ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 837/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 837/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prima instanță

a) Cererea de chemare în judecată

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC F.C.R. SA a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 6 - Serviciul Public pentru

Finanțe Publice Locale - Serviciul Constatare Impunere Persoane Juridice,

anularea în parte a dispoziției din 24 noiembrie 2010 privind soluționarea

contestației din 27 octombrie 2010, în ceea ce privește respingerea

contestației cu privire la obligația de plata a taxei pe clădiri și a taxei pe

teren; anularea în parte a Raportului de inspecție din 21 septembrie 2010, în

ceea ce privește: taxa pe clădiri aferentă perioadei 2006 - 2009 în cuantum de

3.719.498,89 lei, împreună cu accesoriile aferente în cuantum de 2.732.521,33

lei calculate până la data de 30 iunie 2010; taxa de teren aferentă perioadei

2006 - 2009 în cuantum de 20.164,29 lei, și accesoriile aferente în cuantum de

16.416,84 lei, calculate până la data de 30 iunie 2010; anularea Deciziei de

impunere din 21 septembrie 2010 pentru suma de 3.719.498,89 lei și majorări de

2.732.521,33 lei calculate până la data de 30 iunie 2010; anularea Deciziei de

impunere din 21 septembrie 2010 privind taxa pe teren în cuantum de 20.164,29

lei și accesorii de 16.416,84 lei, calculate până la data de 30 iunie 2010;

exonerarea reclamantei de plata taxei pe clădire în cuantum de 3.719.498,89

lei, și accesoriilor aferente în cuantum de 2.732.521,33 lei și de plata taxei

pe teren în cuantum de 20.164,29 lei, și accesoriile aferente în cuantum de

16.416,84 lei.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în data 22 mai 2005 între C.S.R. București, în calitate

de locator, și Asociația F.C.R. București, în calitate de locatar, s-a încheiat

contractul din 22 februarie 2005 având ca obiect închirierea terenului de joc

și a suprafeței înconjurătoare, pentru suprafețele și destinațiile din Anexa I

(respectiv: 10.800 mp teren gazonat și cu zgură; 19.100 locuri - tribună cu

scaune individuale și 1206 mp încăperi: birouri/vestiare/cabinete medicale

etc.) situate în București, cunoscute sub denumirea de S.G. - București.

Prin Convenția de

novație încheiată în data de 29 septembrie 2006, părțile au convenit ca pe

calea novației subiective locul Asociației F.C.R. București să fie luat de SC

F.C.R. SA.

Prin Actul adițional

din 27 august 2008, părțile au convenit modificarea contractului, respectiv

modificarea chiriei lunare, consumul de utilități să fie suportat în cote egale

de către Locator și Locatar, precum și modificarea suprafeței spațiilor

închiriate, respectiv: 8000 mp teren fotbal gazonat, tribuna stadionului cu

scaune individuale 19.100 locuri/9000 mp și 3106,52 mp suprafață încăperi:

birouri/vestiare/cabinete medicale etc.

Conform art. 6.2. din

contract, părțile au convenit că locatorul suportă plata impozitelor și taxelor

prevăzute de actele normative în vigoare, aferente spațiului închiriat.

Reclamanta a mai

arătat că prin raportul de inspecție fiscală din 21 septembrie 2010, care a stat

la baza emiterii deciziilor de impunere nr. x din 21 septembrie 2010, nr. y din

21 septembrie 2010 și nr. z din 21 septembrie 2010, organele de inspecție au

stabilit în sarcina sa (printre altele) obligația de plată a taxei pe clădiri

și a taxei pe teren, obligația de plată a taxei pentru reclamă și publicitate,

pentru perioada 2006 -2009, împreună cu accesoriile aferente.

Reclamanta a criticat

actele de impunere, susținând, în esență, că obligațiile fiscale au fost, pe de

o parte, eronat impuse în sarcina sa, iar, pe de altă parte, greșit calculate.

S-a arătat că nu

datorează impozit, întrucât această sarcină revine C.S.R. București, care

obține venituri din închirierea stadionului către SC FCR SA, că stadionul este

folosit în comun cu locatorul.

S-a precizat că în

baza art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din C. fisc., sarcina fiscală a

plății taxei pentru clădiri și teren aparține titularului dreptului de

administrare, respectiv C.S.R. București.

A motivat reclamanta

că obiectul contractului de închiriere îl constituie numai o parte din S.G.,

depunând în acest sens calculul suprafețelor, astfel că nu putea fi obligată la

plata impozitului pentru integralitatea terenului și a clădirii.

Aplicarea cotei de

10% asupra valorii de inventar a stadionului pentru perioada 2007 - 2009 s-a

făcut cu încălcarea art. 256 alin. (6) pct. 55 lit. b) teza finală din Normele

metodologice.

Potrivit acestor

dispoziții sunt considerate ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au

executat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau

extindere, cu aprobarea Consiliului de administrație.

Or, așa cum rezultă

chiar din actul de control, în cursul anului 2006 a avut loc o majorare a

valorii de impunere a S.G., prin recepționarea lucrării de consolidare, majorarea

valorii de impunere a fost înregistrată în contabilitatea C.S.R. București.

Prin urmare, având în vedere dispoziția legală mai sus arătată, rezultă că S.G.

a fost reevaluat la nivelul anului 2006, astfel că organul de control în mod

eronat a aplicat cota de 10% asupra valorii de inventar a construcțiilor.

SC FCR SA nu poate fi

ținut răspunzător și obligat la plata în totalitate a taxei pe clădiri și

teren, întrucât C.S.R. București și-a asumat obligația de plată a impozitelor

și taxelor aferente; obiectul contractului de închiriere îl constituie numai o

parte din S.G. (sub 50%) și nu tot stadionul, mai mult, acest spațiu închiriat

este folosit cel mult odată la două săptămâni în campionat.

Reevaluarea clădirii

este obligația exclusivă a C.S.R. București, astfel că SC FCR nu poate fi

obligat la plata cotei majorate de taxă pe clădire și teren.

Obligația de plată a

taxei pe teren a fost stabilită în sarcina SC FCR SA, cu încălcarea art. 256

alin. (4) C. fisc.

b) întâmpinarea

formulată în cauză

Pârâtul Serviciul

Public pentru Finanțe Publice Locale, Sector 6 a formulat întâmpinare

solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

Potrivit H.G. nr.

997/2004, bunurile și spațiile ce formează S.G. sunt proprietate privată a

statului, fiind administrate de C.S.R., care este instituție publică cu

personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor și

Infrastructurii.

Conform art. 249

alin. (3) C. fisc., "Pentru clădirile proprietate publică sau privată a

statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate,

date în administrare sau în folosință după caz, persoanelor juridice, altele

decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă

sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de

administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului.

În ceea ce privește

folosirea în comun a spațiului închiriat, atât de către C.S.R., cât și de către

SC F.C.R., acest fapt nu reiese din niciun document.

Faptul că prin actul

adițional nr. 1 părțile au stabilit că valoarea utilităților va fi stabilită în

cote egale, nu înseamnă că actul de închiriere, respectiv contractul din 22 mai

2005 este valabil doar pe jumătate.

Referitor la faptul

că locatorul, potrivit prevederilor contractuale, și-a asumat obligația de

plată a taxelor și impozitelor, consideră că această clauză nu îi este

opozabilă, atât timp cât potrivit prevederilor art. 249 alin. (3) și art. 256

alin. (3) din C. fisc., taxa pe clădiri cât și pe teren, revine locatarului.

Consideră că art. 249

alin. (4) și art. 256 alin. (4) C. fisc., nu sunt aplicabile în speța de față,

pentru că pe de o parte prevederile legale se referă la proprietatea comună,

iar pe de altă parte, este vorba despre calitatea de locatar al reclamantei,

iar taxa pe clădiri s-ar fi calculat în baza celor două articole numai în

situația în care și C.S.R. ar fi avut calitatea de locatar alături de SC F.C.R.

SA.

În cazul persoanelor

juridice, impozitul pe clădiri, respectiv taxa pe clădiri, se calculează prin

aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.

Cota de impozitare la

nivelul municipiului București se stabilește prin hotărârea Consiliului General

al Municipiului București.

Valoarea de inventar

a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în

contabilitatea proprietarului clădirii.

În cazul unei clădiri

care a fost reevaluată, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă

rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea

proprietarului.

În cazul unei clădiri

care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de

referință, impozitul pe clădiri se stabilește la nivelul municipiului București

de către Consiliul General al Municipiului București și se aplică la valoarea

de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice,

până la sfârșitul lunii în care s-a făcut prima reevaluare.

Astfel, S.G.

figurează înregistrat în evidențele contabile ale C.S.R. în contul 212 -

Construcții la valoarea de 11.530.867.62 lei, neexistând o evidență analitică a

valorii spațiilor componente a acestuia tribune spectatori, vestiare, săli,

cabine, etc.), implicit a valorii spațiilor închiriate.

Prin urmare, taxa pe

clădiri a fost calculată prin aplicarea cotelor de impozitare la valoarea de

inventar a S.G., așa cum este înregistrată în evidențele contabile ale C.S.R..

În ceea ce privește

aplicarea cotei de 10% asupra valorii de inventar a clădirilor pentru perioada

2007 - 2009, aceasta a fost aplicată ca urmare a nereevaluării clădirilor în

ultimii 3 ani anteriori anului de referință.

Chiar dacă în cursul

anului 2006 au fost executate lucrări de consolidare la S.G., nu pot fi

considerate ca fiind reevaluate, întrucât nu există aprobarea Consiliului de

Administrație din care să rezulte că imobilul a fost reevaluat în urma

recepționării lucrărilor de consolidare.

Totodată, reclamanta

avea obligația de a depune declarație fiscală și potrivit pct. 17 alin. (2) din

H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii

nr. 571/2003 privind Codul fiscal "în cazul clădirilor proprietate publică

sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale,

concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, după caz, se

stabilește taxa pe clădiri care reprezintă sarcina fiscală doar pentru

persoanele juridice, concesionari, locatari, titulari ai dreptului de

administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe

clădiri", iar alin. (3) prevede "Contribuabilii prevăzuți la alin.

(2) vor anexa la declarația fiscală, în fotocopie semnată pentru conformitate

cu originalul, actul privind concesionarea, închirierea, darea în administrare

sau în folosință a clădirii respective. În situația în care în acest act nu sunt

înscrise valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea

persoanei juridice care a hotărât concesionarea, închirierea, darea în

administrare sau în folosință a clădirii, precum și data înregistrării în

contabilitate a clădirii respective, iar în cazul efectuării unor reevaluări,

data ultimei reevaluări la act se anexează, în mod obligatoriu, un certificat

emis de către proprietar, prin care se confirmă realitatea mențiunilor

respective.

Referitor la calculul

impozitului pe teren, potrivit art. 257 din C. fisc., "Impozitul pe teren

nu se datorează pentru terenul aferent unei clădiri pentru suprafața de teren

care este acoperită de o clădire".

Stabilirea taxei pe

teren s-a efectuat în condiții similare impozitului, astfel:

- potrivit anexei la

contractul de închiriere din 22 februarie 2005 - teren de fotbal gazonat în

suprafață de 7,800.00 m.p. și teren de fotbal pregătire zgură în suprafață de

3,000.00 m.p.;

- potrivit actului

adițional din 27 august 2008 la contractul de închiriere din 22 februarie 2005,

teren de fotbal gazonat în suprafață de 8,000.00 m.p.

c) sentința și

considerentele primei instanțe

Prin Sentința nr.

7105 din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta

SC F.C.R. SA.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit H.G. nr. 997/2004, bunurile și

spațiile ce formează S.G. sunt proprietate privată a statului, fiind

administrate de C.S.R., instituție publică cu personalitate juridică, aflată în

subordinea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, scutită de la plata

taxei pe clădiri și teren, prin efectul art. 249 alin. (3) și art. 256 alin.

(3) din Legea nr. 571/2003, fiind menționat expres faptul că aceste taxe

reprezintă sarcina fiscală a locatarilor.

În opinia instanței

de fond, această interpretare este susținută și de modificarea dispozițiilor

art. 249 alin. (3) din C. fisc. prin Legea nr. 26/2010, întrucât din noua

formulare a legii rezultă și mai clar faptul că această taxă este datorată

exclusiv de către persoanele juridice altele decât acelea de drept public,

fiind exclus prin urmare locatorul - instituție publică.

A mai reținut prima

instanță că reclamanta SC F.C.R. SA este societate comercială care desfășoară

competiții sportive, obținând venituri din vânzarea biletelor și abonamentelor

de intrare, fiind vorba, în speță, despre spații folosite de o altă persoană

decât titularul dreptului de administrare reală, instituție publică, pentru

activități economice, respectiv pentru realizarea oricăror fapte de comerț,

astfel cum acestea sunt definite în C. com.

Instanța de fond a

mai apreciat că nu s-a dovedit faptul că spațiul este folosit în comun de către

C.S.R. și de către SC F.C.R., iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 249

alin. (4) și 256 alin. (4) nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece se

referă la proprietatea comună, iar reclamanta are calitatea exclusiv de

locatar, dispozițiile legale neputând fi aplicate prin analogie.

A explicat Curtea de

apel că, chiar dacă locatorul, potrivit prevederilor contractuale, și-a asumat

obligația de plată a taxelor și impozitelor, această clauză nu poate fi opusă

organului fiscal, întrucât potrivit prevederilor imperative ale art. 249 alin.

(3) și 256 alin. (3) din C. fisc., taxa pe clădiri, cât și taxa pe teren revin

locatarului, iar nu și locatorului.

Prima instanță a mai

apreciat, evocând dispozițiile pct. 73 alin. (2) ind. 3 și alin. (3) din H.G.

nr. 44/2004, emis în aplicarea art. 256 din Legea nr. 571/2003, că reclamanta

avea obligația de a depune declarație fiscală; astfel, persoanei căreia îi

revine obligația plății acestei taxe îi revine inclusiv obligația de a depune

această declarație fiscală, însoțită de contractul de închiriere, declarație în

care să se menționeze inclusiv suprafața construită la sol a clădirilor, sau în

lipsă a unui certificat emis de către persoana juridică care a transmis aceste

date, prin care se confirmă realitatea mențiunilor respective.

Curtea a reținut că

impozitul a fost corect calculat prin raportare la valoarea spațiilor

înregistrată în evidența contabilă a C.S.R., neexistând o evidență analitică a

valorii spațiilor componente acestuia (tribune spectatori, spațiile aflate sub

aceste tribune - vestiare, săli, cabinete medicale, spații pentru birouri,

astfel cum au fost menționate în contractul de închiriere și anexele la acesta)

și apreciind că nu au fost puse la dispoziția echipei de control din cadrul

Serviciului Impunere Constatare probe certe și valabile din care să rezulte

alte date referitoare la suprafața și valoarea clădirilor, respectiv a

terenului supus impozitului.

Analizând modul de

calcul a impozitului, Curtea a mai concluzionat că acesta a avut în vedere

suprafețele stabilite prin anexele la contractul de închiriere și actul

adițional, cuprinse în chiar conținutul contractului în sintagma S.G., față de

faptul că reclamanta nu a prezentat și valoarea defalcată a spațiilor

închiriate în raport de suprafața totală a clădirii deținută de către locator,

nefiind dovedită împrejurarea că obiectul contractului ar fi fost doar o parte

din ansamblul S.G.

A mai arătat că

suprafața de teren liber de construcții și impozitul aferent au fost, de

asemenea, corect calculate de către organele fiscale.

Instanța fondului a

mai apreciat că în mod corect stabilirea taxei pe clădiri începând cu anul 2007

s-a efectuat prin aplicarea cotei de 10%, în condițiile în care, pe de o parte,

nu s-a procedat la reevaluarea acestora în ultimii 3 ani anteriori anului

fiscal de referința 2007, iar, pe de altă parte, deși în cursul anului 2006 au

fost recepționate lucrări de consolidare la S.G., imobilul nu poate fi

considerat ca fiind "reevaluat" întrucât reclamanta nu a făcut dovada

existenței unei aprobări a Consiliului de Administrare a C.S.R. din care să

rezulte faptul ca imobilul a fost reevaluat în urma recepționării lucrărilor de

consolidare.

A respins argumentul

reclamantei potrivit căruia reevaluarea conform legii era obligația

locatorului.

a) Motivele de recurs

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC F.C.R. SA,

criticând-o ca nelegală și netemeinică.

În motivele de recurs

recurenta-reclamantă a arătat că nu datorează taxa pe clădiri stabilită de

organele de control, întrucât locatorul C.S.R. este instituție publică, fiind

incidente prevederile art. 249 alin. (3) din C. fisc. și art. 250 alin. (1)

pct. 1 C. fisc.

A precizat că

stadionul este utilizat în comun de locator și locatar, astfel că eventual se

datorează impozit numai pentru o parte din stadion.

S-a susținut că

obligația de a depune declarația fiscală revine titularului dreptului de

administrare a bunurilor.

Cu privire la taxa pe

teren, s-a arătat în principal, că potrivit art. 256 alin. (3) din C. fisc.,

acest impozit se plătește de titularul dreptului de administrare, că în cazul

în care terenul este folosit de o instituție publică nu se datorează impozit pe

teren, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice.

S-a precizat că

C.S.R. folosea terenul de sport pentru desfășurarea de activități economice,

respectiv l-a închiriat către SC FCR și alte persoane juridice.

Recurenta a arătat că

a închiriat numai o parte din S.G., respectiv teren gazonat și zgură, că

tribuna I și peluza I nu sunt acoperite, situație în care prin aplicarea

prevederilor art. 249 alin. (4) și (5) din C. fisc., datorează numai impozit

pentru partea de clădiri închiriate și nu pentru tot stadionul, cum greșit s-a

procedat în cauză.

A arătat recurenta că

în anul 2006 s-a majorat valoarea de impunere a S.G., aceasta fiind

înregistrată în contabilitatea C.S.R. București, motiv pentru care nu se putea

aplica cota de 10% asupra valorii de inventar a construcțiilor și în plus,

obligația de reevaluare aparținea C.S.R..

b) Întâmpinarea

formulată în cauză

Pârâta Primăria

Sector 6 - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale a solicitat prin

întâmpinare respingerea recursului.

S-a arătat că

recurenta-reclamantă nu poate invoca beneficiul prevăzut de art. 249 alin. (4)

și art. 256 alin. (4) C. fisc., întrucât potrivit acestor norme legale numai

proprietarii comuni ai clădirilor și terenurilor datorează impozit pentru parte

de teren aflată în proprietatea sa, iar dacă nu se pot stabili părțile

individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează

o parte egală din impozitul respectiv.

S-a precizat că în

cauză reclamanta este singura titulară a contractului de închiriere, având

folosința spațiilor și bunurilor denumite S.G. și că obligația de depunere a

declarației fiscale aparține, în baza pct. 17 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004,

locatarului.

c) Analiza motivelor

de recurs

Din examinarea

motivelor de recurs, a acțiunii, a sentinței și a legislației aplicabile în

cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor

ce se vor arăta în continuare.

Serviciul Public

pentru Finanțe Publice Locale, Sector 6 a efectuat un control la reclamantă

pentru verificarea modului de stabilire și plată a unor impozite și taxe

locale, pe perioada 1 aprilie 2005 - 31 decembrie 2009.

S-a reținut că în

această perioadă reclamanta nu a achitat taxele pentru clădiri și teren care,

potrivit art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc., constituie

obligația locatarului.

Prin contractul de

închiriere din 22 februarie 2005, C.S.R. București a închiriat către Asociația

F.C.R. terenul de joc și alte suprafețe de teren cuprinse în anexa I a

contractului.

Urmare a unui

contract de novație încheiat la 29 septembrie 2006, SC F.C.R. a dobândit

calitatea de locator în locul Asociației F.C.R. București, preluând toate

drepturile și obligațiile ce reveneau asociației.

Prin actul adițional

din 27 august 2008, părțile au convenit și modificarea anexei I la Contractul

nr. X/2005, cu mențiunea că toate căile de acces care înconjoară S.G. vor fi

folosite în comun de locator și locatar.

Organul de control a

reținut că ultima reevaluare s-a efectuat la 31 decembrie 2003 și că suprafața

construită a S.G. este de 5.985 mp (dosar fond) și în baza art. 249 alin. (3)

și art. 256 alin. (3) din C. fisc. taxa pe clădire și teren se datorează de

chiriaș, precizându-se că nu există o evidență analitică a valorii spațiilor

componente și implicit a spațiilor închiriate precum și faptul că nu s-au pus

la dispoziție documente din care să rezulte suprafața de teren desfășurată

aferentă stadionului (dosar fond).

Din calculele

prezente în actul de control rezultă că s-a stabilit taxa pe teren datorată de

SC F.C.R. prin aplicarea unui procent asupra valorii de inventar a întregului

S.G., diferențiat pe anii 2006, 2007, 2008 și 2009.

În ședința publică

din data de 21 noiembrie 2011, reclamanta a solicitat efectuarea unei expertize

tehnice care să stabilească care este suprafața construită a stadionului, a

incintelor din stadion, care este cota procentuală din stadion ce corespunde

incintelor ce au făcut obiectul închirierii, efectuarea unei expertize

contabile pentru a stabili valoarea de inventar a stadionului și a încăperilor

ce au făcut obiectul contractului de închiriere.

În ședința publică

din acea dată cererea pentru efectuarea expertizei a fost respinsă, cu

motivarea că nu este utilă cauzei, față de dispozițiile legale și înscrisurile

avute în vedere la întocmirea actului fiscal.

Înalta Curte arată că

efectuarea unei expertize era necesară pentru dezlegarea corectă a cauzei,

tocmai în raport de legislația aplicabilă și situația de fapt existentă.

Așa cum s-a enunțat

mai sus reclamanta a închiriat anumite spații și suprafețe de teren de la

C.S.R. București.

În baza H.G. nr.

997/2004, s-a preluat, fără plată, din proprietatea privată a C.N.

"C.F.R." SA, în proprietatea privată a statului și administrarea

Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, a bunurilor

denumite S. "G.", astfel cum au fost individualizate în anexa la acea

hotărâre de Guvern.

Potrivit art. 2 din

H.G. nr. 997/2004 bunurile respective au fost transmise fără plată în

administrarea C.S.R., entitate care funcționează în subordinea Ministerului

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

Așadar, S.G. este

proprietatea privată a statului și se află în administrarea unei unități

subordonate M.T.C.T.

În materia taxelor și

impozitelor locale, respectiv a impozitului pe clădiri și impozitului pe teren,

regula generală este aceea că aceste impozite și taxe se plătesc de către

proprietarul clădirii sau al terenului, așa cum se prevede în art. 249 alin.

(1) și art. 256 alin. (1) din C. fisc.

Legiuitorul a

stabilit însă că, în cazul clădirilor și al terenurilor proprietate publică sau

privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, care au fost

închiriate, taxa pe clădiri și terenuri reprezintă sarcina fiscală a

locatarilor, în condiții similare impozitului pe clădiri sau teren, situație

reglementată de art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc.

În aceste

circumstanțe legale și ținând seama de faptul că recurenta-reclamantă a

închiriat bunuri proprietate privată a statului, aceasta datora impozit pe

clădiri și teren.

Însă, ceea ce este în

discuție este întinderea obligației.

Pentru a se stabili

întinderea obligației se impunea încuviințarea probei cu expertiza cerută de

reclamantă, întrucât din prevederile art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3)

C. fisc., rezultă că locatarul suportă numai sarcina fiscală aferentă bunurilor

închiriate.

Este greșită soluția

instanței de fond, potrivit căreia locatarul trebuie să suporte impozitul

pentru bunurile închiriate în integralitatea lor și nu potrivit cotei de imobil

închiriate.

Interpretarea logică

a textelor art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) din C. fisc. conduce în mod

evident la teza enunțată mai sus, de altfel legiuitorul nu ar fi putut să

impună ca locatarul să plătească impozitul pentru ceea ce nu a închiriat.

Ipoteza enunțată este

confirmată și de faptul că în conformitate cu prevederile art. 249 alin. (4) și

art. 256 alin. (4) din C. fisc., dacă o clădire sau teren aparținând mai multor

proprietari, fiecare va plăti impozitul pentru ceea ce are în proprietate, iar

dacă nu se pot stabili părțile individuale, atunci impozitul se va plăti în

cote egale.

Aceasta este o regulă

reglementată în C. fisc. pentru plata impozitului pe clădiri și terenuri.

Or, nu i se poate

pretinde chiriașului să plătească mai mult decât are în locațiune, pentru că

prin efectul art. 249 alin. (3) și art. 256 alin. (3) C. fisc., chiriașul preia

sarcina fiscală a proprietarului, care dacă nu ar fi închiriat era scutit de

plata impozitului, așa cum rezultă din prevederile art. 250 alin. (1) pct. 1 C.

fisc., cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.

Ca urmare, impozitul

pe clădiri sau pe teren se datorează numai pentru încăperile și suprafețele

folosite de locatar și nu pentru întreg imobilul din care fac parte suprafețele

închiriate.

Din contractele de

închiriere rezultă suprafețele închiriate și suprafețele deținute în comun, astfel

că numai printr-o expertiză de specialitate trebuie să se verifice cât

reprezintă sarcina fiscală a locatarului.

În lipsa unei astfel

de probe nu se poate efectua verificarea legalității și temeiniciei actelor

contestate.

Având în vedere că

potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște numai asupra situației

de fapt, în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul

aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite,

urmând ca în baza art. 312 C. proc. civ. să fie admis recursul și se va casa

sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, se vor

avea în vedere explicațiile de mai sus, precum și prevederile art. 249 alin.

(5) C. fisc., întrucât reclamanta a susținut că tribuna I și peluza nu se pot

încadra în categoria construcțiilor, acest din urmă aspect urmând a fi

verificat printr-o expertiză de specialitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de SC F.C.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 7105 din 28 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2013.

Procesat de GGC - CL