ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3556/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în primă instanță Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC C.A. SA în contradictoriu cu pârâta C.S.A., a formulat acțiune în anularea dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (2) din Ordinul Președintelui C.S.A. nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, potrivit dovezilor ce vor fi depuse la dosarul cauzei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că dispozițiile art. 39 din Ordinul nr. 5/2010 sunt nelegale, întrucât au fost emise cu exces de putere, limitând drepturile asigurătorilor de răspundere civilă obligatorie reglementate prin lege, prin interzicerea verificării documentației și a soluțiilor tehnologice adoptate precum și formarea, în mod justificat și argumentat, de obiecțiuni la sumele solicitate drept despăgubire, atunci când se solicită acordarea unor cheltuieli nejustificate ce depășesc valoarea reală a despăgubirii.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de anulare a prevederilor art. 39 alin. (1) și (2) din Ordinul nr. 5/2010, arătând că la elaborarea Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule au fost avute în vedere propunerile societăților de asigurare autorizate să subscrie riscuri din clasa 3 de asigurări (asigurări de mijloace de transport terestru) și clasa 10 de asigurări (asigurări de răspundere civilă pentru vehicule). 2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 6273 din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel București a respins cererea formulată de reclamanta SC C.A. SA în contradictoriu cu pârâta C.S.A., ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că art. 39 alin. (3) permite ca un rest de despăgubire să rămână pe contul asigurării facultative, dar această diferență este rezultată din modul de calcul al valorii maxime a despăgubirii și reprezintă un remediu la îndemâna asigurătorului RCA, astfel că nu se poate constatata nelegalitatea art. 39 alin. (1) și (2) în raport cu alte dispoziții legale, atâta timp cât acesta este edictat în interesul asiguraților CASCO. Curtea de apel a apreciat că, ciuda susținerilor reclamantei, art. 23 din Legea nr. 136/1995 se corelează cu art. 39 alin. (3) din Ordinul atacat, la fel cum și art. 55 alin. (6) din Legea nr. 136/1995 se corelează cu art. 39 alin. (3) din același Ordin.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că din coroborarea art. 64 alin. (2) și (3) din Ordinul atacat cu art. 39 alin. (1) și (2), rezultă că asigurătorul RCA are la dispoziție instrumentul juridic al „obiecțiunilor” care se vor soluționa în cel mult 30 de zile. Prin urmare, instanța de fond a apreciat că un management propriu eficient al creanțelor reciproce poate asigura reclamantei C.A. o aplicare echilibrată a art. 39 alin. (1) și (2) atât în favoarea sa, dar și în favoarea celorlalți asigurători, astfel că problema invocată este mai mult un aspect de management.

Judecătorul fondului a constatat că, având în vedere și art. 28 alin. (1) din Directiva nr. 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, potrivit căruia Statele membre pot să mențină și să pună în vigoare dispoziții mai favorabile pentru persoana vătămată decât dispozițiile necesare aducerii la îndeplinire a directivei, nu există motive de nelegalitate a Ordinului atacat. II. Instanța de recurs 1. Criticile reclamantei Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC C.A. SA care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie susținând că aceasta s-a pronunțat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. susținând următoarele: - Prima instanță s-a raportat greșit la remedii legale care nu sunt apte să înlăture atingerile aduse drepturilor asiguratorilor RCA prin dispozițiile art. 39 alin. (1) și (2) din Ordinul nr. 5/2000, alin. (3) al aceluiași text nereprezentând un remediu eficient la îndemâna asiguratorului RCA.

S-a arătat în esență că prin Ordinul nr. 5/2010 s-a stabilit prin preluare din legislația primară, dreptul asiguratorilor de a formula obiecțiuni la sumele solicitate de asiguratorii CASCO în cadrul dosarelor de regres administrativ, - art. 64 alin. (2) și (3) din Ordin iar instanța de fond nu a clarificat în ce măsură remediul stabilit în favoarea asiguratorului RCA prin art. 39 alin. (3) din Ordinul nr. 5/2000 (conform căruia în ipoteza unei diferențe de despăgubire rezultată din modul de calcul al valorii maxime a despăgubirii, respectiva diferență rămâne pe contul asigurării facultative și nu poate fi solicitată asiguratorului RCA) ar putea înlătura efectele interdicțiilor stabilite de alin. (1) și (2) al aceluiași text, deoarece asiguratorul RCA nu poate formula obiecții decât cu privire la sume, nu și la constatările și soluțiile tehnologice adoptate, textul neprevăzând ce se întâmplă în cazul respingerii obiecțiunilor.

- Curtea de apel a apreciat în mod greșit că dispozițiile criticate ar fi legale prin raportare la corelarea art. 39 alin. (3) cu prevederi relevante din legislația primară – art. 23 și 556 din Legea nr. 136/1995, deoarece: - dispozițiile criticate contravin celor cuprinse în Legea nr. 136/1995, în temeiul căruia s-a emis Ordinul nr. 5/2000, întrucât, deși legea recunoaște asiguratorului RCA dreptul de a opune toate excepțiile izvorând din contractul de asigurare obligatorie, normele juridice inferioare în discuție stabilesc că asiguratorul RCA nu este îndreptățit să verifice realitatea constatărilor și nici să respingă cererea asiguratorului CASCO, fiindu-i practic paralizat dreptul recunoscut prin lege, instanța neexplicând pretinsa corelare a art. 23 din Legea nr. 136/1995 cu cele ale art. 39 alin. (3) din Ordinul nr. 5/2010 și oricum aceasta nu are relevanță, întrucât art. 39 alin. (3) nu constituie un real remediu pentru protecția drepturilor lezate de alin. (1) și (2) ale aceluiași art.; - prevederile art. 39 alin. (1) și (2) sunt nelegale, deoarece stabilesc imperativ limitări ale drepturilor în discuție stipulate în favoarea asiguratorului RCA,

interdicția consacrată legislativ venind în contradicție cu dreptul asiguratorului RCA de a nu i se pretinde și de a nu se achita diferențe de despăgubire între asigurarea facultativă și asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto. - Pretinsa legalitate a normelor criticate nu poate fi justificată pe considerentul că edictarea lor s-a făcut în scopul protejării unei categorii de categorii de subiecte de drept și în detrimentul alteia, un astfel de raționament încălcând nu numai legislația primară, ci și principiile de bază ale dreptului civil, respectiv cel al garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile consacrat de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice și principiul egalității în fața legii civile, consacrat de art. 4 alin. (2) și art. 16 din Constituția României, împrejurare consfințită de Protocolul semnat de reprezentanții societăților de asigurare.

Recurenta a învederat că art. 28 din Directiva nr. 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 emisă de Parlamentul European și de Consiliu invocate de prima instanță în motivare nu stabilesc o obligație imperativă în sarcina statelor membre de a adopta norme mai favorabile asiguraților, această măsură de stabilire a unui regim juridic mai favorabil asiguraților contravenind principiilor din legislația națională, în drept invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. Apărările intimatei Intimata C.S.A. a depus la doar note scrise prin care a răspuns criticilor recurentei - reclamante, solicitând respingerea recursului ca nefondat. 3. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare: Intimata - pârâtă C.S.A. este autoritatea autonomă de specialitate care are atribuția de a asigura supravegherea și controlul aplicării dispozițiilor legale în materia asigurărilor, în scopul apărării drepturilor asiguraților și al promovării stabilității activității de asigurare în România [art. 4 alin. (1) Legea nr. 32/2000] dar și de a elabora și/sau aviza proiecte de acte normative care privesc domeniul asigurărilor, după consultarea cu asociațiile profesionale de asigurări, conform art. 5 lit. a) din aceeași Lege, dispunând măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudențiale specifice, potrivit art. 5 lit. k). În baza acestor dispoziții legale, intimata – pârâtă C.S.A.

a elaborat Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010, având în vedere reacția pozitivă a asiguratorilor și asiguraților la implementarea unor reglementări identice prin acte normative anterioare, necesitatea armonizării legislației interne cu practicile UE și acordului societăților de asigurare de a-și asuma obligații similare celor cuprinse în reglementările a căror anulare se solicită, exprimat în Protocolul încheiat la 1 decembrie 1997 – Cap. II, pct. 1I.1. Criticile reclamatei, subsumate textului art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu privesc efectiv interpretarea și aplicarea greșită a legii, nu vizează nelegalitatea soluției instanței de fond, ci mai mult motivarea sentinței: „prima instanță se raportează greșit la remedii legale ce nu sunt apte să înlăture atingerile aduse drepturilor asiguratorului RCA prin dispozițiile art. 39 alin. (1) și (2) din Ordinul nr. 5/2010”, ori „Curtea de Apel apreciază greșit că dispozițiile criticate ar fi legale prin raportare la corelarea cu art. 39 alin. (3)…” sau „pretinsa legalitate a normelor criticate nu poate fi justificată pe considerentul că edictarea lor s-a făcut în scopul protejării unei categorii de subiecte de drept”. Verificând sentința recurată și prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei privind limitarea dreptului acesteia, ca asigurator RCA, de a formula obiecțiuni și de a invoca excepții cu privire la sumele pretinse de asiguratorul CASCO și inexistența unui real remediu pentru această atingere adusă drepturilor asiguratorului prin legislația secundară, sunt nefondate. Potrivit art. 23 din Legea nr. 136/1995 „asiguratorul poate opune titularului sau deținătorului documentului de asigurare ori terțului sau beneficiarului, care invocă drepturi derivând din acesta, toate excepțiile care sunt opozabile contractului inițial”. Ordinul nr. 5/2010 al C.S.A.

pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule nu înlătură drepturile asiguratorilor RCA de a-și susține propriile puncte de vedere cu privire la valoarea despăgubirilor datorate, în cazul producerii unui eveniment rutier, însă procedura este subscrisă raporturilor speciale născute între asigurați, asiguratorul CASCO și cel RCA. Astfel, în urma producerii unui eveniment rutier, persoana păgubită de un asigurat RCA poate solicita despăgubiri de la asiguratorul facultativ (CASCO).

Acesta analizează împrejurările și dinamica producerii evenimentului rutier și constată care sunt avariile, costul reparațiilor necesare și pe bază de documente valabile (devize reparații, facturi, constatările organelor de poliție, declarațiile părților implicate, planșe foto) stabilește valoarea maximă a despăgubirii, conform art. 2 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, asiguratorul CASCO subrogându-se în toate drepturile asiguratului, contra asiguratorului RCA, în limitele indemnizației plătite.

Prin Protocolul încheiat la 1 decembrie 1997 societățile de asigurare membre ale Biroului Asiguratorilor de Autovehicule din România s-a convenit că: „societățile abilitate să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto se obligă să-și recunoască reciproc ca valabile, în limitele legale și ale condițiilor de asigurare specifice, constatările consemnate în procesele-verbale de constatare încheiate cu ocazia avizării despre producerea evenimentului asigurat” – Cap II, pct. 1I. 1 din Protocol. Avizarea asiguratorului RCA este însoțită de „documente justificative”, inclusiv constatarea efectuată de inspectorii specializați ai asiguratorului CASCO, aceasta fiind opozabilă asiguratorului RCA, întrucât la data avizării autoturismul păgubitului asigurat CASCO este deja reparat, așa încât asiguratorul RCA nu mai poate face propriile constatări.

Asiguratorul RCA nu poate refuza plata despăgubirii pe motiv că nu poate constata avariile prin cercetarea vehiculului de către de inspectorii proprii de daune, cât timp asiguratorul CASCO a efectuat constatarea cu personal specializat și folosind aceleași norme tehnice. Pe de altă parte, plata despăgubirii datorată de asiguratorul RCA este o obligație conform art. 18 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010, asiguratorul RCA neputând refuza plata despăgubirii pe motiv că persoana păgubită nu s-a adresat direct acestuia, ci a optat pentru repararea vehiculului în baza poliței CASCO, avizarea de plată făcându-se către asiguratorul facultativ, subrogat în drepturile persoanei păgubite.

Asiguratorul de bunuri al persoanei păgubite recuperează despăgubirea plătită de la asiguratorul RCA al persoanei vinovate, fără ca asiguratorul RCA să fie îndreptățit să respingă o astfel de cerere, conform art. 39 alin. (2) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010. Totuși, asiguratorul RCA are dreptul fie să facă plata - art. 39 alin. (3) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, fie să formuleze obiecțiuni în urma avizării de către asiguratorul CASCO, după verificarea și analizarea „documentelor justificative”, conform art. 64 alin. (2) din Norme.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei prin care se susține, în esență, că-i este limitat dreptul la apărare, respectiv la verificarea și cenzurarea constatărilor și evaluărilor asiguratorului CASCO, întrucât, pe de o parte, prin modalitatea de reglementare și desfășurare procedura constatării avariilor de către asiguratorul CASCO are caracter oficial, fiind opozabilă asiguratorului RCA, iar pe de altă parte recurenta își poate argumenta prin „obiecțiunile” întemeiate pe art. 64 alin. (2) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 5/2010 propriile concluzii în privința valorii despăgubirilor datorate, neexistând nici o îngrădire a drepturilor recurentei întemeiate pe contractul de asigurare obligatorie.

În cazul în care constatările asiguratorului CASCO nu ar fi opozabile asiguratorului RCA, iar acesta din urmă ar refuza plata despăgubirii, ori ar recunoaște numai o parte din constatări, asiguratorul CASCO ar trebui să recupereze parțial sau în întregime suma plătită persoanei păgubite de la cel vinovat de producerea accidentului, deși acesta are o asigurare RCA valabil încheiată, ceea ce ar lipsi de efecte această asigurare obligatorie. Nici critica ce vizează motivarea sentinței atacate prin invocarea scopului reglementării criticate, de protecție socială nu este fondată, deoarece nu se poate ignora caracterul special al asigurării obligatorii RCA, impusă și obligatorie pentru toți deținătorii de vehicule, conform legislației naționale, dar și a Uniunii Europene.

Prin încheierea polițelor de asigurare obligatorie RCA societatea de asigurare se obligă ca, în schimbul primei de asigurare, în ipoteza producerii riscului asigurat, să plătească despăgubirea persoanei păgubite, ori asiguratorului CASCO subrogat în drepturile acesteia. Modalitatea de calcul despăgubirii este stabilită prin Norme, iar limita maximă a despăgubirii este stabilită prin polița RCA, conform Normelor, astfel că plata despăgubirii, în cuantumul prevăzut de Norme este o obligație contractuală asumată de asiguratorul RCA (recurenta în speță sau alt asigurator) la încheierea fiecărei polițe de asigurare.

Este adevărat că art. 28 alin. (1) din Directiva nr. 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului nu stabilesc o obligație, pentru statele membre de a adopta Norme mai favorabile pentru persoana vătămată decât dispozițiile necesare aducerii la îndeplinire a Directivei, dar posibilitatea unei asemenea reglementări, conținute în Directiva precitată îndreptățește oricare stat membru să poată adopta astfel de dispoziții. 4. Soluția instanței de recurs Constatându-se că sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ și a art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Înalte Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC C.A. SA împotriva sentinței nr. 6273 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2012.