ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 860/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 860/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 860/2017

Asupra

recursului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 21.04.2009, reclamanta

SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Județean

Hunedoara și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și

Patrimoniu Cultural Național Hunedoara solicitând obligarea acestora în

solidar, la repararea prejudiciului de 2.132.133,48 lei, sumă

majorată în urma precizării cererii la 2.568.810,26 lei, cauzat prin

nerespectarea obligațiilor legale care reveneau celor două

autorități în legătură cu includerea terenului situat în

extravilanul Comunei Rapoltu Mare, proprietate privată, în zona de protecție

a sitului arheologic Uroi și informarea proprietarilor acestuia asupra

sarcinii arheologice care îl grevează.

În drept, au

fost invocate prevederile art. 998-999 C. civ., reclamanta precizând că

prejudiciul solicitat constă în pierderea finanțării SAPARD

354.441 lei cheltuieli cu investiția - 142.295,21 lei, imposibilitatea

restituirii creditului bancar restant 175.488,8 lei, comisioane bancare

4.719,83 lei, dobânzi plătite 6.236,98 lei, dobânzi și comisioane

restante 2.884,99 lei, dobândă restantă 125,04 lei, creanță

credit restant 60.611,63 lei, beneficiu nerealizat 1.085.330 lei, daune morale

300.000 lei.

În motivarea

cererii sale, în esență, reclamanta a arătat că a demarat

pe terenul menționat, înscris în CF 72N, nr. cad. 871/2, executarea unui

proiect denumit „Ciupercărie pentru cultura în sistem intensiv a

ciupercilor Pleurotus”, obținând în acest sens certificatul de urbanism

nr. 73 din 1 iunie 2006 și autorizația de construire nr. 6 din 6

februarie 2007 de la pârâtul Consiliul Județean, finanțare SAPARD și

un credit ipotecar bancar. A demarat executarea lucrărilor de construcție,

însă prin somația nr. 806/2007 emisă de pârâta Direcția

Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național

Hunedoara a fost avertizată că terenul în cauză, fiind situat în

zona sitului arheologic Uroi, nu poate fi săpat, continuarea

lucrărilor fiind posibilă doar după scoaterea sa din circuitul

arheologic. A finanțat lucrările de cercetare arheologică, în

sumă de 90.000 lei, dar acest lucru a modificat rentabilitatea

proiectului, conducând la stoparea acestuia.

Subliniind

că în cauză nu este vorba despre o descoperire arheologică

întâmplătoare, reclamanta a indicat în concret normele legale a căror

nesocotire o impută pârâtelor, respectiv art. 60 alin. (2) din Legea nr.

422/2001, în privința pârâtei Direcția Județeană pentru

Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara,

referitoare la obligația de a informa proprietarii terenurilor despre

sarcinile arheologice ce le grevează, și art. 31 alin. (3) lit. a)

pct. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 în privința

pârâtului Consiliul Județean Hunedoara, cu referire la obligația

acestuia de a face mențiune despre includerea terenului în zona de protecție

a sitului arheologic.

Prin sentința

civilă nr. 1834/CA din 19 mai 2011 pronunțată de Tribunalul

Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, în Dosarul nr. x/97/2009/a1, a fost respinsă acțiunea

formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâților

Consiliului Județean Hunedoara și Direcția Județeană pentru

Cultură, Culte Patrimoniu Cultural Național, reținându-se

că prin încheierea interlocutorie din 17.03.2011 au fost respinse excepțiile

autorității de lucru judecat, a lipsei calității procesuale

pasive, a inadmisibilității acțiunii, a prescripției

dreptului la acțiune și a tardivității acțiunii,

invocate de pârâtul Consiliul Județean Hunedoara, pentru motivele expuse

în considerentele încheierii de ședință.

Pe fondul

cauzei, s-a reținut că prin certificatul de urbanism nr. 73 din 01

iunie 2006, Consiliul Județean Hunedoara a certificat pentru terenul

situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, înscris în CF nr. 72M, regimul

juridic, economic și tehnic în conformitate cu care pot fi efectuate lucrări

specifice în domeniul agricol și anume proiectul tehnic „Ciupercărie

pentru cultura în sistem intensiv a ciupercilor Pleurotus”, însă

certificatul nu conține mențiuni referitoare la regimul arheologic al

terenului.

În urma obținerii

finanțării SAPARD, reclamanta a obținut autorizația de

construire nr. 6 din 06 februarie 2007 emisă de Consiliul Județean

Hunedoara, iar Primarul Comunei Rapoltu Mare a emis autorizația de

construire nr. 22 din 26 aprilie 2007 pentru extinderea alimentării cu

apă și efectuarea branșamentului pentru obiectivul de investiții.

Nici autorizațiile de construire nu conțin vreo referire la regimul

arheologic al terenului.

Lucrările

de construire au fost sistate în urma somației nr. 806 din 11 iulie 2007

emisă de Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și

Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, care a atenționat reclamanta

că terenul pe care urmează a fi construită ciupercăria este

situat în zona sitului arheologic Uroi, iar continuarea lucrărilor este

posibilă doar după scoaterea terenului din circuitul arheologic. Ca

urmare, reclamanta a sistat proiectul și investiția, apreciind

că această situație i-a cauzat importante prejudicii,

cuantificate prin cererea de chemare în judecată, precizată ulterior.

Prima instanță

a apreciat că dispozițiile art. 60 din Legea nr. 422/2001 nu au

aplicabilitate în speță pentru că terenul extravilan pe care

urma să se execute construcția nu este nici monument istoric și

nici sit arheologic, rezultând din susținerile pârâtei, din somația

trimisă reclamantei, din raportul de săpătură

arheologică, că acesta se află în zona de protecție a

sitului arheologic Măgura Uroiului din județul Hunedoara.

Conform

dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 422/2001, în vigoare la data emiterii

certificatului de urbanism, 1.06.2006, până la instituirea zonei de protecție

a fiecărui monument istoric potrivit art. 8 se consideră zona de

protecție suprafața delimitată cu o rază de 100 m în

localități urbane, 200 m în localități rurale și 500 m

în afară localităților, măsurată de la limita

exterioară, de jur împrejurul monumentului istoric.

S-a apreciat

că, deși zona de protecție a sitului respectiv nu era

marcată vizibil, din punct de vedere legal ea se întinde de jur împrejurul

sitului pe o rază de 500 m de la limita exterioară a acestuia, iar

aceste dispoziții legale trebuiau cunoscute de reprezentanții legali

ai reclamantei, care nu pot invoca necunoașterea legii. Aceasta cu atât

mai mult cu cât din adresa nr. 2033 din 10 martie 2008 a Muzeului Civilizației

Dacice și Romane rezultă la pct. 3 că în momentul

deplasării în teren erau vizibile artefacte de natură

arheologică, care potrivit disp.art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000

trebuiau anunțate de către proprietar unității

administrative aparținătoare. Din adresa nr. 259/1998 rezultă

că Oficiul județean pentru patrimoniul cultural a instituit zona de

protecție pentru monumentele istorice din județul Hunedoara.

Examinând

Planul Urbanistic General aprobat prin H.C.L. nr. 12/2000 a Consiliului Local

Rapoltu și planul de amplasare în zonă al ciupercăriei, s-a

constatat că terenul afectat acestui proiect se află în imediata

apropiere a două zone hașurate pe P.U.G. ca fiind zone arheologice,

respectiv în nord cea mai apropiată zona 1 epoca romană și

feudală, iar în E-SE zona 4 epoca bronzului, potrivit legendei. Având în

vedere harta geologică și planul de încadrare în zonă întocmit

de proiectantul contractat de reclamantă, ținând seama de scara de

1:5000 stabilită de proiectant, s-a constatat că de la limita

terenului afectat ciupercăriei până la limita exterioară a

sitului sunt aproximativ 200 m, iar până în zona mediană a sitului

este o distanță de aproximativ 400 m, ambele distanțe fiind sub

limita minimă de 500 m prevăzută de lege.

Coroborând

această constatare cu împrejurarea rezultată din raportul de

săpătură arheologică din care rezultă că

reclamanta nu a prezentat un studiu geologic, precum și cu faptul că

acest studiu nu s-a depus nici la dosar, tribunalul a conchis că

reclamantei îi era cunoscută amplasarea terenului într-o zonă de

protecție arheologică, acesta fiind și motivul pentru care nu a

efectuat un studiu geologic la întocmirea documentației aferente obținerii

certificatului de urbanism și autorizației de construire, ea

urmărind eludarea legii. În plus, deși avea posibilitatea să

continue demersurile pentru descărcarea arheologică a terenului, a

preferat să sisteze lucrările, invocând faptul că proiectul ar

fi devenit nerentabil, or, nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a

obține despăgubiri de la terțe persoane.

Împotriva

sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta SC A. SRL, iar

prin decizia nr. 88 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Alba Iulia, secția a II-a civilă, s-a respins apelul.

În

fundamentarea acestei decizii, instanța de apel a arătat că acțiunea

dedusă judecății presupune întrunirea cumulativă a condițiilor

răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Reclamanta a identificat faptul juridic ilicit de cercetat ca reprezentând

emiterea, cu nerespectarea dispozițiilor legale, a documentelor de

aprobare a începerii investiției, certificatul de urbanism și

autorizația de construire. S-a reținut că fiind vorba despre

acte juridice administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004,

emise de autoritățile publice pârâte în legătură cu investiția

reclamantei, verificarea caracterului ilicit și vătămător

al acestora, dar și repararea eventualei pagube pricinuite, este

reglementată de legiuitor printr-o procedură specială

stabilită prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare,

verificarea caracterului ilicit al unui asemenea act, indiferent de motivul

ilicității acestuia, chiar pentru emiterea sa abuzivă, nu poate

avea loc pe calea dreptului comun, prin eludarea dispozițiilor speciale

menționate.

În lipsa

constatării, în aceste condiții, a caracterului ilicit și

vătămător al emiterii cu nerespectarea legii a actelor

administrative menționate, condiția faptului juridic ilicit, pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale de drept comun reglementate de

art. 998-999 C. civ., pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, a

fost apreciată ca nedovedită și, deci, neîntemeiată,

fără a mai fi necesară examinarea celorlalte condiții din

conținutul răspunderii civile delictuale.

Recursul

declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia

civilă nr. 916 din 11 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă, cu consecința casării

hotărârii din apel și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În considerentele

hotărârii sale, Înalta Curte a arătat contextul în care a fost

promovată acțiunea în răspundere civilă delictuală a

reclamantei, respectiv, ulterior soluționării prin respingere a unei

alte acțiuni a acesteia, în contencios administrativ, îndreptată

împotriva acelorași pârâți, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004,

având ca obiect solicitarea reclamantei de obligare a pârâților la

emiterea unui act de plată a prejudiciului cauzat de imposibilitatea

derulării proiectului.

S-a reținut

că prin sentința civilă nr. 2951/CA/2008 pronunțată de

Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin

respingerea recursului, s-a respins acțiunea în contencios administrativ,

deoarece procedura instituită prin Legea nr. 554/2004 poate fi

demarată numai atunci când este vorba de existența unui act

administrativ prin care o persoană a fost vătămată într-un

drept recunoscut de lege și, pentru identitate de rațiune, în cazul

refuzul organului administrativ de a răspunde la o cerere, care trebuie

să vizeze tot un act administrativ.

Acțiunea

având ca obiect emiterea unui act prin care să se dispună plata unor

sume de bani cu titlu de despăgubiri are caracter patrimonial, nefiind

precedată de o acțiune în contencios administrativ pentru anularea

unui act administrativ sau constatarea refuzului nejustificat de soluționare

a unei cereri în termenul legal, motiv pentru care s-a apreciat că refuzul

pârâtelor de a emite un act prin care să se dispună plata sumei

totale de 2.062.377,51 lei nu este cenzurabil pe calea contenciosului

administrativ, în judecarea litigiilor relative la aplicarea răspunderii

delictuale fiind incidente normele dreptului comun.

De asemenea,

s-a arătat că în fața instanței de fond, intimatul-pârât

Consiliul Județean Hunedoara a invocat excepția autorității

de lucru judecat, dat fiind că aceeași cauză a fost soluționată

de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/57/2008, prin pronunțarea sentinței

nr. 2951/CA/2008 irevocabilă, precum și excepția inadmisibilității

acțiunii întemeiată argumentând că reclamanta nu a obținut

în prealabil o hotărâre judecătorească de anulare a

certificatului de urbanism nr. 73/2006 și a autorizației de

construire nr. 6/2007.

Prin

încheierea din 17.03.2011 pronunțată de prima instanță, au

fost respinse excepțiile invocate, reținându-se cu referire la excepția

autorității de lucru judecat că nu există identitate de

cauză, deoarece acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/57/2008

al Tribunalului Hunedoara are ca temei de drept, Legea nr. 554/2004, iar acțiunea

dedusă judecății în prezentul litigiu se întemeiază pe

prevederile art. 998-999 C. civ.

În ceea ce

privește excepția inadmisibilității acțiunii, s-a reținut

că acțiunea în răspundere civilă delictuală pe temeiul

art. 998-999 C. civ. presupune verificarea elementelor pe care le implică

o atare răspundere, iar lipsa unei sentințe de anulare a actului

administrativ sau de constatare a refuzului se putea invoca doar într-un

litigiu de drept administrativ întemeiat pe Legea nr. 554/2004.

Încheierea

din 17.03.2011, prin care s-au soluționat aceste excepții nu a fost

atacată cu apel, astfel că cele statuate prin aceasta au intrat în

puterea lucrului judecat, dar cu toate acestea soluționarea apelului s-a

realizat prin prisma excepției inadmisibilității acțiunii,

cu consecința necercetării fondului cauzei.

Astfel, s-a

reținut că instanța de apel nu a efectuat o cercetare

efectivă a cauzei, în limitele apelului cu care a fost învestită,

deoarece a reținut că, în absența verificării caracterului

ilicit și vătămător al celor două acte administrative,

certificatul de urbanism și autorizația de construire este de prisos

verificarea modului în care prima instanță a apreciat asupra

îndeplinirii de către cele două pârâte a obligațiilor legale

invocate de reclamantă și care ar fi condus la emiterea actelor

administrative în mod abuziv. S-a considerat că examinarea îndeplinirii

sau neîndeplinirii dispozițiilor legale cu ocazia emiterii actelor

administrative invocate revine instanței de contencios administrativ,

nefiind de competența instanței de drept comun.

Întemeindu-se

pe un astfel de raționament în fundamentarea deciziei pronunțate, s-a

constatat că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că

excepția inadmisibilității acțiunii a fost soluționată

prin încheierea din 17.03.2011 pronunțată de prima instanță

și intrată în puterea lucrului judecat, ca urmare a neatacării

acesteia odată cu fondul.

Contestația

în anulare formulată de Consiliul Județean Hunedoara împotriva

acestei decizii a fost respinsă prin decizia nr. 3903 din 5 decembrie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În rejudecare

cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția

a II-a civilă, sub nr. x/97/2009/a1**.

Întrucât prin

încheierea civilă nr. 2181 din 16 septembrie 2014 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

în Dosar nr. x/1/2014 s-a admis cererea de strămutare a Dosarului nr. x/97/2009/a1**

al Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, formulată

de SC A. SRL s-a dispus strămutarea acestei cauze la Curtea de Apel Brașov,

cu păstrarea actelor de procedură, rejudecarea pricinii a fost

continuată în fața acestei din urmă instanțe de apel.

În rejudecare

s-a administrat proba cu înscrisuri, respectiv certificatul de urbanism nr. 84

din 19 iulie 2007 emis de Consiliul Județean Hunedoara și actele care

au stat la baza emiterii acestuia.

Curtea de

Apel Brașov, secția civilă, a pronunțat decizia civilă

nr. 1177 din 5 octombrie 2015 prin care a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1834 din 19 mai 2011 a

Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, apreciind că, hotărârea primei instanțe

respectă dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe fondul

cauzei, s-a reținut că raționamentul expus de apelantă în

dovedirea existenței condițiilor angajării răspunderii

civile delictuale ale intimaților nu are corespondent nici în starea de

fapt conturată de probele administrate în cauză, nici în normele

legale incidente.

Astfel, s-a

reținut că Certificatul de urbanism nr. 73 din 1 iunie 2006 a fost

emis de intimatul Consiliul Județean Hunedoara pe baza documentelor deținute

la acea dată, iar ulterior a fost emisă autorizația de

construire nr. 6 din 6 februarie 2007 de către Consiliul Județean

Hunedoara, precum și autorizația de construire extindere alimentare

cu apă și branșament nr. 22 din 26 aprilie 2007 de Primăria

Rapoltu Mare.

După

demararea lucrărilor de executare în baza autorizațiilor obținute

s-a constatat existența în zonă a unor vestigii, situație ce a

fost adusă la cunoștința intimatei Direcția Județeană

pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara,

care a emis somația nr. 806 din 11 iulie 2007 prin care s-a dispus oprirea

lucrărilor până la obținerea certificatului de descărcare

arheologică emis de Ministerul Culturii și Cultelor prin Comisia Națională

de Arheologie.

În aceste

împrejurări, între aceste părți, respectiv SC A. SRL și

Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu

Cultural Național Hunedoara s-a purtat o corespondență, soluția

propusă de intimata Direcția Județeană pentru Cultură,

Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara fiind scoaterea

terenului din circuitul arheologic. Acest demers presupunea efectuarea, pe

costul apelantei, a unor studii ce s-ar fi finalizat cu încetarea restricțiilor

impuse și posibilitatea continuării investiției inițiate de

apelantă.

Toate aceste

demersuri ar fi costat, astfel cum a precizat intimata Direcția Județeană

pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara

aproximativ 90.000 lei, sumă modică în raport cu valoarea investiției

și cu presupusul beneficiu realizat, indicat de apelantă la suma de

1.085.330 lei.

Instanța

de apel a concluzionat însă că, în speță nu este

îndeplinită nici una din condițiile angajării răspunderii

civile delictuale a celor doi intimați, deoarece la data emiterii

certificatului de urbanism și a autorizației de construire, în baza

cărora reclamanta a început realizarea investiției, intimatul

Consiliul Județean Hunedoara a avut în vedere datele existente la acel

moment cu privire la terenul pe care urma să se efectueze investiția.

Identificarea

pe teren, cu ocazia efectuării săpăturii preventive, a unor structuri

și artefacte aparținând diferitelor epoci din preistoria și

istoria veche a României nu poate fi însă imputat nici emitentului

autorizației de construire, Consiliul Județean Hunedoara, nici

autorității responsabile cu asigurarea protecției monumentelor

istorice sau naturale - Direcția Județeană pentru Cultură,

Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, și nici

reclamantei.

Potrivit art.

4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, privind protecția patrimoniului

arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național,

reclamanta avea obligația să anunțe autoritățile

despre descoperirea vestigiilor și să sisteze orice lucrare până

la lămurirea situației cu privire la aspectele descoperite. De

asemenea, mai exista posibilitatea de a se efectua demersurile necesare pentru

scoaterea terenului din circuitul arheologic, costul acestor demersuri fiind

unul modic în raport cu valoarea investiției și cu beneficiul vizat a

fi obținut.

În acest

context, s-a apreciat că soluția pronunțată de prima instanță

este corectă, neputând fi angajată răspunderea civilă

delictuală a intimaților, care și-au exercitat atribuțiile

legale în mod corespunzător, atât la data emiterii certificatului de

urbanism și a autorizației de construire de către Consiliul Județean

Hunedoara, cât și la momentul emiterii somației privind sistarea

lucrărilor efectuate de apelantă, somație emisă de Direcția

Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național

Hunedoara.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL,iar

prin decizia nr. 685 din 23 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis

recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În argumentarea

acestei soluții, s-a reținut că fapta ilicită imputată

de reclamantă pârâților a constat în nerespectarea de către

fiecare dintre aceștia a normelor legale ce instituiau în sarcina lor,

potrivit competențelor proprii, obligații specifice de protecție

a patrimoniului cultural. Cu referire la pârâta Direcția Județeană,

norma legală indicată ca fiind încălcată a fost art. 60

alin. (2) din Legea nr. 422/2001, referitor la obligația de a informa

proprietarii terenurilor despre sarcinile arheologice ce le grevează, iar

în privința pârâtului Consiliul Județean Hunedoara, prevederea

legală indicată a fost art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, cu referire la obligația

acestuia de a face mențiune despre includerea terenului în zona de protecție

a sitului arheologic.

S-a reținut

că reclamanta a susținut că fapta ilicită a pârâtului

Consiliul Județean Hunedoara a constat în certificarea dreptului de

construire pe terenul situat în extravilanul comunei Rapoltu Mare, cu

încălcarea regimului juridic al monumentelor istorice și a normelor

legale indicate, iar la originea acestei fapte ilicite se află nesocotirea

obligațiilor legale arătate ce reveneau deopotrivă pârâtei Direcția

Județeană și Consiliului Județean Hunedoara până la

momentul emiterii certificatului de urbanism și autorizației de

construire.

Totodată,

s-a reținut că, argumentându-și decizia, curtea de apel

motivează raportându-se la o stare de fapt străină cauzei, ce nu

se regăsește nici în situația de fapt avută în vedere la

pronunțarea hotărârii tribunalului, caz în care, în mod necesar,

hotărârea de apel ar fi trebuit să prezinte motivele ce

justifică modificarea stării de fapt și, implicit - cel puțin

sub acest aspect - a considerentelor sentinței supuse controlului

judiciar, dar nici în descrierea faptelor prezentate de reclamantă prin

cererea de chemare în judecată ori prin numeroasele note scrise depuse de

aceasta la dosar, și nici în apărările pârâților realizate

pe parcursul judecății.

Astfel, instanța

de apel a identificat în mod eronat circumstanțele sistării

proiectului al cărui titular este reclamanta, ca fiind date de

descoperirea, după demararea lucrărilor de executare în baza autorizațiilor

obținute, a unor vestigii, împrejurare de fapt pe care a apreciat-o ca

nefiind imputabilă niciuneia din părțile litigante implicate,

dar în raport de care a considerat că, în acord cu dispozițiile art.

4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, năștea obligația în sarcina

reclamantei de a anunța autoritățile despre descoperirea acelor

vestigii și de a sista lucrările până la lămurirea situației.

Instanța

de recurs a reținut însă că, ceea ce s-a reclamat prin cererea

de chemare în judecată nu a fost un caz legat de o descoperire

arheologică întâmplătoare, astfel cum, de altfel, a subliniat în mod

constant reclamanta pe parcursul desfășurării litigiului, iar

pozițiile părților litigante, prin apărările și

probele administrate, nu au vizat o astfel de ipoteză.

S-a constatat

că reținând această situație de fapt și analizând

conduitele părților implicate, în raport de normele legale care

reglementează cazul descoperirii arheologice întâmplătoare conform

art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 43/2000, curtea de apel a exercitat un control

judiciar asupra unei hotărâri care se raportase la o cu totul altă

stare de fapt, ignorând sau denaturând cauza reală a sistării

proiectului investițional, care a fost comunicată reclamantei prin

somația nr. 806 din 11 iulie 2007 emisă de pârâta Direcția Județeană,

respectiv executarea unor lucrări de excavare la obiectivul

„Ciupercărie” din zona sitului arheologic de la Uroi, sit aflat pe Lista

Monumentelor istorice 2004, având Codul HD-I-a-A-032040, fără avizul

Ministerului Culturii și Cultelor.

Împrejurarea

că reclamanta a fost ulterior supusă procedurii obținerii unui

certificat de descărcare de sarcină arheologică,

reglementată de dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 43/2000, care a

presupus efectuarea unei activități de cercetare arheologică

preventivă și care s-a soldat cu descoperirea de vestigii aparținând

diferitelor epoci din preistoria și istoria veche a României, nici nu este

de natură să califice această situație ca fiind aceea a

unei descoperiri arheologice întâmplătoare, în sensul dispozițiilor

O.G. nr. 43/2000, dar nici nu justifica efectuarea de către instanța

de apel a cercetării judecătorești asupra unei situații de

fapt neavută în vedere la pronunțarea hotărârii de primă

instanță, neinvocată prin cererea reclamantei sau prin

apărările efectuate în cauză de către părți. De

altfel, momentul descoperirii de artefacte în subsolul terenului afectat de

reclamantă realizării proiectului său investițional este

ulterior faptelor ilicite imputate pârâtelor și care ar fi trebuit să

facă obiectul cercetării judecătorești a instanțelor.

S-a mai reținut

că descoperirea de vestigii arheologice de importanță

istorică, ulterior supunerii reclamantei procedurii de obținere a

certificatului de descărcare de sarcină arheologică, constituie

un element factual fără nicio consecință ori importanță

în datele de fapt ale cazului de răspundere civilă delictuală.

Fapta ilicită imputată pârâților a vizat nerespectarea obligațiilor

legale ce reveneau acestora până la momentul emiterii certificatului de

urbanism și a autorizației de construire, obligații instituite

pentru protejarea patrimoniului cultural național prin Legea nr. 422/2001 și

prin legislația adiacentă, reflectată în emiterea celor

două acte administrative care au atestat dreptul reclamantei de a construi

pe un teren situat în zona de protecție a unui sit arheologic - monument

istoric, în lipsa avizului Ministerului Culturii.

S-au

constatat că sunt fondate criticile recurentei prin care s-a susținut

că, fără a analiza starea de fapt și de drept dedusă

judecății, instanța de apel cu o motivare străină

cauzei și fără a examina raporturile juridice dintre părți

prin prisma susținerilor reclamantei, a apărărilor și

probelor din dosar, a omis verificarea normelor legale invocate ca fiind

încălcate de pârâți, a aplicat dispoziții legale neinvocate de

părți și neincidente speței [art. 4 alin. (4) din O.G. nr.

43/2000 sau art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991], pronunțând o

hotărâre nelegală.

Instanța

de recurs a mai reținut că lipsește deciziei atacate orice

analiză referitoare la statutul juridic special al terenului afectat

investiției demarate de recurenta-reclamantă și la obligațiile

legale decurgând din acest statut care incumbau celor doi intimați-pârâți,

potrivit normelor legale invocate de parte atât prin cererea de chemare în

judecată, cât și prin notele și concluziile scrise depuse de

aceasta la dosar, care nu conțin temeiuri juridice noi ale acțiunii

acesteia, fundamentată, de altfel, pe dispozițiile art. 998-999 C.

civ., și în care sunt menționate toate obligațiile a căror

încălcare a fost imputată fiecăruia dintre cei doi pârâți.

Totodată,

s-a reținut că instanța de apel nu a făcut nicio referire

la obligațiile legale stabilite pe baza normelor legale invocate de

către recurentă, intimaților și a căror nesocotire a

condus la certificarea greșită a dreptului său de construire,

prin nesocotirea regimului juridic real al terenului și prin

încălcarea normelor legale în materia protecției patrimoniului

cultural.

Astfel, susținerilor

reclamantei privitoare la nesocotirea de către pârâți a obligațiilor

legale li s-a răspuns de către instanța de apel prin

considerentul potrivit căruia certificatul de urbanism și autorizația

de construire în temeiul cărora reclamanta a început realizarea investiției

au fost emise pe baza datelor deținute de Consiliul județean Hunedoara

la acel moment cu privire la terenul în cauză.

Or,

cercetarea judecătorească a cauzei în raport de problematica

litigiului, ar fi trebuit să determine dacă documentația care a

stat la baza eliberării certificatului de urbanism și a autorizației

de construire ar fi trebuit să conțină și alte date privind

situația juridică a terenului în cauză, atestat prin

înscrisurile emanate de la pârâta Direcția Județeană ori

structura centrală - Ministerul Culturii ca fiind situat în zona de protecție

a sitului arheologic Măgura Uroiului, clasificat ca monument istoric prin

includerea acestuia în baza art. 2 din O.G nr. 27/1992 în Lista Monumentelor,

Ansamblurilor și Siturilor Istorice (LMASI) din 1991-1992, lista LMASI

pentru județul Hunedoara fiind comunicată Prefecturii Județului

Hunedoara cu adresa nr. 6380 din 20 noiembrie 1991.

S-a mai reținut

că decizia atacată nu răspunde nici argumentelor suplimentare

invocate de reclamantă în fața instanței de apel, întemeiate pe

existența certificatului de urbanism nr. 84 din 10 iulie 2007 emis de

aceeași autoritate - Consiliul Județean Hunedoara, cu referire la

același teren și pe baza aceleiași documentații

urbanistice, care însă menționează de data aceasta regimul

juridic și arheologic al terenului, evidențiind includerea sa în zona

de protecție a sitului Uroi, aspect al cauzei rămas nedezlegat de

către instanțe și care a făcut obiectul controversei între

părți, în apărările formulate chiar de emitentul actului

menționat.

Prin urmare,

s-a constatat că este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât, deși formal hotărârea expune

un raționament acesta este cu totul străin problematicii speței,

astfel cum a fost conturată prin cererea de chemare în judecată și

prin apărările dezvoltate în proces de cei doi pârâți.

În

rejudecare, prin decizia civilă nr. 1585/Ap din 9 noiembrie 2016, Curtea

de Apel Brașov, secția civilă, a admis apelul declarat de

reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 1834 din 19 mai 2011 a

Tribunalului Hunedoara, pe care a schimbat-o în sensul că a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții

Consiliul Județean Hunedoara și Direcția Județeană

pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara,

a obligat în solidar pârâții la plata daunelor produse reclamantei în

cuantum de 237.251,55 lei și la plata cheltuielilor de judecată

efectuate în apel și recurs, în cuantum de 43.060,15 lei.

Arată

instanța de apel că în rejudecarea cauzei s-au solicitat apelantei în

ședința publică din 08.06.2016, lămuriri cu privire la

prejudiciul produs, respectiv partea din prejudiciu produs până la

emiterea somației de încetare a lucrărilor și cel produs

după această dată și că potrivit îndrumărilor

date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de

casare a fost completat probatoriul administrat.

În motivarea

soluției pronunțate, s-a reținut că reclamanta a solicitat

repararea prejudiciului produs de către pârâți prin nerespectarea

obligațiilor legale referitoare la includerea terenului din extravilanul

comunei Rapoltu Mare în zona de protecție a sitului arheologic Uroi și

la informarea proprietarilor asupra sarcinii arheologice care îl grevează,

cuprinse în dispozițiile art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din Normele de

aplicare a Legii nr. 51/1990 și ale art. 60 alin. (2) din Legea nr.

422/2001.

În ceea ce

privește fapta ilicită imputată Consiliului Județean

constând în certificarea dreptului de construire pe terenul situat în

extravilanul comunei Rapoltu Mare, conform art. 31 alin. (3) lit. a) pct. 4 din

Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 s-a reținut că,

intimatul-pârât Consiliul Județean a emis certificatul de urbanism nr. 73

din 01 iunie 2006, pe baza documentației deținute la acea dată,

din care rezultă că pentru terenul situat în extravilanul comunei

Rapoltu Mare, înscris în CF nr. 72 M, regimul juridic, economic și tehnic

permite efectuarea de lucrări specifice în domeniul agricol, respectiv a

proiectului tehnic „Ciupercărie pentru cultură în sisteme intensiv a

ciupercilor Pleurotus”.

Ulterior,

pârâtul Consiliul Județean a emis Autorizația de construire nr. 6 din

06 februarie 2007 prin care a autorizat executarea lucrărilor de

construire a ciupercăriei pe terenul respectiv.

După

demararea lucrărilor, pârâta Direcția Județeană pentru

Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara a emis

somația nr. 806 din 11 iunie 2007 prin care s-a dispus oprirea

lucrărilor până la obținerea certificatului de descărcare

arheologică motivat de faptul că obiectivul se află în zona

Sitului arheologic de la Uroi, sit arheologic aflat pe Lista Monumentelor

Istorice 2004, având codul LMI 2004 HD-I-a-A-03204.

Reclamanta a

inițiat demersurile necesare în vederea obținerii acestui certificat

de descărcare arheologică, însă potrivit Raportului de

săpătură arheologică preventivă nr. 4122 din 12

septembrie 2007, în urma efectuării săpăturii preventive au

apărut structuri și artefacte din preistoria și istoria veche a

României, fapt pentru care s-a propus continuarea cercetărilor

arheologice.

La data de 19

iulie 2007, pârâtul Consiliul Județean Hunedoara a emis Certificatul de

Urbanism nr. 84 în care se certifică faptul că imobilul pe care urma

să se efectueze investiția este situat în zona sitului arheologic de

la Uroi, aflat pe Lista monumentelor istorice 2004, potrivit Anexei la Ordinul

nr. 2314/2004 al M.C.C.

Prin urmare,

arată instanța de apel, pârâtul Consiliul Județean a emis

nelegal certificatul de urbanism nr. 73 din 1 iunie 2006, fără a

indica în cuprinsul acestui act faptul că imobilul este situat în zona

sitului arheologic Uroi.

Apărările

pârâtei în sensul că potrivit adresei nr. 2033/2009 a Muzeul Civilizației

Dacice și Romane Deva în momentul deplasării pe teren a echipei de

arheologi erau vizibile artefacte arheologice, astfel că, în fapt, este

vorba despre o descoperire arheologică întâmplătoare, că în

extrasul de CF nu era indicată obligația privind folosința

monumentului istoric și că Direcția Județeană pentru

Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara și-a

îndeplinit obligația de cadastrare a monumentelor istorice, fapt pentru

care apelanta nu și-a putut îndeplini obligația de cuprindere în

Planul de Amenajare a Teritoriului Județean a monumentelor istorice, a

fost înlăturată de instanța de apel.

Totodată

pârâta a mai susținut că nici PUG-ul Rapoltu Mare din 2000, nici

Avizul Primarului comunei Rapoltu Mare nr. 520/2006 nu fac referire la existența

unei servituți, reclamantul avea obligația anunțării Direcției

Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național

Hunedoara în cazul descoperirii de artefacte și în Ordinul MCC se

indică orașul Simeria, nu comuna Rapoltu Mare.

Aceste

apărări s-au apreciat a fi nefondate, reținându-se că ceea

ce a dus la oprirea lucrărilor nu este o descoperire arheologică

întâmplătoare ci, situarea imobilului în perimetrul Sitului Arheologic

Uroi, iar faptul că ulterior s-au descoperit artefacte nu putea conduce la

sistarea anterioară a lucrărilor.

Procedura

clasării unui imobil aflat pe Lista monumentelor istorice nu este obligatorie,

iar pârâtul se putea apăra doar în situația în care în certificatul

de urbanism nr. 73 din 01 iunie 2006 prevedea regimul juridic al terenului. De

altfel, parcurgerea acestei proceduri nu garantează scoaterea imobilului

de sub servitute, față de împrejurarea că închiderea a fost

determinată de existența descoperirilor anterioare.

S-a mai reținut

că faptul că alte instituții precum Direcția Județeană

pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Hunedoara,

Consiliul Local al comunei Rapoltu Mare nu și-au îndeplinit obligațiile

impuse de lege nu are relevanță, în condițiile în care pârâtul

Consiliul Județean Hunedoara avea obligația cuprinderii în Planul de

Amenajare a Teritoriului Județean a tuturor monumentelor istorice.

Art. 31 alin.

(3) lit. a) pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 se referă

la înscrierea în certificatul de urbanism a „informațiilor cunoscute”,

informația că imobilul respectiv este situat în zona de protecție

a sitului arheologic de la Uroi trebuia cunoscută chiar de pârât și

valorificată prin cuprinderea ei în Planul de Amenajare a Teritoriului

Județean.

Astfel,

instanța de apel a constatat că pârâtul a săvârșit fapta

ilicită imputată, cu vinovăție, în materie delictuală

aceasta putând îmbrăca forma celei mai ușoare culpe și că

prin aceasta a produs un prejudiciu reclamantei.

În privința

pârâtei Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și

Patrimoniu Cultural Național Hunedoara, fapta ilicită imputată

acesteia s-a reținut a fi încălcarea art. 60 alin. (2) din Legea nr.

422/2001 referitoare la obligația de a informa proprietarii terenurilor

despre sarcinile arheologice care le grevează și, respectiv de înștiințare

a proprietarilor terenurilor asupra regimului juridic special al acestora.

De asemenea,

art. 9 din Legea nr. 422/2001 impune obligația ca pentru fiecare monument

istoric să se instituie o zonă de protecție delimitată pe

baza reperelor topo geografice prin care se asigură conservarea

integrală și punerea în valoare a monumentului.

Cum în

cauză, actul normativ care clasifică situl arheologic ca fiind

monument istoric, indică la adresă doar „Măgura Uroiului”, s-a

apreciat că trebuia identificat faptic acest sit, și după

identificare fiind posibilă aplicarea dispozițiilor art. 59 din Legea

nr. 422/2001, care indică o zonă de protecție de 500 m de la

limita exterioară, de jur-împrejurul monumentului istoric, fiind evident

că în lipsa indicării limitei exterioare, nu se putea stabili zona de

protecție a sitului arheologic.

Deși

pârâta s-a apărat susținând că și-a îndeplinit obligațiile

legale, prin adresa nr. 22 din 13 ianuarie 1998 s-a acordat Aviz favorabil

pentru Planul de Amenajare a Teritoriului Județean Hunedoara și s-a

recomandat ca pentru stabilirea fiecărei zone de protecție să

fie consultat Muzeul din Deva, or, Muzeul din Deva a semnalat încă din

12.04.2000 faptul că „pentru delimitarea exactă a zonei de protecție

la monumentele din zona este necesară cercetarea de teren și

documentarea, fapt pentru care consideră oportun încheierea unui contract -

protocol”.

Față

de aceste considerente, instanța de apel a constatat că și

pârâta Direcția Județeană pentru Cultură se face

vinovată de săvârșirea faptei ilicite imputate, faptă ce a

cauzat reclamantei un prejudiciu.

În ceea ce

privește însă, prejudiciul produs, s-a constatat că reclamanta a

indicat faptul că a pierdut finanțarea SAPARD, a efectuat cheltuieli

cu investiția, a efectuat un împrumut care trebuie restituit împreună

cu dobânzi și comisioane și că nu a realizat beneficiul urmărit,

or, față de faptele ilicite reținute, nu se puteau produce alte

daune decât cele în legătură cu efectuarea investițiilor și

cu suportarea costurilor creditului.

S-a mai reținut

că în lipsa faptelor ilicite, în condițiile în care pârâtele și-ar

fi îndeplinit obligațiile legale, oricum investiția nu s-ar fi

realizat așa cum a fost planificată, ceea ce ar fi dus la evitarea

unor cheltuieli, însă, în aceste condiții nu s-ar fi putut obține

o finanțare SAPARD pentru respectiva investiție și nu ar fi

putut fi realizat niciun beneficiu din aceasta.

În ceea ce

privește creditul contractat, s-a constatat că sumele respective de

bani au intrat în patrimoniul reclamantei astfel că în mod firesc aceasta

trebuie să restituie respectivul împrumut.

S-a mai

constatat și faptul că din raportul de expertiză contabilă

efectuat în fața primei instanțe rezultă că reclamanta a

efectuat cheltuieli pentru investiția ce urma să fie efectuată,

în cuantum de 231.855,26 lei și că a avut de suportat dobânzi și

comisioane de 5.39629 lei sumă obținută din valoarea de

112.406,68 lei indicată ca fiind prejudiciul rezultat ca urmare a

autorizării creditului și, suma de 107.010,39 lei creanțe credit

restant astfel că daunele materiale produse sunt în cuantum total de

237.251,55 lei.

În ceea ce

privește daunele morale solicitate, s-a constatat că reclamanta nu a

indicat prejudiciul moral produs pentru care se solicită reparație,

astfel că acestea nu s-au acordat.

Împotriva

deciziei civile nr. 1585/Ap din 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea

de Apel Brașov, secția civilă, au declarat recurs reclamanta SC A.

SRL și pârâții Consiliul Județean Hunedoara și Direcția

Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național

Hunedoara.

recursul declarat, reclamanta SC A. SRL a invocat dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea

recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și a sentinței

primei instanțe, cu consecința admiterii acțiunii și în

ceea ce privește daunele materiale și morale în integralitatea lor.

În

dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a susținut că deși aparent

hotărârea recurată tinde la verificarea și analizarea cererii de

despăgubiri formulată de către aceasta, motivarea este

străină poziției procesuale a acesteia, nu analizează în

concret prejudiciul produs și cuantificarea acestuia prin raportare la

întreaga probațiune administrată în cauză și în mod special

a celor doua rapoarte de expertiză cu completările aferente.

În acest

context, apreciază recurenta-reclamantă că instanța de

apel, fără a analiza starea de fapt și de drept invocată, a

făcut o motivare străină de natura cauzei și nu a analizat

raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor

recurentei, a apărărilor și a probelor de la dosar,

cuantificarea prejudiciului nefiind justificată raportat la

solicitările reclamantei și concluziilor expertizei efectuate în

cauză.

Procedând

astfel, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează

dreptul pârâților la un proces echitabil.

Recurenta

arată că ulterior demarării investiției a fost nevoită

să renunțe la aceasta, pentru cauze deja existente la momentul inițial,

acest fapt fiind determinat de conduita culpabilă a intimaților, care

și-au încălcat obligațiile prevăzute de lege în materia

protecției patrimoniului cultural, cauzându-i o serie de prejudicii,

materiale și morale. Valoarea despăgubirilor solicitate și

justificarea acestora fiind reluată în dezvoltarea criticilor, cu

motivarea că instanța de apel a omis analiza efectivă a acestora

și dezvoltarea raționamentului care a determinat adoptarea deciziei

pronunțate.

Invocând

dispozițiile art. 1084 C. civ., recurenta-reclamantă a arătat

că finalitatea daunelor-interese constă în repararea integrală a

prejudiciului cauzat, prin acordarea pierderilor efective și a câștigului

nerealizat.

În ceea ce

privește beneficiul nerealizat, a arătat recurenta că acesta a

fost calculat în funcție de ofertele prealabile existente la data

demarării proiectului, precum și de perioada de valabilitate a

contractului cu Agenția SAPARD, iar expertul agricol a determinat producția

ce se putea obține pe perioada de 5 ani după finalizarea proiectului și

realizarea investiției, valoarea de piață și beneficiul net

ce s-ar fi putut realiza.

În aceste

condiții, arată recurenta, pârâții, prin conduita lor

culpabilă i-au creat o falsă reprezentare în stabilirea strategiei de

dezvoltare a societății determinând implicarea acesteia în derularea

unor proiecte de anvergură, care ulterior s-au dovedit imposibil de

realizat deoarece oportunitatea ivită nu s-a mai putut realiza generând și

prejudicii de natură materială și morală.

Totodată,

a arătat recurenta că i s-a produs un prejudiciu moral, de imagine,

litigiul fiind intens mediatizat, fiind în imposibilitate de a mai desfășura

activitate în considerarea incidentelor de plată survenite și

fără a mai prezenta bonitatea necesară în vederea accesării

unor credite sau stabilirea relațiilor de afaceri.

În ceea ce

privește daunele morale, a arătat recurenta că acestea au fost

cauzate de faptul că imposibilitatea de restituire a creditului a avut

drept rezultat înscrierea sa în Centrala Riscurilor Bancare, cu consecința

lezării ireversibile a imaginii sale, iar față de complexitatea

cauzei și consecințele conduitei intimaților, a apreciat

cuantumul acestora la suma de 300.000 lei.

În acest sens

invocă hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată de C.E.D.O.

în cauza Mașiniexportimport Industrial Group SA contra României și

cauza Tolstoy Milaseavky contra Regatului Unit.

În

argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., a susținut recurenta că sub aspectului modului de soluționarea

a cererii de despăgubiri hotărârea este lipsită de temei legal

fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

normelor legale care guvernează răspunderea civilă

delictuală sub aspectul modului de reparare a prejudiciului.

Astfel, a

arătat recurenta că din anul 1999 până în anul 2006 respectiv

2007, data emiterii certificatului de urbanism și a autorizației de

construire, intimații prin încălcarea legii nu au procedat la

reactualizarea planului de amenajare a teritoriului și regulamentelor

urbanistice, atitudine ce a condus la crearea aparenței legalității

cadrului necesar pentru demararea proiectului investițional a cărui

realizare a fost împiedicată de conduita culpabilă a pârâților.

Despăgubirilor solicitate și justificarea acestora fiind reluată

în dezvoltarea criticilor cu motivarea că instanța de apel a omis

analizarea efectivă a acestora și dezvoltarea raționamentului

care a determinat adoptarea soluției pronunțate.

În final, a

arătat recurenta-reclamantă că hotărârea este

criticabilă și din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., având în vedere că modul de soluționare a

cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este doar parțial

justificat impunându-se acordarea cheltuielilor integral efectuate în toate

ciclurile procesuale.

Consiliul Județean Hunedoara prin recursul declarat a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a

solicitat admiterea recursului, cu consecința casării, respectiv

modificării deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii

reclamantei.

În

argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel își

întemeiază motivarea pe emiterea nelegală a Certificatului de

Urbanism nr. 73/2006, or, competența în materia emiterii nelegale a unui

act administrativ revine instanței de contencios administrativ, în

conformitate cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel,

recurentul arată că, prin motivarea dată în cuprinsul deciziei,

sunt încălcate normele privitoare la competența materială a

instanțelor, norme care au un caracter de ordine publică, conform

art. 159 C. proc. civ., sancțiunea aplicabilă fiind nulitatea

hotărârii potrivit art. 105 același cod, iar nulitatea fiind de

ordine publică poate fi invocată în orice stare a pricinii, în

conformitate cu art. 108 C. proc. civ..

Recurentul-pârât

a arătat că instanța a motivat hotărârea recurată pe

considerentele unei acțiuni în contencios administrativ, acțiune cu

care nu a fost, de altfel, învestită, ajungând la concluzia că actul

administrativ emis de Consiliul Județean este nelegal, deși prin

apărările formulate a subliniat faptul că legalitatea unui act

administrativ nu poate fi cercetată decât printr-o acțiune în

contencios administrativ, iar cele două acte emise nu au fost

niciodată constatate ca nelegale de către o instanță de

contencios administrativ.

Cu privire la

fapta ilicită constând în emiterea nelegală a actelor administrative,

a arătat recurentul că aceasta nu există având în vedere că

nu s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă nelegalitatea acestora, iar instanța civilă nu poate

constata nelegalitatea unor acte administrative.

Nici fapta

ilicită a neincluderii monumentelor istorice în Planul de Amenajare a

Teritoriului, apreciază recurentul că nu-i este imputabilă

deoarece acest plan avea avizul favorabil al specialiștilor din cadrul

Oficiului Județean pentru Patrimoniu Cultural, acordat prin adresa nr.

22/1998, fără existența vreunei înștiințări de la

Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu

Cultural Hunedoara despre instituirea zonei de protecție a monumentelor

istorice, cum de altfel nu exista nici un cadastru al monumentelor istorice

care să cuprindă o delimitare după repere topografice a

monumentelor și a zonelor de protecție ale acestora.

A mai

arătat recurentul că deși Lista Monumentelor Istorice a fost

publicată în M. Of. în anul 2004, doar în anul 2010, s-a aprobat prin

Ordinul Ministrului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2361/2010,

modificarea anexei nr. 1 la Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr.

2314/2004, în această nouă Listă a Monumentelor Istorice fiind

înscris situl arheologic de la Uroi, sat aparținător Uroi, oraș

Simeria; sat Rapoltu Mare, comuna Rapoltu Mare - fără datare.

În anul 2010,

s-a localizat acest sit și în satul Rapoltu Mare, comuna Rapoltu Mare, dar

nici de această dată nu a existat o delimitare topografică

vizată de O.C.P.I. Hunedoara, iar potrivit prevederilor art. 8 alin. (3)

din O.G. nr. 43/2000, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, Ministerul Culturii și Cultelor și

serviciile sale deconcentrate aveau obligația să solicite Oficiului

de Cadastru și Publicitate Imobiliară Hunedoara documentele necesare,

p