază pentru personalul de conducere, mai mari decât cei prevăzuți de lege), Înalta Curte constată că instanța de fond în mod temeinic și legal a menținut actele administrative contestate.

Astfel, recurenta reclamantă îți întemeiază criticile pe două aspecte principale: acela că toate cheltuielile de personal în discuție s-au realizat în baza Contractului colectiv de muncă 2008 - 2010 A.N."Apele Române", înregistrat la DMPSMB sub nr. 3295/3.06.2008, și, respectiv, în baza Contractului colectiv de muncă 2011 - 2014, înregistrat la ITM București sub nr. 8/23.02.2011, precum și acela că recurenta reclamantă nu reprezintă o instituție care se finanțează din venituri proprii "în sensul dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. c) și art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500/2002", întrucât bugetul său se asigură din venituri realizate prin intermediul unui mecanism economic specific domeniului gospodăririi durabile a resurselor de apă.

Înalta Curte arată însă că, pe de o parte, legiuitorul este cel care stabilește principiile salarizării, inclusiv pentru personalul din instituțiile publice, putând să impună limitările pe care le consideră necesare într-o anumită perioadă, iar - pe de altă parte - contractele colective de muncă trebuie încheiate cu respectarea legii pentru a constitui "legea părților", prin ele neputându-se înlătura de la aplicare dispoziții legale imperative.

În acest sens, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) din Constituția României, "formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege".

Prin urmare, dispozițiile legale care privesc drepturile salariale ale angajaților din instituțiile publice nu pot fi anulate sau modificate prin convenții sau contracte colective.

Valabilitatea contractelor colective de muncă numai în limitele prevederilor legale rezultă și din art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii.

În speță, în perioada de referință existau dispoziții legale exprese privind: obligația de diminuare cu 25% a drepturilor salariale inclusiv pentru personalul din instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii [art. 1 coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 118/2010], interzicerea acordării premiului anual pentru anul 2010, a premiilor, a primelor de vacanță, a indemnizațiilor cuvenite la pensionare [art. 8, art. 9 alin. (2), art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010].

Totodată, potrivit art. 10 din O.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, "în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009."

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte arată că nici faptul că, prin art. 4 din O.U.G. nr. 107/2002, s-a statuat că veniturile proprii din care se finanțează ANAR sunt generate prin aplicarea mecanismului economic specific în domeniul gospodăririi cantitative și calitative a apelor nu exclude incidența Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, a Legii-cadru nr. 330/2009 și a Legii nr. 118/2010, în ceea ce privește executarea bugetului instituției.

Dimpotrivă, "Salarizarea personalului preluat de Administrația Națională "Apele Române" se face în conformitate cu reglementările legale aplicabile instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii.", fiind deci deplin aplicabile prevederile actelor normative menționate.

Cu privire la măsura dispusă la pct. II.6 din Decizia nr. 11/2012, față de constatarea că ANAR a efectuat achiziții de autoturisme și mobilier fără respectarea interdicției prevăzute de O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că este neîntemeiată contestația recurentei, de vreme ce în actul de control contestat s-a reținut - și pe baza documentelor prezentate de parte - că aceasta a achiziționat autoturismele X. și Y. fără derularea unor proceduri de achiziție publică prevăzute de lege (ceea ce a permis cumpărarea lor la prețuri chiar mai mari decât cele practicate de dealerii mărcilor respective), recurenta reclamantă nefiind în măsură să probeze o situație contrară.

Totodată, în privința încălcării interdicției prevăzute de art. 24 din O.U.G. nr. 34/2009 (în conformitate cu care, de la data intrării în vigoare a prevederilor ordonanței, "autorităților și instituțiilor publice prevăzute la art. 21 li se interzice achiziționarea, preluarea în leasing sau închirierea de: a) autoturisme, ...; b) mobilier și aparatură birotică, ..."), Înalta Curte reține că în cauză nu este contestată calitatea de instituție publică a recurentei reclamante, aceasta rezultând, de altfel, din chiar istoricul reglementărilor legale privind înființarea, organizarea și reorganizarea acesteia, prezentat de parte.

De asemenea, nu poate fi negată încadrarea recurentei reclamante în categoria instituțiilor publice prevăzute de art. 21 lit. c) din Ordonanță (instituții publice a căror finanțare se asigură integral din venituri proprii), dispoziții legale care nu fac nicio distincție de felul celei invocate de parte (după mecanismul de formare a acestor venituri proprii).

În aceste condiții, este evident că recurentei reclamante îi sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 24 din actul normativ menționat.

Cât privește achiziția de mobilier de la SC A. SRL, prin actul de control s-a reținut nerespectarea dispozițiilor art. 21 - 26 din O.U.G. nr. 34/2009, iar contraargumentele recurentei reclamante au fost acelea că nu i se aplicau aceste prevederi legale, pentru că se finanțează integral din venituri proprii, însă nu în sensul art. 62 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 65 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, iar mobilierul a fost prevăzut în devizul instituției de la sediul secundar, fiind incidentă o situație de excepție prevăzută de art. 24 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2009 ["fac excepție de la prevederile alin. (1) și (2): ... c) obiectivele de investiții cu punere în funcțiune după data intrării în vigoare a prezentei ordonanță de urgență, cu condiția ca în devizul general al lucrării acestea să fi fost prevăzute ca primă dotare".]

Or, această susținere este nefondată, întrucât - așa cum Înalta Curte a reținut deja - prevederile art. 21 și art. 24 din O.U.G. nr. 34/2009 se aplică, nu doar unităților bugetare, ci și instituțiilor publice care se finanțează integral din venituri proprii, așa cum este cazul recurentei reclamante (câtă vreme nicăieri în legislația invocată de aceasta nu se regăsește vreo exceptare întemeiată pe criteriul modului în care se formează veniturile proprii).

Pe de altă parte, deși invocă în favoarea sa incidența excepției mai sus menționate, recurenta reclamantă nu indică în mod concret înscrisurile cu care înțelege să dovedească data punerii în funcțiune a obiectivului de investiții ulterioară momentului intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2009, cumulativ cu calitatea mobilierului achiziționat de primă dotare a sediului secundar, menționată ca atare în devizul general al lucrării de investiție.

Nici critica privind neanalizarea de către instanța de fond a susținerilor privind nemotivarea încheierii de soluționare a contestației administrative nu poate fi reținută, câtă vreme din examinarea hotărârii recurate rezultă că instanța a făcut referire la acest aspect, respectiv la faptul că încheierea cuprinde răspunsul la contestația formulată, iar un conținut eliptic al acesteia nu poate conduce la înlăturarea măsurilor dispuse motivat prin Decizia nr. 11/2012.

Recursul pârâtei Curtea de Conturi a României este fondat în ceea ce privește criticile aduse soluției de anulare a pct. I.6 din Decizia nr. 11/2012, prin care se dispusese în sarcina reclamantei obligația de a urmări și asigura atribuirea contractelor de servicii privind elaborarea de studii numai în conformitate cu procedurile prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 și H.G. nr. 925/2006.

Astfel, Înalta Curte constată că, în baza "Programului de studii și servicii pentru asigurarea suportului tehnic și științific privind gestionarea integrată a resurselor de apă și pentru implementarea directivelor europene în domeniul apelor pentru anul 2011", ANAR a achiziționat de la Institutul Național de Hidrologie și Gospodărirea Apelor o serie de studii fără aplicarea procedurilor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a), d), alin. (2) lit. f) și art. 9 din O.U.G. nr. 34/2006.

Susținerea reclamantei în sensul că nu erau incidente dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006 și ale H.G. nr. 925/2006, întrucât efectuarea și certificarea studiilor respective ar fi fost o atribuție exclusivă a Institutului Național de Hidrologie și Gospodărirea Apelor a fost în mod eronat considerată ca întemeiată de către instanța de fond.

Chiar dacă acest program de studii și servicii are o importanță evidentă în cadrul strategiei naționale de gestionare a resurselor de apă, întocmirea acestor studii și servicii pentru asigurarea suportului tehnic și științific în vederea gestionării integrate a resurselor de apă nu figurează ca atribuție exclusivă "în actul de înființare" al Institutului Național de Hidrologie și Gospodărirea Apelor, astfel cum s-a reținut prin hotărâre, prin urmare în mod greșit instanța a făcut aplicarea art. 15 din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit căruia procedurile prevăzute de acest act normativ "nu se aplică pentru atribuirea contractului de servicii unei alte autorități contractante sau unei asocieri de autorități contractante, în cazul în care acestea beneficiază de un drept exclusiv pentru prestarea serviciilor respective, în virtutea legii ori a altor acte cu caracter normativ care sunt publicate."

Referitor la apărarea recurentei pârâte în sensul că Institutul de Hidrologie nu putea avea exclusivitate în întocmirea studiilor pentru motivul că nu mai exista, fiind înființat în baza H.G. nr. 980/1998, care a fost abrogată expres prin art. 17 din Legea nr. 216/2004 privind înființarea Administrației Naționale de Meteorologie, Înalta Curte consideră că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 9 din această din urmă lege, în conformitate cu care "Administrația Națională de Meteorologie preia toate drepturile și va fi ținută de toate obligațiile Companiei Naționale "Institutul Național de Meteorologie, Hidrologie și Gospodărire a Apelor" - S.A., substituindu-se în toate litigiile în curs ale acesteia, cu excepția celor legate nemijlocit de activitățile care se transferă altor instituții."

Or, activitatea de hidrologie și gospodărire a ape