ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 914/2019

Ședința publică din data de 19 aprilie 2019

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.A. (fosta A. SA) a chemat în judecată pe pârâții INSTITUȚIA PREFECTULUI JUDEȚULUI HUNEDOARA și DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE STATISTICĂ HUNEDOARA, MUNICIPIUL DEVA - prin PRIMAR, solicitând instanței ca prin hotărâre judecătorească să dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON, din care suma de 177.641,94 RON reprezintă garanția de bună executare a contractului având ca obiect execuția lucrărilor de construcții montaj la obiectivul de investiții "Palatul administrativ al județului Hunedoara nr. 53/06.01.1995, iar diferența reprezintă daune interese.

Prin sentința civilă nr. 5178/CA/2013, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2011, s-a respins cererea de repunere pe rol, s-a admis excepția prescripției, invocată de pârâtul Municipiul Deva, prin Primar, și a fost respinsă, ca prescrisă, cererea reclamantei S.C. A. S.A., având ca obiect pretenții aferente perioadei 2007 - 20.09.2008.

A fost admisă în parte acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. împotriva pârâților Instituția Prefectului Județului Hunedoara, Direcția Județeană de Statistică Hunedoara și Municipiul Deva, prin Primar și, în consecință, au fost obligați pârâții să restituie reclamantei următoarele sume reținute cu titlu de garanție bancară, și anume: 63.957,16 RON Instituția Prefectului; 82.332,6 RON Municipiul Deva, prin Primar; 31.352,11 RON Direcția Județeană de Statistică Hunedoara.

A fost respinsă în rest acțiunea reclamantei, cu privire la capătul de cerere prin care se solicita

Au fost obligați pârâții la 5.163,8 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, la data de 06.01.1995 între Consiliul Județean Hunedoara, Prefectul Județului Hunedoara, Consiliul Local Deva, Direcția Județeană de Statistică Hunedoara, B., în calitate de investitori, și S.C. A. S.A., în calitate de antreprenor general, s-a încheiat contractul nr. x, având ca obiect executarea lucrărilor de construcții montaj pentru Palatul administrativ al județului Hunedoara, durata de execuție a lucrărilor fiind de 24 luni.

Termenul de execuție nu a fost respectat și a fost prelungit prin acte adiționale până la data de 30.06.2011, dată la care contractul părților a fost reziliat la inițiativa beneficiarilor, datorită lipsei finanțării necesare finalizării lucrării.

La data de 01.07.2011 pârâții menționați în petitul acțiunii au executat scrisorile de garanție bancară nr. 42/23.09.2010 Municipiul Deva în sumă de 82.332,67 RON; nr. 43/23.09.2010 - Instituția Prefectului Județului Hunedoara în sumă de 63.957,16 RON și nr. 44/23.09.2010 - Direcția Județeană de Statistică în sumă de 31.352,11 RON, împrejurare necontestată de pârâți.

Prin acțiunea dedusa judecatii reclamanta solicită restituirea garanțiilor constituite și executate de pârâți, precum și daune interese privind cheltuielile efectuate până la data încetării contractului reprezentând: alimentare cu energie electrică, tablouri de distribuție și consum; energie pe perioada de conservare; paza obiectivului; împrejmuirea sediului; demontare macarale; dislocare de la șantier la bază; echipamentele și utilajele blocate în șantier; materialele aprovizionate și stocate pentru lucrare; inclusiv cota de profit nerealizat pentru întregul contract.

Cu privire la garanția de bună execuție, părțile au convenit, în baza actului adițional nr. x/2008, să modifice art. 9 lit. h) din contractul nr. x/1995, în sensul prezentării de scrisori de garanție bancară în favoarea beneficiarilor, sens în care s-au emis scrisorile sus menționate cu sumele aferente, valabilitatea acestora fiind de 2 ani de la data depunerii cu posibilitatea prelungirii dacă contractul de execuție se va prelungi.

Contractul de execuție lucrări nu s-a prelungit, astfel că, la data de 30.06.2011, acesta a încetat ca urmare a rezilierii unilaterale a investitorilor, aspect necontestat de părți.

În data de 01.07.2011, pârâții au executat scrisorile de garanție bancară fără nicio notificare a contractantului și fără a justifica obligațiile care nu au fost respectate de constructor, în condițiile în care contractul dintre părți a încetat nu din culpa antreprenorului general, ci ca urmare a sistării finanțării proiectului.

În aceste condiții, instanța de fond a apreciat că în mod nelegal pârâții au încasat contravaloarea garanțiilor și sunt obligați să restituie sumele executate, fiecare până la concurența sumei menționate în scrisoarea de garanție bancară constituită în favoarea fiecăruia, nefiind aplicabilă regula solidarității pasive, întrucât prin prisma convenției părților s-a stabilit obligația de garantare a antreprenorului general pentru fiecare dintre beneficiarii contractului, astfel că fiecare trebuie să restituie atât cât a executat fără forme legale.

Cu privire la daunele interese reprezentând cheltuielile pretinse de reclamantă cu conservarea imobilului și profitul nerealizat, s-a reținut că reclamanta trebuie să dovedească că prejudiciul suferit este urmare a faptei pârâților, care nu și-au îndeplinit obligațiile contractuale, precum și raportul de cauzalitate.

Reclamanta pretinde în anul 2011 plata contravalorii cheltuielilor efectuate cu paza șantierului, cu plata salariilor, cu energia electrică, în condițiile în care de la finele anului 2006 nu a mai emis nicio factură către beneficiari, nu a prezentat nicio situație de lucrări, iar aceste cheltuieli reprezintă componente ale prețului contractului.

Cheltuielile cu salariile, cu energia electrică, cu paza, efectuate în anul 2006 și 2007 până la data de 20.09.2008, sunt prescrise, fiind depășit termenul legal de 3 ani, neavând relevanță în această situație data încetării contractului de lucrări. Mai mult, aceste cheltuieli fac parte din prețul contractului, iar din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert C. rezultă că reclamanta nici nu mai deține toate documentele necesare justificării acestor cheltuieli, expertul neputând indica actele din care rezultă pretențiile acesteia.

În ceea ce privește cheltuielile cu utilajele imobilizate, instanța a apreciat că acestea nu pot fi suportate de beneficiari, cât timp potrivit contractului, art. 8 lit. e), reclamanta era obligată să evacueze șantierul în termen de 15 zile de la terminarea lucrărilor, fiind pe deplin dovedit că sistarea lucrărilor s-a produs încă de la finele anului 2006.

În privința cotei de profit, expertul a efectuat o estimare arătând că aceasta nu poate fi calculată pe baza devizelor oferte ce sunt orientative, ci doar pe baza unor date reale ce nu se regăsesc în cauză.

Cum prejudiciul pretins de reclamantă trebuie să fie cert, să rezulte din documente și să se datoreze neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către beneficiari și cum reclamanta cu probele administrate nu a fost în măsură să formeze convingerea instanței că a suportat aceste pierderi datorită atitudinii culpabile a pârâtelor, cererea privind acordarea de daune interese a fost respinsă, ca fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 122/2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Sinaia împotriva sentinței de mai sus, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins excepția prescripției, invocată de pârâtul Municipiul Deva, prin Primar, cu privire la pretențiile aferente perioadei 2007 - 20.09.2008, a respins capătul de cerere privind pretențiile reclamantei, aferente perioadei 2007 - 20.09.2008, ca nefondat, a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. A fost respins apelul declarat de pârâții Instituția Prefectului jud. Hunedoara, Municipiul Deva, prin Primar, și Direcția Județeană de Statistică Hunedoara împotriva aceleiași sentințe.

Instanța de apel a apreciat că atât timp cât rațiunea pentru care obiectivul nu a fost finalizat este aceea a lipsei fondurilor pârâților - beneficiari pentru derularea contractului, aceștia nu pot invoca neexecutarea obligațiilor de către reclamanta - antreprenor, nefiind îndreptățiți să treacă la executarea scrisorilor de garanție bancară.

Din perspectiva criticilor vizând neoperarea solidarității pasive, s-a constatat că reclamanta a pretins, prin petitul acțiunii, obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 1.000.000 RON, din care 177.641,94 RON, garanția de bună execuție, iar diferența daune-interese, ce urmau a fi reapreciate după efectuarea unei expertize tehnice, dar a individualizat valoarea sumelor pentru care s-au emis fiecăruia dintre pârâții - beneficiari scrisorile de garanție bancară nr. 42, 43 și 44/23.09.2010, astfel că este justificată admiterea în parte a acțiunii, sub acest aspect, și obligarea pârâților, în mod individual, la restituirea sumei executate, până la concurența sumei pentru care s-a emis scrisoarea de garanție bancară, instanța nedepășind limitele în care a fost investită.

Pe de altă parte, s-a apreciat că în mod gresit instanța fondului a reținut că au fost incluse în prețul contractului cheltuielile pe care reclamanta le invocă, întrucât, încă din anul 2008, părțile au stabilit că se impune întocmirea unei documentații tehnico-economice cu privire la lucrările necesare pentru închiderea și conservarea obiectivului de investiții, ",Palatul administrativ al Județului Hunedoara", documentație ce urma a fi aprobată de cei patru beneficiari - pârâții și Consiliul Județean Hunedoara - între lucrări făcându-se referire, în concret, și la evacuarea utilajelor, a schelei, a macaralei și a barăcilor existente în interiorul organizării de șantier, respectiv la anularea branșamentului electric pentru organizarea de șantier.

Din corespondența desfășurată, s-a reținut că unii dintre pârâți, cum este cazul Direcției Județene de Statistică Hunedoara, au solicitat încă din anul 2008 să li se prezinte devize de costuri, însă la dosar nu există documente care să reflecte o manifestare a reclamantei în acest sens, deși a acceptat că finanțarea ar urma să fie diferită de cea a investiției, prevăzută în contract. Ulterior, însă, reclamanta a pretins ca pârâții să fie obligați la plata unor astfel de cheltuieli, pe baza unor facturi și state de salarii ce datează din perioada anterioară anului 2008.

S-a avut în vedere și faptul ca din materialul probator administrat nu rezultă ca reclamanta să fi avut vreo inițiativă pentru prezentarea pârâților la recepție sau la predarea lucrărilor, a investiției, în stadiul în care se află.

Apoi, încă din anul 1999, astfel cum rezultă din Actul adițional încheiat, reclamanta și-a asumat riscul ca investiția să nu poată fi finanțată, așa că nu poate pretinde beneficiul nerealizat prin indisponibilizarea utilajelor, ca și cheltuielile aferente demontării și transportului, acestea fiind menținute în șantier pe riscul său. Mai mult, și în anul 2008 au existat discuții între părți asupra evacuării utilajelor, reclamantei comunicându-i-se că unii dintre pârâți au hotărât sistarea finanțării.

De asemenea, s-a constatat că reclamanta a înțeles să pretindă global plata daunelor interese, solicitând ca pârâții să fie obligați să îi plătească 1.491.201,32 RON, în solidar, fără a distinge măsura în care răspunde fiecare pârât, astfel că pretențiile reclamantei nu pot fi admise.

Prin decizia civilă nr. 3612/18.11.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanta A. Sinaia și de pârâtul Municipiul Deva - prin primar împotriva deciziei nr. 122 din 26 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, ÎCCJ a reținut că instanța de apel a arătat că, prin actul adițional din 1999, reclamanta și-a asumat riscul ca investiția să nu poată fi realizată, omițând însă să precizeze clauza contractuală care permite această interpretare, ori raționamentul ce a condus la o astfel de concluzie. În speță nu s-a contestat faptul că inițiativa denunțării contractului a aparținut pârâților, care au invocat lipsa fondurilor necesare finalizării investiției, motiv pentru care trebuia stabilit dacă există o culpă a pârâților constând în denunțarea unilaterală a convenției și, respectiv, neasigurarea fondurilor și, prin consecință, dacă aceștia sunt răspunzători pentru daunele suferite de reclamantă.

A fost apreciata ca fondată critica recurentei conform căreia faptul că nu s-a indicat valoric ce reprezintă fiecare dintre cheltuielile solicitate ci s-a indicat global plata daunelor-interese, nu reprezintă un argument suficient pentru respingerea pretențiilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte a observat că prima instanță, examinând fondul pretențiilor, a respins capătul de cerere privind plata daunelor interese în considerarea faptului că reclamanta nu a dovedit elementele răspunderii civile contractuale, în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., iar instanța de apel, cu o motivare sumară și fără a examina dacă aceste dispoziții legale au fost corect aplicate, a reținut că reclamanta nu a precizat cu suficientă claritate pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, examinarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., derivat din interpretarea eronată a clauzelor contractului, nu este posibilă deoarece fondul litigiului nu a fost cercetat.

În privința recursului declarat de pârâtul Municipiul Deva, s-a reținut că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia fiind nelegală pentru încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În rejudecarea apelurilor, prin decizia civilă nr. 375/01.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Sinaia împotriva sentinței nr. 5178/CA/2013, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2011 și, în consecință, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost respinsă excepția prescripției invocată de pârâtul Municipiul Deva, prin Primar, cu privire la pretențiile aferente perioadei 2007-20.09.2008, și a fost respins capătul de cerere privind pretențiile reclamantei, aferente perioadei 2007-20.09.2008, ca nefondat, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței atacate. A fost respins apelul pârâților Instituția Prefectului jud. Hunedoara, Municipiul Deva, prin Primar și Direcția Județeană de Statistică Hunedoara împotriva aceleiași sentințe și a fost respinsă cererea apelantului Municipiul Deva, prin Primar privind cheltuielile de judecată.

Referitor la excepția prescripției, Curtea a reținut că pretențiile deduse judecății nu puteau fi formulate decât la data încetării contractului nr. x/06.01.1995 privind execuția lucrărilor de construcție montaj la obiectivul de investiții "Palatul administrativ al Județului Hunedoara", dată la care se putea cunoaște prejudiciul și se putea aprecia asupra garanției, iar încetarea contractului a intervenit la momentul expirării termenului de prelungire a contractului inițial prin acte adiționale.

Astfel, termenul de prescripție a început să curgă de la 30.06.2011, aspect acceptat de părți, iar acțiunea a fost introdusă la Tribunalul Hunedoara la 20.09.2011, deci înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul 167/1958.

În ce privește existența unei culpe esențiale a pârâtelor în denunțarea unilaterală a contractului, precum și cu privire la daunele interese pretinse în temeiul convenției, având în vedere că temeiul de drept al acțiunii este art. 969 din vechiul C. civ., Curtea a reținut că o asemenea răspundere nu există deoarece nu există culpă, iar cererea de daune interese este nefondată, având în vedere următoarele:

Contractul a fost încheiat între Consiliul Județean Hunedoara, Prefectul Județului Hunedoara, Consiliul Local al Municipiului Deva prin Primar, Direcția Județeană de Statistică a Județului Hunedoara, B. S.A. Deva, D. ca beneficiari și S.C. A. S.A. ca antreprenor general. Ulterior B. S.A. Deva a ieșit din asociere conform Actului adițional din 01.04.1997.

Contractul cuprinde prevederi pe care reclamantul apelant și le-a asumat la momentul semnării contractului și a actelor adiționale, astfel că nu poate invoca contractul în solicitarea de daune interese în temeiul culpei pârâtelor.

Potrivit art. 3.2 din contract " Termenul de execuție va fi prelungit pentru cauză de forță majoră cu durata dovedită a acesteia precum și cu termenele tuturor întârzierilor de plată cumulate pe toată durata de execuție. În temeiul acestui text au fost încheiate toate cele 5 acte adiționale prin care a fost prelungit termenul de execuție al lucrărilor la palatul administrativ.

Or, potrivit art. 1083 C. civ., în vigoare la momentul introducerii acțiunii, " Nu poate fi loc la daune interese când, din o forță majoră sau caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit".

Instanta de apel a constatat că de la bun început părțile au hotărât prelungirea termenului de execuție a contractului în situația neasigurării fondurilor.

La art. 2 din actul Adițional nr. 74/30.06.1999 se stipulează că "Neasigurarea de către beneficiarii investitori a fondurilor pentru finanțarea palatului conform graficului de execuție lucrări (…) din lipsa resurselor financiare (…) va avea ca efect prelungirea termenului de execuție.

De asemenea contractul cuprinde clauza de la art. 21, care stabilește că "În cazul în care, din lipsa de fonduri, lucrările nu pot fi plătite integral sumele se vor plăti proporțional cu realizările antreprenorului", ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat.

Reclamanta și-a asumat deci situația de a primi ca plată suma cuvenită pentru lucrările executate.

De asemenea, și-a asumat prelungirea duratei de execuție a contractului, perioada în care a înregistrat așa zisul prejudiciu prin imobilizarea utilajelor, demontarea acestora, plata energiei electrice, plata salariilor, întreținerea șantierului, etc.

În altă ordine de idei, Curtea a reținut că, și dacă ar exista o culpă (ceea ce nu s-a demonstrat), aceasta ar fi și a Consiliului Județean, iar solicitarea de daune interese ar fi trebuit să-l includă și pe acesta, sau daunele să fie raportate la cota fiecăruia de participare la investiție, ceea ce reclamantul nu a făcut, solicitând daune interese de la 3 investitori, în mod integral, excluzându-l pe al patrulea, ceea ce face să se pună în discuție răspunderea pentru prejudiciu proporțional cu culpa fiecărui debitor.

În ceea ce priveste apelul pârâților Instituția Prefectului jud. Hunedoara, Municipiul Deva, prin Primar și Direcția Județeană de Statistică Hunedoara, examinand prevederile referitoare la scrisorile de garanție, respectiv a legalității executării lor, Curtea a reținut, ca și instanța de fond, că executarea scrisorilor de garanție bancară a fost ilegală, fără o notificare prealabilă și fără a se arăta obligațiile neexecutate, obligarea pârâților la restituirea garanției fiind legală și temeinică.

Cum scrisorile de garanție garantau pentru fiecare beneficiar suma determinată, nu se aplică regula solidarității, situație în care pentru fiecare beneficiar trebuie restituit atât cât a fost executat fără forme legale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. SINAIA și pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL DEVA - PRIN PRIMAR.

Recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. SINAIA a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei 375/2018 a Curții de Apel Alba Iulia, cu privire la capătul de cerere privitor la plata daunelor interese cauzate de denunțarea unilaterala a Contractului de execuție lucrări x/6.01.1995 de către parați și, pe cale de consecință, obligarea pârâților la plata în solidar a daunelor interese cauzate de denunțarea contractului de lucrări de către intimați, respectiv cota de profit aferentă părții din contract neexecutate, calculata la data de 30.11.2011 (data încetării contractului), precum si cheltuieli de staționare, pentru perioada în care lucrările nu au putut fi executate de reclamanta recurenta din pricina neasigurării de către pârâții intimați a fondurilor necesare pentru continuarea lucrărilor în suma totală de 3.062.154 RON, cu menținerea în rest a deciziei atacate.

În motivarea recursului, reclamanta arată că hotărârea instanței de apel se fundamentează pe o greșita aplicare a prevederilor art. 969, 1020, 1021,1082, 1083 din vechiul C. civ., art. 1634 alin. (4), (13)51, 1549, 1382 din C. civ., împrejurare ce atrage incidența prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ. sub următoarele aspecte:

I. Nelegalitatea opiniei instanței de apel, potrivit careia nu poate fi atrasă răspunderea contractuală a pârâților - intimați pentru denunțarea unilaterală a contractului de execuție lucrări nr x/6.01.1995, deoarece denunțarea ar fi fost determinată (în opinia instanței) de o cauză de "forța majoră", respectiv lipsa fondurilor de susținere în continuare a lucrărilor ce făceau obiectul contractului.

Sub acest aspect, recurenta - reclamantă, pornind de la definiția legală dată forței majore în vechiul și noul C. civ., arată că dovada evenimentului absolut invincibil și inevitabil, care să fi împiedicat la data de 30.06.2011 prelungirea contractului, aparținea intimaților. Invocarea "lipsei fondurilor" nu reprezintă o cauză externă "absolut invincibilă și inevitabilă", atât având în vedere faptul că, de principiu, lipsa fondurilor nu constituie situație de forță majoră, dar și în contextul probelor administrate în cauză, recurenta - reclamanta evocandu-le pe cele considerate relevante sub acest aspect.

II. Nu este corect argumentul instantei de apel, în sensul că nu poate fi atrasă răspunderea intimaților, deoarece recurenta și-a asumat incidența "forței majore" prin numeroasele prelungiri ale termenului de plată și implicit de executare/finalizare a lucrărilor ce făceau obiectul contractului.

Faptul că recurenta a acceptat prelungirea termenelor de plată și, implicit, a celor de finalizare a lucrărilor nu înseamnă că aceasta si-a asumat riscul "încetării contractului" din aceste considerente legate de lipsa resurselor financiare și nici faptul că și-ar fi asumat (în lipsa unei prevederi exprese în acest sens) o lărgire a noțiunii de "forța majoră" la lipsa fondurilor, inclusiv in situația în care o astfel de circumstanță ar mai fi apărut ulterior.

Dimpotrivă, recurenta arată că a manifestat interes pentru derularea contractului, fiind dispusă chiar să accepte consecința acelor întârzieri la plată, în sensul prelungirii termenelor de execuție a lucrărilor.

Pe de altă parte, acceptarea de către recurentă a prelungirii termenului de finalizare a lucrărilor s-a fundamentat pe prevederile art. 1634 alin. (3) C. civ., în conformitate cu care:

"Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se suspendă pentru un termen rezonabil apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare."

Prin urmare, acceptarea termenelor de prelungire a termenelor de execuție prin actele adiționale la Contractul de execuție lucrări nu echivalează cu asumarea de către recurentă a riscului încetării contractului, cu o acceptare a suspendării obligației asumate de către intimate până la obținerea fondurilor necesare achitării lucrărilor.

Astfel, toate prelungirile asumate de părți prin Actele Adiționale, în temeiul obligației de prelungire prevăzute de art. 24 din contract, s-au datorat neasigurării fondurilor necesare pentru continuarea lucrărilor contractate și au reprezentat, fără îndoială, dovada faptului că recurenta și-a manifestat disponibilitatea derulării contractului și a fost de acord cu suspendarea obligațiilor asumate de intimați până la obținerea fondurilor necesare achitării costului lucrărilor. Acceptarea acestor prelungiri s-a făcut în contextul în care obligația de respectare a contractului și de finalizare a acestuia, consacrată de art. 969 C. civ., era menținută.

În schimb, neincluderea acestor investiții (după anul 2008) printre investițiile aprobate de către intimate prin actele de aprobare a bugetelor acestora, aprecierile cu privire la oportunitatea/neoportunitatea lor după data încheierii contractului de execuție, pasivitatea și lipsa oricăror demersuri pentru obținerea fondurilor necesare achitării lucrărilor stabilite prin contract, constituie o încălcare a obligațiilor contractuale asumate de către intimate, care au refuzat prelungirea contractului și l-au denunțat unilateral, cu consecința obligării acestora la plata daunelor interese în beneficiul recurentei

III. Prin decizia recurată, instanța de apel, deși reține că părțile și-au asumat prelungirea Contractului cu perioadele în care nu erau asigurate fonduri, a considerat în mod contradictoriu și în egală măsură contrar prevederilor contractului că intimații nu se fac vinovați de încălcarea contractului/neprelungirea acestuia, fiind astfel incidente prevederile art. 304 pct. 7, 8 si 9 din C. proc. civ.

În faza de apel, reclamanta a arătat faptul că instanța de fond a încălcat flagrant voința concordantă a părților, manifestată în art. 24 din Contract, care prevedea obligația de prelungire a contractului chiar în situația de lipsă de fonduri invocată de intimați ca motiv al denunțării. Prin urmare, nu doar că lipsa de fonduri (justificată sau nu) nu era ea însăși un motiv justificat pentru neprelungirea contractului, ci dimpotrivă, aceasta lipsă de fonduri, în momentul în care cauza sistarea lucrărilor (așa cum e cazul de speță unde lucrările au fost sistate între 2007 și iunie 2011), impunea prelungirea corespunzătoare a contractului.

Însă, deși instanța de a apel a reținut expres faptul că situația lipsei de fonduri conducea la necesitatea prelungirii contractului, în mod contradictoriu acestui aspect reținut și cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 24 din contract, a ignorat faptul că denunțarea contractului a constat tocmai în nerespectarea acestei obligații de prelungire a contractului (manifestată la 30.06.2011).

Prin urmare, instanța de apel a încălcat prevederile art. 969 și 1073 din C. civ., precum și celelalte reguli și principii care guvernează răspunderea contractuală și interpretarea contractelor.

Instanța de apel a ignorat faptul că erau îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale a intimaților pârâți, deși decizia de casare impunea o cercetare concretă a acestor condiții. Din situația de fapt dovedită de probatoriul aflat la dosar, precum și prin aplicarea corectă a prevederilor legale și contractuale (în special a prevederilor art. 24 din contract), rezultă că sunt îndeplinite aceste condiții: (i) fapta ilicită - nerespectarea de către pârâte a obligației de a continua executarea contractului, încălcarea art. 24 din Contract care prevedea prelungirea acestuia în caz de suspendare pentru lipsă de fonduri (și în orice caz invocarea abuzivă și nereală a lipsei de fonduri); întreaga conduită a pârâtelor este subsumată încălcării obligativității contractului consacrată de art. 969 C. civ., prin denunțarea fără drept a acestuia; (ii) prejudiciul - ca urmare a denunțării fără drept, recurenta sustine ca a fost păgubită sub două aspecte: (1) lipsirea de cota de profit aferentă lucrărilor neexecutate ca urmare a denunțării abuzive de către pârâte și (2) lipsirea de posibilitatea de a recupera cheltuielile de staționare din perioada de suspendare, cheltuieli care au fost acceptate de societate, cu așteptarea legitimă că vor fi recuperate din restul de preț pe care trebuia să îl încaseze dacă ar fi finalizat lucrările; (iii) legătura de cauzalitate - prejudiciile mai sus descrise sunt consecința directă a faptei ilicite constând în denunțarea abuzivă a contractului; (iv) vinovăția - în raporturile contractuale, vinovăția părții care își încalcă obligația (în cazul de speță obligația pârâtelor de a continua executarea contractului, prelungindu-l cu durata suspendării pentru lipsa fondurilor, precum și neasigurarea abuzivă a fondurilor) este prezumată.

IV. Prin prisma dispozițiilor deciziei de casare, în rejudecare instanța de apel ar fi trebuit sa analizeze fondul cauzei și sub aspectul prejudiciului suferit (daune interese) de către reclamanta ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de execuție de către intimați.

Deși avea aceasta obligație, instanța de apel s-a limitat să rețină - pe cale de excepție - incidența "forței majore" și nu a mai făcut nici o analiza a prejudiciului suferit de către recurenta (sub aspectul componenței și valorii acestuia), încalcând prin aceasta prevederile art. 315 din C. proc. civ.

V. Hotărârea instanței de apel se fundamentează pe o greșita aplicare a prevederilor art. 1549 si 1382 C. civ., cu privire la solicitarea de obligare a pârâtelor intimate în solidar la plata daunelor interese, pentru următoarele considerente:

În opinia instanței de apel, solicitarea de daune se putea face doar proporțional cu culpa fiecăruia dintre debitori și cu includerea și a Consiliului Județean, deoarece neasigurarea fondurilor se datorează și acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 1549 alin. (1) C. civ., dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin, iar în conformitate cu prevederile art. 1382 C. civ., cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat.

Prin acțiunea ce face obiectul dosarului de fata, societatea reclamanta nu a solicitat executarea contractului, respectiv obligarea paraților sa continue executarea contractului, iar apoi să plătească contravaloarea lucrărilor executate ulterior până la finalizarea acestora, situație în care ar fi trebuit să pretindă acestora plata acestor lucrări în conformitate cu procentul la care acestea s-au obligat.

Acțiunea promovata este o acțiune pentru plata daunelor interese cuvenite reclamantei, respectiv pentru prejudiciul pe care aceasta l-a suferit urmare a faptului că pârâții intimați nu au mai prelungit contractului, denunțându-l cu motivarea că nu au mai alocat fonduri pentru aceasta investiție și nu au mai considerat-o oportună.

Prin urmare, susține recurenta - reclamantă că ne aflam în sfera unui fapt prejudiciabil care antrenează răspunderea solidară a celor care au avut aceasta poziție față de continuarea contractului.

În plus, arată recurenta, caracterul solidar al obligațiilor pârâților reiese și din faptul că prejudiciul a fost cauzat prin încălcarea de către intimații-pârâți a unei obligații indivizibile, aceea de a prelungi contractul, în temeiul prevederilor art. 24 din acesta și a obligației de a-l executa, de a nu-l abandona, a nu-l denunța, potrivit prevederilor art. 969 C. civ.. Mai mult, în cazul de speță nu se poate stabili care dintre intimații-pârâți este vinovat și în ce măsură, pentru denunțarea unilaterală a contractului. Prin urmare, obligația de executare prin echivalent, prin plata daunelor interese este la rândul ei indivizibilă. Răspunderea intimaților-pârâți nu este bazată pe nerespectarea obligației de plată a prețului, sigura pentru care contractul prevedea cota fiecărei părți, ci așa cum s-a arătat mai sus, pe nerespectarea unei obligații indivizibile (aceea de prelungire a contractului). Raporturile din cauză sunt raporturi comerciale, în temeiul prevederilor art. 56 din Codul comercial, aplicabil contractului, iar potrivit prevederilor art. 42 teza I Codul comercial, "În obligațiunile comerciale codebitorii sunt ținuți solidaricește, afară de stipulațiune contrarie." În cauza de față, eventuala "stipulațiune contrarie" nu privește decât obligația de plată a prețului (singura pentru care sunt prevăzute cote), nu obligația de acoperire a prejudiciului cauzat de încălcarea unei obligații indivizibile.

În concluzie, de acest fapt prejudiciabil se fac vinovați toți pârâții în solidar, răspunderea lor fiind una solidară, în condițiile art. 1549 C. civ., raporta la art. 1382 C. civ.

Recurenta - reclamantă învederează faptul că niciuna din apărările sale cu privire la culpa paraților - intimați sau la incidența solidarității nu au fost analizate de instanța de apel, astfel că, din acest punct de vedere hotărârea atacată încalcă prevederile art. 261 alin. (1) din C. proc. civ. anterior, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., deoarece hotărârea "nu cuprinde motivele pe care se sprijină".

Pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Deva - prin Primar re și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 312 alin. (1), (3) și 5 din C. proc. civ. din 1865.

În recurs, reclamanta a depus la dosar înscrisurile aflate la dosar.

Prin întâmpinare, intimata - pârâtă Direcția Județeană de Statistică Hunedoara solicită respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, arătând că nu există o culpă a acestei instituții în asigurarea resurselor financiare necesare pentru construcția Palatului Administrativ, întrucât se subordonată ierarhic Institutului Național de Statistică, care la rândul său se subordonează Secretariatului general al Guvernului, astfel că nu dispune de buget propriu și orice cheltuială, chiar și cele pentru investiții, sunt alocate de la bugetul de stat. Precizează intimata ca beneficiarul cu cea mai mare pondere în ceea ce privește alocarea fondurilor pentru edificarea construcției (49%), respectiv Consiliul Județean Hunedoara, nu este parte în cauză, aspect sesizat și de instanța de apel.

Prin întâmpinare, Instituția Prefectului județului Hunedoara solicită respingerea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Sinaia arătând că nu a fost dovedită culpa institutiei in neasigurarea fondurilor necesare executarii lucrarilor, Consiliul Județean Hunedoara, care avea un aport de 49,09% din costul acestora, nefiind chemat în judecată întrucât, susține reclamanta, a încheiat un contract subsidiar contractului nr. x/06.01.1995, pentru realizarea unei biblioteci județene în corpul B al Palatului Administrativ, fapt ilegal, deoarece contractul menționat nu prevede o atare posibilitate. Arata intimata - pârâtă și faptul că, din inscrisurile depuse la dosar, rezultă că a fost invocata forța majoră constând în lipsa resurselor financiare și că durata de execuție a lucrărilor a fost prelungită prin actele adiționale cu 8 ani, încetarea contractului intervenind prin expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.

Prin întâmpinare, Municipiul Deva, prin Primar, solicită respingerea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Sinaia și menținerea sentinței atacate, arătând că reclamanta acreditează teza unei denunțări intempestive a contractului, deși acesta a încetat potrivit voinței părților, prin ajungerea la termen. Dacă ar fi existat realmente o denunțare unilaterală a contractului de antrepriză, reclamanta avea posibilitatea de a solicita să se constate că nu a încetat în această,manieră contractul dintre părți, fiind ineficace sau lovită de nulitate această denunțare.

La termenul de judecata din data de 22.03.2019, Înalta Curte, din oficiu, a invocat exceptia tardivității recursului declarat de pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Deva, prin Primar, exceptie pe care o constată ca fiind întemeiată, față de imprejurarea că decizia civila nr. 375/01.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a fost comunicată acestei părți în 21.01.2019, conform dovezii aflate la dosar recurs, astfel că termenul de recurs de 15 zile, calculat potrivit art. 101 și următoarele din C. proc. civ., s-a împlinit la data de 06.02.2019.

Având în vedere faptul că recursul pârâtei a fost înregistrat la instanța care a pronunțat hotărârea atacată în 07.02.2019 (aceasta fiind și data de ieșire a documentului de la Primăria Municipiului Deva, conform mențiunii de pe cerere), văzând și dispozițiile art. 301 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Deva, prin Primar împotriva acestei decizii, ca tardiv.

Trecand la analiza deciziei atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate de recurenta - reclamanta S.C. A. S.A. Sinaia, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta - reclamantă a indicat prin cererea de recurs, generic, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 si 9 din C. proc. civ., însă criticile concret formulate fie nu sunt dezvoltate și structurate subsumat acestora, fie nu se încadrează în conținutul normativ al textelor legale menționate.

De aceea, în cele ce urmează, instanta va examina argumentele expuse de recurentă prin prisma motivului de casare sau de modificare căruia se subsumeaza, în măsura în care aceasta condiție este îndeplinită.

În cauza dedusă judecății, s-a reținut de către ambele instanțe de fond faptul că între reclamanta S.C. A. S.A. - antreprenor general și pârâții Prefectul jud. Hunedoara, Consiliul Local al Municipiului Deva și Direcția Județeană de Statistică a jud. Hunedoara, precum și Consiliul Județean Hunedoara, B. S.A. Deva și D. Cluj Napoca, toți în calitate de investitori - beneficiari, a fost încheiat contractul nr. x/06.01.1995, având ca obiect executarea lucrărilor de construcții-montaj la obiectivul de investiții "Palatul administrativ al Județului Hunedoara", durata de executie a lucrarilor fiind de 24 luni. Ulterior, B. S.A. Deva a ieșit din asociere, conform Actului adițional din 01.04.1997.

Termenul de execuție a fost prelungit succesiv, prin 5 acte adiționale, până la 30.06.2011, dată la care contractul a încetat, pentru lipsa finanțării necesare finalizării lucrării.

Analizand realizarea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtelor pentru daunele interese pretinse de reclamantă, instanța de apel a constatat netemeinicia acestor pretentii având în vedere, pe de o parte, lipsa culpei, cu argumentul că în contract (art. 3.2, art. 21) și în actele adiționale există prevederi privind prelungirea termenului de execuție a contractului în situația lipsei resurselor financiare și, de asemenea, că părțile au stabilit ca în cazul în care, din lipsă de fonduri, lucrările nu pot fi plătite integral sumele să se plătească proporțional cu realizările antreprenorului, și, pe de altă parte, că solicitarea de daune interese ar fi trebuit să includă și Consiliul Județean Hunedoara, care a avut calitatea de beneficiar al investiției, ceea ce face să se pună în discuție răspunderea pentru prejudiciu proporțional cu culpa fiecărui debitor.

Prin primul motiv de recurs se invocă de către recurentă nelegalitatea opiniei instanței de apel, potrivit căreia nu poate fi atrasă răspunderea contractuală a pârâților - intimați pentru denunțarea unilaterală a contractului de execuție lucrări nr x/6.01.1995, deoarece denunțarea a fost determinată de o cauză de forță majora, respectiv lipsa fondurilor de susținere în continuare a lucrărilor ce făceau obiectul contractului.

Pornind de la definiția legală dată forței majore în vechiul și noul C. civ., recurenta - reclamantă arată că dovada evenimentului absolut invincibil si inevitabil, care să fi împiedicat prelungirea contractului la data de 30.06.2011, aparținea intimaților și că invocarea "lipsei fondurilor" nu reprezintă o cauză externă "absolut invincibilă și inevitabilă", având în vedere atât faptul că, de principiu, lipsa fondurilor nu constituie situație de forță majoră, dar și probele administrate în cauza, recurenta - reclamantă menționandu-le pe cele considerate relevante.

Înalta Curte constată că, deși condițiile cerute pentru ca un eveniment să poată fi caracterizat ca fiind un caz de forță majoră (exterioritatea, imprevizibilitatea și invincibilitatea) sunt reglementate prin lege, calificarea concretă, aprecierea acestui fapt juridic, cu aptitudinea de a produce efecte asupra raportului juridic, reprezintă o chestiune legată de probatoriu și de interpretarea acestuia, așadar de stabilirea situației de fapt, ceea ce exclude posibilitatea instanței de recurs de a cenzura hotărârea atacată sub acest aspect.

De altfel, varietatea evenimentelor care pot constitui situații de forță majoră generează o imposibilitate de determinare a unui prototip probator, iar părțile, prin intermediulconvenției, pot defini forța majoră prin enumerarea unor evenimente care au aptitudinea de a înlătura răspunderea părții pentru neexecutarea contractului, ceea ce s-a constatat și în cauza de față.

Așa cum au reținut instanțele de fond, prin chiar contractul de execuție lucrări nr x părțile au hotărât prelungirea termenului de execuție a contractului în situația neasigurării fondurilor, sens în care art. 3.2 prevede:

"Termenul de execuție va fi prelungit pentru cauză de forță majoră cu durata dovedită a acesteia precum și cu termenele tuturor întârzierilor de plată cumulate pe toată durata de execuție.".

În temeiul acestui text au fost încheiate cele 5 acte adiționale prin care a fost prelungit termenul de execuție a lucrărilor, care rețin expres existența situației de forță majoră constând în neasigurarea fondurilor necesare finalizării palatului.

De asemenea, art. 21 din contract stabilește că "În cazul în care, din lipsa de fonduri, lucrările nu pot fi plătite integral sumele se vor plăti proporțional cu realizările antreprenorului".

Prin urmare, părțile au asimilat forței majore situația lipsei fondurilor necesare finalizării lucrărilor de construcții-montaj la obiectivul de investiții "Palatul administrativ al Județului Hunedoara" și au reglementat consecințele unui atare fapt - prelungirea termenului de execuție, respectiv plata lucrărilor proporțional cu realizările antreprenorului - astfel încât sub aspectul criticat nu se poate aprecia că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a textelor legale la care recurenta face referire.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se critică considerentele deciziei atacate care rețin că reclamanta și-a asumat, prin numeroasele prelungiri ale termenului de plata, riscul încetării contractului din considerente legate de lipsa resurselor financiare și o lărgire a noțiunii de " forță majoră" inclusiv în situația în care lipsa fondurilor ar mai fi apărut ulterior, Înalta Curte constată că argumentele recurentei privesc interpretarea pe care instanța de apel a dat-o contractului încheiat de părți și actelor adiționale la acesta.

O atare critică nu se subsumează art. 304 pct. 8, întrucât interpretarea greșită a contractului dedus judecății poate constitui o critică de nelegalitate doar în situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, "vădit neîndoielnic", instanța îi schimbă "natura" ori "înțelesul", și nici art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., pentru că nu se arată, concret, care sunt regulile de interpretare a încălcate.

De altfel, așa cum s-a arătat mai sus, aceasta concluzie a instanței a avut în vedere modalitatea în care părțile au reglementat dintru început consecințele inexistenței fondurilor necesare pentru continuarea execuției contractului, fiind avute în vedere atât clauza de la art. 3.2 (" Termenul de execuție va fi prelungit pentru cauză de forță majoră cu durata dovedită a acesteia precum și cu termenele tuturor întârzierilor de plată cumulate pe toată durata de execuție."), cât și cea stipulată de art. 21 din contract.

Clauza de la art. 3.2 a stat la baza încheierii actelor adiționale prin care a fost prelungit termenul de execuție a lucrărilor, care rețin existența situației de forță majoră.

Recurenta - reclamantă a susținut că acceptarea de către recurentă a prelungirii termenului de finalizare a lucrărilor s-a fundamentat pe prevederile art. 1634 alin. (3) din C. civ., în conformitate cu care "Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se suspenda pentru un termen rezonabil apreciat in funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare".

Aceste dispoziții nu sunt însă aplicabile în cauză, nefiind cuprinse în C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia a fost incheiată convenția părților.

De altfel, contractul nr. x a fost încheiat de părți în data de 06.01.1995, avand un termen de executie a lucrarilor de 24 de luni, pe care cele 5 acte aditionale l-au prelungit, succesiv, pentru motivul fortei majore constand în lipsa fondurilor care să susțină continuarea lucrărilor ce făceau obiectul contractului, până la 30.06.2011, dată la care contractul părților a încetat tocmai pentru lipsa finanțării necesare finalizării lucrării.

Nefondat este și cel de-al treilea motiv de recurs, prin care se invocă, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 si 9 din C. proc. civ., că instanța de apel, deși reține că părțile și-au asumat prelungirea contractului cu perioadele în care nu erau asigurate fonduri, a considerat în mod contradictoriu și contrar prevederilor contractului că intimații nu se fac vinovați de încălcarea contractului/neprelungirea acestuia.

Anterior analizei acestei critici, se impune precizarea prealabilă că articolul 304 pct. 7 din C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Prin urmare, pretinsa contrarietate între considerentele hotărârii și probele administrate, respectiv contractul nr. x/06.01.1995, nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. și cu atât mai puțin în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 si 9 din C. proc. civ., neputand face obiect de analiza în recurs, pentru că ar presupune reaprecierea probatoriului și o nouă judecată pe fond a cauzei.

În ceea ce priveste contradicția pe care recurenta-reclamantă o sesizează în faptul că instanța de a apel a reținut expres că situația lipsei de fonduri conducea la prelungirea contractului, dar nu a constatat că tocmai nerespectarea de către pârâți a obligației de prelungire a contractului, prevăzută de art. 24 din contract, a condus la denunțarea contractului, Înalta Curte apreciază că raționamentul expus de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate nu are caracter contradictoriu.

Hotărârea atacată a avut în vedere cererea reclamantei privind plata unor daune interese în compunerea cărora intră nu numai cota de profit aferentă părții din contract neexecutate, calculate la data de 30.11.2011 și actualizată la zi, dar și cheltuielile de staționare până la data încetării contractului reprezentând: alimentare cu energie electrică, tablouri de distribuție și consum; energie pe perioada de conservare; paza obiectivului; împrejmuirea sediului; demontare macarale; dislocare de la șantier la bază; echipamentele și utilajele blocate în șantier; materialele aprovizionate și stocate.

Or, în legatura cu această ultimă componentă a daunelor interese a reținut instanța de apel că reclamanta "și-a asumat prelungirea duratei de execuție a contractului, perioada în care a înregistrat așa zisul prejudiciu prin imobilizarea utilajelor, demontarea acestora, plata energiei electrice, plata salariilor, întreținerea șantierului, etc.".

Referitor la cota de profit nerealizată, s-a reținut, pe baza art. 21 din contractul nr. x/06.01.1995, ca reclamanta și-a asumat, prin clauza expresă, ca în cazul în care, din lipsă de fonduri, lucrările nu pot fi plătite integral să primească suma cuvenită pentru lucrările executate.

De asemenea, contrar sustinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a soluționat apelul cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., singura limitare în rejudecarea procesului după casare fiind aceea că hotărârile instanței de control judiciar sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe.

Curtea de apel s-a conformat celor statuate prin decizia de casare nr. 3612/18.11.2014, examinând efectiv fondul pretențiilor deduse judecății, în raport cu temeiurile cererii de chemare în judecată, iar împrejurarea că, în examinarea condițiilor răspunderii civile contractuale, instanța s-a limitat la cercetarea existenței culpei, nu poate constitui motiv pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., în conditiile în care, constatandu-se lipsa culpei, analiza celorlalte cerințe legale nu se mai impunea. Prin urmare, criticile invocate de recurenta-reclamantă sub aspectele la care s-a făcut mai sus referire, subsumate exigențelor impuse de art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi primite.

Totodată, se reține faptul că instanța de apel a avut în vedere, suplimentar considerentelor privind lipsa culpei pârâtelor, și argumentul că solicitarea de daune interese ar fi trebuit să includă și Consiliul Județean Hunedoara, care a avut calitatea de beneficiar al investiției și care și-a asumat un aport de 49 % din costul investiției, ceea ce face să se pună în discuție răspunderea pentru prejudiciu proporțional cu culpa fiecărui debitor.

Recurenta - reclamanta a criticat hotărârea instanței de apel și sub acest aspect, arătând că aceasta se fundamentează pe o greșită aplicare a prevederilor art. 1549 și 1382 din C. civ., întrucât faptul prejudiciabil reclamat, respectiv denunțarea culpabilă a contractului, cu încălcarea obligației de prelungire a acestuia, atrage răspunderea solidară a celor care au avut această poziție pentru daunele interese pretinse.

Conform art. 7 din contractul nr. x/06.01.1995, alocarea resurselor financiare pentru finalizarea construcției palatului Administrativ Hunedoara trebuia asigurată de fiecare investitor, proporțional cu cota parte din construcțiile respective, si anume: Consil