ÎCCJ, decizie (scj.ro #146177)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Non reformatio in pejus

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

recurs în casație

C. proc. pen.,

art. 418, art. 438 alin. (1) pct. 12

Principiul

non reformatio

in pejus

prevăzut în art. 418 C. proc. pen. constituie un principiu care guvernează tratamentul sancționator și, în consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție poate verifica, în cadrul cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., dacă pedeapsa aplicată de către instanța de apel se situează în limitele impuse de exigențele principiului

non reformatio

in pejus

.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 98/RC din 23 martie 2018

Prin sentința penală nr. 102/D din 9 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Bacău, printre altele, s-au hotărât următoarele:

În latură penală:

A fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în:

1

alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior;

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

S-a stabilit pedeapsa de executat de 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul A.

Prin decizia nr. 470 din 13 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 102/D din 9 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Bacău.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată, iar în rejudecare, cu privire la inculpatul A., s-au decis următoarele:

În latură penală:

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului A. prin actul de sesizare, în ceea ce privește infracțiunile de delapidare și înșelăciune, din infracțiunile prevăzute în art. 215

1

alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, fiecare cu aplicarea art. 5 C. pen., în infracțiunile de:

- delapidare, prevăzută în art. 215

1

alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen. (în care se includ și actele materiale reținute prin rechizitoriu în conținutul infracțiunii de înșelăciune - fapte comise în relația cu societatea B. și societatea C. și, respectiv, cu societatea D.);

- înșelăciune, prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. (infracțiune în formă simplă).

În baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și a art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și a art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

A fost menținută dispoziția de condamnare a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută în art. 215

1

alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani.

A fost redus cuantumul pedepsei închisorii aplicate inculpatului A. prin sentința apelată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., de la 2 ani și 10 luni închisoare la 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. anterior raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele de 3 ani închisoare și, respectiv, 2 ani închisoare, în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și s-a stabilit pedeapsa de executat de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani.

În ceea ce privește individualizarea pedepselor aplicate în fond, curtea de apel a constatat că pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A. pentru infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave prevăzută în art. 215

1

alin. (1) și (2) C. pen. anterior este nelegală, întrucât, ca efect al reținerii în favoarea inculpatului a circumstanței atenuante judiciare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, în condițiile art. 76 alin. (2) C. pen. anterior, pedeapsa minimă ce s-ar fi putut aplica era de 3 ani și 4 luni.

Notând însă că a fost învestită numai cu apelul inculpatului, curtea de apel a constatat că nu poate agrava situația apelantului în propria cale de atac, motiv pentru care, în aplicarea principiului

non reformatio in pejus

, a dispus menținerea pedepsei aplicate acestuia de către instanța de fond pentru infracțiunea de referință.

În ceea ce privește pedeapsa aplicată aceluiași inculpat pentru infracțiunea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, constatând că aceasta este orientată spre limita maximă stabilită ca efect al reținerii în beneficiul inculpatului a circumstanței atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, deși pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de delapidare a fost orientată spre minim, în vederea asigurării unei sancționări proporționale, curtea de apel a redus cuantumul acestei pedepse de la 2 ani și 10 luni, la 2 ani închisoare, menținând cuantumul pedepsei rezultante principale de 3 ani închisoare pentru inculpatul A.

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs în casație inculpatul A.

În motivarea căii de atac, inculpatul, prin apărător ales, a invocat un unic caz de recurs în casație, respectiv cel prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în considerarea căruia a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea parțială a deciziei contestate, urmând ca în rejudecare, constatându-se că au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ca urmare a greșitei aplicări a art. 5 C. pen. și a încălcării principiului

non reformatio

in pejus

, să se dispună:

- schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracțiunile de delapidare (prevăzută în art. 215

1

alin. 1 și 2 C. pen. anterior) și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior), în infracțiunile de delapidare (prevăzută în art. 295 C. pen. raportat la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen.) și constituire a unui grup infracțional organizat (prevăzută în art. 367 alin. 1 C. pen.);

- încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat (prevăzută în art. 367 alin. 1 C. pen.), întrucât la data de 30 decembrie 2014 s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale cu privire la această faptă;

- redozarea pedepsei aplicate pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare (prevăzută în art. 295 C. pen. raportat la art. 308 C. pen. și art. 309 C. pen.), în considerarea respectării principiului

non reformatio

in pejus

, prin reducerea pedepsei concret aplicată la minimul special de 2 ani, coroborat cu aplicarea dispozițiilor art. 91 și urm. C. pen., referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În esență, în motivarea recursului în casație, inculpatul A., prin apărător ales, a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susținând că aceasta se circumscrie atât greșitei aplicări a dispozițiilor art. 5 C. pen. referitoare la stabilirea legii penale mai favorabile, cât și nerespectării principiului

non reformatio

in pejus

.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute în art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din 26 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării ei pe fond.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Prin urmare, starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de către instanța de apel și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură a recursului în casație.

În aceste coordonate de principiu, evaluând cererea de recurs în casație de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Inculpatul A. a invocat, ca unic motiv de recurs în casație, art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, susținând că acesta se circumscrie atât greșitei aplicări a dispozițiilor art. 5 C. pen. referitoare la stabilirea legii penale mai favorabile, cât și nerespectării principiului

non reformatio

in pejus

.

Critica privind modalitatea în care instanța de apel a evaluat și stabilit legea penală mai favorabilă a fost argumentată pe aspectul că, pornind de la o greșită interpretare a sintagmei „pedeapsă prevăzută de lege”, astfel cum aceasta este definită prin art. 187 C. pen., în evaluarea legii penale mai favorabile, instanța de apel s-a raportat limitelor de pedeapsă aferente infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută în art. 367 alin. (2) C. pen., deși trebuia să aibă în vedere limitele de pedeapsă prevăzute în art. 367 alin. (1) C. pen., plecând de la reținerea variantei simple a infracțiunii de delapidare (art. 295 C. pen.).

Or, în acest context, instanța de apel trebuia să constatate că, la data de 30 decembrie 2014, s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale pentru infracțiunea prevăzută în art. 367 alin. (1) C. pen., în condițiile art. 155 alin. (4) raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., împrejurare care implica o soluție de încetare a procesului penal pentru această faptă și, corelativ, excludea posibilitatea reținerii unui concurs de infracțiuni, context în care, în mod evident, legea penală mai favorabilă în raport cu unica infracțiune pedepsibilă - delapidarea - era noul Cod penal.

Această critică nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care este incident numai în situația în care pedeapsa stabilită de către instanța de apel, prin raportare la toate normele de drept substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală.

În jurisprudența constantă a instanței supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator. În toate cazurile, însă, legalitatea sancțiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă și la legea penală mai favorabilă, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea recurată (relevante în acest sens sunt deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale I.C.C.J., Secția penală, publicate,

www.scj.ro

).

În consecință, în incidența cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., legalitatea pedepselor aplicate în apel este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică și la legea penală mai favorabilă stabilite prin hotărârea atacată, criticile privind nelegalitatea pedepsei, urmare a greșitei stabiliri a legii penale mai favorabile și cele referitoare la influența prescripției răspunderii penale asupra alegerii unei legi ca fiind mai blândă excedând controlului jurisdicțional ce poate fi exercitat în prezentul cadru procesual.

Aplicarea principiului

mitior lex

presupune o activitate complexă, indisolubil legată de fapta comisă și autorul ei, prin care, în urma comparării atât a condițiilor de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și a celor referitoare la pedeapsă, stabilite în legi penale succesive, instanța stabilește în cazul concret dedus judecății care dintre legi este mai favorabilă.

Ca urmare, stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), iar nu al instanței învestite într-o cale extraordinară de atac, respectiv recursul în casație, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casație prevăzute în art. 438 C. proc. pen.

Or, critica recurentului inculpat A. prin care se invocă, punctual și interdependent, greșita apreciere a limitelor de pedeapsă prevăzute de Codul penal în vigoare pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat reținută în sarcina sa, raportat la încadrarea juridică dată faptei, urmată de calculul eronat al termenului de prescripție specială a răspunderii penale pentru această faptă și de greșita reținere a concursului de infracțiuni, vizează mecanismul prin care instanța de apel a evaluat și stabilit legea penală mai favorabilă în cauză, aspect care nu poate fi supus cenzurii instanței în prezentul cadru procesual.

Pe cale de consecință, nici susținerile incidentale ale apărării vizând soluția care ar trebui dată laturii penale a cauzei în urma stabilirii legii penale mai favorabile conform variantei propuse de recurent nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului în casație.

În acest context, evaluând legalitatea pedepselor aplicate recurentului A. prin hotărârea atacată, prin raportare la limitele de pedeapsă și la tratamentul sancționator prevăzut de Codul penal anterior, stabilit de instanța de apel ca fiind lege penală mai favorabilă și, deci, aplicabil în speță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu se identifică situații de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Conform legii vechi, infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, limite care, ca efect al reținerii în beneficiul inculpatului A. a circumstanței atenuante judiciare prevăzute în art. 74  alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, în condițiile art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, se reduc la intervalul 3 luni - 3 ani închisoare.

Or, în contextul prezentat, se constată că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată recurentului în apel pentru această infracțiune, ca urmare a reducerii ei de la cuantumul de 2 ani și 10 luni aplicat de către instanța de fond, se situează în limitele prevăzute de lege.

În ceea ce privește infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave prevăzută în art. 215

1

alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a menținut cuantumul de 3 ani închisoare, stabilit de către instanța de fond, reținând că, deși acesta nu se situează în limitele legale stabilite ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 76 alin. (2) C. pen. anterior raportat la art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, principiul

non reformatio

in pejus

împiedică reformarea ei în apelul inculpatului.

Ca urmare, evaluarea legalității acestei pedepse presupune verificarea aplicării principiului instituit prin art. 418 alin. (1) C. proc. pen., care va face obiectul analizei instanței de recurs. În contextul prezentat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că și evaluarea legalității pedepsei rezultante aplicate recurentului în apel este condiționată de verificarea prealabilă a aplicării în cauză a principiului

non reformatio

in pejus

.

Critica privind nerespectarea principiului

non reformatio

in pejus

:

Constituind un principiu legal care guvernează tratamentul sancționator, principiul

non reformatio

in pejus

permite verificarea aplicării lui prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., însă numai în măsura în care a influențat asupra pedepsei concret aplicate.

Ca urmare, procedând la verificarea criticilor recurentului inculpat A. privind nerespectarea principiului

non reformatio

in pejus

, care au fost invocate distinct și independent de nemulțumirile exprimate cu privire la modalitatea de stabilire a legii penale mai favorabile în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt neîntemeiate, în principal, pentru următoarele considerente:

Principiul

non reformatio

in pejus

, reglementat prin dispozițiile art. 418 alin. (1) C. proc. pen. (aplicabil la datele concrete ale speței), instituie dreptul părții de a supune hotărârea atacată unui control jurisdicțional, fără a i se crea o situație mai grea în propria cale de atac.

În cauză, apărarea susține că instanța de apel a încălcat principiul prevăzut în art. 418 alin. (1) C. proc. pen., întrucât, deși în apelul inculpatului a dispus achitarea acestuia pentru trei dintre cele cinci infracțiuni pentru care a fost condamnat în fond, dar și reducerea pedepsei aplicată pentru infracțiunea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, în final, a stabilit o pedeapsă rezultantă identică cu cea stabilită de prima instanță (de 3 ani închisoare), situație care ar constitui o veritabilă agravare în concret a situației juridice a inculpatului în propria cale de atac.

Susținerile apărării sunt vădit neîntemeiate, Înalta Curte de Casație și Justiție constatând, în acest sens, că soluția pronunțată de Curtea de Apel Bacău în apelul inculpatului A., atât în latura penală a cauzei, cât și în cea civilă, s-a făcut cu deplina respectare a principiului

non reformatio

in pejus

.

În latura penală a cauzei, Curtea de Apel Bacău a reconfigurat încadrarea juridică dată unora dintre faptele reținute în sarcina inculpatului A., dispunând schimbarea încadrării juridice a infracțiunilor de delapidare cu consecințe deosebit de grave în formă continuată și înșelăciune în formă continuată, prevăzute în art. 215

1

alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv în art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, pentru care acesta a fost condamnat în fond, în infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave în formă continuată prevăzută în art. 215

1

alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (în care au fost incluse însă și actele materiale reținute prin rechizitoriu în conținutul infracțiunii de înșelăciune - faptele comise în relația cu societatea B., societatea C. - administrator E. și societatea D. - administrator F., prin care s-au cauzat prejudicii în valoare de 6.979.140.092 ROL, respectiv 3.403.968.962 ROL) și o infracțiune de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, constând în inducerea în eroare a numitului F. cu ocazia încheierii contractului de cesiune din 27 decembrie 2000, încheiat cu E.

În acest fel, practic, instanța de apel a reconfigurat și conținutul celor două acuzații, stabilind că infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată, reținută în sarcina inculpatului, vizează și actele materiale reținute prin rechizitoriu în conținutul infracțiunii de înșelăciune, respectiv faptele comise în relația cu societatea B., societatea C. - administrator E. și societatea D. - administrator F., prin care s-au cauzat prejudicii în valoare de 6.979.140.092 ROL, respectiv 3.403.968.962 ROL; corelativ, instanța de apel a reținut forma simplă a infracțiunii de înșelăciune, reținând că aceasta se circumscrie numai actului material vizând inducerea în eroare a numitului F. cu ocazia încheierii contractului de cesiune din 27 decembrie 2000, încheiat cu E.

Subsecvent, constatând că fapta concretă reținută în sarcina inculpatului A. sub încadrarea juridică de înșelăciune nu este prevăzută de legea penală, instanța de apel a dispus achitarea inculpatului pentru această faptă, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., reformând hotărârea instanței de fond sub acest aspect.

În baza acelorași argumente și în considerarea aceluiași temei, instanța de apel a dispus achitarea inculpatului și pentru infracțiunile de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și a art. 5 C. pen. și spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și a art. 5 C. pen., pentru care inculpatul fusese condamnat în fond, reformând, prin urmare, hotărârea primei instanțe și sub acest aspect.

În contextul anterior prezentat, subliniind că singurele fapte pentru care poate fi angajată răspunderea penală a inculpatului A. sunt cele de delapidare cu consecințe deosebit de grave, prevăzută în art. 215

1

alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în configurarea anterior menționată și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, instanța de apel a menținut, în aceste limite, soluția de condamnare pronunțată de prima instanță față de recurent.

Deopotrivă, a menținut pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de instanța de fond inculpatului A. pentru infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave prevăzută în art. 215

1

alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, reținând că, deși cuantumul acesteia este nelegal, prin raportare la limitele de pedeapsă calculate ca efect al reținerii în favoarea inculpatului a circumstanței atenuante judiciare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, în condițiile art. 76 alin. (2) C. pen. anterior, principiul

non reformatio

in pejus

împiedică reformarea ei.

În ceea ce privește pedeapsa aplicată aceluiași inculpat pentru infracțiunea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, constatând că aceasta nu este orientată spre limita minimă stabilită în urma reținerii circumstanței atenuante, ca în cazul sancțiunii aplicate pentru infracțiunea de delapidare, în vederea asigurării unei sancționări proporționale, curtea de apel a redus cuantumul acestei pedepse de la 2 ani și 10 luni, la 2 ani închisoare.

În fine, procedând la aplicarea regulilor concursului de infracțiuni prevăzute în art. 33 lit. a) C. pen. anterior raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, instanța de apel a contopit pedepsele de 3 ani închisoare și, respectiv 2 ani închisoare, în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, stabilind că inculpatul va executa în final pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani.

Or, în contextul prezentat, faptul că pedeapsa rezultantă stabilită în apelul inculpatului, pentru săvârșirea, în concurs, a celor două infracțiuni anterior menționate este identică cu cea aplicată recurentului de către instanța de fond, pentru săvârșirea a cinci infracțiuni, în concurs real, nu constituie o agravare a situației acestuia în propria cale de atac, ci tocmai expresia unei corecte aplicări în cauză a principiului

non reformatio

in pejus

și a deplinei respectări a principiului legalității pedepsei.

Cuantumul de 3 ani al pedepsei rezultante aplicate recurentului în apel este echivalent, în condițiile art. 33 lit. a) C. pen. anterior raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cuantumului similar al pedepsei celei mai grele (pentru infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave în formă continuată prevăzută în art. 215

1

alin. 1 și 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. anterior) din concursul restrâns de infracțiuni reținute în sarcina inculpatului în calea ordinară de atac.

Or, cuantumul acestei pedepse, stabilit de instanța de fond la 3 ani închisoare, a fost menținut în apel tocmai ca efect al aplicării principiului

non

reformatio

in pejus

.

Ca urmare, reținând în sarcina inculpatului infracțiunea anterior menționată, în virtutea principiului

non reformatio

in pejus

, instanța de apel nu-l putea condamna pentru aceasta decât la pedeapsa de cel mult 3 ani închisoare, indiferent dacă această infracțiune era reținută ca acuzație unică sau ca faptă concurentă, alături de alte infracțiuni (așa cum s-a întâmplat în speță).

În consecință, restrângerea numărului infracțiunilor pedepsibile concurente reținute în sarcina inculpatului A. în apel (de la cinci la două infracțiuni) putea conduce la stabilirea unei pedepse rezultante în cuantum inferior celui stabilit în fond pentru pedeapsa rezultantă aplicată acestuia pentru concursul lărgit de infracțiuni (de 3 ani închisoare) numai în situația în care, în calea ordinară de atac, în sarcina inculpatului s-ar fi reținut infracțiuni pentru care, în primă instanță, a fost condamnat la pedepse sub 3 ani închisoare, ipoteză neincidentă în cauză.

Ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție conchide că susținerile apărării sunt în mod vădit neîntemeiate, pedeapsa rezultantă fiind aplicată recurentului în apel în limitele impuse de exigențele principiului

non reformatio

in pejus

.

Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 470 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.