ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1689/2018

După deliberare, asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea precizată înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. x/57/2008, urmare a declinării de competență dispusă de Curtea de Apel Alba Iulia prin sentința nr. 55/F/C. civ. din 31 martie 2008, reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, pentru a fi obligați la emiterea unui act prin care să se dispună plata sumei estimate de 824.951 RON, respectiv 1.237.426,51 RON.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că din culpa pârâților a suferit un prejudiciu în cuantumul arătat, iar actele a căror emitere a solicitat-o prin petit sunt acte administrative individuale, pe care autoritățile sunt obligate să le emită în aplicarea legii.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 2951/CA/2008, Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea în contencios administrativ introdusă de reclamantă împotriva pârâților Consiliului Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara.

Ulterior, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 21.04.2009, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara pentru a fi obligați, în solidar, la repararea prejudiciului de 2.132.133,48 RON, sumă majorată în urma precizării cererii la 2.568.810,26 RON, cauzat prin nerespectarea obligațiilor legale care reveneau celor două autorități în legătură cu includerea terenului situat în extravilanul Comunei Rapoltu Mare, proprietate privată, în zona de protecție a sitului arheologic Uroi și informarea proprietarilor acestuia asupra sarcinii arheologice care îl grevează.

În drept, au fost invocate prevederile art. 998-999 din C. civ., reclamanta precizând că prejudiciul solicitat constă în pierderea finanțării SAPARD (354.441 RON), cheltuieli cu investiția (142.295,21 RON), imposibilitatea restituirii creditului bancar restant ( 175.488,8 RON), comisioane bancare (4.719,83 RON), dobânzi plătite (6.236,98 RON), dobânzi și comisioane restante (2.884,99 RON), dobândă restantă (125,04 RON), creanță credit restant (60.611,63 RON), beneficiu nerealizat (1.085.330 RON), daune morale (300.000 RON).

În motivarea cererii sale, în esență, reclamanta a arătat că a demarat pe terenul menționat, înscris în CF x, nr. cad. x, executarea unui proiect "Ciupercărie pentru cultura în sistem intensiv a ciupercilor Pleurotus ", obținând în acest sens certificatul de urbanism nr. x din 1.06.2006 și autorizația de construire nr. x din 6.02.2007 de la pârâtul Consiliul Județean, finanțare SAPARD și un credit ipotecar bancar. A demarat executarea lucrărilor de construcție, însă prin somația nr. x/2007 emisă de cea de-a doua pârâtă a fost avertizată că terenul în cauză, fiind situat în zona sitului arheologic Uroi, nu poate fi săpat, continuarea lucrărilor fiind posibilă doar după scoaterea sa din circuitul arheologic. A finanțat lucrările de cercetare arheologică, în sumă de 90.000 RON, dar acest lucru a modificat rentabilitatea proiectului, conducând la stoparea acestuia.

Subliniind că în cauză nu este vorba despre o descoperire arheologică întâmplătoare, reclamanta a indicat în concret normele legale a căror nesocotire o impută pârâtelor: art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, în privința pârâtei 2, referitoare la obligația de a informa proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice ce le grevează, respectiv art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 în privința pârâtului 1, cu referire la obligația acestuia de a face mențiune despre includerea terenului în zona de protecție a sitului arheologic.

Prin sentința civilă nr. 1834/CA din 19 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/97/2009/a1, a fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva împotriva pârâților Consiliului Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, reținându-se că, prin încheierea interlocutorie din 17.03.2011, au fost respinse excepțiile autorității de lucru judecat, a lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității acțiunii, a prescripției dreptului la acțiune și a tardivității acțiunii, invocate de pârâtul Consiliul Județean Hunedoara, pentru motivele expuse în considerentele încheierii de ședință.

Pe fondul cauzei, s-a menționat că, prin certificatul de urbanism nr. x din 01.06.2006, Consiliul Județean Hunedoara a certificat pentru terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, înscris în CF nr. x, regimul juridic, economic și tehnic în conformitate cu care pot fi efectuate lucrări specifice în domeniul agricol, și anume proiectul tehnic "Ciupercărie pentru cultura în sistem intensiv a ciupercilor Pleurotus." Certificatul nu conține mențiuni referitoare la regimul arheologic al terenului.

În urma obținerii finanțării SAPARD, reclamanta a obținut autorizația de construire nr. x din 06.02.2007 emisă de Consiliul Județean Hunedoara, iar Primarul comunei Rapoltu Mare a emis autorizația de construire nr. x din 26.04.2007 pentru extinderea alimentării cu apă și branșamentul pentru obiectivul de investiții. Nici autorizațiile de construire nu conțin vreo referire la regimul arheologic al terenului.

Lucrările de construire au fost stopate în urma somației nr. x din 11.07.2007 emisă de Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, care a atenționat reclamanta că terenul pe care urmează a fi construită ciupercăria este situat în zona sitului arheologic Uroi, iar continuarea lucrărilor este posibilă doar după scoaterea terenului din circuitul arheologic. Ca urmare, reclamanta a sistat proiectul și investiția, apreciind că această situație i-a cauzat importante prejudicii, estimate la suma precizată în acțiune.

Prima instanță a apreciat că dispozițiile art. 60 din Legea nr. 422/2001 nu au aplicabilitate în speța de față, dat fiind că terenul extravilan pe care urma să se execute construcția nu este nici monument istoric și nici sit arheologic, rezultând, din susținerile pârâtei, din somația trimisă reclamantei, din raportul de săpătură arheologică, că acesta se află în zona de protecție a sitului arheologic Măgura Uroiului din județul Hunedoara.

Conform dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 422/2001, în vigoare la data emiterii certificatului de urbanism (1.06.2006), până la instituirea zonei de protecție a fiecărui monument istoric potrivit art. 8 se consideră zona de protecție suprafața delimitată cu o raza de 100 m în localități urbane, 200 m în localități rurale și 500 m în afară localităților, măsurată de la limita exterioară, de jur-împrejurul monumentului istoric.

S-a apreciat că, deși zona de protecție a sitului respectiv nu era marcată vizibil, din punct de vedere legal ea se întinde de jur împrejurul sitului pe o rază de 500 m de la limita exterioară a acestuia, iar aceste dispoziții legale trebuiau cunoscute de reprezentanții legali ai reclamantei, care nu pot invoca necunoașterea legii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, din adresa nr. x din 10.03.2008 a Muzeului Civilizației Dacice și Romane, rezultă, la pct. 3, că în momentul deplasării în teren erau vizibile artefacte de natură arheologică, care, potrivit art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, trebuiau anunțate de către proprietar unității administrative aparținătoare.

Din adresa nr. x/1998 rezultă că Oficiul județean pentru patrimoniul cultural a instituit zona de protecție pentru monumentele istorice din județul Hunedoara.

Examinând PUG aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 12/2000 al Consiliului local Rapoltu și planul de amplasare în zonă a ciupercăriei, se observă că terenul afectat proiectului de ciupercărie se află în imediata apropiere a două zone hașurate pe PUG ca fiind zone arheologice, respectiv în nord cea mai apropiată zona 1 epoca romană și feudală, iar în E-SE zona 4 epoca bronzului, potrivit legendei - filele 120, 121/I. Coroborând harta geologică cu planul de încadrare în zonă întocmit de proiectantul contractat de reclamantă, ținând seama de scara de 1:5000 stabilită de proiectant, se constată că de la limita terenului afectat ciupercăriei până la limita exterioară a sitului sunt aproximativ 200 m, iar până în zona mediană a sitului (intersecția celor două drumuri de țară evidențiată clar pe harta geologică) este o distanță de aproximativ 400 m, ambele distanțe fiind sub limita minimă de 500 m prevăzută de lege.

Coroborând această constatare cu împrejurarea rezultată din raportul de săpătură arheologică, din care reiese că reclamanta nu a prezentat un studiu geologic, precum și cu faptul că acest studiu nu s-a depus nici la dosar, instanța a conchis că reclamantei îi era cunoscută amplasarea terenului într-o zonă de protecție arheologică, acesta fiind și motivul pentru care nu a efectuat un studiu geologic la întocmirea documentației aferente obținerii certificatului de urbanism și autorizației de construire, urmărind eludarea legii. În plus, deși avea posibilitatea să continue demersurile pentru descărcarea arheologică a terenului, a preferat să sisteze lucrările, invocând faptul că acesta ar fi devenit nerentabil. Or, nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține despăgubiri de la terți.

Prin Decizia nr. 88 din 2 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, s-a respins apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 1834/CA din 19 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

În fundamentarea acestei decizii, instanța de apel a arătat că acțiunea dedusă judecății presupune întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ.. Reclamanta a identificat faptul juridic ilicit de cercetat ca fiind dat de emiterea, cu nerespectarea dispozițiilor legale, a documentelor de aprobare a începerii investiției, certificatul de urbanism și autorizația de construire. Fiind vorba despre acte juridice administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, emise de autoritățile publice pârâte în legătură cu investiția reclamantei, verificarea caracterului ilicit și vătămător al acestora, dar și repararea eventualei pagube pricinuite, este rezervată de legiuitor unei proceduri speciale reglementate prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, stabilirea caracterului ilicit al unui asemenea act, indiferent de motivul ilicității acestuia, chiar pentru emiterea sa abuzivă, nu poate avea loc pe calea dreptului comun, prin eludarea dispozițiilor speciale menționate.

În lipsa constatării, în aceste condiții, a caracterului ilicit și vătămător al emiterii cu nerespectarea legii a actelor administrative menționate, condiția faptului juridic ilicit, din conținutul răspunderii civile delictuale de drept comun reglementate de art. 998-999 C. civ., pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, a fost apreciată ca nedovedită și, deci, neîntemeiată, fără a mai fi necesară examinarea celorlalte condiții din conținutul răspunderii civile delictuale.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia nr. 916 din 11.03.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu consecința casării hotărârii din apel și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele hotărârii sale, Înalta Curte a amintit contextul în care a fost promovată actuala acțiune în răspundere civilă delictuală a reclamantei, respectiv ulterior soluționării prin respingere a unei alte acțiuni a acesteia, în contencios administrativ, îndreptată împotriva acelorași pârâți, prin care se solicitase obligarea lor la emiterea unui act de plată a prejudiciului cauzat ca urmare a imposibilității derulării proiectului, acțiune întemeiată în drept pe prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 2951/CA/2008, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a respins acțiunea în contencios administrativ, reținându-se că procedura instituită prin Legea nr. 554/2004 poate fi folosită numai atunci când este vorba de existența unui act administrativ prin care o persoană a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege și, pentru identitate de rațiune, în cazul refuzul organului administrativ de a răspunde la o cerere, care trebuie să vizeze tot un act administrativ.

Acțiunea având ca obiect emiterea unui act prin care să se dispună plata unor sume de bani cu titlu de prejudiciu are caracter pur patrimonial, nefiind precedată de o acțiune în contencios administrativ pentru anularea vreunui act administrativ sau constatarea refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri în termenul legal, motiv pentru care s-a apreciat că refuzul pârâților de a emite un act prin care să se dispună plata sumei totale de 2.062.377,51 RON nu este cenzurabil pe calea contenciosului administrativ, în judecarea litigiilor relative la aplicarea răspunderii delictuale fiind incidente normele dreptului comun.

De asemenea, s-a arătat că, în fața instanței de fond, intimatul-pârât Consiliul Județean Hunedoara a invocat excepția autorității de lucru judecat, dat fiind că aceeași cauză a fost soluționată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/57/2008, prin pronunțarea sentinței nr. 2951/CA/2008, irevocabilă, precum și excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe argumentul că reclamanta nu a obținut în prealabil o hotărâre judecătorească de anulare a certificatului de urbanism nr. x/2006 și a autorizației de construire nr. x/2007.

Or, prin încheierea din 17.03.2011, pronunțată de instanța de fond, au fost respinse excepțiile invocate, reținându-se - cu referire la excepția autorității de lucru judecat - că nu există identitate de cauză, deoarece acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/57/2008 are ca temei de drept Legea nr. 554/2004, iar acțiunea dedusă judecății se întemeiază pe prevederile art. 998-999 C. civ.. În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a acțiunii, s-a reținut că acțiunea în răspundere civilă delictuală pe temeiul art. 998 - 999 C. civ. presupune verificarea elementelor pe care le implică o atare răspundere, iar lipsa unei sentințe de anulare a actului administrativ sau de constatare a refuzului se putea invoca doar într-un litigiu de drept administrativ întemeiat pe Legea nr. 554/2004.

În cauză, încheierea din 17.03.2011 nu a fost atacată cu apel, astfel că cele statuate prin aceasta au intrat în puterea lucrului judecat. În pofida acestui fapt, soluționarea apelului s-a realizat prin prisma excepției de inadmisibilitate a acțiunii, cu consecința necercetării fondului cauzei.

Instanța de apel nu a efectuat, astfel, o devoluare totală și completă a cauzei, în limitele apelului cu care a fost învestită, deoarece a reținut că, în absența verificării caracterului ilicit și vătămător al celor două acte administrative (certificatul de urbanism și autorizația de construire) este " de prisos verificarea modului în care prima instanță a apreciat asupra îndeplinirii de către cele două pârâte a obligațiilor legale invocate de reclamantă și care ar fi condus la emiterea actelor administrative în mod abuziv".

Astfel, considerentele deciziei recurate converg spre concluzia că instanța de apel, în mod implicit, a considerat că acțiunea reclamantei este afectată de un fine de neprimire, respingând apelul fără a proceda, în temeiul art. 295 C. proc. civ., la verificarea stabilirii situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în limitele cererii de apel.

Contestație în anulare formulată de Consiliul Județean Hunedoara împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr. 3903 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/97/2009/a1**.

Întrucât prin încheierea civilă nr. x din 16 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosar nr. x/12014 s-a admis cererea de strămutare a Dosarului nr. x/97/2009/a1** al Curții de Apel Alba Iulia, formulată de S.C. A. S.R.L. și s-a dispus strămutarea acestei cauze la Curtea de Apel Brașov, cu păstrarea actelor de procedură, rejudecarea pricinii a fost continuată în fața acestei din urmă instanțe de apel.

Curtea de Apel Brașov a pronunțat Decizia civilă nr. 1177 din 5.10.2015, prin care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1834 din 19.05.2011 a Tribunalului Hunedoara, apreciind că, din punct de vedere al motivării, hotărârea primei instanțe respectă dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că raționamentul expus de apelantă în dovedirea existenței condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a intimaților nu are corespondent nici în starea de fapt conturată de probele administrate în cauză, nici în normele legale incidente.

Certificatul de urbanism nr. x din 1.06.2006 a fost emis de intimatul Consiliul Județean Hunedoara pe baza documentelor deținute la acea dată, iar ulterior a fost emisă autorizația de construire nr. x din 6.02.2007 de către Consiliul Județean Hunedoara, precum și autorizația de construire extindere alimentare cu apă și branșament nr. x din 26.04.2007 de Primăria Rapoltu Mare.

După demararea lucrărilor de executare în baza autorizațiilor obținute s-a constatat existența în zonă a unor vestigii, situație ce a fost adusă la cunoștința intimatei Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, care a emis somația nr. x din 11.07.2007, prin care s-a dispus oprirea lucrărilor până la obținerea certificatului de descărcare arheologică emis de Ministerul Culturii și Cultelor prin Comisia Națională de Arheologie.

În aceste împrejurări, între aceste părți, respectiv S.C. A. S.R.L. și Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara s-a purtat o corespondență, soluția propusă de intimata Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara fiind scoaterea terenului din circuitul arheologic. Acest demers presupunea efectuarea, pe costul apelantei, a unor studii ce s-ar fi finalizat cu încetarea restricțiilor impuse și posibilitatea continuării investiției inițiate de apelantă.

Toate aceste demersuri ar fi costat, astfel cum a precizat intimata Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, aproximativ 90.000 de RON, sumă relativ modică în raport cu valoarea investiției și cu presupusul beneficiu realizat (indicat de apelantă la suma de 1.085.330 RON).

Instanța de apel a concluzionat, însă, că, în speță, nu este îndeplinită niciuna din condițiile angajării răspunderii civile delictuale a celor doi intimați, deoarece, la momentul emiterii certificatului de urbanism și a autorizației de construire, în baza cărora apelanta a început realizarea investiției, intimatul Consiliul Județean Hunedoara a avut în vedere datele existente la acel moment cu privire la terenul pe care urma să se efectueze investiția.

Depistarea pe teren, cu ocazia efectuării săpăturii preventive, a unor structuri și artefacte aparținând diferitelor epoci din preistoria și istoria veche a României nu poate fi însă imputat nici emitentului autorizației de construire - Consiliul Județean Hunedoara, nici autorității responsabile cu asigurarea protecției monumentelor istorice sau naturale - Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, și nici apelantei.

Potrivit art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, apelanta avea obligația să anunțe autoritățile despre descoperirea vestigiilor și să sisteze orice lucrare până la lămurirea situației cu privire la aspectele descoperite. De asemenea, mai exista posibilitatea de a se efectua demersurile necesare pentru scoaterea terenului din circuitul arheologic, costul acestor demersuri fiind unul modic în raport cu valoarea investiției și cu beneficiul vizat a fi obținut.

În acest context, s-a apreciat că soluția pronunțată de instanța de fond este corectă, neputând fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimaților, care și-au exercitat atribuțiile legale în mod corespunzător, atât la momentul emiterii certificatului de urbanism și a autorizației de construire de către Consiliul Județean Hunedoara, cât și la momentul emiterii somației privind sistarea lucrărilor efectuate de apelantă, somație emisă de Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara.

Prin Decizia nr. 685 din 23 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a I civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În argumentarea acestei soluții, s-a arătat că fapta ilicită imputată de reclamantă pârâților a constat în nerespectarea de către fiecare dintre aceștia a normelor legale ce instituiau în sarcina lor, potrivit competențelor proprii, obligații specifice de protecție a patrimoniului cultural. Cu referire la pârâta Direcția Județeană, norma legală indicată ca fiind încălcată a fost art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, referitor la obligația de a informa proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice ce le grevează, iar, în privința pârâtului Consiliul Județean Hunedoara, prevederea legală indicată a fost art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, cu referire la obligația acestuia de a face mențiune despre includerea terenului în zona de protecție a sitului arheologic.

S-a reținut că reclamanta a susținut că fapta ilicită a pârâtului Consiliul Județean Hunedoara a constat în certificarea dreptului de construire pe terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, cu încălcarea regimului juridic al monumentelor istorice și a normelor legale indicate, iar la originea acestei fapte ilicite se află nesocotirea obligațiilor legale arătate ce reveneau deopotrivă pârâtei Direcția Județeană și Consiliului Județean Hunedoara până la momentul emiterii certificatului de urbanism și autorizației de construire.

Totodată, s-a reținut că, argumentându-și decizia, curtea de apel motivează raportându-se la o stare de fapt străină cauzei, ce nu se regăsește nici în situația de fapt avută în vedere la pronunțarea hotărârii tribunalului, caz în care, în mod necesar, hotărârea de apel ar fi trebuit să prezinte motivele ce justifică modificarea stării de fapt și, implicit - cel puțin sub acest aspect - a considerentelor sentinței supuse controlului judiciar, dar nici în descrierea faptelor prezentate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată ori prin numeroasele note scrise depuse de aceasta la dosar, și nici în apărările pârâților realizate pe parcursul judecății.

Astfel, instanța de apel a identificat în mod eronat circumstanțele sistării proiectului al cărui titular este reclamanta, ca fiind date de descoperirea, după demararea lucrărilor de executare în baza autorizațiilor obținute, a unor vestigii, împrejurare de fapt pe care a apreciat-o ca nefiind imputabilă niciuneia din părțile litigante implicate, dar în raport de care a considerat că, în acord cu dispozițiile art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, năștea obligația în sarcina reclamantei de a anunța autoritățile despre descoperirea acelor vestigii și de a sista lucrările până la lămurirea situației.

Instanța de recurs a statuat însă că, ceea ce s-a reclamat prin cererea de chemare în judecată nu a fost un caz legat de o descoperire arheologică întâmplătoare, astfel cum, de altfel, a subliniat în mod constant reclamanta pe parcursul desfășurării litigiului, iar pozițiile părților litigante, prin apărările și probele administrate, nu au vizat o astfel de ipoteză.

S-a constatat că, reținând această situație de fapt și analizând conduitele părților implicate, în raport de normele legale care reglementează cazul descoperirii arheologice întâmplătoare conform art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, curtea de apel a exercitat un control judiciar asupra unei hotărâri care se raportase la o cu totul altă stare de fapt, ignorând sau denaturând cauza reală a sistării proiectului investițional, care a fost comunicată reclamantei prin somația nr. x din 11.07.2007 emisă de pârâta Direcția Județeană, respectiv executarea unor lucrări de excavare la obiectivul "Ciupercărie " din zona sitului arheologic de la Uroi, sit aflat pe Lista Monumentelor istorice 2004, având Codul HD-I-a-A-032040, fără avizul Ministerului Culturii și Cultelor.

Împrejurarea că reclamanta a fost ulterior supusă procedurii obținerii unui certificat de descărcare de sarcină arheologică, reglementată de dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 43/2000, care a presupus efectuarea unei activități de cercetare arheologică preventivă și care s-a soldat cu descoperirea de vestigii aparținând diferitelor epoci din preistoria și istoria veche a României, nici nu este de natură să califice această situație ca fiind aceea a unei descoperiri arheologice întâmplătoare, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 43/2000, dar nici nu justifica efectuarea de către instanța de apel a cercetării judecătorești asupra unei situații de fapt neavută în vedere la pronunțarea hotărârii de primă instanță, neinvocată prin cererea reclamantei sau prin apărările efectuate în cauză de către părți. De altfel, momentul descoperirii de artefacte în subsolul terenului afectat de reclamantă realizării proiectului său investițional este ulterior faptelor ilicite imputate pârâtelor și care ar fi trebuit să facă obiectul cercetării judecătorești a instanțelor.

S-a mai reținut că descoperirea de vestigii arheologice de importanță istorică, ulterior supunerii reclamantei procedurii de obținere a certificatului de descărcare de sarcină arheologică, constituie un element factual fără nicio consecință ori importanță în datele de fapt ale cazului de răspundere civilă delictuală. Fapta ilicită imputată pârâților a vizat nerespectarea obligațiilor legale ce reveneau acestora până la momentul emiterii certificatului de urbanism și a autorizației de construire, obligații instituite pentru protejarea patrimoniului cultural național prin Legea nr. 422/2001 și prin legislația adiacentă, reflectată în emiterea celor două acte administrative care au atestat dreptul reclamantei de a construi pe un teren situat în zona de protecție a unui sit arheologic - monument istoric, în lipsa avizului Ministerului Culturii.

S-au constatat că sunt fondate criticile recurentei prin care s-a susținut că, fără a analiza starea de fapt și de drept dedusă judecății, instanța de apel cu o motivare străină cauzei și fără a examina raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor reclamantei, a apărărilor și probelor din dosar, a omis verificarea normelor legale invocate ca fiind încălcate de pârâți, a aplicat dispoziții legale neinvocate de părți și neincidente speței (art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000 sau art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991), pronunțând o hotărâre nelegală.

Instanța de recurs a mai reținut că lipsește deciziei atacate orice analiză referitoare la statutul juridic special al terenului afectat investiției demarate de recurenta-reclamantă și la obligațiile legale decurgând din acest statut care incumbau celor doi intimați-pârâți, potrivit normelor legale invocate de parte atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin notele și concluziile scrise depuse de aceasta, care nu conțin temeiuri juridice noi ale acțiunii, fundamentată, de altfel, pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., și în care sunt menționate toate obligațiile a căror încălcare a fost imputată fiecăruia dintre cei doi pârâți.

Totodată, s-a reținut că instanța de apel nu a făcut nicio referire la obligațiile legale stabilite, pe baza normelor legale invocate de către recurentă, intimaților și a căror nesocotire a condus la certificarea greșită a dreptului său de construire, prin nesocotirea regimului juridic real al terenului și prin încălcarea normelor legale în materia protecției patrimoniului cultural.

Astfel, susținerilor reclamantei privitoare la nesocotirea de către pârâți a obligațiilor legale li s-a răspuns de către instanța de apel prin considerentul potrivit căruia certificatul de urbanism și autorizația de construire în temeiul cărora reclamanta a început realizarea investiției au fost emise pe baza datelor deținute de Consiliul Județean Hunedoara la acel moment cu privire la terenul în cauză. Or, cercetarea judecătorească a cauzei în raport de problematica litigiului ar fi trebuit să determine dacă documentația care a stat la baza eliberării certificatului de urbanism și a autorizației de construire ar fi trebuit să conțină și alte date privind situația juridică a terenului în cauză, atestat prin înscrisurile emanate de la pârâta Direcția Județeană ori structura centrală - Ministerul Culturii ca fiind situat în zona de protecție a sitului arheologic Măgura Uroiului, clasificat ca monument istoric prin includerea acestuia în baza art. 2 din O.G. nr. 27/1992 în Lista Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice (LMASI) din 1991-1992, lista LMASI pentru județul Hunedoara fiind comunicată Prefecturii județului Hunedoara cu adresa nr. x din 20.11.1991.

S-a mai reținut că decizia atacată nu răspunde nici argumentelor suplimentare invocate de reclamantă în fața instanței de apel, întemeiate pe existența certificatului de urbanism nr. x din 10.07.2007 emis de aceeași autoritate - Consiliul Județean Hunedoara, cu referire la același teren și pe baza aceleiași documentații urbanistice, care însă menționează de data aceasta regimul juridic și arheologic al terenului, evidențiind includerea sa în zona de protecție a sitului Uroi, aspect al cauzei rămas nedezlegat de către instanțe și care a făcut obiectul controversei între părți, în apărările formulate chiar de emitentul actului menționat.

Prin Decizia civilă nr. 1585/Ap/2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva împotriva sentinței civile nr. 1834/19.05.2011 a Tribunalului Hunedoara, pe care a schimbat-o în sensul că: a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara; a obligat în solidar pârâtele la plata daunelor produse reclamantei în cuantum de 237.251,55 RON; a obligat intimatele la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată efectuate în apel și recurs, în cuantum de 43.060,15 RON.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Brașov a reținut că reclamanta a solicitat repararea prejudiciului produs de către pârâți prin nerespectarea obligațiilor legale referitoare la includerea terenului din extravilanul comunei Rapoltu Mare în zona de protecție a sitului arheologic Uroi și la informarea proprietarilor asupra sarcinii arheologice care îl grevează, cuprinse în dispozițiile art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 51/1990 și ale art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

În ceea ce privește fapta ilicită imputată Consiliului Județean de certificare a dreptului de construire pe terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, conform art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 s-a reținut că acesta a emis certificatul de urbanism nr. x din 01.06.2006, pe baza documentației deținute la acea dată, din care rezultă că pentru terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, înscris în CF nr. x M, regimul juridic, economic și tehnic permite efectuarea de lucrări specifice în domeniul agricol, respectiv proiectul tehnic "Ciupercărie pentru cultură în sisteme intensiv a ciupercilor Pleurotus".

Ulterior, pârâtul Consiliul Județean a emis autorizația de construire nr. x din 06.02.2007, prin care a autorizat executarea lucrărilor de construire a ciupercăriei pe terenul respectiv.

După demararea lucrărilor, Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara a emis somația nr. x din 11.06.2007, prin care s-a dispus oprirea lucrărilor până la obținerea certificatului de descărcare arheologică, motivat de faptul că obiectivul se află în zona Sitului arheologic de la Uroi, sit arheologic aflat pe Lista Monumentelor Istorice 2004, având codul LMI 2004 HD-I-a-A-03204.

Reclamanta a inițiat demersurile necesare în vederea obținerii acestui certificat de descărcare arheologică, însă, potrivit Raportului de săpătură arheologică preventivă nr. 4122 din 12.09.2007, în urma efectuării săpăturii preventive au apărut structuri și artefacte din preistoria și istoria veche a României, fapt pentru care s-a propus continuarea cercetărilor arheologice.

La data de 19 iulie 2007, pârâtul Consiliul Județean Hunedoara a emis certificatul de urbanism nr. 84, în care se certifică faptul că imobilul pe care urma să se efectueze investiția este situat în zona Sitului arheologic de la Uroi, aflat pe Lista monumentelor istorice 2004, potrivit Anexei la Ordinul nr. 2314/2004 al M. C. civ.

Prin urmare, pârâtul Consiliul Județean a emis nelegal certificatul de urbanism nr. x din 1 iunie 2006, fără a indica în cuprinsul acestui act faptul că imobilul este situat în zona sitului arheologic Uroi.

Apărările pârâtei, în sensul că, potrivit adresei nr. x/2009 a Muzeul Civilizației Dacice și Romane Deva, în momentul deplasării pe teren a echipei de arheologi erau vizibile artefacte arheologice, astfel că, în fapt, este vorba despre o descoperire arheologică întâmplătoare, că în extrasul de CF nu era indicată obligația privind folosința monumentului istoric și că Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara și-a îndeplinit obligația de cadastrare a monumentelor istorice, fapt pentru care apelanta nu și-a putut îndeplini obligația de cuprindere în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean a monumentelor istorice, a fost înlăturată de instanța de apel.

Totodată, pârâta a mai susținut că nici PUG-ul Rapoltu Mare din 2000, nici Avizul primarului comunei Rapoltu Mare nr. 520/2006 nu fac referire la existența unei servituți, reclamantul avea obligația anunțării Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara cazul descoperirii de artefacte și în Ordinul MCC se indică orașul Simeria, nu comuna Rapoltu Mare.

Aceste apărări s-au apreciat a fi nefondate, reținându-se că ceea ce a dus la oprirea lucrărilor nu este o descoperire arheologică întâmplătoare, ci situarea imobilului în perimetrul Sitului Arheologic Uroi, iar faptul că ulterior s-au descoperit artefacte nu putea conduce la sistarea anterioară a lucrărilor.

Procedura clasării unui imobil aflat pe Lista monumentelor istorice nu este obligatorie, iar pârâtul se putea apăra doar în situația în care în certificatul de urbanism nr. x din 01.06.2006 prevedea regimul juridic al terenului. De altfel, parcurgerea acestei proceduri nu garantează scoaterea imobilului de sub servitute, față de împrejurarea că închiderea a fost determinată de existența descoperirilor anterioare.

S-a mai reținut că faptul că alte instituții, precum Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, Consiliul Local al comunei Rapoltu Mare nu și-au îndeplinit obligațiile impuse de lege nu are relevanță, în condițiile în care pârâtul Consiliul Județean Hunedoara avea obligația cuprinderii în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean a tuturor monumentelor istorice.

Art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 se referă la înscrierea în certificatul de urbanism a "informațiilor cunoscute", informația că imobilul respectiv este situat în zona de protecție a Sitului arheologic de la Uroi trebuia cunoscută chiar de pârât și valorificată prin cuprinderea ei în Planul de Amenajare a Teritoriului Județean.

Astfel, instanța de apel a constatat că pârâtul a săvârșit fapta ilicită imputată, cu vinovăție, în materie delictuală aceasta putând îmbrăca forma celei mai ușoare culpe și că prin aceasta a produs un prejudiciu reclamantei.

În privința pârâtei Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, fapta ilicită imputată acesteia s-a reținut a fi încălcarea art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 referitoare la obligația de a informa proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice care le grevează și, respectiv, de înștiințare a proprietarilor terenurilor asupra regimului juridic special al acestora.

De asemenea, art. 9 din Legea nr. 422/2001 impune obligația ca pentru fiecare monument istoric să se instituie o zonă de protecție delimitată pe baza reperelor topo geografice prin care se asigură conservarea integrală și punerea în valoare a monumentului.

Cum, în cauză, actul normativ care clasifică situl arheologic ca fiind monument istoric indică la adresă doar "Măgura x", s-a apreciat că trebuia identificat faptic acest sit și după identificare fiind posibilă aplicarea dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 422/2001, care indică o zonă de protecție de 500 m de la limita exterioară, de jur-împrejurul monumentului istoric, fiind evident că, în lipsa indicării limitei exterioare, nu se putea stabili zona de protecție a sitului arheologic.

Deși pârâta s-a apărat susținând că și-a îndeplinit obligațiile legale, prin adresa nr. x din 13.01.1998 s-a acordat aviz favorabil pentru Planul de Amenajare a Teritoriului Județean Hunedoara și s-a recomandat ca pentru stabilirea fiecărei zone de protecție să fie consultat Muzeul din Deva, or, Muzeul din Deva a semnalat încă din 12.04.2000 faptul că "pentru delimitarea exactă a zonei de protecție la monumentele din zona este necesară cercetarea de teren și documentarea, fapt pentru care consideră oportun încheierea unui contract - protocol".

În ceea ce privește, însă, prejudiciul produs, s-a constatat că reclamanta a indicat faptul că a pierdut finanțarea SAPARD, a efectuat cheltuieli cu investiția, a efectuat un împrumut care trebuie restituit împreună cu dobânzi și comisioane și că nu a realizat beneficiul urmărit, or, față de faptele ilicite reținute, nu se puteau produce alte daune decât cele în legătură cu efectuarea investițiilor și cu suportarea costurilor creditului.

S-a mai reținut că în lipsa faptelor ilicite, în condițiile în care pârâții și-ar fi îndeplinit obligațiile legale, oricum investiția nu s-ar fi realizat așa cum a fost planificată, ceea ce ar fi dus la evitarea unor cheltuieli, însă, în aceste condiții nu s-ar fi putut obține o finanțare SAPARD pentru respectiva investiție și nu ar fi putut fi realizat niciun beneficiu din aceasta.

În ceea ce privește creditul contractat, s-a constatat că sumele respective de bani au intrat în patrimoniul reclamantei astfel că în mod firesc aceasta trebuie să restituie respectivul împrumut.

S-a mai constatat și faptul că din raportul de expertiză contabilă efectuat în fața primei instanțe rezultă că reclamanta a efectuat cheltuieli pentru investiția ce urma să fie efectuată, în cuantum de 231.855,26 RON, și că a avut de suportat dobânzi și comisioane de 539.629 RON sumă obținută din valoarea de 112.406,68 RON indicată ca fiind prejudiciul rezultat ca urmare a autorizării creditului și, suma de 107.010,39 RON creanțe credit restant, astfel că daunele materiale produse sunt în cuantum total de 237.251,55 RON.

În ceea ce privește daunele morale solicitate, s-a considerat că reclamanta nu a indicat prejudiciul moral produs pentru care se solicită reparație, astfel că acestea nu s-au acordat.

Prin Decizia nr. 860 din 16.05.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva și pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara împotriva Deciziei civile nr. 1585/Ap din 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în speță Curții de Apel Brașov.

În considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că este corectă susținerea recurenților potrivit cărora instanța de apel, prin decizia pronunțată, nu respectă exigențele dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care considerentele deciziei nu dezvoltă raționamentul logico-juridic în baza căruia s-a concluzionat că acțiunea reclamantei este în parte întemeiată, iar pârâții sunt obligați în solidar la plata daunelor produse acesteia.

Instanța de apel, după precizarea că i s-au solicitat reclamantei lămuriri cu privire la prejudiciul produs, că, potrivit îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare, s-a completat probatoriul administrat, descrie succesiunea actelor administrative emise de pârâți, faptele ilicite imputate de reclamantă acestora, concluzionând că pârâtul Consiliul Județean Hunedoara a emis nelegal certificatul de urbanism nr. x din 1 iunie 2006, fără a indica faptul că imobilul este situat în zona Sitului arheologic Uroi, iar, în privința pârâtei Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara a reținut omisiunea identificării faptice a perimetrului sitului, în funcție de care urma să se stabilească zona de producție. Aceasta arată că susținerile reclamantei referitoare la prejudiciul suferit - urmare a faptelor ilicite săvârșite de pârâți - prin pierderea finanțării SAPARD, efectuarea cheltuielilor cu investiția, efectuarea unui credit bancar care a generat dobânzi, comisioane, precum și a beneficiului nerealizat și cauzarea unor prejudicii morale, justifică admiterea doar în parte a pretențiilor, pentru că, chiar și în lipsa faptelor ilicite, investiția nu s-ar fi putut realiza în condițiile planificate.

În acest context, Înalta Curte a observat că este fondată critica recurentei-reclamante, în sensul că instanța de apel nu analizează în mod concret susținerile și apărările formulate în cauză. Considerentele deciziei nu cuprind nicio referire la dispozițiile art. 998-999 C. civ. și nicio analiză corespunzătoare a condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale a pârâților. Reclamanta a precizat în mod concret atât cuantumul, cât și justificarea sumelor reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a săvârșirii faptelor ilicite împrumutate pârâților, astfel că decizia instanței de apel trebuia să cuprindă motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat apărările pârâților sau concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză.

În cauză, prin Decizia de casare nr. 685 din 23 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a stabilit, în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că în rejudecare instanța de apel va efectua cercetarea judecătorească în conformitate cu dezlegările date prin această decizie și prin verificarea criticilor din apelul cu care a fost învestită, iar soluționarea cauzei trebuie raportată la problematica litigiului, conturată prin cererea de chemare în judecată și apărările formulate de părți, cu respectarea dispozițiilor art. 292 și art. 295 C. proc. civ.

Or, prin decizia recurată, instanța de apel a omis examinarea cauzei în funcție de reperele stabilite prin decizia de casare menționată și în baza unei motivări sumare, insuficient argumentate a admis în parte acțiunea reclamantei, fără a preciza în mod concret și fără a analiza probele în baza cărora a concluzionat că celelalte pretenții ale reclamantei sunt nefondate. Este, de asemenea, inexactă susținerea instanței de apel potrivit căreia reclamanta nu a indicat prejudiciul moral produs, criticile din apel demonstrând contrariul, argumentele și cuantificarea daunelor morale fiind reluate de reclamantă și prin concluziile scrise, care indică și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie. În privința obligării pârâților în solidar la plata despăgubirilor acordate reclamantei, decizia nu cuprinde și argumentul care a determinat soluția.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivat din încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și art. 1084 C. civ., invocat de reclamantă, constând în aplicarea greșită a normelor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală a pârâților, care, prin încălcarea obligațiilor legale ce le reveneau, au creat aparența legalității cadrului necesar demarării proiectului investițional, s-a arătat că aceste critici vizează aspecte de fond a căror analiză nu este posibilă în condițiile în care decizia recurată nesocotește dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) din același cod.

În privința recursului formulat de pârâtul Consiliul Județean Hunedoara, Înalta Curte a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., constând în încălcarea dispozițiilor art. 159 C. proc. civ., prin motivarea potrivit căreia certificatul de urbanism nr. x/2006 a fost emis nelegal, deoarece competența analizării legalității actelor administrative revine instanței de contencios administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și nu celei învestite cu soluționarea unei acțiuni de drept comun.

Prin invocarea acestui motiv de recurs, recurentul repune în discuție excepția inadmisibilității acțiunii în răspundere civilă delictuală, cu motivarea că examinarea modului de îndeplinire a dispozițiilor legale cu ocazia emiterii unor acte administrative revine exclusiv instanței de contencios administrativ. Atât excepția inadmisibilității acțiunii, cât și excepția autorității de lucru judecat invocate de pârât în primul ciclu procesual au fost respinse prin încheierea din 17.03.2011, în considerarea faptului că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată în conformitate cu dispozițiile art. 998-999 C. civ. implică verificarea condițiilor prevăzute în mod expres de aceste dispoziții legale.

Întrucât această încheiere nu a fost atacată, a intrat în puterea lucrului judecat, astfel cum rezultă din Decizia nr. 916 din 11 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin care s-a admis recursul declarat de reclamantă și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât această critică nu mai poate face obiectul analizei în recurs, fiind o problemă dezlegată irevocabil.

Nelegalitatea deciziei derivată din încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a vizat interpretarea probelor, a actelor emise în cauză și a dispozițiilor legale pretins aplicate greșit prin hotărârea recurată, astfel încât s-a considerat că nu se încadrează în ipoteza reglementată de dispoziția legală invocată, situație în care nu se va putea reține ca fiind fondat acest motiv.

Prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul critică aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, analiza care, astfel cum s-a precizat în examinarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu este posibilă, deoarece vizează aspecte de fond insuficient cercetate prin decizia recurată.

Aceste argumente sunt valabile și în privința recursului formulat de pârât, precum și a criticilor formulate de pârâta Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, care, de asemenea, a contestat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ. și nerespectarea obligațiilor care îi revenea conform art. 60 alin. (2) din Legea nr. 422/2001. Sub acest aspect, pârâta Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara arată că, deși prin Decizia de casare nr. 685 din 23 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a dispus analizarea cauzei potrivit dispozițiilor legale invocate și aspectelor dezlegate prin hotărârea primei instanțe, prin decizia recurată instanța de apel nu a respectat aceste dispoziții, concluzionând eronat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fără a efectua o analiză corespunzătoare a acestora.

Pentru identitate de rațiune, aceste motive de nelegalitate nu au fost analizate, deoarece instanța de apel, nerespectând dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., respectiv dezlegările date de instanța de recurs prin cele două decizii de casare, în rejudecare a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce atrage și incidența art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., în sensul că a soluționat cauza fără a cerceta efectiv fondul, situație în care soluția ce se impune este admiterea recursurilor formulate de reclamantă și pârâți, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se conforma dezlegărilor în drept stabilite prin deciziile de casare anterioare, care au determinat casarea, ocazie cu care se va dispune și în privința cheltuielilor de judecată, în conformitate cu soluția adoptată și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1910/Ap din data de 14 noiembrie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a admis, în parte, apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Deva împotriva sentinței civile nr. 1834 din 19.05.2011 a Tribunalului Hunedoara, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, a obligat pârâta Direcția Județeană pe