ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3585/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 6 București - Serviciul Public Pentru Finanțe Publice Locale, anularea deciziei de impunere nr. 27019 din 13.04.2010 privind creanțele datorate bugetului local în perioada 2005-2009 și a Deciziei de impunere nr. 27018 din 13 aprilie 2010 privind creanțele datorate bugetului local în anul 2010, respectiv anularea dispoziției de soluționare a contestației din 12 mai 2010.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

Referitor la Decizia de impunere nr. 27019 din 13 aprilie 2010 privind creanțele datorate bugetului local în perioada 2005-2009, reclamanta a susținut că în mod eronat S.C. A. S.A. a fost obligată la plata accesoriilor pe anii 2005-2009, atâta vreme cât nu se poate reține culpa clubului în ceea ce privește achitarea cu întârziere a taxei pe construcții, ca urmare a unei imposibilități obiective în ceea ce privește stabilirea bazei de impozitare datorita neîndeplinirii obligației de comunicare a valorii de inventar a clădirilor de către administratorul Ministerul Apărării Naționale B.

În ceea ce privește taxa pe clădiri pentru anul 2009, reclamanta a arătat că în mod eronat pârâta a aplicat cota de 10% asupra valorii de inventar a clădirilor situate în București, sector 6, B-dul Ghencea, întrucât, prin efectul legii, clădirile la care s-au efectuat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere se consideră reevaluate, motiv pentru care trebuia aplicată cota de impozitare de 1,5%.

Referitor la Decizia de impunere nr. 27018 din 13 aprilie 2010 privind creanțele datorate bugetului local în perioada 2005-2009, reclamanta a arătat că pârâta nu a avut în vedere la stabilirea taxei pe clădiri datorate de reclamantă pentru semestrul I al anului 2010 dispozițiile imperative ale art. 253 alin. (4) din C. fisc. coroborate cu dispozițiile pct. 54, alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. și nici prevederile art. 4 lit. b) din Ordinul nr. 3471 din 25.11.2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe corporale aflate in patrimoniul instituțiilor publice.

1.2. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, apreciind că actele administrative atacate sunt legale și temeinice, astfel că datorează taxă pe clădiri și teren cu accesorii, conform deciziei de impunere nr. 27018 din 13.04.2010 și taxa pe clădiri și teren conform Deciziei de impunere nr. 27019/13.04.2010.

1.3. În ședința publică din data de 23.05.2011, reclamanta a depus o cerere de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, instanța sesizând Curtea Constituțională prin încheierea din data de 7.11.2011 cu excepția de neconstituționalitate invocată de către reclamantă, excepție respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 438 din data de 3 mai 2012 .

1.4. Prin precizările depuse la data de 21.09.2011, pârâta a comunicat că, urmare a rezilierii contractului de închiriere nr. x/2009 începând cu data de 17.05.2010, reziliere ce i-a fost comunicată la data de 29.06.2011, sumele din decizia de impunere nr. 27018 din 13.04.2010 privind creanțele datorate bugetului local în anul 2010, se modifică după cum urmează: taxă clădiri 874.739,29 RON, taxă teren: 17.092,11 RON - total: 891.831,40 RON.

1.5. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1511 din 29 aprilie 2013, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

1.6. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În speță, la data de 07.01.2004 a fost încheiat între Ministerul Apărării Naționale, prin B. București, și S.C. A. S.A, contractul de închiriere nr. A-37, având ca obiect închirierea imobilului format din construcție în suprafață de 44.796,67 mp și terenuri în suprafață de 54.548,70 mp, situate în bd. Ghencea, București, scopul închirierii fiind "desfășurarea activităților destinate jocului de fotbal profesionist" (art. 2), iar termenul închirierii de 2 ani, începând cu data de 07.01.2004 și până la data de 07.01.2006. (art. 4).

Prin actele adiționale nr. 1 din data de 23.01.2006, respectiv nr. 2 din data de 30.11.2006, la contractul de închiriere nr. A37, termenul de închiriere a fost prelungit cu doi ani, începând cu data de 07.01.2006, până la data de 07.01.2008.

La data de 23.12.2009 a fost încheiat un nou contract de închiriere, nr. A7220, între Ministerul Apărării Naționale, prin B., în calitate de administrator, și S.C. A. S.A., în calitate de chiriaș, având ca obiect închirierea imobilului format din construcție în suprafață de 35.484,27mp și teren în suprafață de 55.374 mp, situat în București, bd. Ghencea, (art. 1), scopul închirierii fiind desfășurarea activităților destinate jocului de fotbal profesionist (art. 2), iar termenul închirierii de 4 ani, respectiv de la data de 07.01.2010 până la data de 07.01.2014 (art. 4).

Imobilul situat în București, Sector 6, B-dul Ghencea nr. 45, este cunoscut sub denumirea de C., aparține domeniului public al statului, fiind administrat de Ministerul Apărării Naționale, prin B. București, cunoscută sub denumirea de Clubul Sportiv al Armatei Steaua București, iar în baza contractelor menționate anterior, a fost închiriat reclamantei S.C. A. S.A., aspecte necontestate.

Deși pentru perioada 08.01.2008 - 06.01.2010 nu există un contract încheiat în formă scrisă între reclamanta S.C. A. S.A. și administratorul imobilului, Ministerul Apărării Naționale, prin B. București, prima instanță a reținut că este de notorietate că reclamanta, titulara uneia dintre cele mai importante echipe de fotbal din România, a folosit imobilul în discuție, în același scop, "desfășurarea activităților destinate jocului de fotbal profesionist", situație de fapt confirmată și de împrejurarea că reclamanta a plătit contravaloarea chiriei lunare, în cuantum de 6.000 euro/lună, inclusiv pentru această perioadă, la valoarea chiriei stabilite prin actul adițional nr. 1 din data de 23.01.2006 și menținută prin actul adițional nr. 2 din data de 30.11.2006, potrivit adresei nr. A504 din 31.01.2013, comunicată de Clubul Sportiv al Armatei Steaua București la solicitarea instanței.

Mai mult, în această perioadă reclamanta a efectuat lucrări de investiții și modernizare a imobilului, potrivit procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. A6388 din 7.12.2008, astfel încât prima instanță a înlăturat susținerea reclamantei referitoare la lipsa calității sale de chiriaș pentru această perioadă, în condițiile în care relațiile contractuale au continuat între cele două părți în aceleași condiții, ambele părți îndeplinindu-și obligațiile sinalagmatice reciproce, administratorul imobilului recunoscând continuarea raporturilor contractuale în temeiul tacitei relocațiuni.

Prima instanță a apreciat că susținerea reclamantei, referitoare la imposibilitatea operării tacitei relocațiuni în cauza de față, dată fiind natura proprietății - bun aparținând domeniului public al statului -, nu este susținută de nicio dispoziție legală, după cum nu se justifică de nici un principiu ce stă la baza diferențierii regimului juridic aplicabil proprietății private față de cel aplicabil proprietății publice.

Astfel, tacita relocațiune, reglementată în perioada de referință de dispozițiile art. 1437 din C. civ. nu face nicio diferențiere în funcție de natura dreptului supus închirierii.

Totodată, judecătorul fondului a reținut, ca un ultim element al situației de fapt, împrejurarea că, în cuprinsul contractului de închiriere nr. A37 din 7.01.2004 (art. 9), s-a stipulat în mod expres că plata impozitului cade în sarcina chiriașului, conform prevederilor H.G. nr. 561/2003, iar în cuprinsul contractului de închiriere nr. A7220 din 23.12.2009 (art. 9) că "plata impozitului pe clădirile și terenurile închiriate se efectuează conform legislației în vigoare".

Prima instanță a avut în vedere prevederile art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, în forma în vigoare în perioada avută în vedere de organul fiscal, astfel cum au fost verificate sub aspectul constituționalității, în raport de dispozițiile art. 16 și art. 56 din Constituția României, prin Decizia Curții Constituționale nr. 438 din 3 mai 2012, precum și pct. 17 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004.

Judecătorul fondului a reținut că nu se contestă că, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri, respectiv taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, cotă care la nivelul municipiului București se stabilește prin hotărâre, de către Consiliul General al Municipiului București, iar valoarea de inventar a clădirii este, de regulă, valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, astfel cum este înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii.

Dispozițiile art. 253 alin. (1) din C. fisc. reglementează anumite modificări asupra valorii de inventar, cu relevanță pentru determinarea bazei de impunere în calcularea impozitului/taxei, astfel: în cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%; în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului.

De asemenea, în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește la nivelul municipiului București de către Consiliul General al Municipiului București și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a făcut prima reevaluare.

Totodată, prima instanță a subliniat că reclamanta nu a contestat cotele de impozitare, astfel cum au fost ele reglementate de H.C.G.M.B. nr. 233/2004; H.C.G.M.B.216/2005; H.C.G.M.B. nr. 300/2006; H.C.G.M.B. nr. 111/2007; H.C.G.M.B. nr. 227/2008; H.C.G.M.B. nr. 405/2009.

În raport cu argumentele reclamantei, aduse în susținerea nelegalității deciziilor de impunere care vizează, în principal, o pretinsă imposibilitate obiectivă a sa de a cunoaște valoarea de inventar a imobilelor - teren și construcții - închiriate, împrejurare care a pus-o în imposibilitate de a plăti taxele imputate, prima instanță a apreciat că reclamanta nu poate invoca propria sa culpă în susținerea neîndeplinirii unor obligații legale.

Astfel, pe de o parte, obligația de plată a taxelor (pe teren și clădiri) este o obligație legală, de care reclamanta a luat cunoștință încă de la încheierea contractului de închiriere nr. A37 din 7.01.2004 (art. 9), iar pentru respectarea acesteia era obligată să depună declarațiile fiscale prevăzute de art. pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004, iar pe de altă parte, era obligația sa de a face demersuri pentru a afla valoarea de inventar a imobilelor în discuție și avea la îndemână pârghiile necesare pentru a obține aceste informații, pasivitatea sa în relațiile cu administratorul bunurilor, neputând fi o împrejurare care să determine înlăturarea obligației legale de plată.

Reclamanta a pierdut din vedere faptul că taxele imputate prin actele de impunere sunt rezultatul neîndeplinirii unor obligații fiscale pe care S.C. A. S.A. le are în cadrul unui raport juridic de drept fiscal cu Statul Român și care își au izvorul în folosința bunurilor proprietatea publică a statului, pe când relațiile contractuale cu Ministerul Apărării Naționale, prin B. București/Clubul Sportiv al Armatei Steaua București își au izvorul în contractele de închiriere încheiate, care are aptitudinea de a crea raporturi juridice contractuale și de a pretinde îndeplinirea unor obligații, precum cea de comunicare a valorii de inventar, în lipsa îndeplinirii acestei obligații, reclamanta având la îndemână pârghiile prevăzute în contract împotriva contractantului său.

Prima instanță a considerat că nici măcar în privința majorărilor de întârziere nu se poate reține apărarea reclamantei, în condițiile în care aceasta nu a dovedit că ar fi făcut un efort minim pentru a afla valorile de inventar ale bunurilor, pentru a-și putea îndeplini obligațiile de depunere a declarațiilor fiscale.

Astfel, reclamanta avea o obligație activă de a se informa și a declara datele necesare, și nu una pasivă, de a aștepta să fie informată cu privire la valoarea de inventar, pentru a depune declarațiile, în baza cărora să se calculeze taxele respective.

În ceea ce privește argumentele reclamantei referitoare la intervenirea amortizării pentru o mare parte a clădirilor ce fac obiectul deciziilor de impunere, prima instanță a reținut că situația de fapt pe care își întemeiază reclamanta argumentele este reprezentată de o mențiune din cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. 27009 din 13 aprilie 2010, potrivit căreia clădirile supuse impozitării sunt construite începând cu anul 1889, astfel încât valoarea impozabilă trebuia redusă cu 15%.

Or, în raportul de inspecție fiscală (aflat la filele 21 - 51, vol. I) nu se menționează anul 1889 ca an de construire a unor clădiri, iar din documentele contabile puse la dispoziție de către B., clădirile au fost construite între 1960 - 1994.

Mai mult, din balanțele de verificare (cont 281) întocmite de D., anterior preluării administrării de către B., rezultă că valorile de inventar ale construcțiilor nu erau recuperate integral pe calea amortizării, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 253 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., adică valoarea impozabilă nu se poate reduce cu 15%, iar din nota contabilă nr. 023/2008 și corectarea evidențelor contabile în anul 2008 de către U.M nr. 02301, rezultă că noul administrator apreciază că în cauză clădirile închiriate nu sunt supuse amortizării, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 81/2003 privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice.

Dincolo de natura bunurilor și incidența sau nu a amortizării contabile pentru clădirile din C., prima instanță a subliniat că prevederile art. 253 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. ar fi fost incidente în condițiile în care din evidențele contabile ale Unității Militare nr. 02301 rezulta că ar fi intervenit amortizarea contabilă.

Astfel, a reținut că la data de 31.12.2008 a fost efectuată o corecție, la nivelul înregistrărilor contabile, a valorii imobilului format din construcție în suprafață de 44.796,67 mp și terenuri în suprafață de 54.548,70 mp, situate în bd. Ghencea, București, în baza notei contabile nr. 023/2008, aspect confirmat de către expertul tehnic judiciar E. în raportul de expertiză întocmit, înlocuindu-se valoarea netă a clădirilor cu valoarea întregită cu valoarea amortizării ce fusese calculată la nivelul datei de 31.12.2005, prin aplicarea exceptării amortizării bunurilor proprietate publică, prevăzută de art. din O.G. nr. 81/2003 privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice.

Așa fiind, judecătorul fondului a înlăturat toate argumentele reclamantei referitoare la aplicarea cu prioritate a cotei de impunere redusă, pentru clădirile a căror valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, față de cota de impunere majorată pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință.

În ceea ce privește reevaluarea, prima instanță a reținut că reclamanta a invocat dispozițiile art. 55 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., omițând, însă, să precizeze care anume clădiri au făcut obiect al lucrărilor de modernizare.

Or, din situația centralizatoare a lucrărilor de investiții și modernizare efectuate la data de 31.12.2008, reiese faptul că s-au efectuat lucrări de modernizare și de investiții preponderent la clădiri care nu sunt supuse impozitării (execuție gard, tabelă marcaj, bănci rezervă, porți accesamenajare spații parcare pentru autocare, tâmplărie aluminiu, confecționat și montat gard parcare tribună oficială, confecționat balustrade intrare și uși metalice trib. I, lucrări amenajare interior - exterior, lucrări instalații electrice, grilaj mobil cu lamelă plină microperforată, pavaje, borduri, blocheți, forare puț, instalații electrice acces parcări și tribune, lucrări reparații interioare, confecționare și montare copertină din tablă, mochetare spații), astfel încât nu pot fi aplicate dispozițiile din art. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004.

În privința lucrărilor de modernizări și investiții în valoare de 554.264,36 RON, la clădiri supuse impozitării (sală conferință, sală sport, sala UEFA, grup sanitar sală sport, grup sanitar sală conferință, tâmplărie aluminiu, tâmplărie pvc., scări din marmură), prima instanță a apreciat că era necesar ca reclamanta să depună o nouă declarație fiscală prin care să indice noua valoare a clădirilor impozabile la care a efectuat aceste lucrări, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective, potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (31) din C. fisc., interpretate în mod coroborat cu cele ale alin. (5) al aceluiași articol.

Prima instanță a reținut, dincolo de faptul că reclamanta nu a indicat nici măcar prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului litigiu, care sunt construcțiile impozabile la care au fost efectuate lucrările de modernizare în valoare de 554.264,36 RON, recepționate la 31.12.2008, pentru a determina în ce manieră ar fi putut influența aplicarea dispozițiilor din art. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 taxa stabilită pentru clădiri aferentă anului 2009, că aceasta a omis alte dispoziții relevante din normele metodologice (pct. 54 (4) și (5), art. 55 lit. a)-e) .

Referitor la incidența dispozițiilor art. 4 lit. b) din Ordinul nr. 3471 din 25.11.2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe corporale aflate in patrimoniul instituțiilor publice, prima instanță a reținut că argumentul aplicabilității acestei dispoziții cu caracter normativ are ca premisă intervenirea amortizării (expirarea duratei normale de funcționare) clădirilor ce au făcut obiectul închirierii, argument înlăturat anterior, care își menține valabilitatea și în privința lipsei incidenței acestei dispoziții. În plus, o eventuală excepție de la reevaluare nu ar determina o scutire a reclamantei de la plata taxei pe clădiri, după cum prevede expres art. 253 alin. (8) din C. fisc..

Judecătorul fondului a apreciat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată având în vedere și precizările depuse la data de 21.09.2011 de pârâtă, ca urmare a rezilierii contractului de închiriere nr. x/2009 începând cu data de 17.05.2010, reziliere comunicată la data de 29.06.2011, potrivit căreia sumele din decizia de impunere nr. 27018 din 13 aprilie 2010 privind creanțele datorate bugetului local în anul 2010, se modifică după cum urmează: taxă clădiri 874.739,29 RON și taxă teren: 17.092,11 RON - total: 891.831,40 RON, o va respinge ca neîntemeiată.

Totodată, a apreciat că, prin modul defectuos în care a fost efectuat și cel de-al doilea raport de expertiză, nu a putut valorifica niciuna din concluziile acestuia, iar față de angajamentul luat de către reprezentantul reclamantei în ședința publică din data de 22.04.2013 de a plăti diferența de onorariu solicitată de către expertul judiciar nu a dispus cu privire la acesta.

1.5. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1459 din 12 mai 2014, a respins cererea de completare a sentinței civile mr. 1511 din 29 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, formulată de petentul E., ca neîntemeiată, reținând, în esență, următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1511 din 29 aprilie 2013 a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamantă, ca neîntemeiată.

În calitate de expert contabil, petentul E. a solicitat completarea sentinței civile nr. 1511 din 29 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosar nr. x/2010.

Petentul a susținut că a efectuat, potrivit dispoziției instanței, o expertiză contabilă, iar ulterior depunerii raportului de expertiză, a prezentat instanței pentru termenul din 25.03.2013 decontul pentru stabilirea onorariului definitiv, care se cifrează la suma de 14.400 RON.

Cu toate acestea, a arătat că instanța de judecată din omisiune nu a obligat partea în sarcina căreia cade obligația achitării onorariului de expert la plata sumei menționate, nici printr-o încheiere și nici prin hotărârea a cărei completare o solicită.

Ulterior, petentul a precizat motivele cererii sale, invocând încheierile de ședință din 14.03.2011, prin care s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice in specialitatea contabilitate, cea din 07.11.2011 prin care a fost desemnat expert contabil, având și calitatea de consultant fiscal, iar prin încheierea de ședința din 30.01.2012 s-a dispus să rezolve în mod exclusiv toate obiectivele enunțate in condițiile în care avocatul reclamantei solicitase desemnarea unui expert evaluator, lucrarea fiind extrem de complexă.

Astfel, a arătat că la data de 12.09.2012 a depus la dosar raportul de expertiza contabilă judiciară prin care a răspuns la toate obiectivele stabilite de instanța de judecată, iar în data de 16.09.2012 a depus decontul care fundamentează onorariul definitiv, precizând că nu a formulat alta solicitare de majorare de onorariu față de suma de 14.400 RON.

Totodată, a susținut că, față de dispozițiile instanței, în data de 20.03.2014 a depus la dosar raportul de expertiză refăcut și a formulat, din nou, cerere de majorare a onorariului, fără a solicita nimic în plus fata de cuantumul cerut în data de 16.09.2014, în condițiile în care fondul de timp alocat desfășurării expertizei a crescut substanțial.

În data de 10.03.2014 a informat instanța despre faptul ca nu este in posesia unei încheieri de ședința prin care sa se aprobe onorariul definitiv solicitat la care in 25.03.2014.

În fine, a susținut că, la data de 25.03.2015, ca urmare a demersurilor sale, prima instanță i-a comunicat că dosarul în care a efectuat rapoartele de expertiză a fost soluționat și faptul că nu a fost identificată o încheiere de ședință prin care instanța să se fi pronunțat asupra solicitării de majorare a onorariului de expert.

Concluzionând, petentul a arătat că lucrarea solicitată de instanța de judecată a fost una complexă, presupunând ca, pe lângă statutul de expert contabil, să îl dețină și pe cel de consultant fiscal, astfel că se impune majorarea onorariului de expert.

Cu privire la solicitarea expertului judiciar, desemnat anterior în vederea efectuării expertizei contabil-fiscale, judecătorul fondului a reținut că față de modul defectuos în care a fost efectuat și cel de-al doilea raport de expertiză nu a fost posibilă valorificarea niciuneia dintre concluziile acestuia, avându-se în vedere și angajamentul luat de către reclamantă prin reprezentantul acesteia de a plăti diferența de onorariu solicitată de către expertul judiciar, nu se impune luarea unei măsuri cu privire la această cerere.

Așa fiind, având în vedere și conținutul decontului depus de către expert în susținerea cererii de majorare a onorariului, stabilit inițial de instanță, prima instanță a reținut că solicitarea de completare a sentinței prin majorarea cuantumului onorariului fixat anterior nu este întemeiată pe dovezi concludente care să conducă în mod neechivoc la concluzia că numărul de ore prezentat de către expert în vederea efectuării expertizei finale are la bază documente care pot fi verificate în mod obiectiv.

Totodată, a reținut că se impune respingerea cererii și pentru faptul că nu rezultă din același decont împrejurarea că numărul de ore prezent a fost afectat în mod real exclusiv efectuării raportului de expertiză în prezenta cauză, dar față de împrejurarea că raportul de expertiză astfel cum a fost ulterior refăcut nu a fost valorificat în mod eficient de către instanță ca urmare a modului în care a fost analizat cu referire la obiective încuviințate ulterior, precum și față de obiectul cauzei și susținerile părților.

Împotriva sentinței civile nr. 1511 din 29.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A..

Împotriva sentinței civile nr. 1459 din 12.05.2014 pronunțată de aceeași instanță în același dosar a formulat recurs E..

Recurenta-reclamantă S.C. A., în cuprinsul căii de atac a invocat ca temei legal disp. art. 3041 din C. proc. civ. și a adus, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- Instanța de fond nu a manifestat rol activ în lămurirea aspectelor contestate printr-o expertiză tehnică judiciară în specialitatea fiscalitate completă, care să stabilească în mod corect situația de fapt în litigiul dedus judecății și să răspundă obiecțiunilor formulate;

- În mod greșit, atât organul fiscal cât și instanța de fond nu au luat în considerare lucrările de investiții și modernizare efectuate de recurentul-reclamant în anii 2007-2008 în cadrul Complexului Sportiv, ceea ce a condus la aplicarea pentru anul 2009 a unei cote de impunere de 10% în locul cotei de 1,5%;

- Obligațiile fiscale pe anul 2010, nu au fost corect calculate. Impozitul era datorat până la 1.06.2010 și nu pentru întreg semestrul I al anului 2010 (1.01.2010 - 30.06.2010), astfel cum în mod greșit a fost impus de organul fiscal prin actul administrativ fiscal contestat.

Recurentul E., în calitate de expert contabil desemnat în cauza dedusă judecății, în cuprinsul recursului formulat a susținut, în esență, că în mod greșit instanța nu a acordat cheltuielile cu onorariul de expertiză deși expertiza însoțită de completări a fost întocmită și depusă la dosar, a necesitat un volum mare de muncă ce justifică onorariul pretins, fiind valorificată prin prisma elementelor de fapt descrise în raportul de expertiză.

Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 6 a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant S.C. A., ca nefondat, apreciind ca temeinică și legală sentința recurată, combătând criticile prezentate în cuprinsul cererii de recurs.

În esență, intimata-pârâtă a susținut că în cauza dedusă judecății nu era necesară efectuarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea fiscalitate, că nu au fost îndeplinite condițiile legale care să conducă la aplicarea cotei de 1,5% în ceea ce privește impozitul pentru anul 2009, iar obligațiile fiscale pe anul 2010 au fost calculate nu pe întreg semestrul I, cum eronat susține recurentul, ci până la sfârșitul lunii mai, respectiv 31.05.2010.

Recurentul-reclamant prin Notele scrise depuse la dosar la 15.05.2015 a susținut că: 1. instanța de fond, cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1437 din C. civ., a decis că pentru perioada 8.01.2008 - 6.01.2010 a operat tacita relocațiune cu privire la imobilul din București, Sector 6, B-dul Ghencea nr. 45 (C.), în lipsa unui contract încheiat în formă scrisă între recurent și administratorul imobilului - Ministerul Apărării Naționale, prin B. București; 2. că obligațiile fiscale pentru anul 2009 au fost calculate greșit prin aplicarea eronată a cotei de impozitare de 10% asupra valorii de inventar a clădirilor situate în baza sportivă F., în locul cotei de 1,5% pentru clădirile reevaluate; 3. S-a solicitat casarea sentinței recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei noi expertize contabile, precum și desemnarea unui expert evaluator în vederea evaluării imobilelor impozabile pentru a se stabili în mod corect baza impozabilă și cuantumul impozitului, respectiv pentru anul 2010.

Direcția de Impozite și Taxe locale Sector 6 prin răspunsul la Notele scrise a menționat că acestea constituie o completare a motivelor de recurs, fiind depuse cu încălcarea art. 306 alin. (1) din C. proc. civ., iar motivele invocate la pct. 1 și 3 din aceste note nu sunt motive de ordine publică, cum eronat a susținut recurentul.

Recurentul-reclamant pentru termenul din 17.09.2015, a depus la dosar în temeiul art. 306 alin. (2) din C. proc. civ., completări ale recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 1511/2013 prin care a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

De asemenea, a solicitat să fie avute în vedere și următoarele motive de recurs de ordine publică: 1. Prin pronunțarea sentinței recurate, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, incidente fiind disp.art. 304 pct. 4 C. proc. civ.. A susținut, în esență, că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, menținând în sarcina recurentului obligații fiscale pentru anul 2010 în sumă de 178.366,27 RON, cu titlu de taxă pe clădiri și pe teren, urmare a unei recalculări efectuate de către organul fiscal deși nu se putea comporta ca un organ fiscal; dispozițiile art. 249 alin. (3) din C. fisc. citate de instanța de fond ca fiind în vigoare la momentul emiterii deciziei de impunere și reținute în fundamentarea soluției nu erau în vigoare în forma menționată, fiind în mod nelegal aplicate retroactiv; instanța de fond în mod greșit a apreciat că a operat tacita relocațiune pentru un bun aflat în proprietate publică, contrar Ordinului M109/2011; 2. Instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., susținând nulitatea deciziilor de impunere atacate; 3. Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; 4. Hotărârea instanței de fond este netemeinică întrucât aceasta a respins acțiunea formulată de reclamant, fundamentându-și soluția pe un raport de expertiză pe care nu l-a omologat, considerându-l defectuos.

Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6 a formulat note scrise la aceste ultime motive de recurs depuse de recurent în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., susținând că nu se încadrează în motivele de ordine publică, reiterând solicitarea de respingere a recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând recursul formulat de recurentul-reclamant S.C. A., reține că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Criticile recurentului-reclamant privind lipsa rolului activ al judecătorului fondului cu referire la expertiza tehnică judiciară în specialitatea fiscalitate nu sunt întemeiate.

Din actele dosarului rezultă că instanța de fond a încuviințat proba cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea fiscalitate, cu respectarea dispozițiilor art. 201 și urm. C. proc. civ.

Analiza criticilor de nelegalitate, înfățișate de reclamantă în cererea de chemare în judecată care vizau anularea deciziilor de impunere constate este atributul exclusiv al instanței de judecată, rezervat constituțional, astfel că expertul-consultant fiscal nu are temei legal/competența legală pentru a lămuri aspectele de legalitate invocate de reclamant.

În altă ordine, cu privire la calculul obligațiilor fiscale, recurenta-reclamantă nu a dovedit că a formulat obiecțiunile în termenul stabilit pentru depunerea acestora și a solicitat expertiză contrarie cu respectarea dispozițiilor art. 212 alin. (2) din C. proc. civ.

De altfel, reclamanta a contestat calculul/cuantumul impozitului prin prisma modului/obligațiilor de reevaluare/amortizare a mijloacelor fixe de către un terț în cauza de față, situație în care nu se impunea administrarea probei cu expertiză.

Referitor la administrarea probei cu expertiza având ca obiectiv evaluarea terenurilor și clădirilor situate în Municipiul București, B-dul Ghencea nr. 45, Sector 6, se reține că sunt neîntemeiate argumentele recurentei-reclamante invocate în justificarea admiterii acestei probe.

În ceea ce privește impozitul pe clădiri, în conformitate cu dispozițiile art. 253 alin. (1), (3) și (5) din C. fisc., acesta se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, valoare ce se află înregistrată în contabilitatea persoanei juridice Clubul Sportiv al Armatei Steaua București, documentele respective producând efecte juridice.

Dacă recurenta-reclamantă era nemulțumită de modul în care s-a efectuat reevaluarea, trebuia să se adreseze celui care a efectuat evaluarea, respectiv Ministerului Apărării Naționale. Reevaluarea s-a efectuat în conformitate cu Legea nr. 81/2003 privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituțiilor publice și a Ordinului nr. 3471/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind reevaluarea și amortizarea activelor fixe corporale aflate în patrimoniul instituțiilor publice, instituția publică emițând în acest sens un act administrativ reprezentat de procesul-verbal de reevaluare a mijloacelor fixe corporale nr. A7151 din 22 decembrie 2009.

Nu pot exista pentru aceleași bunuri valori de inventar diferite - una care s-ar avea în vedere pentru determinarea taxelor și impozitelor și care nu s-ar regăsi în contabilitatea persoanei juridice - și o altă valoare care s-ar regăsi în contabilitatea persoanei juridice, valoare de inventar pe care, conform prevederilor legale, organul fiscal o poate lua în considerare la stabilire taxei pe clădiri este cea înregistrată în contabilitatea persoanei juridice.

Prin urmare, expertiza nu poate fi opozabilă persoanei juridice care face reevaluarea și nici nu poate avea consecințe/efecte în ceea ce privește înscrierile în contabilitatea acesteia, astfel că proba solicitată nu era concludentă în cauza dedusă judecății.

Referitor la impozitul pe teren, acesta se calculează prin luarea în considerare a suprafeței deținute și nu a valorii de inventar, astfel că expertiza solicitată este fără relevanță în cauza de față cu privire la acest tip de impozit.

În altă ordine, se reține că susținerile recurentei-reclamante atât din Notele scrise depuse la dosar la 15.05.2015, cât și din cuprinsul completărilor motivelor de recurs depuse la dosar la 15.09.2015 pentru termenul din 17.09.2015, referitoare la interpretarea dată de instanța de fond în privința tacitei relocațiuni pentru perioada 8.01.2008 - 6.01.2010, nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 din C. proc. civ., nici motivelor de ordine publică și nu se încadrează în prevederile art. 306 alin. (2) din C. proc. civ.. Pe de altă parte, acestea au fost invocate/formulate cu încălcarea dispozițiilor art. 301, art. 3021 lit. c), art. 303 alin. (1), (2) C. proc. civ., astfel că devin incidente dispozițiile, art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Dincolo de aceste aspecte, recurenta-reclamantă a folosit imobilul în perioada menționată și a plătit chirie lunară, fapt necontestat de aceasta în timpul litigiului și dovedit și prin procesul-verbal privind efectuarea/recepția investițiilor nr. A6388/7.12.2008.

Argumentele recurentei-reclamante cu privire la inexistența unui contract de închiriere încheiat în acord cu dispozițiile legale incidente puteau fi invocate în cazul în care se punea în discuție plata chiriei pentru folosința imobilului, însă chiria lunară a fost plătită, iar cauza de față nu are ca obiect aspecte legate de chirie/contractul de închiriere.

Pe de altă parte, în cauză, recurenta-reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc., datorează taxa pe clădire și taxa pe teren pentru folosința imobilului.

Astfel, potrivit art. 249, alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.:

"Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, după caz, persoanelor juridice, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri".

Conform art. 256 alin. (3) din același act normativ:

"Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului".

Rezultă din cuprinsul acestor dispoziții legale că scopul urmărit de legiuitor prin introducerea în C. fisc. a art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) este de a percepe taxe și impozite în sarcina persoanele juridice de drept privat care folosesc bunuri imobile proprietate de stat, indiferent de existența sau nu a unui contract scris, cu atât mai mult în situația în care folosința imobilului nu a fost contestată, chiria fiind achitată lunar chiar și în lipsa contractului de închiriere.

Prin urmare, în raport cu dispozițiile legale menționate, recurenta-reclamantă, care a folosit imobilul, are calitatea de contribuabil în sensul art. 17 alin. (2) din C. proc. fisc. și datorează impozitul în ceea ce privește imobilul folosit.

Mai mult, la judecata pe fond, aceasta nu a susținut lipsa calității de titular a obligației fiscale.

Astfel, sunt nefondate și susținerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1247 alin. (3) din C. civ., prin faptul că instanța de fond nu a observat și nu a pus în discuția părților nulitatea deciziilor de impunere atacate, ca urmare a faptului că acestea au fost emise cu neobservarea dispozițiilor fiscale privitoare la calitatea de titular al obligației de plată a impozitului pe clădiri și teren.

De altfel, instanța de fond a soluționat cauza în raport cu obiectul acesteia care a vizat anularea deciziilor de impunere și a motivelor invocate în cererea de chemare în judecată care nu au privit lipsa calității de titular al obligației fiscale determinată de folosința imobilului.

În altă ordine, nulitatea actului administrativ fiscal poate fi invocată de instanță, din oficiu, numai în atunci când actul administrativ fiscal nu întrunește toate elementele prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 46 din C. proc. fisc.. Invocarea nulității actului administrativ fiscal în temeiul art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., fiind o nulitate relativă, putea fi invocată numai de partea interesată și numai dacă prin aceasta s-a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, astfel cum s-a menționat, nici la judecata pe fond și nici în recurs recurenta-reclamantă nu a adus nicio critică deciziilor de impunere referitoare la lipsa calității de titular al obligației fiscale.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul menționat sunt lipsite și de temei, întrucât deciziile de impunere au fost emise în baza unui raport de natură fiscală, care are o reglementare specială, astfel cum s-a reținut și anterior și nu în temeiul unui raport de natură contractuală, a cărui analiză nu se circumscrie obiectului cauzei de față.

De asemenea, este întărit/confirmat/clarificat faptul că plata taxelor era datorată de persoanele juridice care folosesc imobilele, altele decât cele de drept public, conform dispozițiilor art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. în forma sa în vigoare avută în vedere de organul fiscal și prin intervenția legiuitorului de modificare, prin Legea nr. 76/2010, a art. 249 alin. (3) conform căruia:

"Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri", respectiv pct. 17 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc., modificat prin H.G. nr. 50/2012:

"Dacă o persoană juridică - concesionar, locatar, titular al dreptului de administrare sau de folosință, încheie ulterior contracte de concesiune, închiriere, administrare sau folosință pentru aceeași clădire cu alte persoane juridice, taxa pe clădiri va fi datorată de utilizatorul final".

Deci, această completare vine ca o clarificare și confirmare a faptului că plata taxei era datorată de persoanele juridice, altele decât cele de drept public și a faptului că era datorată de ultimul utilizator și înainte de modificarea dispozițiilor art. 249 alin. (3), menționat.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă a atașat motivelor de recurs Decizia nr. 837/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că în baza art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3), locatarul (persoana juridică de drept privat) datorează taxe și impozite pentru bunurile proprietate de stat închiriate, astfel că această concluzie este în acord cu jurisprudența deja consacrată în această problemă de drept, ivită și în litigiul în cauză.

Prin urmare, toate criticile recurentei-reclamante, inclusiv cea care vizează citarea greșită a dispozițiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, în forma modificată, sunt nefondate, fiind interpretate și aplicate corect dispozițiile legale incidente în cauza de față.

Criticile recurentei-reclamante cu referire la stabilirea cotei de impozitare pentru anul 2009 sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă, în recursul formulat în termen legal, a susținut că organul fiscal nu a luat în considerare lucrările de investiții și modernizare efectuate între anii 2007-2008, ceea ce ar fi condus la aplicarea pentru anul 2009 a cotei de impunere de 10%, în locul cotei de 1,5%.

Necontestat este faptul că în urma controlului fiscal s-a constatat că valorile de inventar a construcțiilor pentru care a fost stabilită taxa pe clădiri au fost evidențiate în balanța de verificare întocmită de B., având valorile actualizate (reevaluate) la data de 31.12.1005, conform procesului-verbal din 30.11.2005 și la data de 22.12.2009, conform procesului-verbal de reevaluare a mijloacelor fixe corporale nr. A-7151 din 22.12.2009.

Pentru lucrările de investiții și modernizare despre care recurenta-reclamantă susține că le-a efectuat în perioada 2007-2008, aceasta nu a dovedit nici la fond și nici în recurs, prin înscrisuri, că a fost realizată reevaluarea clădirilor, cu aprobarea Consiliului de administrație, astfel cum prevedea pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc., potrivit cărora:

"În cazul clădirii care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului. După reevaluare, dacă în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal, prin procesul-verbal încheiat în urma ședinței Consiliului de administrație s-a aprobat noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării și aceasta a fost înregistrată în contabilitate, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 53 asupra valorii de inventar a clădirii. Sunt considerate ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări reconstruire, consolidare, modernizare, modificare, sau extindere, cu aprobarea Consiliului de administrație".

Recurenta-reclamantă, astfel cum a reținut în mod corect și instanța de fond, era obligată să depună toate diligențele pentru a obține valoarea de inventar a clădirilor în vederea depunerii declarației fiscale la care era obligată, conform Codului de procedură fiscală și normelor metodologice de aplicare a acestuia, respectiv pct. 17 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.

Neînțelegerile/omisiunile părților referitoare la reevaluarea, amortizarea, valoarea de inventar a construcțiilor, nu fac obiectul cauzei de față, astfel că nu pot fi analizate.

Prin urmare, în mod corect a fost aplicată cota majorată a impozitului asupra imobilului pentru anul 2009 de către organul fiscal.

Referitor la obligațiile fiscale pe anul 2010, se reține din actele dosarului, respectiv precizările intimatei-pârâte din 21.09.2011 și din întâmpinare, că acestea au fost calculate nu pentru întreg semestrul I, așa cum susține recurenta, ci numai până la sfârșitul lunii mai, respectiv 31.05.2010.

De altfel, această situație prezentată de autoritatea pârâtă nu a fost infirmată în vreun fel de recurenta-reclamantă.

Deci, suma impusă recurentei-reclamante, conform Deciziei de impunere nr. 27018/2010 este de 891.831,40 RON, fiind micșorată suma inițial impusă pentru anul 2010 cu 178.366,27 RON, această situație rezultând și din înscrisurile - adresa din 30.08.2011 emisă de Serviciul Public pentru finanțe publice locale Sector 6.

Aspectele referitoare la executarea deciziei de impunere nu au fost dovedite și, mai mult, exced cadrului procesual.

De altfel, instanța de fond nu s-a erijat în organ fiscal, ci a confirmat legalitatea Deciziei de impunere nr. 27018/2010 în limita sumei precizate de organul fiscal, respectiv 891.831,40 RON.

De asemenea, susținerile privind încălcarea prevederilor Codului de procedură fiscală referitoare la modificarea actului administrativ fiscal nu pot conduce la scutirea reclamantei de la plata obligațiilor fiscale astfel cum au fost impuse și modificate prin decizia contestată, care, de altfel, a contestat doar cuantumul/perioada pentru care datora obligațiile fiscale și nu obligația fiscală.

Modificarea deciziei de impunere nu a produs nicio vătămare reclamantei, cuantumul sumei din decizia contestată, astfel cum a fost precizată/modificată, fiind micșorat.

Argumentele/apărările recurentei cu privire la aceste aspecte nu au fost expuse în cuprinsul recursului formulat în termenul legal și nici la judecata pe fond, nefiind dovedită în cauză vreo vătămare a sa, astfel că nu pot conduce la anularea deciziei contestate și exonerarea de la plata obligațiilor fiscale în suma micșorată de 891.831,40 RON aferentă perioadei contractului de închiriere pentru anul 2010.

Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 7 și art. 9 din C. proc. fisc., se reține că în cuprinsul recursului formulat în termenul legal, recurenta-reclamantă nu a invocat/dovedit această încălcare.

Pe de altă parte, nu s-a dovedit că recurenta-reclamantă a solicitat îndrumări în aplicarea prevederilor legislației fiscale, iar modificarea/micșorarea cuantumului sumei prevăzute în Decizia de impunere nr. 27018/2010 a intervenit urmare a încunoștințării organului fiscal la 29.06.2011, în timpul litigiului, despre rezilierea contractului de închiriere nr. A722, începând cu data de 17.05.22011. Astfel, nu se mai impunea ascultarea contribuabilului în contextul în care s-a dat eficiență rezilierii și a intervenit modificarea sumei impuse, fiind acceptate informațiile prezentate de acesta.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, va respinge recursul recurentei-reclamante, ca nefondat.

Referitor la recursul formulat de E., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de completare, pentru următoarele considerente:

Rezultă din dosarul cauzei că a fost admisă proba cu expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate, solicitată de reclamantă, fiind desemnați experți care au fost ulterior înlocuiți și desemnat recurentul pentru efectuarea expertizei, fiind stabilit și onorariul provizoriu în cuantum de 1000 RON, achitat și depus în contul BLETJ de reclamantă, în sarcina căreia s-a stabilit plata expertului.

Raportul de expertiză a fost întocmit și depus la dosarul cauzei.

La data de 20.03.2013, expertul desemnat a solicitat onorariul definitiv în sumă de 14.400 RON.

Instanța de fond a justificat faptul de a nu dispune plata onorariului solicitat pe considerentul că nu a putut valorifica concluziile raportului de expertiză și pentru că reclamanta și-a luat angajamentul de a plăti diferența de onorariu solicitată la data de 22.04.2013.

În raport de dispozițiile art. 202 alin. (2), art. 213 coroborate cu dispozițiile art. 274 și următoarele C. proc. civ., plata cuvenită experților se stabilește de instanță conform lucrării întocmite, urmând a fi suportată de partea desemnată, respectiv de reclamantă.

În cauză, expertiza dispusă a fost întocmită de expertul desemnat, fiind valorificate concluziile acesteia prin prisma elementelor de fapt descrise în cuprinsul raportului de expertiză.

Este adevărat că nu a putut fi valorificată integral expertiza efectuată, că decontul nu este rezonabil în raport cu cerințele și complexitatea lucrării, însă aceste aspecte nu exclud plata expertizei, probă ce a fost admisă și administrată în cauză.

De altfel, nu s-a făcut nici dovada că angajamentul reclamantei a fost îndeplinit, pentru a justifica neplata onorariului pentru expertiza efectuată.

Astfel, instanța de recurs apreciază că se impune plata onorariului de expertiză într-un cuantum considerat rezonabil, în raport cu lucrarea întocmită, respectiv în sumă de 7000 RON, ce va fi achitată de recurenta-reclamantă, dispunând, în temeiul art. 2812 alin. (1) din C. proc. civ., admiterea cererii de completare a hotărârii atacate.

Față de aceste considerente,