ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 894/2016

Asupra cererilor de revizuire;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.a. Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal la data de 6 iulie 2015, sub numărul x/1/2015, revizuentul A. a solicitat revizuirea Deciziei nr. 2899 din 18 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și a încheierii pronunțate în data de 12.02.2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/59/2012, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de revizuire, s-a arătat că, ulterior pronunțării hotărârilor atacate, a citit în publicația "Activitatea Uniunii - supliment al Buletinului Notarilor Publici nr. 1/2008" două adrese emise de către Ministerul Economiei și Finanțelor și ANAF - Direcția Generală pentru Legislație și Proceduri fiscale, respectiv Adresa nr. 811190/10.01.2008 emisă de Ministerul Economiei și Finanțelor și Adresa nr. 635887/23.01.2008 emisă de către ANAF, în care respectivele instituții competente în ceea ce privește regimul fiscal în România, aduc lămuriri cu privire la normele legale privind taxa pe valoare adăugată aferentă operațiunilor impozabile.

A arătat revizuentul că din adrese rezultă faptul că organele fiscale au indicat notarilor publici data de la care se aplică prevederile legale privind taxarea tranzacțiilor efectuate de către persoanele fizice și condițiile în care sunt aplicabile, respectiv data de 01.01.2008.

A considerat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată este o hotărâre prin care s-a evocat fondul, înscrisurile au fost reținute de către intimate, acestea nefiind comunicate; revizuentul nu le-a putut înfățișa dintr-o împrejurare mai presus de voința acestuia (accesul la extrase de pe înscrisuri a fost acordat doar ulterior pronunțării hotărârii); înscrisurile emană de la intimate și au fost reținute de către acestea, deși produceau efecte juridice.

S-a solicitat admiterea cererii de revizuire, schimbarea în tot a hotărârii pronunțate și a încheierii, cu consecința respingerii recursurilor formulate și menținerii sentinței pronunțate de instanța de fond ca legală și temeinică.

1.b. Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Prin cererea depusă la data de 3 august 2015 și înregistrată sub același număr de dosar, revizuentul a completat cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 2899 din 18 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și a încheierii pronunțate în data de 12.02.2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/59/2012, cu motivul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În susținerea cererii s-a arătat că, ulterior pronunțării hotărârilor atacate, la data de 9 iulie 2015, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în Cauza C-183/14, având ca obiect o cerere de decizie preliminară prin care a stabilit care este modalitatea și care sunt condițiile în care o administrație fiscală națională decide, în urma unui control fiscal, să supună anumite operațiuni taxei pe valoare adăugată și să impună plata unor majorări.

S-a susținut că hotărârea atacată, definitivă și irevocabilă, a fost dată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, rezultând că revizuentul nu avea obligația de a achita TVA.

Totodată, s-a arătat că prin hotărârea atacată nu s-a dat eficiență respectării principiului proporționalității, statuat prin decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene, penalitățile fiind calculate pentru toată perioada supusă controlului fiscal.

În cauză intimata DGRFP Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timișoara a formulat întâmpinare în condițiile art. 326 alin. (2) C. proc. civ., invocând excepția tardivității cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată și menținerea deciziei atacate.

Referitor la tardivitatea cererii, s-a invocat încălcarea termenului de 15 zile de la pronunțarea hotărârii prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea depusa la data de 13 ianuarie 2016 s-a invocat și inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., apreciindu-se că adresele invocate nu se încadrează în cerința textului de lege.

Prin concluziile scrise depuse la dosar revizuentul A. a precizat că dispozițiile invocate în susținerea excepției tardivității, mai sus redate, au fost declarate neconstituționale prin Decizie CCR nr. 1609/2010.

S-a apreciat că termenul aplicabil în cauză este cel de 3 luni, prevăzut de art. 324 alin. (3) din C. proc. civ., care începe să curgă de la data publicării în Buletinul Oficial al Uniunii Europene.

Prin Decizia nr. 2899 din 18 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-au admis recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în prezent Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 622 din 20 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința recurată și, pe fond, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. și modificate actele fiscale atacate în sensul că obligațiile fiscale sunt de 255.198 RON TVA și accesoriile aferente acestei sume pentru perioada calculată de organele fiscale.

Prin încheierea din data de 12 februarie 2015, Înalta Curte a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei cu privire la cuantumul debitului fiscal reprezentând TVA, în sensul că acesta este de 3.255.198 RON, în loc de 255.198 RON, cum s-a trecut din eroare.

Instanța de control judiciar a reținut că intimatul-reclamant, în perioada supusă inspecției fiscale (31.08.2005 - 31.12.2009), a efectuat un număr de 132 operațiuni economice care au avut ca obiect terenuri și construcții, iar potrivit plafonului în vigoare la data respectivă, trebuia să solicite înregistrarea sa ca persoana plătitoare de TVA până la data de 10.01.2006.

Instanța de fond a reținut că terenurile care au făcut obiectul tranzacțiilor nu erau construibile, fiind scutite de la TVA, ceea ce este o concluzie greșită, lipsită de temei legal.

Astfel, potrivit art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 1 din C. fisc. , cu modificările și completările la data efectuării tranzacțiilor în litigiu, "următoarele operațiuni sunt scutite de taxă: f) livrarea de construcții/părți de construcții și a terenurilor pe care sunt construite, precum și a oricăror altor terenuri. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcții noi, de părți de construcții sau de terenuri construibile. în sensul prezentului articol, se definesc următoarele: 1. Teren construibil, reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare".

Deci, având în vedere dispozițiile legale citate și statutul juridic al terenurilor respective la data efectuării tranzacțiilor, scutirea de taxă nu era operabilă în temeiul art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. , așa cum a reținut instanța de fond.

De asemenea, Înalta Curte a constatat că instanța de fond a reținut în mod nelegal că tranzacțiile analizate nu reprezentau operațiuni economice efectuate în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, în raport cu dispozițiile pct. (5) din Normele metodologice de aplicare a art. 127 alin. (2) din C. fisc. :

"În cazul achiziției de terenuri și/sau construcții de către o persoană fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacție în cursul unui an calendaristic".

Instanța de fond, însușindu-și susținerile intimatului-reclamant, a mai reținut că prevederile alin. (21) din art. 127 din C. fisc. , prin care s-a prevăzut că persoanele fizice devin plătitoare de TVA în cazul unor tranzacții imobiliare, au fost introduse prin pct. 98 din O.U.G. nr. 109/2009, care a intrat în vigoare începând cu data de 01.01.2010, deci ulterior efectuării operațiunilor economice vizate de actele fiscale, iar aplicarea lor ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii, concluzie care este greșită.

Într-adevăr, potrivit art. III din O.U.G. nr. 109/2009, dispozițiile acestei ordonanțe de urgență se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2010, iar prin pct. 98 din acest act normativ, la art. 127, după alin. (2) a fost introdus un alineat nou, alin. (2<SUP>1</SUP>) cu următorul conținut:

"Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicate prin norme".

Este însă de observat că potrivit art. 127 alin. (2), fraza a II-a din C. fisc. , "constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate", adică situația care urma să fie explicitată/exemplificată prin normele metodologice.

Instanța de fond a reținut că organele fiscale au calculat în mod nelegal TVA pentru întregul venit obținut din tranzacțiile efectuate, deși a fost vorba de bunuri deținute în codevălmășie cu soția, concluzie greșită, în opinia instanței de recurs, pentru că reclamantul, așa cum rezultă din copiile contractelor depuse la dosar, a acționat și în numele soției sale, pe baza unui mandat special, ceea ce justifică pe deplin incidența art. 85 și art. 127 din C. fisc. , așa cum au reținut și organele fiscale.

Instanța de recurs a reținut că sunt întemeiate susținerile intimatului - reclamant, referitoare la baza impozabilă de calcul al TVA, în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și anume Hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, la întrebarea preliminară formulată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru interpretarea art. 73 și 78 din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA).

Astfel, potrivit Hotărârii din 7 noiembrie 2013 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, "Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special art. 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată".

Or, în cauză, TVA a fost calculată prin adăugarea procentului de 19% la baza impozabilă, adică la 20.387.821 RON care reprezintă contrapartida obținută de reclamant din vânzarea terenurilor și construcțiilor, iar autoritatea fiscală nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că reclamantul ar avea posibilitatea legală/faptică să recupereze taxa de la dobânditorii imobilelor.

În consecință, instanța de recurs a stabilit că TVA trebuie recalculată la o nouă bază impozabilă, în valoare de 17.132.622 RON (20.387.821 RON: 1,19), la care se adaugă 19% TVA, adică suma de 3.255.198 RON, astfel încât taxa să fie inclusă în prețul total: (17.132.622 RON + 3.255.198 RON = 20.387.821 RON), urmând ca accesoriile să fie recalculate de organele fiscale la noua sumă de 3.255.198 RON TVA, printr-o nouă decizie de impunere, în conformitate cu hotărârea instanței.

Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 326 alin. (3) din C. proc. civ., excepțiile inadmisibilității și tardivității invocate în cauză, constată că acestea sunt întemeiate, pentru motivele în continuare arătate, ceea ce face inutilă analiza fondului.

4.1. Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere "dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților".

Din conținutul acestui text de lege, reies condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru admisibilitatea unei asemenea căi extraordinare de atac, respectiv: descoperirea unui înscris după pronunțarea unei hotărâri judecătorești, astfel că acest înscris trebuia să fi existat la data judecății, dar să nu fi fost cunoscut de instanța care a judecat fondul; imposibilitatea prezentării acestui înscris de parte datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 322 punct 5 C. proc. civ. înscrisul descoperit și invocat în revizuire să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluție decât cea pronunțată.

Constată Înalta Curte că înscrisurile invocate, respectiv adresa nr. 811190/10.01.2008 emisă de Ministerul Economiei și Finanțelor și adresa nr. 635887/23.01.2008 emisă de către ANAF nu se încadrează în dispozițiile enunțate anterior.

În realitate dintre toate condițiile mai sus enumerate, în speță doar prima condiție este îndeplinită, în sensul că adresele existau la data pronunțării deciziei a cărei revizuire s-a cerut, însă acesta nu au fost depuse la dosar.

Nu se poate reține însă ca fiind îndeplinită condiția descoperirii ulterioare a înscrisului datorită reținerii de către partea potrivnică sau dintr-o imposibilitate mai presus de voința părții, în condițiile în care chiar revizuentul a declarat că acestea fuseseră comunicate notarilor publici, fiind și publicate.

Pe de altă parte, instanța are în vedere și examinarea caracterului determinant al unui înscris, ca cerință de admisibilitate a revizuirii, care presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din conținutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanței ce a pronunțat hotărârea supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la adoptarea unei alte soluții decât cea efectiv pronunțată.

Or, din această perspectivă, cele două adrese, chiar având conținutul precizat de către revizuent, nu pot fi opuse interpretării date de instanța de recurs dispozițiilor art. 127 din C. fisc. și a normelor de aplicare ale acestora.

În consecință, constată Înalta Curte că ceea ce se propune de către revizuent nu este o altă situație de fapt, relevată de probe noi, ci reluarea argumentelor formulate în susținerea acțiunii, în condițiile suplimentării probatoriului.

În același sens este și jurisprudența constantă a Curții europene, potrivit căreia admiterea unei căi extraordinare de atac, care repune în discuție o decizie definitivă printr-o procedură de reexaminare este considerată o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.

În virtutea acestui principiu nici o parte nu este abilitată să solicite repunerea în discuție a unei hotărâri definite și executorii cu unicul scop de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre, în privința sa. (cauzele: Șerbănescu împotriva României).

Față de considerentele expuse Înalta Curte constată că nu pot fi reținute în cauză motivele de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., astfel că va respinge cererea ca inadmisibilă.

4.2. Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În fapt, prin cererea înregistrată la data de 3 august 2015, revizuentul a solicitat revizuirea Deciziei nr. 2899 din 18 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și a încheierii pronunțate în data de 12.02.2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/59/2012, în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004, apreciind că instanța de recurs a încălcat principiul priorității dreptului comunitar, raportat la Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în Cauza C-183/14, din data de 9 iulie 2015.

Potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 "(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."

Prin decizia Curții Constituționale nr. 1609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 70/27.01.2011 prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituționale, instanța constituțională constatând că textul de lege este lipsit de rigoare, în ceea ce privește termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, având în vedere că decizia irevocabilă nu se comunică părților.

În lipsa unei intervenții a legiuitorului pentru reglementarea termenului de revizuire în cazul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte este ținută a aplica dispozițiile dreptului comun în materie, constatând că termenul de formulare a cererii de revizuire este cel de o lună, prevăzut de art. 324 alin. (1) din C. proc. civ., care curge de la data când partea a luat cunoștință pe orice cale de hotărârea supusa revizuirii.

O astfel de abordare apare ca fiind pe deplin justificată prin prisma respectării principiul siguranței raporturilor juridice, legat de interesul general al asigurării stabilității hotărârilor judecătorești definitive, aceasta primind și o consacrare în cadrul soluției de principiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, din 7 februarie 2011 și în jurisprudența aceleiași instanțe (Decizia nr. 565/1 martie 2016, Decizia nr. 4713/9 decembrie 2014).

Trimiterea revizuentului la termenul de 3 luni prevăzut de art. 324 alin. (3) raportat la art. 322 pct. 9 din C. proc. civ., precum și la momentul publicării deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ar însemna o adăugare nepermisă la lege din partea instanței judecătorești, în condițiile în care, între cele două motive de revizuire există o diferență semnificativă, art. 322 pct. 9 din C. proc. civ. referindu-se la pronunțarea unei hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene în chiar cauza atacată cu cerere de revizuire.

Față de considerentele expuse, constatând că hotărârea a fost comunicată revizuentului, conform declarației acestuia depusă în fața instanței de recurs la data de 3 decembrie 2014, iar cererea de revizuire a fost formulată la data de 3 august 2015, cu mult peste termenul de o lună, Înalta Curte va admite excepția tardivității și va respinge cererea de revizuire întemeiată pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, ca tardiv formulată.

Având în vedere toate considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă, în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., și ca tardiv formulată în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepțiile invocate de intimata D.G.R.F.P. Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș.

Respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 2899 din 18 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și a încheierii pronunțate în data de 12.02.2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/59/2012, ca tardiv formulată.

Respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 2899 din 18 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și a încheierii pronunțate în data de 12.02.2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/59/2012, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 martie 2016.

Procesat de GGC - GV