Decizia nr. 583/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul judecății în fața primei instanțe; Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, inițial la data de 30 mai 2011, Dosar nr. x/2/2011, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta B. sectorului 6 - C. - D., a solicitat să se dispună: (1) anularea în parte a Dispoziției nr. 240/1012955 din 24 noiembrie 2010 privind soluționarea contestației nr. 240/1011820 din 27 octombrie 2010, în ceea ce privește respingerea contestației cu privire la obligația de plată a taxei pe clădiri și a taxei pe teren; (2) anularea în parte a Raportului de inspecție fiscală nr. 54153 din 21 septembrie 2010, în ceea ce privește: - taxa pe clădiri aferentă perioadei 2006-2009 în cuantum de 3.719.498,89 lei, împreună cu accesoriile aferente în cuantum de 2.732.521,33 lei calculate până la data de 30 iunie 2010; - taxa pe teren aferentă perioadei 2006-2009 în cuantum de 20.164,29 lei, și accesoriile aferente în cuantum de 16.416,84 lei, calculate până la data de 30 iunie 2010; (3) anularea Deciziei de impunere nr. 54156 din 21 septembrie 2010, prin care s-a stabilit obligația de plată a taxei pe clădiri în sumă de 3.719.498,89 lei și majorări de 2.732.521,33 lei calculate până la data de 30 iunie 2010; (4) anularea Deciziei de impunere nr. 54157 din 21 septembrie 2010, prin care s-a stabilit obligația de plată a taxei pe teren în sumă de 20.164,29 lei și accesorii de 16.416,84 lei, calculate până la data de 30 iunie 2010; (5) exonerarea reclamantei de plata taxei pe clădire în cuantum de 3.719.498,89 lei și a accesoriilor aferente în cuantum de 2.732.521,33 lei și de plata taxei pe teren în cuantum de 20.164,29 lei și a accesoriilor aferente în cuantum de 16.416,84 lei.

Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual; 2.1. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București; Prin încheierea din data de 21 noiembrie 2011, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a SC A. SA București, formulată de reclamanta, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând anularea în parte a raportului privind rezultatul inspecției fiscale nr. 54153 din 21 septembrie 2010, invocată de pârât și s-a respins proba cu expertize, solicitată de reclamantă, ca nefiind utilă cauzei. Ulterior, prin sentința civilă nr. 7105 din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel București a respins acțiunea ca neîntemeiată. 2.2. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; Împotriva sentinței civile nr. 7105 din 28 noiembrie 2011, reclamanta SC A. SA, în termenul legal, a formulat recurs. Prin Decizia civilă nr. 837 din 15 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 7105 din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel București a fost casată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele acestei hotărâri, Înalta Curte a arătat că efectuarea unei expertize era necesară pentru dezlegarea corectă a cauzei, tocmai în raport de legislația aplicabilă și situația de fapt existentă. S-a reținut că reclamanta a închiriat anumite spații și suprafețe de teren de la SC A. SA București. În baza H.G. nr. 997/2004, s-au preluat, fără plată, din proprietatea privată a CN E. SA, în proprietatea privată a statului și administrarea F., bunurile denumite Stadionul „Giulești”, astfel cum au fost individualizate în anexa la acea hotărâre de Guvern. Potrivit art. 2 din H.G. nr. 997/2004 bunurile respective au fost transmise fără plată în administrarea SC A. SA, entitate care funcționează în subordinea F. Așadar, Stadionul Giulești este proprietatea privată a statului și se află în administrarea unei unități subordonate F. În materia taxelor și impozitelor locale, respectiv a impozitului pe clădiri și impozitului pe teren, regula generală este aceea că aceste impozite și taxe se plătesc de către proprietarul clădirii sau al terenului, așa cum se prevede în art. 249 alin. (1) și art. 256 alin. (1) din C. fisc. Legiuitorul a stabilit, însă, că, în cazul clădirilor și al terenurilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ teritoriale, care au fost închiriate, taxa pe clădiri și terenuri reprezintă sarcina fiscală a locatarilor, în condiții similare impozitului pe clădiri sau teren, situație reglementată de art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc. În aceste circumstanțe legale și ținând seama de faptul că recurenta-reclamantă a închiriat bunuri proprietate privată a statului, aceasta datora impozit pe clădiri și teren, însă, ceea ce este în discuție este întinderea obligației și pentru a se stabili întinderea obligației se impunea încuviințarea probei cu expertiza cerută de reclamantă, întrucât, din prevederile art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc., rezultă că locatarul suportă numai sarcina fiscală aferentă bunurilor închiriate. S-a reținut ca fiind greșită soluția instanței de fond, potrivit căreia locatarul trebuie să suporte impozitul pentru bunurile închiriate în integralitatea lor și nu potrivit cotei de imobil închiriate. Interpretarea logică a textelor art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din C. fisc. conduce în mod evident la teza enunțată mai sus, de altfel legiuitorul nu ar fi putut să impună ca locatarul să plătească impozitul pentru ceea ce nu a închiriat. Ipoteza enunțată este confirmată și de faptul că, în conformitate cu prevederile art. 249 alin. (4) și art. 256 alin. (4) din C. fisc., dacă o clădire sau teren aparținând mai multor proprietari, fiecare va plăti impozitul pentru ceea ce are în proprietate, iar, dacă nu se pot stabili părțile individuale, atunci impozitul se va plăti în cote egale. Aceasta este o regulă reglementată în C. fisc. pentru plata impozitului pe clădiri și terenuri. Or, nu i se poate pretinde chiriașului să plătească mai mult decât are în locațiune, pentru că, prin efectul art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc., chiriașul preia sarcina fiscală a proprietarului, care, dacă nu ar fi închiriat, era scutit de plata impozitului, așa cum rezultă din prevederile art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice. Ca urmare, impozitul pe clădiri sau pe teren se datorează numai pentru încăperile și suprafețele folosite de locatar și nu pentru întreg imobilul din care fac parte suprafețele închiriate. Din contractele de închiriere rezultă suprafețele închiriate și suprafețele deținute în comun, astfel că numai printr-o expertiză de specialitate trebuie să se verifice cât reprezintă sarcina fiscală a locatarului. În lipsa unei astfel de probe nu se poate efectua verificarea legalității și temeiniciei actelor contestate. Totodată, s-a precizat ca în rejudecare, să se aibă în vedere explicațiile de mai sus, precum și prevederile art. 249 alin. (5) C. fisc., întrucât reclamanta a susținut că tribuna I și peluza nu se pot încadra în categoria construcțiilor, acest din urmă aspect urmând a fi verificat printr-o expertiză de specialitate.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București în al doilea ciclu procesual; Prin sentința nr. 1829 pronunțată în data de 23 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar SC G. SPRL și Cabinetul Individual de Insolvență, H., în contradictoriu cu pârâta I. sector 6, a anulat în parte Deciziile de impunere nr. 54156 din 21 septembrie 2010 și nr. 54157 din 21 septembrie 2010, menținute, în urma respingerii contestației din 27 octombrie 2010, prin Dispoziția nr. 240/1012955 din 24 noiembrie 2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. 54153 din 21 septembrie 2010, act care a stat la baza emiterii deciziilor de impunere amintite, în sensul că, constată că reclamanta datorează ca taxă pe clădiri și pe teren aferentă spațiilor închiriate de aceasta la Stadionul Giulești pentru perioada 2006-31 decembrie 2009 suma totală de 345.704,32 lei (115.289,20 lei (taxa aferentă perioadei 2006-26 august 2008) + 230.415,12 lei (taxa aferentă perioadei 27 august 2008-31 decembrie 2009)), cu titlu de debit principal și suma de 215.013,63 lei, cu titlu de accesorii calculate până la data de 30 iunie 2010 și a exonerat reclamanta de plata sumei stabilite cu acest titlu prin actele sus-amintite în plus față de debitul constatat ca fiind datorat. Referitor la limitele rejudecării dispuse de instanța supremă prin Decizia nr. 837 din 15 februarie 2013, a observat Curtea, în continuare, pe de o parte, că, având în vedere că, referitor la soluțiile date prin încheierea din data de 21 noiembrie 2011, în sensul de a se respinge, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a SC A. SA București, formulată de reclamantă și de a se respinge, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând anularea în parte a Raportului privind rezultatul inspecției fiscale nr. 54153 din 21 septembrie 2010, invocată de pârât, partea interesată (reclamanta, în primul caz, pârâtul, în a doua ipoteză) nu a formulat recurs, aceste dezlegări ale Curții de Apel București, pronunțate în primul ciclu procesual, au devenit irevocabile, în temeiul art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. (1865) și au intrat în autoritatea lucrului judecat, cu consecința imposibilității repunerii în discuție de instanța de trimitere spre rejudecare. Prin urmare, în prezentul stadiu procesual, Curtea nu are a se pronunța nici cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând anularea în parte a raportului privind rezultatul inspecției fiscale nr. 54153 din 21 septembrie 2010, invocată (din nou) de pârât prin întâmpinarea depusă la data de 22 octombrie 2013 (a se vedea supra, pct. 5.2.), nici cu privire la legalitatea soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în garanție a SC A. SA București, formulată de reclamantă și la care această parte face referire în cuprinsul notelor scrise depuse la data de 16 iunie 2015. Pe de altă parte, observă Curtea că, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (1865), conform căruia, „ În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului ”, instanța de trimitere este obligată să aibă în vedere, la pronunțarea hotărârii în prezenta cauză, considerentele relevante ale Deciziei instanței supreme nr. 837 din 15 februarie 2013. Cu alte cuvinte, constată Curtea că instanța de control judiciar, prin considerentele rezumate în paragraful anterior, a tranșat (prin hotărâre irevocabilă) o serie de chestiuni relevante pricinii pendinte, care nu mai pot fi repuse în discuție de instanța de trimitere spre rejudecare în fond fără a se nesocoti flagrant prevederile sus-citate, ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (1865), respectiv următoarele: (a) Stadionul Giulești este proprietatea privată a statului și se află în administrarea unei unități subordonate F. (SC E. SA București); (b) reclamanta SC A. SA, închiriind bunuri proprietate privată a statului, datora impozit pe clădiri și teren; Prin urmare, față de această dezlegare, sunt nefondate susținerile reclamantei, inserate în cererea de chemare în judecată, conform cărora reclamanta nu datorează impozit, întrucât această sarcină revine SC A. SA București, care obține venituri din închirierea stadionului către SC A. SA și este titular al dreptului de administrare. (c) impozitul pe clădiri sau pe teren se datorează numai pentru încăperile și suprafețele folosite de locatar, iar nu pentru întreg imobilul din care fac parte suprafețele închiriate; (d) efectuarea unor expertize de specialitate este necesară pentru a se stabili (i) întinderea obligației în sarcina reclamantei cu titlu de taxă pe clădiri și terenuri, în funcție de suprafețele închiriate și suprafețele deținute în comun care rezultă din contractele de închiriere și (ii) dacă tribuna I și peluza se pot încadra în categoria construcțiilor . Procedând potrivit indicațiilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, instanța de trimitere a dispus efectuarea, în cauză, a expertizelor apreciate necesare prin Decizia nr. 837 din 15 februarie 2013, cu specialitatea construcții și specialitatea contabilitate. Cu privire la concluziile acestor rapoarte de expertiză, evidențiază Curtea, cercetând mențiunile inserate în încheierile din datele de 2 septembrie 2014 (filele 236-237) și de 16 iunie 2015 (parte integrantă a prezentei sentințe), că niciuna dintre părți nu a contestat (neapreciind necesare noi lămuriri și neformulând obiecțiuni): - raportul de expertiză tehnică în construcții, întocmit de către expertul J. și depus la data de 28 martie 2014 (filele 173-196), așa cum a fost modificat prin răspunsurile expertului la obiecțiunile formulate de către reclamantă și, respectiv, de instanță din oficiu, depuse la datele de 30 mai 2014 și, respectiv, de 19 august 2014 (filele 210-214, 232-233); - raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit de către expertul K. și depus la data de 26 ianuarie 2015 (filele 266-282), așa cum a fost refăcut prin răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de către reclamantă (filele 292-299), depus la data de 28 aprilie 2015. Astfel, potrivit concluziilor primului raport de expertiză menționat în paragraful de mai sus: (a) suprafața construită desfășurată a Stadionului Giulești (fără suprafața locurilor din tribună, fără suprafețele terenurilor și fără suprafețele zonelor adiacente terenului de joc) este de 12.966,24 mp (fila 211, pct. 3.1.); (b) suprafața construită totală a incintelor/încăperilor care au făcut obiectul contractului de închiriere din 22 februarie 2005-anexa 1 este de 1.446,60 mp, iar suprafața construită totală a incintelor/încăperilor închiriate, stabilită prin actul adițional nr. 1 din 27 august 2008 este de 3.726,62 mp (fila 211, pct. 3.2.); (c) suprafața utilă a Stadionului Giulești este de 33.549,76 mp, iar suprafața utilă conținută în contractul de închiriere din 22 februarie 2005- act adițional din 27 august 2008 este de 23.106,52 mp (fila 184, pct. 6.4., menținut la fila 211, pct. 3.3.); (d) cotele procentuale din Stadionul Giulești corespunzătoare incintelor/încăperilor închiriate, pe perioade, sunt: din 2006 la 26 august 2008 - 11,16%; din 26 august 2008 la 31 decembrie 2009-28,74% (filele 211-212, pct. 3.4.-3.6.); (e) tribuna Stadionului Giulești nu poate fi considerată clădire, în sensul art. 249 alin. (5) din C. fisc., iar, pentru suprafețele cabinelor presei (incluse în suprafețele de calcul pentru determinarea procentelor deținute de societatea reclamantă), se fac următoarele corecții: din 2006 la 26 august 2008- 11,42%; din 26 august 2008 la 31 decembrie 2009-28,95% (fila 233, pct. 3.1. + nota). De asemenea, se observă că, conform concluziilor celui de-al doilea raport de expertiză menționat în parag. 12, întemeiate pe cele stabilite de către expertul tehnic judiciar specialitatea construcții J.: (a) dacă s-ar considera că, clădirea Stadionul Giulești este reevaluată la 31 decembrie 2006, taxa pe clădire datorată de societatea reclamantă pentru perioada 2006-31 decembrie 2009 este în sumă de 53.278,08 lei, la care se adaugă accesorii de plată în cuantum de 34.154 lei (filele 296-297, răspuns obiectiv G)); (f) taxa pe clădire aferentă spațiilor închiriate pe perioada 2006-26 august 2008, calculată prin raportare la valoarea de inventar (fără a se considera că, clădirea Stadionul Giulești este reevaluată la 31 decembrie 2006), este în sumă de 115.289,20 lei (fila 295, răspuns obiectiv D)), taxa pe clădire aferentă spațiilor închiriate pe perioada 27 august 2008-31 decembrie 2009, calculată prin raportare la valoarea de inventar, este în sumă de 230.415,12 lei (fila 295 verso, răspuns obiectiv E)), iar accesoriile la taxa pe clădire aferentă spațiilor închiriate pe perioada 2006-31 decembrie 2009, calculată prin raportare la valoarea de inventar până la data de 30 iunie 2010, este în sumă de 215.013,63 lei (fila 296, răspuns obiectiv F)). Relevă Curtea, că, așa cum corect a observat reclamanta în notele scrise depuse la data de 16 iunie 2015, nu pot fi luate în considerare răspunsurile date de expertul contabil la obiectivele H) și I) (fila 297), întrucât cuantumurile taxei pe clădire menționate prin aceste răspunsuri au fost calculate avându-se în vedere valoarea de inventar a întregului Stadion Giulești (a se vedea răspunsul la obiectivul A)). Or, dacă s-ar proceda altfel, instanța ar nesocoti flagrant prevederile sus-citate, ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (1865), având în vedere că nu ar ține cont de dezlegările date de instanța de control judiciar, prin considerentele Deciziei civile nr. 837 din 15 februarie 2013, în sensul că impozitul pe clădiri sau pe teren se datorează numai pentru încăperile și suprafețele folosite de locatar, iar nu pentru întreg imobilul din care fac parte suprafețele închiriate (a se vedea supra, parag. 9 lit. (d), 10 lit. (c)). Rezultă, așadar, față de cele ce preced că este necesar a se rezolva în cauză problema de drept dacă a fost corect aplicată, pentru perioada 2007-2009, de organele fiscale competente, cota de 10% asupra valorii de inventar a Stadionului Giulești. Se observă că această chestiune, deși a fost invocată de recurenta-reclamantă ca motiv de recurs, susținându-se, în calea de atac exercitată împotriva sentinței nr. 7105 din 28 noiembrie 2011 (la pct. II.4.,II.5. - pag. 9, 10), că, în anul 2006, s-a majorat valoarea de impunere a Stadionului Giulești cu contravaloarea lucrării de consolidare, aceasta fiind înregistrată în contabilitatea SC A. SA București, motiv pentru care nu se putea aplica cota de 10% asupra valorii de inventar a construcțiilor și, în plus, obligația de reevaluare aparținea SC A. SA București, instanța de control judiciar nu s-a pronunțat, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. (1865). În acest context, a notat Curtea, în primul rând, că, în speță, s-a dovedit faptul că, în cursul anului 2006, au fost executate de SC A. SA București lucrări de consolidare la Stadionul Giulești, în valoare de 333.200 lei, procedându-se, în contabilitatea SC A. SA București, la majorarea valorii de impunere a bunului amintit cu această sumă. Concluzia evocată în paragraful anterior se impune cu evidență a fi formulată: (a) având în vedere că, la pag. 47 a Raportului de inspecție fiscală nr. 54153 din 21 septembrie 2010 (fila 59-Dosar fond nr. x/2/2011), care a stat la baza emiterii Deciziilor de impunere nr. 54156 din 21 septembrie 2010 și nr. 54157 din 21 septembrie 2010 (acte administrativ-fiscale obiect al acțiunii pendinte), s-a reținut că, „în cursul anului 2006 are loc o majorare a valorii de impunere a stadionului Giulești prin recepționarea lucrării de consolidare în valoare de 333.200 lei, conform facturii din 06 noiembrie 2006 (anexa nr. 1), rezultând o valoare de impunere totală în sumă de 12.297.699,90 lei”; (b) ținând seama că, în contabilitatea SC A. SA București (locator în contractul de Închiriere nr. 176 din 22 februarie 2005), există mențiuni cu privire la înregistrarea lucrărilor de consolidare amintite, în acest sens fiind Fișa mijlocului fix nr. inventar 2124, „stadion Giulești cu tribune, săli și vestiare” (fila 225-Dosar fond nr. x/2/2011) și balanța analitică la 31 decembrie 2006-pct. 12,13 (fila 230-Dosar fond nr. x/2/2011); (c) luând în consolidare că, în întâmpinarea formulată în pricină (fila 96, parag. 6 - Dosar fond nr. x/2/2011), pârâtul a recunoscut că, „în cursul anului 2006, au fost executate lucrări de consolidare la Stadionul Giulești”, mențiune în același sens regăsindu-se și în notele scrise depuse la data de 16 iunie 2015 (pag. 3, parag. 10). În al doilea rând, Curtea a observat că: - în cererea de chemare în judecată și, apoi, în notele scrise depuse la data de 16 iunie 2015, reclamanta a susținut, în esență, că aplicarea cotei de 10% asupra valorii de inventar a stadionului pentru perioada 2007-2009 s-a făcut cu încălcarea art. 253 alin. (6) C. fisc. și a pct. 55 lit. b) teza finală din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., întrucât Stadionul Giulești a fost reevaluat la nivelul anului 2006; - în apărare, pârâtul a afirmat, în esență, că lucrările de consolidare executate la Stadionul Giulești în cursul anului 2006 nu pot fi considerate ca fiind reevaluare, întrucât nu există aprobarea Consiliului de Administrație din care să rezulte că imobilul a fost reevaluat în urma recepționării lucrărilor de consolidare. Or, în acest context, evidențiază Curtea că, conform art. 253 alin. (6) C. fisc., în forma în vigoare la data emiterii actelor atacate, „În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile care au fost amortizate, potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută în alin. (2)”. De asemenea, potrivit pct. 55 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. - dispoziții emise pentru executarea prevederilor art. 253 alin. (6) C. fisc. - „În cazul clădirii care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului. După reevaluare, dacă în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal prin procesul verbal încheiat în urma ședinței Consiliului de Administrație s-a aprobat noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării și aceasta a fost înregistrată în contabilitate, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite prevederilor pct. 53 asupra valorii de inventar a clădirii. Sunt considerate ca fiind reevaluate si clădirile la care s-au executat lucrări de reconstituire, consolidare, modernizare, modernizare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de Administrație”. Rezultă, așadar, din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale, că, (i) cota impozitului pe clădiri stabilită de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între 5% și 10% este incidentă în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, că, (ii) impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite prevederilor pct. 53 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. asupra valorii de inventar a clădirii în situația unei clădiri care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, reevaluarea impunând ca, prin procesul verbal încheiat în urma ședinței Consiliului de Administrație să fie aprobată noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării și aceasta să fi fost înregistrată în contabilitate, precum și că (iii) sunt considerate ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări de consolidare, cu aprobarea Consiliului de Administrație. Altfel spus, pentru a nu fi aplicabilă cota impozitului pe clădiri între 5% și 10%, este necesar ca, clădirea în cauză să fi fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, „conform prevederilor legale în vigoare”, adică fie să existe procesul verbal încheiat în urma ședinței Consiliului de Administrație prin care s-a aprobat noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării și aceasta să fi fost înregistrată în contabilitate, fie lucrările de consolidare executate la clădirea respectivă să fi avut „aprobarea Consiliului de Administrație”. Or, în speță, constată Curtea că reclamanta nu a făcut dovada în sensul că Stadionul Giulești a fost reevaluat în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință „conform prevederilor legale în vigoare”. Într-adevăr, se observă că, pe acest aspect, singurele probe administrate de reclamantă au rezidat în actele care atestă înregistrarea lucrărilor de consolidare efectuate la Stadionul Giulești în cursul anului 2006 în contabilitatea SC A. SA București, evidențiate anterior (parag. 18 lit. b) și în prezumția - expusă în notele scrise depuse la data de 16 iunie 2015 (pag. 3, parag. 2) - conform căreia „aprobarea Consiliului de Administrație există. Toate persoanele juridice sunt obligate să depună bilanț contabil care este supus aprobării Consiliului de Administrație și adunării generale a asociaților. Or, în speță, prin aprobarea bilanțului contabil s-a aprobat implicit și majorarea valorii de inventar a stadionului”. Cu privire la dovezile evocate în paragraful anterior, apreciază Curtea că nu sunt susceptibile de a face dovada în sensul că Stadionul Giulești a fost reevaluat în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință „conform prevederilor legale în vigoare”: (a) întrucât înregistrarea în contabilitate a lucrărilor de consolidare executate la un imobil nu echivalează cu o „reevaluare” a clădirii în sensul dispozițiilor legii fiscale, fiind necesară, așa cum am evidențiat mai sus, și „aprobarea Consiliului de Administrație” al locatorului din contractul de închiriere din 22 februarie 2005, SC A. SA București, cu privire la efectuarea acelor lucrări de consolidare; (b) pentru că nu s-a probat în vreun fel de către societatea reclamantă imposibilitatea obținerii acestor înscrisuri („aprobarea Consiliului de Administrație”) din partea locatorului, reclamanta nedovedind, nici măcar, faptul că a cerut aceste acte cocontractantului său; Aceasta cu atât mai mult cu cât locatorul SC A. SA București avea obligația, conform pct. 6.2. lit. m) din contractul de închiriere din 22 februarie 2005, „să nu facă nimic din ceea ce ar putea afecta, ar putea limita sau îngreuna exercitarea folosinței asupra spațiului închiriat”, ceea ce implică, evident, și interdicția vreunei omisiuni a locatorului de a pune la dispoziție reclamantei actele evidențiate. (c) fiindcă reclamanta nu a depus nici hotărârea Consiliului de Administrație al SC A. SA București prin care a fost aprobat bilanțul contabil aferent anului 2006, doar astfel putându-se valida prezumția (simplă) la care a făcut referire în notele scrise depuse la data de 16 iunie 2015 (pag. 3, parag. 2), în condițiile în care, conform art. 1199 C. civ. (1864) - lege în vigoare la data începerii procesului (30 mai 2011), „Prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul*) trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. În al treilea rând, a reliefat Curtea că nu este fondată susținerea reclamantei, cum că reevaluarea clădirii este obligația exclusivă a SC A. SA București, astfel că reclamanta nu poate fi obligată la plata cotei majorate de taxă pe clădire și teren. În acest sens, este de remarcat că, în justificarea tezei expuse, reclamanta a susținut - în notele scrise depuse la data de 16 iunie 2015 (pag. 2, antepenultimul paragraf) - că, „în primul ciclu procesual, a solicitat introducerea în cauză a locatorului, însă cererea a fost respinsă”. Or, în prezentul cadru procesual, respectiv în fața instanței de trimitere spre rejudecare, nu poate fi repusă în discuție soluția dată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2/2011 prin încheierea din data de 21 noiembrie 2011, în sensul de a se respinge, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a SC A. SA București, formulată de reclamantă (la pct. 2 al cărei cereri incidentale susținându-se că „obligația de reevaluare a clădirii supusă taxei revenea CS Rapid București”), având în vedere nerecurarea acestei soluții de către partea interesată (reclamanta din pricina de față). Prin urmare, față de considerentele expuse, a considerat Curtea că, legal și temeinic, pârâtul, prin actele administrativ-fiscale contestate în cauză - Deciziile de impunere nr. 54156 din 21 septembrie 2010 și nr. 54157 din 21 septembrie 2010, menținute, în urma respingerii contestației din 27 octombrie 2010, prin Dispoziția nr. 240/1012955 din 24 noiembrie 2010, a stabilit, în sarcina societății reclamante, taxa pe clădiri pentru perioada 2007-2009 cu aplicarea cotei de 10%.

Recursurile exercitate în cauză; Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar, SC G. SPRL și Cabinetul Individual de Insolvență H., și pârâta I. sectorul 6, ambele criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 4.1. Recursul exercitat de reclamanta SC A. SA; Recurenta precizează că obiectul recursului constă doar în soluția pronunțată cu privire la reevaluarea clădirii pentru anul 2006. Astfel, în esență, recurenta consideră că instanța de fond a efectuat o interpretare excesivă a dispozițiilor pct. 55 lit. b) teza finală din normele metodologice de aplicare a art. 253 C. fisc., considerând în mod eronat că cerința referitoare la aprobarea lucrărilor de consolidare trebuie în mod obligatoriu aprobată de Consiliul de administrație al locatorului SC A. SA București. În fapt, susține recurenta, din punct de vedere fiscal este relevant că lucrările de consolidare au avut loc efectiv, ceea ce echivalează cu reevaluarea clădirii pentru anul 2006. În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. 1865. 4.2. Recursul exercitat de pârâta I. sectorul 6 București; În motivarea recursului se arată că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii deoarece a anulat în parte Deciziei de impunere nr. 54157 din 21 septembrie 2010 privind impozitul pe teren, în baza unei expertize care nu a avut un astfel de obiect (expertiza a privit exclusiv taxa pe clădiri). Având în vedere că formula de calcul a impozitului pe teren este simplă, recurenta solicită modificarea în parte a sentinței în sensul menținerii Deciziei de impunere nr. 54157 din 21 septembrie 2010. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 1865.

Întâmpinări; În cauză a formulat întâmpinare intimata I. sectorul 6 București solicitând respingerea recursului exercitat de reclamanta SC A. SA deoarece condiția aprobării lucrărilor de consolidare de către consiliul de administrație (pentru a considera reevaluată clădirea în 2006) este expres prevăzută de lege.

Soluția Înaltei Curți; Examinând actele și lucrările dosarului precum și susținerile părților, ținând cont de motivele de recurs invocate în cauză precum și de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte constată următoarele: 6.1. Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC A. SA; Recurenta reclamantă pretinde că lucrările de consolidare desfășurate în anul 2006 la Stadionul Giulești echivalează cu reevaluarea valorii de inventar a acestuia, chiar dacă lucrările de consolidare nu au fost aprobate de consiliul de administrație, consecința fiind aceea că în mod nelegal intimata pârâtă a aplicat la calculul impozitului pe clădiri cota majorată de 10%, conf. art. 253 alin. (6) C. fisc. Înalta Curte înlătură această apărare. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (1) C. fisc., „În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii”. Potrivit alin. (2), „Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.” Totuși, în cazul clădirilor care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani devin aplicabile prevederile alin. (6), conform cărora „(…) cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. (…)”. Potrivit pct. 55 lit. b) din normele de aplicare a dispozițiilor art. 253 alin. (6) C. fisc., „În cazul clădirii care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului. După reevaluare, dacă în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal prin procesul-verbal încheiat în urma ședinței Consiliului de Administrație s-a aprobat noua valoare a clădirii ca urmare a efectuării reevaluării și aceasta a fost înregistrată în contabilitate, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 53 asupra valorii de inventar a clădirii. Sunt considerate ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de Administrație.”(subl. Înalta Curte de Casație și Justiție). Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat și aplicat corect aceste dispoziții legale, arătând că pentru a putea fi considerate reevaluate clădirile asupra cărora s-au făcut lucrări de consolidare este necesară aprobarea Consiliului de Administrație (condiție neîndeplinită în speță). Interpretarea Curții de Apel București nu este nici exagerată și nici excesiv de formală ci reprezintă varianta literală de înțelegere a textului de lege, potrivită materiei fiscale deduse judecății. În consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA. 6.2. Cu privire la recursul declarat de pârâta I. sectorul 6 București. Înalta Curte pornește de la observația că obiectul judecății cu care a fost sesizată instanța de fond este dat, printre altele, de cererea de anulare a două decizii de impunere emise de recurenta pârâtă I. sectorul 6 București în sarcina intimatei SC A. SA, respectiv: - Decizia de impunere nr. 54156 din 21 septembrie 2010 referitoare la taxa pe clădiri; - Decizia de impunere nr. 54157 din 21 septembrie 2010 referitoare la taxa pe teren. Prima instanță a anulat în parte ambele decizii în temeiul a două rapoarte de expertiză, unul în specialitatea construcții civile iar celălalt în specialitatea contabilitate. Dispozițiile instanței de fond referitoare la suma totală de plată datorată de intimată s-au bazat pe concluziile finale ale expertului contabil, concluzii care, raportat la obiectivele expertizei, au avut în vedere exclusiv taxa pe clădiri. Or, din cuprinsul Deciziei de casare nr. 837 din 15 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual rezultă cu claritate următoarele: - reclamanta datorează impozit pe clădiri și teren, în discuție fiind doar întinderea obligației; - pentru stabilirea întinderii obligației „se impunea încuviințarea probei cu expertiza cerută de reclamantă”. În consecință, pentru stabilirea întinderii valorii taxei pe teren se impunea administrarea probei corespunzătoare, respectiv expertiza tehnică de specialitate, pentru a fi respectate dispozițiile art. 315 C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (greșit calificat de recurentă ca fiind prevăzut de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.). Deși recurentul consideră că valoarea taxei pe teren ține de un calcul contabil simplu, Înalta Curte apreciază diferit chestiunea în discuție, nu numai în temeiul obligației de coerență cu decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual ci și pentru că, fiind un aspect litigios, soluția trebuie să se bazeze pe administrarea probelor corespunzătoare. Procedând diferit, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală motiv pentru care, în temeiul art. 313 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. În rejudecare, prima instanță va stabili valoarea taxei pe teren prin administrarea probei expertizei, putând cere completarea expertizei/expertizelor administrate deja în cauză sau poate administra o nouă expertiză, după caz.