ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3556/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3556/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

instanță

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta

SC C.A. SA în

contradictoriu cu pârâta C.S.A., a formulat acțiune în anularea dispozițiilor

art. 39 alin. (1) și (2) din Ordinul Președintelui C.S.A. nr. 5/2010 pentru

punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum și

obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de

soluționarea prezentului litigiu, potrivit dovezilor ce vor fi depuse la

dosarul cauzei.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că dispozițiile art. 39 din Ordinul nr. 5/2010

sunt nelegale, întrucât au fost emise cu exces de putere, limitând drepturile

asigurătorilor de răspundere civilă obligatorie reglementate prin lege, prin

interzicerea verificării documentației și a soluțiilor tehnologice adoptate

precum și formarea, în mod justificat și argumentat, de obiecțiuni la sumele solicitate

drept despăgubire, atunci când se solicită acordarea unor cheltuieli

nejustificate ce depășesc valoarea reală a despăgubirii.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de anulare a

prevederilor art. 39 alin. (1) și (2) din Ordinul nr. 5/2010, arătând că la

elaborarea Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule au fost avute în vedere

propunerile societăților de asigurare autorizate să subscrie riscuri din clasa

3 de asigurări (asigurări de mijloace de transport terestru) și clasa 10 de

asigurări (asigurări de răspundere civilă pentru vehicule).

de apel

Prin sentința nr.

6273 din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel București a respins cererea

formulată de reclamanta SC C.A. SA în contradictoriu cu pârâta C.S.A., ca

nefondată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că art. 39 alin. (3)

permite ca un rest de despăgubire să rămână pe contul asigurării facultative,

dar această diferență este rezultată din modul de calcul al valorii maxime a

despăgubirii și reprezintă un remediu la îndemâna asigurătorului RCA, astfel că

nu se poate constatata nelegalitatea art. 39 alin. (1) și (2) în raport cu alte

dispoziții legale, atâta timp cât acesta este edictat în interesul asiguraților

CASCO.

Curtea de apel a

apreciat că, ciuda susținerilor reclamantei, art. 23 din Legea nr. 136/1995 se

corelează cu art. 39 alin. (3) din Ordinul atacat, la fel cum și art. 55 alin.

(6) din Legea nr. 136/1995 se corelează cu art. 39 alin. (3) din același Ordin.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că din coroborarea art. 64 alin. (2) și (3)

din Ordinul atacat cu art. 39 alin. (1) și (2), rezultă că asigurătorul RCA are

la dispoziție instrumentul juridic al „obiecțiunilor” care se vor soluționa în

cel mult 30 de zile.

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat că un management propriu eficient al creanțelor reciproce

poate asigura reclamantei C.A. o aplicare echilibrată a art. 39 alin. (1) și

(2) atât în favoarea sa, dar și în favoarea celorlalți asigurători, astfel că

problema invocată este mai mult un aspect de management.

Judecătorul fondului

a constatat că, având în vedere și art. 28 alin. (1) din Directiva nr. 2009/103/CE

din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și

controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, potrivit căruia Statele

membre pot să mențină și să pună în vigoare dispoziții mai favorabile pentru

persoana vătămată decât dispozițiile necesare aducerii la îndeplinire a

directivei, nu există motive de nelegalitate a Ordinului atacat.

II. Instanța de

recurs

reclamantei

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC C.A. SA care a criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie susținând că aceasta s-a pronunțat cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând

următoarele:

- Prima instanță s-a

raportat greșit la remedii legale care nu sunt apte să înlăture atingerile

aduse drepturilor asiguratorilor RCA prin dispozițiile art. 39 alin. (1) și (2)

din Ordinul nr. 5/2000, alin. (3) al aceluiași text nereprezentând un remediu

eficient la îndemâna asiguratorului RCA.

S-a arătat în esență

că prin Ordinul nr. 5/2010 s-a stabilit prin preluare din legislația primară,

dreptul asiguratorilor de a formula obiecțiuni la sumele solicitate de

asiguratorii CASCO în cadrul dosarelor de regres administrativ, - art. 64 alin.

(2) și (3) din Ordin iar instanța de fond nu a clarificat în ce măsură remediul

stabilit în favoarea asiguratorului RCA prin art. 39 alin. (3) din Ordinul nr.

5/2000 (conform căruia în ipoteza unei diferențe de despăgubire rezultată din

modul de calcul al valorii maxime a despăgubirii, respectiva diferență rămâne pe

contul asigurării facultative și nu poate fi solicitată asiguratorului RCA) ar

putea înlătura efectele interdicțiilor stabilite de alin. (1) și (2) al

aceluiași text, deoarece asiguratorul RCA nu poate formula obiecții decât cu

privire la sume, nu și la constatările și soluțiile tehnologice adoptate,

textul neprevăzând ce se întâmplă în cazul respingerii obiecțiunilor.

- Curtea de apel a

apreciat în mod greșit că dispozițiile criticate ar fi legale prin raportare la

corelarea art. 39 alin. (3) cu prevederi relevante din legislația primară –

art. 23 și 556 din Legea nr. 136/1995, deoarece:

- dispozițiile

criticate contravin celor cuprinse în Legea nr. 136/1995, în temeiul căruia s-a

emis Ordinul nr. 5/2000, întrucât, deși legea recunoaște asiguratorului RCA

dreptul de a opune toate excepțiile izvorând din contractul de asigurare

obligatorie, normele juridice inferioare în discuție stabilesc că asiguratorul

RCA nu este îndreptățit să verifice realitatea constatărilor și nici să

respingă cererea asiguratorului CASCO, fiindu-i practic paralizat dreptul

recunoscut prin lege, instanța neexplicând pretinsa corelare a art. 23 din

Legea nr. 136/1995 cu cele ale art. 39 alin. (3) din Ordinul nr. 5/2010 și oricum

aceasta nu are relevanță, întrucât art. 39 alin. (3) nu constituie un real

remediu pentru protecția drepturilor lezate de alin. (1) și (2) ale aceluiași

art.;

- prevederile art. 39

alin. (1) și (2) sunt nelegale, deoarece stabilesc imperativ limitări ale

drepturilor în discuție stipulate în favoarea asiguratorului RCA, interdicția

consacrată legislativ venind în contradicție cu dreptul asiguratorului RCA de a

nu i se pretinde și de a nu se achita diferențe de despăgubire între asigurarea

facultativă și asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

- Pretinsa legalitate

a normelor criticate nu poate fi justificată pe considerentul că edictarea lor

s-a făcut în scopul protejării unei categorii de categorii de subiecte de drept

și în detrimentul alteia, un astfel de raționament încălcând nu numai

legislația primară, ci și principiile de bază ale dreptului civil, respectiv

cel al garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile consacrat de art.

3 alin. (1) din Legea nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice și

principiul egalității în fața legii civile, consacrat de art. 4 alin. (2) și

art. 16 din Constituția României, împrejurare consfințită de Protocolul semnat

de reprezentanții societăților de asigurare.

Recurenta a învederat

că art. 28 din Directiva nr. 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 emisă de

Parlamentul European și de Consiliu invocate de prima instanță în motivare nu

stabilesc o obligație imperativă în sarcina statelor membre de a adopta norme

mai favorabile asiguraților, această măsură de stabilire a unui regim juridic

mai favorabil asiguraților contravenind principiilor din legislația națională,

în drept invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

intimatei

Intimata C.S.A. a

depus la doar note scrise prin care a răspuns criticilor recurentei -

reclamante, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința

criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările

dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea și

temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare:

Intimata - pârâtă C.S.A.

este autoritatea autonomă de specialitate care are atribuția de a asigura

supravegherea și controlul aplicării dispozițiilor legale în materia

asigurărilor, în scopul apărării drepturilor asiguraților și al promovării

stabilității activității de asigurare în România [art. 4 alin. (1) Legea nr.

32/2000] dar și de a elabora și/sau aviza proiecte de acte normative care

privesc domeniul asigurărilor, după consultarea cu asociațiile profesionale de

asigurări, conform art. 5 lit. a) din aceeași Lege, dispunând măsurile necesare

pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor

prudențiale specifice, potrivit art. 5 lit. k).

În baza acestor

dispoziții legale, intimata – pârâtă C.S.A. a elaborat Normele privind

asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente

de vehicule puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010, având în vedere reacția

pozitivă a asiguratorilor și asiguraților la implementarea unor reglementări

identice prin acte normative anterioare, necesitatea armonizării legislației

interne cu practicile UE și acordului societăților de asigurare de a-și asuma

obligații similare celor cuprinse în reglementările a căror anulare se

solicită, exprimat în Protocolul încheiat la 1 decembrie 1997 – Cap. II, pct. 1I.1.

Criticile reclamatei,

subsumate textului art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu privesc efectiv interpretarea

și aplicarea greșită a legii, nu vizează nelegalitatea soluției instanței de fond,

ci mai mult motivarea sentinței: „prima instanță se raportează greșit la remedii

legale ce nu sunt apte să înlăture atingerile aduse drepturilor asiguratorului RCA

prin dispozițiile art. 39 alin. (1) și (2) din Ordinul nr. 5/2010”, ori „Curtea

de Apel apreciază greșit că dispozițiile criticate ar fi legale prin raportare la

corelarea cu art. 39 alin. (3)…” sau „pretinsa legalitate a normelor criticate nu

poate fi justificată pe considerentul că edictarea lor s-a făcut în scopul protejării

unei categorii de subiecte de drept”.

Verificând sentința recurată

și prin prisma dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că susținerile recurentei privind limitarea dreptului acesteia, ca asigurator RCA,

de a formula obiecțiuni și de a invoca excepții cu privire la sumele pretinse de

asiguratorul CASCO și inexistența unui real remediu pentru această atingere adusă

drepturilor asiguratorului prin legislația secundară, sunt nefondate.

Potrivit art. 23 din Legea

nr. 136/1995 „asiguratorul poate opune titularului sau deținătorului documentului

de asigurare ori terțului sau beneficiarului, care invocă drepturi derivând din

acesta, toate excepțiile care sunt opozabile contractului inițial”.

Ordinul nr. 5/2010 al

C.S.A. pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule nu înlătură drepturile

asiguratorilor RCA de a-și susține propriile puncte de vedere cu privire la valoarea

despăgubirilor datorate, în cazul producerii unui eveniment rutier, însă procedura

este subscrisă raporturilor speciale născute între asigurați, asiguratorul CASCO

și cel RCA.

Astfel, în urma producerii

unui eveniment rutier, persoana păgubită de un asigurat RCA poate solicita despăgubiri

de la asiguratorul facultativ (CASCO).

Acesta analizează împrejurările

și dinamica producerii evenimentului rutier și constată care sunt avariile, costul

reparațiilor necesare și pe bază de documente valabile (devize reparații, facturi,

constatările organelor de poliție, declarațiile părților implicate, planșe foto)

stabilește valoarea maximă a despăgubirii, conform art. 2 și art. 8 alin. (1) din

Legea nr. 136/1995, asiguratorul CASCO subrogându-se în toate drepturile asiguratului,

contra asiguratorului RCA, în limitele indemnizației plătite.

Prin Protocolul încheiat

la 1 decembrie 1997 societățile de asigurare membre ale Biroului Asiguratorilor

de Autovehicule din România s-a convenit că: „societățile abilitate să practice

asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto se obligă să-și recunoască reciproc

ca valabile, în limitele legale și ale condițiilor de asigurare specifice, constatările

consemnate în procesele-verbale de constatare încheiate cu ocazia avizării despre

producerea evenimentului asigurat” – Cap II, pct. 1I. 1 din Protocol.

Avizarea asiguratorului

RCA este însoțită de „documente justificative”, inclusiv constatarea efectuată de

inspectorii specializați ai asiguratorului CASCO, aceasta fiind opozabilă asiguratorului

RCA, întrucât la data avizării autoturismul păgubitului asigurat CASCO este deja

reparat, așa încât asiguratorul RCA nu mai poate face propriile constatări.

Asiguratorul RCA nu poate

refuza plata despăgubirii pe motiv că nu poate constata avariile prin cercetarea

vehiculului de către de inspectorii proprii de daune, cât timp asiguratorul CASCO

a efectuat constatarea cu personal specializat și folosind aceleași norme tehnice.

Pe de altă parte, plata

despăgubirii datorată de asiguratorul RCA este o obligație conform art. 18

alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010, asiguratorul RCA

neputând refuza plata despăgubirii pe motiv că persoana păgubită nu s-a adresat

direct acestuia, ci a optat pentru repararea vehiculului în baza poliței CASCO,

avizarea de plată făcându-se către asiguratorul facultativ, subrogat în drepturile

persoanei păgubite.

Asiguratorul de bunuri

al persoanei păgubite recuperează despăgubirea plătită de la asiguratorul RCA al

persoanei vinovate, fără ca asiguratorul RCA să fie îndreptățit să respingă o astfel

de cerere, conform art. 39 alin. (2) din Normele puse în aplicare prin Ordinul

nr. 5/2010.

Totuși, asiguratorul RCA

are dreptul fie să facă plata - art. 39 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul

C.S.A. nr. 5/2010, fie să formuleze obiecțiuni în urma avizării de către asiguratorul

CASCO, după verificarea și analizarea „documentelor justificative”, conform art.

64 alin. (2) din Norme.

Prin urmare, sunt nefondate

criticile recurentei prin care se susține, în esență, că-i este limitat dreptul

la apărare, respectiv la verificarea și cenzurarea constatărilor și evaluărilor

asiguratorului CASCO, întrucât, pe de o parte, prin modalitatea de reglementare

și desfășurare procedura constatării avariilor de către asiguratorul CASCO are caracter

oficial, fiind opozabilă asiguratorului RCA, iar pe de altă parte recurenta își

poate argumenta prin „obiecțiunile” întemeiate pe art. 64 alin. (2) din Normele

puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010 propriile concluzii în privința valorii

despăgubirilor datorate, neexistând nici o îngrădire a drepturilor recurentei întemeiate

pe contractul de asigurare obligatorie.

În cazul în care constatările

asiguratorului CASCO nu ar fi opozabile asiguratorului RCA, iar acesta din urmă

ar refuza plata despăgubirii, ori ar recunoaște numai o parte din constatări, asiguratorul

CASCO ar trebui să recupereze parțial sau în întregime suma plătită persoanei păgubite

de la cel vinovat de producerea accidentului, deși acesta are o asigurare RCA valabil

încheiată, ceea ce ar lipsi de efecte această asigurare obligatorie.

Nici critica ce vizează

motivarea sentinței atacate prin invocarea scopului reglementării criticate, de

protecție socială nu este fondată, deoarece nu se poate ignora caracterul special

al asigurării obligatorii RCA, impusă și obligatorie pentru toți deținătorii de

vehicule, conform legislației naționale, dar și a Uniunii Europene.

Prin încheierea polițelor

de asigurare obligatorie RCA societatea de asigurare se obligă ca, în schimbul primei

de asigurare, în ipoteza producerii riscului asigurat, să plătească despăgubirea

persoanei păgubite, ori asiguratorului CASCO subrogat în drepturile acesteia.

Modalitatea de calcul

despăgubirii este stabilită prin Norme, iar limita maximă a despăgubirii este stabilită

prin polița RCA, conform Normelor, astfel că plata despăgubirii, în cuantumul prevăzut

de Norme este o obligație contractuală asumată de asiguratorul RCA (recurenta în

speță sau alt asigurator) la încheierea fiecărei polițe de asigurare.

Este adevărat că art.

28 alin. (1) din Directiva nr. 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului

nu stabilesc o obligație, pentru statele membre de a adopta Norme mai favorabile

pentru persoana vătămată decât dispozițiile necesare aducerii la îndeplinire a Directivei,

dar posibilitatea unei asemenea reglementări, conținute în Directiva precitată îndreptățește

oricare stat membru să poată adopta astfel de dispoziții.

recurs

Constatându-se că sentința

atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ și a art. 20

alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Înalte Curte va respinge recursul pârâtei

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC C.A. SA împotriva sentinței nr. 6273 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2012.