ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4742/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 165 din 17 mai 2007

Tribunalul Argeș, admițând contestația formulată de D.C.C., a anulat dispoziția

nr. 2202/2006, dată de Primarul Municipiului Pitești și a dispus restituirea,

în natură, a unui teren de 1.900 m.p. situat în Pitești, B-dul E.

În motivare, s-a

reținut în fapt că, pentru fosta proprietate a autoarei D.E. a fost luată

măsura exproprierii parțiale pentru 396 m.p., în anul 1943 rămânându-i încă 4.390

m.p.

Din acesta, 2.490

m.p. au fost restituiți în procedura de aplicare a Legii nr. 18/1991, cu

completările și modificările ulterioare, pentru restul rămas nerestituit,

apelându-se la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 3691 din 5 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând

recursul declarat de contestator, a casat sentința și a trimis cauza, spre

rejudecare, aceleiași Curți, reținând în fapt că judecata s-a purtat fără

legala citare a recurentului în fața instanței de apel, în dovada de

îndeplinire a procedurii de citare, arătându-se că s-a procedat la afișarea

actului, fără indicarea locului afișării, respectiv ușa principală a clădirii

sau ușa locuinței destinatarului, în condițiile în care agentul procedural a

subliniat ambele rubrici, după cum, la motivul afișării au fost indicate atât

refuzul de primire, cât și lipsa oricărei persoane spre a se putea face

înmânarea.

Astfel reinvestită,

Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 142/A din 15 noiembrie 2010,

(în Dosarul nr. 656/46/2008), admițând apelul formulat de către Primarul

Municipiului Pitești, a schimbat în parte sentința, dispunând acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, pentru

suprafața de 1.900 m.p. și a menținut, în rest, sentința.

În motivare s-a

reținut în fapt că, într-adevăr, contestatorul nu a depus documente sau

evidențe cu privire la teren pentru perioada anilor 1932-1943, însă, prin

hotărârea judecătorească de expropriere s-au determinat vecinătățile fostei

proprietăți E.C.D., vecin al suprafeței de 394 m.p. căzută sub această măsură

în scopul construirii Bulevardului E., s-a găsit, pe trei laturi, restul

proprietății autoarei.

Recursurile declarate

împotriva acestei soluții de către părți au fost admise prin decizia nr. 7722

din 2 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, apreciind că

nu a fost clarificată situația de fapt așa încât să se ajungă la o corectă

stabilire a regimului juridic al terenului în litigiu, a casat decizia și a

trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Această critică a

fost găsită nefondată, în condițiile în care deși, într-adevăr, în dispozitivul

deciziei nu au fost menționate numele succesorilor părții inițiale al cărei

deces a intervenit, aceasta reprezintă o omisiune aptă de a fi remediată în

procedura îndreptării erorii materiale, întrucât moștenitorii contestatorului

inițial au fost introduși în cauză, au fost citați și le-a fost comunicată

hotărârea.

Pe de altă parte,

Înalta Curte reține în dispozițiile sale obligatorii instanței de trimitere că,

întrucât în mod necontestat contestatorul a urmat pentru reconstituirea

dreptului său de proprietate procedura reglementată de Legea nr. 18/1991,

beneficiind de recunoașterea dreptului, cu aplicarea unui coeficient de

corecție în condițiile legii, se impune a se cerceta dacă, cu acel prilej,

solicitarea a privit întregul teren deținut de autoare și față de această

cerere a fost aplicată reducerea de 50%.

În continuare, Curtea

a stabilit, ca obligație a instanței de trimitere, lămurirea situației juridice

și sub aspectul datei exproprierii, în condițiile în care obiectul de

reglementare a Legii nr. 10/2001 nu privește preluări ce au avut loc anterior

datei de 6 martie 1945, or exproprierea pentru utilitate publică a avut loc în

anul 1943.

Pentru lămurirea pe deplin

a situației de fapt, așa cum s-a dispus prin decizia de trimitere, instanța a suplimentat

probatoriul cu înscrisuri din care să rezulte modalitatea de dobândire a proprietății

pretinse de către contestatorul D.C.C. și în continuare de către moștenitorii acestuia.

Potrivit îndrumărilor

exprese ale deciziei de casare, în cauza de față s-a trecut la verificarea identității

între terenul ce a făcut obiectul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate

în condițiile Legii nr. 18/1991 și cel solicitat prin notificarea prin care au fost

demarate procedurile de retrocedare în condițiile Legii nr. 10/2001, față de dezlegarea

în drept potrivit căreia, cea de a doua lege nu are caracter de complinire a celei

dintâi, în mod expres dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 interzicând aplicarea

dispozițiilor acesteia pentru terenurile ce au făcut obiectul primei legi.

Concluzia expertului,

ca urmare a transpunerii planurilor cadastrale, este aceea că în zonă nu a fost

extins vreun perimetru al vreunei cooperative agricole.

Pe de altă parte, în condițiile

aceleiași legi au fost supuse reconstituirii, drepturile de proprietate pentru terenurile

preluate de stat ca fiind aferent edificiilor locative.

Sesizându-se eventualitatea

existenței astfel a unui teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, respectiv afectat

de o construcție ușoară, demontabilă, atribuită unei persoane fizice care, eventual,

a deținut proprietatea sa pe un alt amplasament, instanța a trecut la cercetarea

modalității în care această proprietate a ajuns în posesia actualului titular, în

sensul de a verifica dacă ea a fost transmisă de către Statul Român prin Municipiul

Pitești sau alte autorități, către această persoană.

Cât privește acordarea

de despăgubiri pentru suprafața rămasă nerestituită în condițiile Legii nr. 18/1991,

așa cum de altfel, s-a și solicitat prin notificarea aflată la fila dosarului de

fond, nici această cerere nu era admisibilă.

În aceste condiții, Curtea

a constatat că în mod greșit prima instanță de fond a considerat că petentul, respectiv

succesorii acestuia, introduși în cauză ca urmare a intervenirii decesului, ar mai

avea aptitudinea legală de a primi vreo diferență de teren în procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001, pentru cel deținut de către autoarea acestora din fosta proprietate

B., în Pitești, str. EX.

Ca atare, în temeiul

art. 297 C. proc. civ., apelul formulat de către Primarul Municipiului Pitești împotriva

sentinței civile nr. 165 din 17 mai 2007, pronunțată de Tribunalul Argeș, a fost

admis, sentința schimbată, iar pe fond a fost respinsă, ca nefondată, contestația

formulată împotriva dispoziției nr. 2202/2006, dată de Primarul Municipiului Pitești.

Împotriva deciziei civile

nr. 25 din 5 februarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, au declarat

recurs contestatorii D.C.C. și D.M. care au susținut următoarele motive de nelegalitate

a hotărârii recurate.

Hotărârea instanței de

apel nesocotește dispozițiile obligatorii ale deciziei pronunțate în recurs, fiind

incident motivul de recurs art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Instanța de apel trebuia

să stabilească ce suprafață de teren a deținut autorul reclamantului la data de

6 martie 1945 și ce suprafață a fost restituită. Diferența face în mod cert obiectul

Legii nr. 10/2001, fiind vorba despre un teren intravilan ce nu a fost preluat de

cooperativa agricolă de producție.

Rezultă cu certitudine

o diferență de suprafață de teren între ceea ce deținea autoarea reclamantului la

data de 6 martie 1945 și ceea ce a primit în temeiul Legii fondului funciar.

Instanța de recurs a impus

prin decizia de casare să se verifice situația de fapt pentru ca mai apoi să se

stabilească regimul juridic al terenului la data de 6 martie 1945. Situația de fapt

verificată prin intermediul expertizei conduce la concluzia că terenul ce a aparținut

autoarei E.E.C., se identifică cu o deschidere de 32 metri la strada EX., că este

mărginit de actualele străzi EX. și E., că din această suprafață, la data de 8 decembrie

1943 a fost expropriată suprafața de 396 m.p. pentru realizarea Bulevardului N.

(actual Bulevardul E.).

Se mai consideră că în

mod nejustificat instanța nu a ținut seama de regimul juridic al terenului solicitat

de reclamant, că este nelegală soluția de respingere a cererii pentru suprafața

de teren ce nu a fost până în prezent restituită cu motivarea că suprafața de teren

pretinsă s-ar regăsi în prezent în patrimoniul unei persoane private care a dobândit

la rândul său acest bun prin acte de înstrăinare încheiate cu alte persoane private

și nu cu statul român.

Se precizează că este

nelegală soluția instanței de apel care reține că în procedura instituită de Legea

fondului funciar s-a aplicat un coeficient de reducere de 50% ca urmare a constatării

de către autoritatea cu atribuții în aplicarea acestei legi a unui deficit de suprafață

în rezerva primăriei și ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii fondului

funciar și necontestării acestei măsuri de către reclamant. Instanța de recurs a

impus să se verifice dacă, în funcție de situația juridică a terenului sunt aplicabile

dispozițiile Legii fondului funciar sau dispozițiile Legii nr. 10/2001, reținând

și că această din urmă lege nu are caracter de complinire a dispozițiilor Legii

fondului funciar.

Se mai învederează că

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv

a dispozițiilor art. 7 și 10 din acest act normativ.

Se reține în motivarea

hotărârii că, deși s-a făcut dovada dreptului de proprietate pentru întreaga suprafața

de 4.784 m.p., nu poate fi restituită în natură pentru că în prezent se află în

proprietatea mai multor persoane fizice și juridice, nereținându-se nimic legat

de situația juridică a terenului la data de 14 februarie 2001.

Este vorba de o suprafață

de teren situată în intravilan, căreia i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Dacă terenul se afla în

posesia sau chiar în proprietatea unor persoane fizice trebuia verificată situația

terenului respectiv la data de 14 februarie 2001 și trebuia verificat cum au trecut

aceste terenuri în patrimoniul persoanelor fizice, pentru că nu simpla detenție

a terenului de către o terță persoană, altcineva decât unitatea deținătoare duce

la respingerea cererii de restituire în natură.

În condițiile în care

legea permite restituirea în natură a terenului, instanța trebuia să analizeze cererea

din această perspectivă.

În prezent posibilitatea

acordării de măsuri reparatorii este extrem de limitată și statul român a fost condamnat

pentru neputința de a acorda o compensație celor care sunt privați de dreptul de

a beneficia de bunurile lor.

Analizând recursurile

declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate,

Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele

ce succed:

Criticile formulate de

recurenții - reclamanți se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. considerându-se că nu s-au respectat dispozițiile

obligatorii ale deciziei de casare.

Dispozițiile art. 315

C. proc. civ. prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Aceste dispoziții obligatorii

ale deciziei de casare au fost respectate de instanța de apel care a dispus suplimentarea

probatoriului în sensul stabilirii dreptului de proprietate asupra terenului în

litigiu de la primul proprietar și continuând cu transmisiunile ulterioare, fiind

depuse înscrisuri în acest sens. Astfel, în mod corect s-au făcut cercetări sub

aspectul verificării identității dintre terenul ce a făcut obiect al cererii de

reconstituire a dreptului de proprietate în condițiile Legii nr. 18/1991 și cel

ce a făcut obiectul notificării.

Instanța de apel a aplicat

în mod just art. 8 din Legea nr. 10/2001 și a respins acțiunea, reținând că, așa

cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 10/2001 această lege nu este una de complinire

a aplicării Legii nr. 18/1991, în sensul că, dacă o atare reducere a fost aplicată,

ea să poată fi contrazisă în procedura prevăzută de noua lege, în lipsa unei prevederi

exprese a legiuitorului în acest sens.

Față de aceasta, cei 770

m.p., asupra cărora expertul a ajuns la concluzia că nu ar fi operat retrocedarea

în natură, nu se cuvin la restituire în condițiile Legii nr. 10/2001.

Nici susținerile recurenților

contestatori privind posibilitatea restituirii în natură și a limitării posibilităților

de restituire prin echivalent a terenului respectiv nu pot conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate.

Instanța a analizat cererea

de restituire în natură formulată de reclamanți și a stabilit că reclamanții nu

ar mai avea posibilitatea de a primi o diferență de teren în procedura prevăzută

de Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente

și constatând că nu este incident niciun motiv de modificare sau casare prevăzut

de art. 304 C. proc. civ., se vor respinge recursurile ca nefondate și în baza

art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de contestatorii D.C.C. și D.M. împotriva deciziei civile nr. 25 din 5 februarie

2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie

2013.