ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 837/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Prima instanță a) Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC F.C.R.

SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 6 - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale - Serviciul Constatare Impunere Persoane Juridice, anularea în parte a dispoziției din 24 noiembrie 2010 privind soluționarea contestației din 27 octombrie 2010, în ceea ce privește respingerea contestației cu privire la obligația de plata a taxei pe clădiri și a taxei pe teren; anularea în parte a Raportului de inspecție din 21 septembrie 2010, în ceea ce privește: taxa pe clădiri aferentă perioadei 2006 - 2009 în cuantum de 3.719.498,89 lei, împreună cu accesoriile aferente în cuantum de 2.732.521,33 lei calculate până la data de 30 iunie 2010; taxa de teren aferentă perioadei 2006 - 2009 în cuantum de 20.164,29 lei, și accesoriile aferente în cuantum de 16.416,84 lei, calculate până la data de 30 iunie 2010; anularea Deciziei de impunere din 21 septembrie 2010 pentru suma de 3.719.498,89 lei și majorări de 2.732.521,33 lei calculate până la data de 30 iunie 2010; anularea Deciziei de impunere din 21 septembrie 2010 privind taxa pe teren în cuantum de 20.164,29 lei și accesorii de 16.416,84 lei, calculate până la data de 30 iunie 2010; exonerarea reclamantei de plata taxei pe clădire în cuantum de 3.719.498,89 lei, și accesoriilor aferente în cuantum de 2.732.521,33 lei și de plata taxei pe teren în cuantum de 20.164,29 lei,

și accesoriile aferente în cuantum de 16.416,84 lei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în data 22 mai 2005 între C.S.R. București, în calitate de locator, și Asociația F.C.R. București, în calitate de locatar, s-a încheiat contractul din 22 februarie 2005 având ca obiect închirierea terenului de joc și a suprafeței înconjurătoare, pentru suprafețele și destinațiile din Anexa I (respectiv: 10.800 mp teren gazonat și cu zgură; 19.100 locuri - tribună cu scaune individuale și 1206 mp încăperi: birouri/vestiare/cabinete medicale etc.) situate în București, cunoscute sub denumirea de S.G. - București. Prin Convenția de novație încheiată în data de 29 septembrie 2006, părțile au convenit ca pe calea novației subiective locul Asociației F.C.R.

București să fie luat de SC F.C.R. SA. Prin Actul adițional din 27 august 2008, părțile au convenit modificarea contractului, respectiv modificarea chiriei lunare, consumul de utilități să fie suportat în cote egale de către Locator și Locatar, precum și modificarea suprafeței spațiilor închiriate, respectiv: 8000 mp teren fotbal gazonat, tribuna stadionului cu scaune individuale 19.100 locuri/9000 mp și 3106,52 mp suprafață încăperi: birouri/vestiare/cabinete medicale etc. Conform art. 6.2. din contract, părțile au convenit că locatorul suportă plata impozitelor și taxelor prevăzute de actele normative în vigoare, aferente spațiului închiriat.

Reclamanta a mai arătat că prin raportul de inspecție fiscală din 21 septembrie 2010, care a stat la baza emiterii deciziilor de impunere nr. x din 21 septembrie 2010, nr. y din 21 septembrie 2010 și nr. z din 21 septembrie 2010, organele de inspecție au stabilit în sarcina sa (printre altele) obligația de plată a taxei pe clădiri și a taxei pe teren, obligația de plată a taxei pentru reclamă și publicitate, pentru perioada 2006 -2009, împreună cu accesoriile aferente. Reclamanta a criticat actele de impunere, susținând, în esență, că obligațiile fiscale au fost, pe de o parte, eronat impuse în sarcina sa, iar, pe de altă parte, greșit calculate. S-a arătat că nu datorează impozit, întrucât această sarcină revine C.S.R.

București, care obține venituri din închirierea stadionului către SC FCR SA, că stadionul este folosit în comun cu locatorul. S-a precizat că în baza art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din C. fisc., sarcina fiscală a plății taxei pentru clădiri și teren aparține titularului dreptului de administrare, respectiv C.S.R. București. A motivat reclamanta că obiectul contractului de închiriere îl constituie numai o parte din S.G., depunând în acest sens calculul suprafețelor, astfel că nu putea fi obligată la plata impozitului pentru integralitatea terenului și a clădirii. Aplicarea cotei de 10% asupra valorii de inventar a stadionului pentru perioada 2007 - 2009 s-a făcut cu încălcarea art. 256 alin. (6) pct. 55 lit. b) teza finală din Normele metodologice.

Potrivit acestor dispoziții sunt considerate ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de administrație. Or, așa cum rezultă chiar din actul de control, în cursul anului 2006 a avut loc o majorare a valorii de impunere a S.G., prin recepționarea lucrării de consolidare, majorarea valorii de impunere a fost înregistrată în contabilitatea C.S.R. București. Prin urmare, având în vedere dispoziția legală mai sus arătată, rezultă că S.G. a fost reevaluat la nivelul anului 2006, astfel că organul de control în mod eronat a aplicat cota de 10% asupra valorii de inventar a construcțiilor.

SC FCR SA nu poate fi ținut răspunzător și obligat la plata în totalitate a taxei pe clădiri și teren, întrucât C.S.R. București și-a asumat obligația de plată a impozitelor și taxelor aferente; obiectul contractului de închiriere îl constituie numai o parte din S.G. (sub 50%) și nu tot stadionul, mai mult, acest spațiu închiriat este folosit cel mult odată la două săptămâni în campionat. Reevaluarea clădirii este obligația exclusivă a C.S.R. București, astfel că SC FCR nu poate fi obligat la plata cotei majorate de taxă pe clădire și teren. Obligația de plată a taxei pe teren a fost stabilită în sarcina SC FCR SA, cu încălcarea art. 256 alin. (4) C. fisc. b) întâmpinarea formulată în cauză Pârâtul Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale, Sector 6 a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

Potrivit H.G. nr. 997/2004, bunurile și spațiile ce formează S.G. sunt proprietate privată a statului, fiind administrate de C.S.R., care este instituție publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. Conform art. 249 alin. (3) C. fisc., "Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului.

În ceea ce privește folosirea în comun a spațiului închiriat, atât de către C.S.R., cât și de către SC F.C.R., acest fapt nu reiese din niciun document. Faptul că prin actul adițional nr. 1 părțile au stabilit că valoarea utilităților va fi stabilită în cote egale, nu înseamnă că actul de închiriere, respectiv contractul din 22 mai 2005 este valabil doar pe jumătate. Referitor la faptul că locatorul, potrivit prevederilor contractuale, și-a asumat obligația de plată a taxelor și impozitelor, consideră că această clauză nu îi este opozabilă, atât timp cât potrivit prevederilor art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din C. fisc., taxa pe clădiri cât și pe teren, revine locatarului.

Consideră că art. 249 alin. (4) și art. 256 alin. (4) C. fisc., nu sunt aplicabile în speța de față, pentru că pe de o parte prevederile legale se referă la proprietatea comună, iar pe de altă parte, este vorba despre calitatea de locatar al reclamantei, iar taxa pe clădiri s-ar fi calculat în baza celor două articole numai în situația în care și C.S.R. ar fi avut calitatea de locatar alături de SC F.C.R. SA. În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri, respectiv taxa pe clădiri, se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Cota de impozitare la nivelul municipiului București se stabilește prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București.

Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii. În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului. În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, impozitul pe clădiri se stabilește la nivelul municipiului București de către Consiliul General al Municipiului București și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a făcut prima reevaluare.

Astfel, S.G. figurează înregistrat în evidențele contabile ale C.S.R. în contul 212 - Construcții la valoarea de 11.530.867.62 lei, neexistând o evidență analitică a valorii spațiilor componente a acestuia tribune spectatori, vestiare, săli, cabine, etc.), implicit a valorii spațiilor închiriate. Prin urmare, taxa pe clădiri a fost calculată prin aplicarea cotelor de impozitare la valoarea de inventar a S.G., așa cum este înregistrată în evidențele contabile ale C.S.R.. În ceea ce privește aplicarea cotei de 10% asupra valorii de inventar a clădirilor pentru perioada 2007 - 2009, aceasta a fost aplicată ca urmare a nereevaluării clădirilor în ultimii 3 ani anteriori anului de referință. Chiar dacă în cursul anului 2006 au fost executate lucrări de consolidare la S.G., nu pot fi considerate ca fiind reevaluate, întrucât nu există aprobarea Consiliului de Administrație din care să rezulte că imobilul a fost reevaluat în urma recepționării lucrărilor de consolidare.

Totodată, reclamanta avea obligația de a depune declarație fiscală și potrivit pct. 17 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal "în cazul clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, după caz, se stabilește taxa pe clădiri care reprezintă sarcina fiscală doar pentru persoanele juridice, concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri", iar alin. (3) prevede "Contribuabilii prevăzuți la alin. (2) vor anexa la declarația fiscală, în fotocopie semnată pentru conformitate cu originalul, actul privind concesionarea, închirierea, darea în administrare sau în folosință a clădirii respective.

În situația în care în acest act nu sunt înscrise valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanei juridice care a hotărât concesionarea, închirierea, darea în administrare sau în folosință a clădirii, precum și data înregistrării în contabilitate a clădirii respective, iar în cazul efectuării unor reevaluări, data ultimei reevaluări la act se anexează, în mod obligatoriu, un certificat emis de către proprietar, prin care se confirmă realitatea mențiunilor respective. Referitor la calculul impozitului pe teren, potrivit art. 257 din C. fisc., "Impozitul pe teren nu se datorează pentru terenul aferent unei clădiri pentru suprafața de teren care este acoperită de o clădire". Stabilirea taxei pe teren s-a efectuat în condiții similare impozitului, astfel: - potrivit anexei la contractul de închiriere din 22 februarie 2005 - teren de fotbal gazonat în suprafață de 7,800.00 m.p.

și teren de fotbal pregătire zgură în suprafață de 3,000.00 m.p.; - potrivit actului adițional din 27 august 2008 la contractul de închiriere din 22 februarie 2005, teren de fotbal gazonat în suprafață de 8,000.00 m.p. c) sentința și considerentele primei instanțe Prin Sentința nr. 7105 din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC F.C.R. SA. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit H.G. nr. 997/2004, bunurile și spațiile ce formează S.G. sunt proprietate privată a statului, fiind administrate de C.S.R., instituție publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, scutită de la plata taxei pe clădiri și teren, prin efectul art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, fiind menționat expres faptul că aceste taxe reprezintă sarcina fiscală a locatarilor.

În opinia instanței de fond, această interpretare este susținută și de modificarea dispozițiilor art. 249 alin. (3) din C. fisc. prin Legea nr. 26/2010, întrucât din noua formulare a legii rezultă și mai clar faptul că această taxă este datorată exclusiv de către persoanele juridice altele decât acelea de drept public, fiind exclus prin urmare locatorul - instituție publică. A mai reținut prima instanță că reclamanta SC F.C.R. SA este societate comercială care desfășoară competiții sportive, obținând venituri din vânzarea biletelor și abonamentelor de intrare, fiind vorba, în speță, despre spații folosite de o altă persoană decât titularul dreptului de administrare reală, instituție publică, pentru activități economice, respectiv pentru realizarea oricăror fapte de comerț, astfel cum acestea sunt definite în C. com.

Instanța de fond a mai apreciat că nu s-a dovedit faptul că spațiul este folosit în comun de către C.S.R. și de către SC F.C.R., iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 249 alin. (4) și 256 alin. (4) nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece se referă la proprietatea comună, iar reclamanta are calitatea exclusiv de locatar, dispozițiile legale neputând fi aplicate prin analogie. A explicat Curtea de apel că, chiar dacă locatorul, potrivit prevederilor contractuale, și-a asumat obligația de plată a taxelor și impozitelor, această clauză nu poate fi opusă organului fiscal, întrucât potrivit prevederilor imperative ale art. 249 alin. (3) și 256 alin. (3) din C. fisc., taxa pe clădiri, cât și taxa pe teren revin locatarului, iar nu și locatorului.

Prima instanță a mai apreciat, evocând dispozițiile pct. 73 alin. (2) ind. 3 și alin. (3) din H.G. nr. 44/2004, emis în aplicarea art. 256 din Legea nr. 571/2003, că reclamanta avea obligația de a depune declarație fiscală; astfel, persoanei căreia îi revine obligația plății acestei taxe îi revine inclusiv obligația de a depune această declarație fiscală, însoțită de contractul de închiriere, declarație în care să se menționeze inclusiv suprafața construită la sol a clădirilor, sau în lipsă a unui certificat emis de către persoana juridică care a transmis aceste date, prin care se confirmă realitatea mențiunilor respective.

Curtea a reținut că impozitul a fost corect calculat prin raportare la valoarea spațiilor înregistrată în evidența contabilă a C.S.R., neexistând o evidență analitică a valorii spațiilor componente acestuia (tribune spectatori, spațiile aflate sub aceste tribune - vestiare, săli, cabinete medicale, spații pentru birouri, astfel cum au fost menționate în contractul de închiriere și anexele la acesta) și apreciind că nu au fost puse la dispoziția echipei de control din cadrul Serviciului Impunere Constatare probe certe și valabile din care să rezulte alte date referitoare la suprafața și valoarea clădirilor, respectiv a terenului supus impozitului.

Analizând modul de calcul a impozitului, Curtea a mai concluzionat că acesta a avut în vedere suprafețele stabilite prin anexele la contractul de închiriere și actul adițional, cuprinse în chiar conținutul contractului în sintagma S.G., față de faptul că reclamanta nu a prezentat și valoarea defalcată a spațiilor închiriate în raport de suprafața totală a clădirii deținută de către locator, nefiind dovedită împrejurarea că obiectul contractului ar fi fost doar o parte din ansamblul S.G. A mai arătat că suprafața de teren liber de construcții și impozitul aferent au fost, de asemenea, corect calculate de către organele fiscale.

Instanța fondului a mai apreciat că în mod corect stabilirea taxei pe clădiri începând cu anul 2007 s-a efectuat prin aplicarea cotei de 10%, în condițiile în care, pe de o parte, nu s-a procedat la reevaluarea acestora în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referința 2007, iar, pe de altă parte, deși în cursul anului 2006 au fost recepționate lucrări de consolidare la S.G., imobilul nu poate fi considerat ca fiind "reevaluat" întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenței unei aprobări a Consiliului de Administrare a C.S.R. din care să rezulte faptul ca imobilul a fost reevaluat în urma recepționării lucrărilor de consolidare. A respins argumentul reclamantei potrivit căruia reevaluarea conform legii era obligația locatorului.

2. Instanța de recurs a) Motivele de recurs Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC F.C.R. SA, criticând-o ca nelegală și netemeinică. În motivele de recurs recurenta-reclamantă a arătat că nu datorează taxa pe clădiri stabilită de organele de control, întrucât locatorul C.S.R. este instituție publică, fiind incidente prevederile art. 249 alin. (3) din C. fisc. și art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc. A precizat că stadionul este utilizat în comun de locator și locatar, astfel că eventual se datorează impozit numai pentru o parte din stadion. S-a susținut că obligația de a depune declarația fiscală revine titularului dreptului de administrare a bunurilor.

Cu privire la taxa pe teren, s-a arătat în principal, că potrivit art. 256 alin. (3) din C. fisc., acest impozit se plătește de titularul dreptului de administrare, că în cazul în care terenul este folosit de o instituție publică nu se datorează impozit pe teren, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice. S-a precizat că C.S.R. folosea terenul de sport pentru desfășurarea de activități economice, respectiv l-a închiriat către SC FCR și alte persoane juridice. Recurenta a arătat că a închiriat numai o parte din S.G., respectiv teren gazonat și zgură, că tribuna I și peluza I nu sunt acoperite, situație în care prin aplicarea prevederilor art. 249 alin. (4) și (5) din C. fisc., datorează numai impozit pentru partea de clădiri închiriate și nu pentru tot stadionul, cum greșit s-a procedat în cauză.

A arătat recurenta că în anul 2006 s-a majorat valoarea de impunere a S.G., aceasta fiind înregistrată în contabilitatea C.S.R. București, motiv pentru care nu se putea aplica cota de 10% asupra valorii de inventar a construcțiilor și în plus, obligația de reevaluare aparținea C.S.R.. b) Întâmpinarea formulată în cauză Pârâta Primăria Sector 6 - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului. S-a arătat că recurenta-reclamantă nu poate invoca beneficiul prevăzut de art. 249 alin. (4) și art. 256 alin. (4) C. fisc., întrucât potrivit acestor norme legale numai proprietarii comuni ai clădirilor și terenurilor datorează impozit pentru parte de teren aflată în proprietatea sa, iar dacă nu se pot stabili părțile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul respectiv.

S-a precizat că în cauză reclamanta este singura titulară a contractului de închiriere, având folosința spațiilor și bunurilor denumite S.G. și că obligația de depunere a declarației fiscale aparține, în baza pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004, locatarului. c) Analiza motivelor de recurs Din examinarea motivelor de recurs, a acțiunii, a sentinței și a legislației aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale, Sector 6 a efectuat un control la reclamantă pentru verificarea modului de stabilire și plată a unor impozite și taxe locale, pe perioada 1 aprilie 2005 - 31 decembrie 2009. S-a reținut că în această perioadă reclamanta nu a achitat taxele pentru clădiri și teren care, potrivit art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc., constituie obligația locatarului.

Prin contractul de închiriere din 22 februarie 2005, C.S.R. București a închiriat către Asociația F.C.R. terenul de joc și alte suprafețe de teren cuprinse în anexa I a contractului. Urmare a unui contract de novație încheiat la 29 septembrie 2006, SC F.C.R. a dobândit calitatea de locator în locul Asociației F.C.R. București, preluând toate drepturile și obligațiile ce reveneau asociației. Prin actul adițional din 27 august 2008, părțile au convenit și modificarea anexei I la Contractul nr. X/2005, cu mențiunea că toate căile de acces care înconjoară S.G. vor fi folosite în comun de locator și locatar. Organul de control a reținut că ultima reevaluare s-a efectuat la 31 decembrie 2003 și că suprafața construită a S.G.

este de 5.985 mp (dosar fond) și în baza art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din C. fisc. taxa pe clădire și teren se datorează de chiriaș, precizându-se că nu există o evidență analitică a valorii spațiilor componente și implicit a spațiilor închiriate precum și faptul că nu s-au pus la dispoziție documente din care să rezulte suprafața de teren desfășurată aferentă stadionului (dosar fond). Din calculele prezente în actul de control rezultă că s-a stabilit taxa pe teren datorată de SC F.C.R.

prin aplicarea unui procent asupra valorii de inventar a întregului S.G., diferențiat pe anii 2006, 2007, 2008 și 2009. În ședința publică din data de 21 noiembrie 2011, reclamanta a solicitat efectuarea unei expertize tehnice care să stabilească care este suprafața construită a stadionului, a incintelor din stadion, care este cota procentuală din stadion ce corespunde incintelor ce au făcut obiectul închirierii, efectuarea unei expertize contabile pentru a stabili valoarea de inventar a stadionului și a încăperilor ce au făcut obiectul contractului de închiriere. În ședința publică din acea dată cererea pentru efectuarea expertizei a fost respinsă, cu motivarea că nu este utilă cauzei, față de dispozițiile legale și înscrisurile avute în vedere la întocmirea actului fiscal.

Înalta Curte arată că efectuarea unei expertize era necesară pentru dezlegarea corectă a cauzei, tocmai în raport de legislația aplicabilă și situația de fapt existentă. Așa cum s-a enunțat mai sus reclamanta a închiriat anumite spații și suprafețe de teren de la C.S.R. București. În baza H.G. nr. 997/2004, s-a preluat, fără plată, din proprietatea privată a C.N. "C.F.R." SA, în proprietatea privată a statului și administrarea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, a bunurilor denumite S. "G.", astfel cum au fost individualizate în anexa la acea hotărâre de Guvern. Potrivit art. 2 din H.G. nr. 997/2004 bunurile respective au fost transmise fără plată în administrarea C.S.R., entitate care funcționează în subordinea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

Așadar, S.G. este proprietatea privată a statului și se află în administrarea unei unități subordonate M.T.C.T. În materia taxelor și impozitelor locale, respectiv a impozitului pe clădiri și impozitului pe teren, regula generală este aceea că aceste impozite și taxe se plătesc de către proprietarul clădirii sau al terenului, așa cum se prevede în art. 249 alin. (1) și art. 256 alin. (1) din C. fisc. Legiuitorul a stabilit însă că, în cazul clădirilor și al terenurilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, care au fost închiriate, taxa pe clădiri și terenuri reprezintă sarcina fiscală a locatarilor, în condiții similare impozitului pe clădiri sau teren, situație reglementată de art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc.

În aceste circumstanțe legale și ținând seama de faptul că recurenta-reclamantă a închiriat bunuri proprietate privată a statului, aceasta datora impozit pe clădiri și teren. Însă, ceea ce este în discuție este întinderea obligației. Pentru a se stabili întinderea obligației se impunea încuviințarea probei cu expertiza cerută de reclamantă, întrucât din prevederile art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc., rezultă că locatarul suportă numai sarcina fiscală aferentă bunurilor închiriate. Este greșită soluția instanței de fond, potrivit căreia locatarul trebuie să suporte impozitul pentru bunurile închiriate în integralitatea lor și nu potrivit cotei de imobil închiriate. Interpretarea logică a textelor art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din C. fisc.

conduce în mod evident la teza enunțată mai sus, de altfel legiuitorul nu ar fi putut să impună ca locatarul să plătească impozitul pentru ceea ce nu a închiriat. Ipoteza enunțată este confirmată și de faptul că în conformitate cu prevederile art. 249 alin. (4) și art. 256 alin. (4) din C. fisc., dacă o clădire sau teren aparținând mai multor proprietari, fiecare va plăti impozitul pentru ceea ce are în proprietate, iar dacă nu se pot stabili părțile individuale, atunci impozitul se va plăti în cote egale. Aceasta este o regulă reglementată în C. fisc. pentru plata impozitului pe clădiri și terenuri.

Or, nu i se poate pretinde chiriașului să plătească mai mult decât are în locațiune, pentru că prin efectul art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc., chiriașul preia sarcina fiscală a proprietarului, care dacă nu ar fi închiriat era scutit de plata impozitului, așa cum rezultă din prevederile art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice. Ca urmare, impozitul pe clădiri sau pe teren se datorează numai pentru încăperile și suprafețele folosite de locatar și nu pentru întreg imobilul din care fac parte suprafețele închiriate. Din contractele de închiriere rezultă suprafețele închiriate și suprafețele deținute în comun, astfel că numai printr-o expertiză de specialitate trebuie să se verifice cât reprezintă sarcina fiscală a locatarului.

În lipsa unei astfel de probe nu se poate efectua verificarea legalității și temeiniciei actelor contestate. Având în vedere că potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște numai asupra situației de fapt, în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, urmând ca în baza art. 312 C. proc. civ. să fie admis recursul și se va casa sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, se vor avea în vedere explicațiile de mai sus, precum și prevederile art. 249 alin. (5) C. fisc., întrucât reclamanta a susținut că tribuna I și peluza nu se pot încadra în categoria construcțiilor, acest din urmă aspect urmând a fi verificat printr-o expertiză de specialitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC F.C.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 7105 din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2013. Procesat de GGC - CL