ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 512/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 1

octombrie 2010, SC L.R. SRL (actualmente SC L.C. SRL) a chemat în judecată sectorul

1 al Municipiului București, Direcția Generală Impozite și Taxe Locale

solicitând anularea deciziei de impunere din 23 ianuarie 2009 și a dispoziției din

1 aprilie 2010 de respingere a contestației, precum și restituirea sumei de

508.758 RON, achitată nedatorat cu titlu de impozit pe clădiri, cu dobânzile

aferente de la data plății.

În motivarea cererii,

reclamanta a învederat în esență că prin actele administrative contestate s-a stabilit

în mod nejustificat un debit de 1.197.078 RON, reprezentând impozitul aferent anului

2009 pentru imobilul, clădire de birouri, situat în București, Str. S.V., prin aplicarea

cotei de impozitare de 10% la valoarea de inventar, cu motivarea că în ultimii 3

ani anteriori anului fiscal de referință societatea nu a reevaluat construcția.

Reclamanta a arătat că,

în realitate, în anul 2008 a procedat la reevaluarea clădirii, valoare care însă,

fiind inferioară celei de inventar, nu a fost înregistrată în contabilitate, împrejurare

în raport de care aplicarea cotei de impozitare de 10% apare ca nelegală.

Prin sentința civilă

nr. 4709 din 6 iulie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că a fost corect stabilit impozitul

pe clădiri de 1.197.078 RON, prin aplicarea cotei de impozitare de 10% și nu a celei

de 1,5%, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 253 alin. (3) C. fisc. și ale

pct. 55 lit. a) cu referire la pct. 54 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004.

Astfel, raportul de evaluare

a clădirii, întocmit, potrivit afirmației reclamantei, la data de 30 iulie 2008

a fost aprobat prin hotărârea din 1 aprilie 2009 a asociatului unic al societății,

ulterior emiterii deciziei de impunere și nu a fost înregistrat în contabilitatea

firmei, deși dispozițiile C. fisc. impun evidențierea contabilă după reevaluare,

fără a distinge după cum valoarea construcției a crescut ori a scăzut.

Împotriva sentinței a

declarat recurs reclamanta SC L.R. SRL, actualmente SC L.C. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a învederat

că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea greșită

a legii, nereținând că la data emiterii deciziei de impunere își produsese deja

efectele înștiințarea de plată emisă de pârâtă la 2 decembrie 2008 prin care se

stabilise atât baza de impunere, respectiv valoarea de inventar a clădirii, cât

și întinderea obligației de plată cu titlu de impozit pe clădiri pentru anul 2009.

Reclamanta a mai arătat

că, în baza acelei înștiințări de plată, a efectuat plata primei tranșe din impozitul

pe clădiri datorat, actul administrativ fiscal din 2 decembrie 2008 nefiind revocat,

cu consecința că decizia de impunere din 23 ianuarie 2009 este nulă și nu mai poate

produce efecte juridice.

O altă critică adusă sentinței

se referă la greșita reținere a aplicabilității cotei de impozitare de 10% raportată

la valoarea de inventar înregistrată în contabilitate, instanța de fond dând o interpretare

eronată prevederilor art. 253 C. fisc.

Sub acest aspect, reclamanta

a menționat că nu prezintă relevanță dacă noua valoare a clădirii a fost sau nu

înregistrată în contabilitate, fiind esențial aspectul că valoarea nou rezultată

este inferioară celei de inventar anterioare, în raport de care bugetul local nu

a fost prejudiciat, societatea menținând în contabilitate valoarea anterioară a

imobilului, achitând chiar un impozit pe clădiri mai mare decât cel real datorat.

Reclamanta a criticat

sentința și referitor la neluarea în calcul a îmbunătățirilor aduse clădirii în

anul 2007, înregistrate la organul fiscal și adăugate la valoarea de inventar, aspect

în raport de care devin aplicabile prevederile pct. 55 lit. b) din normele de aplicare

a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, potrivit cărora sunt considerate ca

fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire, consolidare,

modernizare, modificare sau extindere și care impun beneficiul aplicării cotei de

impozitare de 1,5%.

Analizând actele și lucrările

dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare.

Astfel, Curtea nu poate

primi susținerea reclamantei referitoare la nulitatea deciziei de impunere urmare

a existenței înscrisului emis la 2 decembrie 2008, act aflat la dosarul de fond.

Prin acest înscris, astfel

cum a reținut instanța de fond, i se comunică societății reclamante situația fiscală,

respectiv valoarea impozitelor datorate bugetului local pentru anul 2009, acest

act neîntrunind caracteristicile unui act administrativ fiscal, astfel cum sunt

menționate în art. 41 și art. 43 C. proc. fisc.

Astfel, art. 41 din cod

definește actul administrativ fiscal ca fiind actul emis de organul fiscal competent

în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor

și obligațiilor fiscale, iar conținutul și motivarea actului administrativ fiscal

sunt precizate în art. 43, fiind enumerate elementele pe care trebuie să le cuprindă

în mod obligatoriu.

Or, înscrisul emis la

2 decembrie 2008 nu întrunește caracteristicile unui act administrativ fiscal în

accepțiunea legii, întrucât, deși aparține unui organ fiscal, nu a fost emis în

aplicarea legislației fiscale, nu stabilește, nu modifică și nu stinge drepturi

și obligații fiscale.

În aceste împrejurări,

actul administrativ fiscal prin care s-a stabilit creanța bugetară în sarcina reclamantei

este doar decizia de impunere emisă la 23 ianuarie 2009, prin care s-a calculat

impozitul pe clădiri pentru anul 2009 în valoare de 1.197.087 RON, prin aplicarea

cotei de impozitare de 10% asupra valorii de inventar a imobilului situat în

str. S.V., înregistrată în contabilitate, de 11.970.780 RON.

Examinând criticile aduse

sentinței sub aspectul cuantumului impozitului pe clădiri datorat, Curtea reține

că instanța de fond a înlăturat în mod justificat apărarea reclamantei în sensul

că imobilul ar fi făcut obiectul unei modernizări în anul 2007 și a unei reevaluări

în 2008, aspecte în raport de care ar fi trebuit aplicată cota de impozitare de

1,5%.

Prima instanță a constatat

că în cauză, dispozițiile legale aplicabile sunt art. 253 alin. (6) C. fisc. și

pct. 15 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.,

aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Potrivit art. 253

alin. (6) C. fisc., în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3

ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește

între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în

contabilitatea persoanelor juridice până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat

prima reevaluare.

Totodată, prin pct. 55

din norme se stipulează la lit. b) că în cazul unei clădiri care a fost reevaluată,

valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitate, pentru

aplicarea cotei de impozitare de 1,5% fiind necesară aprobarea noii valori de către

consiliul de administrație al societății. Textul mai prevede că sunt considerate

ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire,

consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea consiliului de

administrație.

În cauză, întrucât reclamanta

nu a depus la organul fiscal nici un raport de evaluare a clădirii întocmit ulterior

datei de 31 decembrie 2005, s-a dispus aplicarea cotei de impozitare majorate, de

10%, în vederea calculării impozitului pe clădiri.

Din actele dosarului a

rezultat că reclamanta a procedat în anul 2007 la realizarea unui nou sistem de

parcare pentru clădire, iar în anul 2008 imobilul a fost reevaluat, raportul de

evaluare întocmit la 30 iulie 2008 stabilind o valoare inferioară valorii de inventar

a clădirii.

Astfel cum a reținut instanța

de fond, pentru ca reevaluarea activelor imobiliare să producă efecte fiscale era

necesară întrunirea cumulativă a trei condiții: întocmirea unui raport de reevaluare

în condițiile legii contabile, aprobarea rezultatelor reevaluării de către consiliul

de administrație și înregistrarea în contabilitate a rezultatului reevaluării.

În cauză, raportul de

evaluare datat 30 iulie 2008 a fost aprobat prin hotărâre a asociatului unic al

societății de abia la 1 aprilie 2009, după emiterea deciziei de impunere în litigiu

și întrucât nu a fost îndeplinită nici condiția prevăzută imperativ cu privire la

înregistrarea actului în contabilitatea proprietarului clădirii, acel raport nu

este opozabil autorității fiscale și nu poate produce efecte în privința bazei de

calcul pentru impozitul pe clădiri.

În consecință, actele

administrative contestate au fost întocmite cu respectarea prevederilor legale în

materie, hotărârea instanței fiind astfel legală și temeinică.

Față de cele expuse mai

sus, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC L.R. SRL (actualmente SC L.C. SRL) împotriva sentinței civile nr. 4709 din

6 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2014.