ÎCCJ, decizie (scj.ro #146175)

Infracțiunea prevăzută în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991. Tipicitate

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Infracțiuni prevăzute în Legea nr. 51/1991

Indice alfabetic:

Drept penal

-

infracțiunea prevăzută în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991

Legea nr. 51/1991,

art. 26 alin. (1)

Fapta subiectului activ de a monta pe autoturismul unei persoane un dispozitiv de localizare și urmărire tip GPS, cu ajutorul căruia a monitorizat deplasările efectuate de către aceasta cu autoturismul, nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României - referitoare la „desfășurarea, fără autorizare, a activităților specifice culegerii de informații supuse autorizării în condițiile prezentei legi sau cu depășirea autorizării acordate” -, dacă subiectul activ nu are calitatea de persoană abilitată, potrivit Legii nr. 51/1991, să desfășoare activități de culegere de informații, iar scopul săvârșirii faptei nu are legătură cu securitatea națională.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 18/A din 25 ianuarie 2018

Prin sentința nr. 128 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) raportat la art. 76 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de desfășurare, fără autorizare, a activităților specifice culegerii de informații supuse autorizării, persoană vătămată B.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, de la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

S-a făcut aplicarea art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. și art. 93 alin. (3) C. pen.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra nerespectării măsurilor de supraveghere și a obligației impuse, precum și a

dispozițiilor art. 96

C. pen.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Ploiești din 19 mai 2017 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de desfășurare, fără autorizare, a activităților specifice culegerii de informații supuse autorizării, prevăzută în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

S-a reținut în actul de acuzare, în sarcina inculpatului, că începând cu luna septembrie 2016, până la data de 10 - 11 septembrie 2016, a montat pe autoturismul persoanei vătămate B. un dispozitiv de urmărire și localizare tip GPS, cu ajutorul căruia, în perioada de timp arătată, a monitorizat deplasările persoanei vătămate B., pe care aceasta le efectua cu autoturismul, aflând astfel unde se deplasa.

Pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, s-a reținut în actul de acuzare (însușit în totalitate de către inculpat pe procedura simplificată) că inculpatul A. și persoana vătămată B. au avut o relație de concubinaj de aproximativ 2 ani de zile, iar la data de 18 iulie 2016 persoana vătămată a întrerupt relația de concubinaj.

În aceste împrejurări, inculpatul a încercat să o determine pe persoana vătămată să revină asupra acestei hotărâri, sens în care s-a deplasat în repetate rânduri, atât la locuința persoanei vătămate, cât și la locul acesteia de muncă.

Totodată, la data de 4 septembrie 2016, inculpatul a urmărit-o pe persoana vătămată B. până în municipiul București în parcarea unui mall, unde a lovit-o atât pe aceasta, cât și pe C., persoana cu care se întâlnise.

Din declarațiile inculpatului A. rezultă că acesta a cunoscut deplasarea pe care persoana vătămată a făcut-o în acea zi în București, întrucât, anterior, fără drept, îi montase un sistem de urmărire prin GPS pe autoturism.

În declarația dată la urmărirea penală la data de 9 mai 2017, persoana vătămată B. a arătat că în luna octombrie 2016 s-a întâlnit cu inculpatul A. pentru a încerca să aplaneze conflictul dintre ei, ocazie cu care inculpatul i-a arătat un dispozitiv, despre care i-a spus că este un GPS de urmărire, de care acesta s-a folosit, pentru a descoperi unde aceasta se deplasează.

Totodată, persoana vătămată B. a declarat faptul că l-a văzut pe inculpat luând acel dispozitiv din cotiera mașinii lui, dispozitiv descris ca fiind de mărimea unui telefon mobil, de culoare neagră, având o antenă și un fir, despre care inculpatul i-a spus că a fost conectat la un telefon cu cartelă și montat de acesta sub mașina ei, pe partea stângă sub roată.

În același timp, persoana vătămată a declarat că o vecină din cartier i-a spus că l-a văzut pe inculpat când îi punea ceva în mașină.

Având în vedere actele și lucrările dosarului de urmărire penală, la data de 11 mai 2017 s-a solicitat Curții de Apel Ploiești emiterea unor mandate de percheziție domiciliară la imobilele unde locuiește și pe care le folosește inculpatul A.

Cu ocazia efectuării percheziției domiciliare la data de 12 mai 2017, la locuința inculpatului A., fiind pus în executare mandatul de percheziție domiciliară emis la data de 11 mai 2017 de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Ploiești, inculpatul a pus la dispoziția organelor de poliție un dispozitiv de urmărire prin sistem GPS.

Situația de fapt reținută rezultă din probele administrate în cauză în faza de urmărire penală, respectiv: plângerea penală formulată de persoana vătămată, declarațiile persoanei vătămate, procesul-verbal de cercetare, declarații de martori, declarațiile inculpatului și fișa de cazier judiciar a acestuia, mandate de percheziție, procesul-verbal de efectuare a percheziției domiciliare, coroborate cu declarația de recunoaștere a infracțiunii și solicitare de a se judeca pe procedura simplificată, dată în faza de judecată.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului de desfășurare, fără autorizare, a activităților specifice culegerii de informații supuse autorizării, astfel cum a fost descrisă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1991.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A., solicitând amânarea aplicării pedepsei, având în vedere împrejurările în care s-a comis fapta și circumstanțele sale personale.

Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, în principal, următoarele:

Prima instanța a reținut corect situația de fapt, care a rezultat din probele administrate în faza de urmărire penală și avute în vedere și de către instanță de fond, având în vedere că s-a procedat la judecata potrivit procedurii prevăzute în cazul recunoașterii învinuirii.

Astfel, în fapt, s-a reținut că inculpatul A. a montat pe autoturismul persoanei vătămate B. un dispozitiv de urmărire și localizare tip GPS, cu ajutorul căruia, începând cu luna septembrie 2016, până la 10 - 11 septembrie 2016, a monitorizat deplasările persoanei vătămate B., pe care aceasta le efectua cu autoturismul, aflând astfel unde se deplasa.

Prima instanță a considerat că faptele, astfel cum au fost reținute în sarcina inculpatului A., întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1991.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că faptele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1991.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, constituie infracțiune desfășurarea, fără autorizare, a activităților specifice culegerii de informații supuse autorizării în condițiile prezentei legi sau cu depășirea autorizării acordate, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Această dispoziție trebuie, însă, privită în contextul întregii reglementări, prin raportare la relațiile sociale ocrotite de lege, faptele ce constituie amenințări la securitatea națională, activitățile ce pot fi desfășurate pentru realizarea securității naționale, procedura de autorizare a activităților de culegere de informații, precum și persoanele care pot desfășura acest tip de activități potrivit legii speciale.

Sub aceste aspecte, trebuie reținut că obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 îl constituie relațiile sociale privitoare la menținerea stării de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

De asemenea, în cuprinsul aceleiași legi, se prevede care sunt organele abilitate să desfășoare activități de informații pentru realizarea securității naționale. Astfel, potrivit art. 8 din lege, aceste activități se execută de Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării, Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora. Totodată, se prevede și că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate.

În dispozițiile art. 14 sunt prevăzute activitățile specifice de culegere de informații, printre care se află și aceea de localizare, urmărire și obținere de informații prin GPS, activitate reținută în sarcina inculpatului A. în prezenta cauză.

Tot în cuprinsul acestei legii este reglementată și procedura autorizării activităților de culegere de informații, prevăzându-se că propunerea de autorizare a unor astfel de activități se formulează în scris de către organele care au astfel de atribuții și care au fost menționate mai sus. Această propunerea este înaintată procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care o analizează sub aspectul legalității și temeiniciei, iar dacă o apreciază ca fiind întemeiată, solicită în scris Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea desfășurării unor activități de culegere de informații ce presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, printre care și cea de localizare, urmărire și obținere de informații prin GPS.

Revenind la norma de incriminare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că subiectul activ al infracțiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 este unul calificat, neputând fi decât una dinte persoanele îndreptățite, potrivit acestei legi, să desfășoare activități de culegere de informații.

Pe de altă parte, activitatea de culegere de informații incriminată nu poate fi realizată decât în scopul prevăzut de această lege specială. Aceasta, deoarece Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României este o lege care are un domeniu de reglementare special (relațiile privind securitatea națională), lege ce cuprinde și dispoziții penale.

Concluzionând sub aceste aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, prin dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, se sancționează persoanele care pot realiza activități de culegere de informații în scopul cunoașterii, prevenirii și înlăturării amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securității naționale, activități care fie au fost realizate de aceștia, deși nu au obținut în prealabil autorizația pentru a le efectua conform legii, fie au fost efectuate după expirarea autorizației legal obținute.

În cauza de față, cum lesne se poate constata, inculpatul A. nu avea o astfel calitate, iar scopul pentru care a obținut informații despre persoana vătămată B. nu avea nicio legătură cu menținerea securității naționale.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o altă cauză, a reținut că

infracțiunea prevăzută în art. 19 din Legea nr. 51/1991 (în forma anterioară republicării) are drept conținut inițierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduce atingere siguranței naționale, sprijinirea în orice mod a acestora sau aderarea la ele, deținerea, confecționarea sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicațiilor, precum și culegerea și transmiterea de informații cu caracter secret ori confidențial, prin orice mijloace, în afara cadrului legal.

Elementul material al infrac

țiunii prevăzute în art. 19 teza a II-a din Legea nr. 51/1991 îl constituie, deci, deținerea, confecționarea sau folosirea ilegală de mijloace specifice de interceptare a comunicațiilor, iar urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru siguranța națională, subiectul pasiv al infracțiunii fiind statul.

În raport cu aceste elemente ce caracterizeaz

ă infracțiunile privitoare la siguranța națională, fapta inculpatului de a construi cele două sisteme cu ajutorul cărora s-au interceptat convorbirile telefonice ale soției lui D. a fost încadrată greșit în prevederile art. 19 teza a II-a din Legea nr. 51/1991, întrucât nu s-a produs o stare de pericol pentru siguranța națională de natură să pericliteze ordinea de drept și drepturile cetățenilor.

Activitatea infrac

țională a inculpatului trebuia încadrată drept complicitate la infracțiunea prevăzută în art. 26 raportat la art. 195 C. pen. anterior (violarea secretului corespondenței) care constă, între altele, în interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanță, fără drept.

Aceast

ă infracțiune este îndreptată contra persoanei, iar nu contra statului, urmarea imediată constând în crearea unei stări contrare celei de asigurare a secretului convorbirilor, fiind lezată astfel libertatea de a comunica

(decizia nr. 1492/2003).

În realitate, fapta inculpatului A. de a monta un dispozitiv de urmărire și localizare de tip GPS pe autoturismul persoanei vătămate B. (fosta sa concubină), în scopul monitorizării deplasărilor efectuate de către aceasta, ar putea constitui un atentat la viața privată a persoanei vătămate, care însă nu este incriminat în varianta aceasta de săvârșire.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 226 C. pen., constituie infracțiunea de violare a vieții private:

- fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private;

- divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public;

- plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârșirii faptelor prevăzute în alin. (1) și alin. (2).

Din modalitatea de incriminare a faptei de violare a vieții private, rezultă că, deși prin desfășurarea unor activități de natura celor reținute în sarcina inculpatului A. se poate considera că se aduce atingere vieții private a unei persoane, aceasta nu este prevăzută de legea penală.

Cum legea penală nu poate fi aplicată prin analogie, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că fapta reținută în sarcina inculpatului A. nu constituie nici infracțiunea de violare a vieții private prevăzută în art. 226 C. pen.

Față de considerentele expuse, Înalta de Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței nr. 128 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a desființat sentința penală apelată și, rejudecând în fond:

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute în dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.