ÎCCJ, Secția penală

Asupra contestațiilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 46/ C. pen./2017 din data de 24 noiembrie 2017, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori în baza art. 5491alin. (5) lit. a) C. proc. pen., s-a respins propunerea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2014 privind desființarea totală a următoarelor înscrisuri false - contractul de asistență juridică nr. x/21 februarie 2012, factura și chitanța nr. x/16 decembrie 2013.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori a reținut următoarele:

Prin ordonanța nr. 25/P/2014 din data de 20 martie 2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a sesizat judecătorul de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a desființării totale a contractului de asistență juridică nr. x/21 februarie 2012, a facturii și chitanței nr. x/16 decembrie 2013, emise de Cabinet avocat A..

Judecătorul de cameră preliminară a reținut că prin ordonanța din data de 20 martie 2017, emisă în dosarul nr. x/2014 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. b) și lit. c) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. d), art. 5491și art. 275 alin. (3) și (5) C. proc. pen. s-a dispus:

- clasarea cauzei cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu prev. și ped. de art. 246 C. pen. din 1968;

- respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice și disjungere a cauzei și clasarea cauzei față de suspecta A. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. și ped. de art. 244 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

- respingerea cererii de luare a măsurilor asiguratorii în cauză;

- clasarea cauzei față de suspecta A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. și ped. de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (art. 290 C. pen. din 1968);

- sesizarea judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Oradea cu propunerea de desființare totală a următoarelor înscrisuri false: contractul de asistență juridică nr. x/21 februarie 2012, factura și chitanța nr. x/16 decembrie 2013.

Pentru a dispune astfel, procurorul de caz a avut în vedere, în esență, următoarele:

În baza considerentele de mai sus, și având în vedere regulile de interpretare constituțională conferite incriminării abuzului în serviciu prin Decizia nr. 405/15 iunie 2016 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a conchis că - din punct de vedere a legii penale este exclus caracterul abuziv al procedurilor astfel întreprinse, fiind de reținut în plus că eventualele neînțelegeri sau divergențe survenite în relația avocat - client nu sunt în sfera de competență a grefierului șef secție însărcinat cu operarea în Registrul de valori al secției I civile a Tribunalului Bihor; mai mult, s-a reținut că argumentele de mai sus își păstrează valabilitatea și în ceea ce privește procedura restituirii în numerar a sumei de bani înscrise în cuprinsul Recipisei de consemnare nr. x/1/2010, operațiune desfășurată de către ofițerul de cont din cadrul C., la data de 1 octombrie 2013, având în vedere normele reglementate de actul intern intitulat "Procedura nr. 36/versiunea 5 privind operațiunile de consemnare în RON și valută ale unităților C.", pct. 11 și pct. 12 referitoare la consemnările judiciare, în baza mențiunii olografe, semnăturii președintelui tribunalului și ștampilei instanței de judecată pe originalul recipisei de consemnare, nefiind identificate astfel din această perspectivă, acte de abuz în serviciu și nici elemente care să configureze alte fapte de natură penală în speță, astfel încât - cu referire la cele două proceduri mai sus descrise, pentru considerentele arătate, față de lipsa tipicității obiective a faptei s-a dispus clasarea cauzei în privința infracțiunii de abuz în serviciu prev. și ped. de art. 246 C. pen. din 1968, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Din probele administrate în cauză s-a reținut că rezultă cu certitudine că între partea civilă B. și suspecta A. a intervenit în anul 2010, un contract de asistență juridică, act încheiat în formă scrisă - respectiv Contractul de asistență juridică nr. x/14 octombrie 2010, înscris necontestat de către niciuna dintre părțile contractante, nici în privința existenței, nici în privința conținutului său.

Astfel, în baza acestui contract s-au emis două împuterniciri avocațiale pentru A. în calitate de avocat, semnate personal de către clientul B. și au fost promovate la data de 27 octombrie 2010 și susținute ulterior în instanță, la fond, de către avocat A. pentru reclamant în proces B., un număr de 2 acțiuni civile, respectiv acțiunea în pretenții în Dosarul civil nr. x/2010 și sechestrul asigurator în Dosarul civil nr. x/2010, ambele pe rolul Tribunalul Bihor.

Onorariul stabilit în contract a fost în sumă totală de 5000 U.S.D., din care s-a achitat de către B. un avans în sumă de 2000 U.S.D. - împrejurare recunoscută ca atare de ambele părți contractante, restul sumei reprezentând onorariu, respectiv suma de 3000 U.S.D. ce trebuia achitată în 6 luni de la data încheierii contractului nu a mai fost achitată de către B..

În acest sens s-a reținut că după respingerea în primă instanță a primei acțiuni promovate - acțiunii în pretenții, la data de 10 februarie 2012, prin Sentința civilă nr. 258/C/2012 a Tribunalului Bihor pronunțată în Dosarul civil nr. x/2010, în relația avocat - client au survenit neînțelegeri și divergențe, cu referire la onorariile stabilite, datorate și neplătite de B. în calitate de client.

În strânsă legătură cu acest diferend principal dintre părți, circumscrise verificărilor prezentei cauze penale, s-a constatat că disputele dintre părți privesc și alte 2 aspecte adiacente:

- continuarea relațiilor avocat - client între A. și B. pe parcursul anilor 2012 și 2013 (potrivit susținerilor părții civile B. - toate demersurile efectuate în 2012 și 2013 de către suspecta A. în numele său au fost circumscrise Contractului de asistență juridică nr. x/14 octombrie 2010, încheiat inițial, fără a mai încheia un alt contract de asistență juridică și fără deci a se mai pune problema plății vreunui alt onorariu, precum și nici a onorariului restant din contractul inițial, acțiunile civile promovate neavând succes de cauză);

- ridicarea în numerar a sumei de bani consemnată la C.E.C. cu titlu de cauțiune și, corelativ reținerea din cauțiune a unei sume de bani cu titlu de onorariu (suspecta A. invocând existența unei astfel de înțelegeri cu partea civilă B., în timp ce acesta a negat un atare acord).

În prezenta cauză penală, în raport de aceste divergențe - partea civilă B. a reclamat în concret, că el a fost prejudiciat de către avocat A. cu suma totală de 60.104,64 RON, în contextul în care - fără a avea împuternicire din partea sa, aceasta a ridicat de la C. suma totală de 76.453,56 RON consemnată în numele său cu titlu de cauțiune în dosarul civil nr. x/2010 al Tribunalului Bihor, prin recipisa de consemnare nr. x/1/26 noiembrie 2010, sumă din care suspecta i-a restituit doar o parte - respectiv suma de 16.326,92 RON, restul sumei susținând că reprezintă cuantumul onorariilor datorate de el în calitate de client.

Totodată, partea civilă B. a recunoscut că i-a plătit suspectei A. doar un avans din onorariul stabilit în anul 2010, că ulterior nu a mai plătit onorariul restant și nici o altă sumă de bani cu titlu de onorariu, deoarece: acțiunile civile demarate de către avocat în numele său au fost respinse, astfel că despre achitarea unui onorariu de succes nici nu mai putea fi vorba, precum și nici despre achitarea vreunui alt onorariu, iar cu privire la restul de onorariu datorat în baza contractului din 2010 partea civilă a arătat că nici nu dorea să-l mai plătească și nici nu l-a mai plătit din aceleași motive, invocând și faptul că a fost suprataxat de către A. în stabilirea onorariului și, respectiv că potrivit aprecierii sale, suma de 2000 U.S.D. plătită ca avans în anul 2010 a acoperit toate cheltuielile și demersurile juridice făcute/întreprinse de avocat A. în numele său.

Cu referire la noua acțiune civilă introdusă în 2013 în numele său, partea civilă a susținut că urma să îi plătească suspectei A. - în calitate de avocat, restul de onorariu sau onorariul care i se cuvenea, însă ulterior, fără a preciza o dată, sub condiția însă ca aceasta să întreprindă ceva demersuri în această nouă acțiune civilă, având în vedere că în celelalte acțiuni civile nu avusese câștig de cauză.

În privința aspectelor disputate, suspecta A. a invocat în declarația dată și a depus ulterior în cauză, exemplarul duplicat al Contractului de asistență juridică nr. x/21 februarie 2012 pretins a fi fost încheiat cu B. în calitate de client, contract care stipula: declararea căilor de atac în Dosarul civil nr. x/2010, promovarea unei noi acțiuni pe drepturi reale și fixa un onorariu în sumă totală de 15.000 U.S.D. fără T.V.A., sumă ce era stipulat că urma a fi încasată din cauțiunea judiciară consemnată în Dosarul civil x/2010

În plus, tot cu privire la onorarii - suspecta A. s-a prevalat și de o înțelegere verbală cu numitul B., arătând că după ce acesta i-a achitat cu titlu de onorariu doar suma de 2000 U.S.D. în anul 2010, în contextul relațiilor avocat - client derulate în continuare, în cursul anului 2012 - personal și telefonic B. și-a dat acordul pentru ca ea să ridice și să își rețină din cauțiunea judiciară consemnată la C.E.C., onorariile restante, susținând însă că nu au încheiat nici un document scris cu privire la această înțelegere și nici nu au stipulat vreun termen de plată, suspecta invocând totodată și reglementările legale privitoare la dreptul de retenție al avocatului asupra bunurilor debitorului în privința onorariului neplătit.

Ulterior, suspecta s-a prevalat de dreptul la tăcere, fără a mai da declarații în cauză.

Având în vedere cele de mai sus, în deslușirea raporturilor dintre părți, prin prisma aspectelor divergente reclamate și în relație cu probele administrate în cauză s-au constatat următoarele:

Între suspecta A. și partea civilă B., relația profesională avocat - client a continuat în mod cert și pe parcursul anilor 2012 și 2013, după respingerea în primă instanță a acțiunii civile în pretenții promovate în baza Contractului de asistență juridică nr. x/14 octombrie 2010, prin Sentința civilă nr. 258/C/2012 a Tribunalului Bihor pronunțată la data de 10 februarie 2012 în Dosarul civil nr. x/2010 și au constat în:

- promovarea de către avocat A. în numele reclamantului B. a căilor de atac în Dosarul civil nr. x/2010 al Tribunalului Bihor - apel și recurs;

- cererea de restituire a cauțiunii din data de 26 martie 2013 și de ridicare a cauțiunii depuse în Dosarul civil nr. x/2010 al Tribunalului Bihor;

- introducerea unei noi acțiuni civile în constatare, la data de 22 martie 2013, împotriva pârâților din acțiunea inițială - Dosar civil nr. x/2013 al Tribunalului Bihor.

S-a reținut că demersurile judiciare susmenționate nu pot fi circumscrise Contractului de asistență juridică nr. x/21 februarie 2012 denunțat de partea civilă B. și probat ca fiind fals în ceea ce privește semnătura acestuia în calitate de client și în concret, nici Contractului de asistență juridică nr. x/14 octombrie 2010, întrucât obiectul acestuia l-a constituit redactarea și semnarea acțiunii inițiale în pretenții cu privire la suma de 482.050 U.S.D. cu dobânda, respectiv asistare, reprezentare, redactare și semnare acte, cereri necesare soluționării cauzei, plus acțiunea pentru înființarea sechestrului judiciar.

Continuarea acestor demersuri juridice și acțiuni civile în instanță s-a reținut că este probată însă în speță de declarația suspectei, parțial și de declarația părții civile care - deși a negat că activitățile respective au fost efectuate cu acordul și în interesul său, s-a observat că nu a reziliat înțelegerile avute cu suspecta în calitate de avocat, a avut cunoștință de demersurile întreprinse de aceasta în numele lui și și-a dat acordul, respectiv i-a solicitat să le continue (sens în care este de reținut spre exp. faptul că a semnat personal Cererea nr. 63/31 august 2012 înregistrată la data de 3 septembrie 2012 la Primăria orașului Nucet pentru Dosarul civil nr. x/2010 care se afla la judecată în apel, la acel moment, la Curtea de Apel Oradea).

În același sens, au fost reținute declarațiile martorilor audiați în cauză - martora D. - în principal, care a confirmat poziția suspectei privitoare la demersurile juridice întreprinse pentru client în baza înțelegerilor verbale dintre ei și trebuie avute în vedere totodată și actele efectuate/depuse de A. în numele clientului său și prezentarea acesteia la ședințele de judecată în fața instanțelor de judecată, conform actelor și lucrărilor din acele dosare (în acest sens, încheierile de ședință din dosarele civile).

În privința aspectelor legate de cauțiunea consemnată la C.E.C. în Dosarul civil nr. x/2010 al Tribunalului Bihor, s-a reținut că poziția părților este pe deplin concordantă în ceea ce privește formularea cererii de restituire din data de 26 martie 2013, sens în care ambii au invocat un acord în acest sens, materializat prin introducerea de către avocat a cererii de restituire la instanța de judecată în numele clientului său.

În ceea ce privește ridicarea sumei de bani în numerar de la C.E.C. în baza originalului recipisei de consemnare nr. x/1/26 noiembrie 2010 la data de 1 octombrie 2013, de către suspectă - din probele administrate în cauză rezultă că poziția părții civile B. - care susține că nu a împuternicit-o pe suspecta A. să ridice originalul recipisei de consemnare și cauțiunea în numerar de la C., a fost contrazisă de probele administrate în cauză, din care rezultă următoarele: în mod indubitabil cum s-a arătat, între părți s-a convenit formularea cererii de restituire cauțiunii; în calitate de mandatar al clientului său B., suspecta a întreprins astfel toate demersurile necesare în vederea restituirii și ridicării sumei de bani consemnate drept cauțiune, în condițiile în care clientul B. se afla în America, iar mama acestuia nu avea procură specială în acest sens; din dispozitivul încheierii nr. 170/31 mai 2013 rezultă că acesta conține mențiuni exprese de restituire doar cu referire la cauțiune, nu și cu privire la restituirea originalului recipisei de consemnare, în baza căruia urma a se ridica suma de bani consemnată la C.E.C.; totodată, suspecta - în calitate de avocat al reclamantului B. avea la Dosarul civil nr. x/2010 al Tribunalului Bihor privind sechestrul judiciar, împuternicire avocațială în baza Contractului de asistență juridică nr. x/14 octombrie 2010 în calitate de mandatar al clientului său B..

De asemenea, s-a mai reținut în acest sens, declarațiile martorei E. și a martorei F. care s-au deplasat la biroul avocațial al numitei A., de mai multe ori, în anul 2013, întrucât E. fusese trimisă de fiul ei pentru a ridica o sumă mare de bani de la avocat, pe de o parte, iar pe de altă parte este de reținut și mesajul email din octombrie 2013 al părții civile B. adresat suspectei, care conține referiri exprese din care rezultă că partea civilă știa că banii de cauțiune au fost ridicați de aceasta.

În consecință, împrejurarea acordului părții civile pentru ridicarea sumei de bani de la C.E.C. de către suspectă a fost confirmată în baza probelor anterior expuse.

În continuare, în privința reținerii sumei de bani din cauțiune cu titlu de onorariu, respectiv a onorariilor stabilite, datorate și neplătite, este de remarcat că din punct de vedere probant - dincolo de contractul fals invocat de suspectă (în care sunt stabilite și onorarii și modalitatea de plată și care va fi analizat în secțiunea următoare), s-a reținut că în speță există doar declarațiile suspectei A. și ale părții civile B., declarații din cuprinsul cărora rezultă atât că poziția celor două părți este complet divergentă în acest sens, dar și că în propriile lor declarații, aceștia se contrazic.

Astfel, s-a constatat că suspecta A. a afirmat existența acordului verbal al părții civile B. în calitate de client, în cadrul discuțiilor pe care le-au purtat în acest sens legat de onorarii (fără a preciza suma), invocând însă și un drept de retenție în acest sens, în timp ce partea civilă B. constant a negat existența unui atare acord, reclamând prejudiciul material care i s-a cauzat de către suspectă - după cum s-a arătat mai sus.

În plus, în mesajul trimis prin mail în octombrie 2013 suspectei, după ridicarea sumei de la C., partea civilă face referire la plata ulterioară a onorariului (fără a menționa suma), conținutul său circumscriind poziția părții civile în contextul discuțiilor și disputelor existente deja între părți.

În privința acestei împrejurări esențiale în cauză a onorariilor și a acordului părții civile pentru reținerea unei sume de bani din cauțiune în acest sens de către suspectă, s-a reținut că în cauză nu mai există decât declarația martorei D. - colaboratoarea suspectei A., martoră care a arătat că are cunoștință despre împrejurarea în discuție de la suspecta A. la cabinetul căreia lucra în perioada de referință, fără însă a percepe în mod direct și personal înțelegerile dintre părți și - respectiv, declarațiile martorelor F. și G. care au susținut poziția părții civile B., infirmând existența unei atari înțelegeri cu privire la cauțiune, martorele precizând însă că tot ce știu se bazează pe cele relatate de B. sau mama acestuia E., ele necunoscând personal aspecte referitoare la înțelegerile concrete dintre A. și B. în acest sens.

Cealaltă martoră care ar fi putut înlătura dubiile în această privință, furnizând elemente de fapt concrete privind înțelegerea dintre părți în ceea ce privește onorariile stabilite/restante și reținerea unei sume de bani cu acest titlu din cauțiune - H., care se afla la cabinetul suspectei în perioada în discuție și cu care partea civilă B. a recunoscut că a discutat în mod frecvent privitor la situația acțiunilor sale civile, s-a prevalat pe parcursul urmăririi penale de dreptul de a refuza să dea declarații în cauză, în calitate de fiică a suspectei A..

În consecință, față de cele mai sus expuse, fără a reține existența contractului de asistență juridică din anul 2012 invocat de suspectă - în sens de instrumentum probationem, în baza probelor mai sus expuse, evaluate și coroborate, procurorul a apreciat că - în mod cert s-a probat că între părți au existat discuții punctuale, materializate în înțelegeri sub forma unor acorduri verbale cu privire la aspectele concrete legate de activitățile care au presupus asigurarea asistenței juridice a clientului B. din partea avocatului A., în perioada 2012 - 2013, în baza obligațiilor de diligență asumate de aceasta, în condițiile în care în perioada menționată susnumitul se afla în S.U.A., iar relațiile avocat - client dintre aceștia au continuat prin activitățile judiciare susmenționate desfășurate de avocat A. pentru clientul B..

Aceste acorduri verbale s-a apreciat că se circumscriu încheierii unor acte juridice între părți în sens de negotium, ca manifestare de voință a părților și care - în relația dintre avocat - client, prin excepție, sunt permise de lege, în condițiile în care, potrivit statului profesiei de avocat adoptat în baza Legii nr. 51/1995, este validată, prin excepție, încheierea contractului de asistență juridică în formă verbală (art. 126 din statutul profesiei de avocat, la data în speță), de reținut fiind și împrejurările că B. este cetățean american și că prezența sa în țară, în perioada de referință, a fost sporadică, rezultând ulterior că încheierea contractului de asistență juridică în forma scrisă - cerută de lege ad probationem nu a mai fost posibilă din cauza neînțelegerilor care au survenit pe parcurs între părți cu privire la onorarii.

Prin urmare, s-a constatat în cauză că - deși nu se poate afirma dincolo de orice îndoială un atare acord între părți sau limitele lui, cu privire la onorariile de plată sau onorariile restante, respectiv modalitatea de plată, acesta însă nici nu poate fi negat cu valoare de certitudine, în contextul multiplelor acorduri verbale dintre părți, pe parcursul perioadei 2012 - 2013, înțelese ca acte juridice în sens de negotium, după cum s-a arătat mai sus, având în vedere ansamblul probator administrat în cauză, care - așa cum s-a precizat deja, dovedește existența unor relații profesionale de tip avocat - client între părți, în mod continuu, inclusiv ulterior anului 2012, în baza acordurilor verbale dintre aceștia, în condițiile declarării de către suspectă a căilor de atac în acțiunea în pretenții, precum și a promovării de către aceasta în numele clientului său inclusiv a unei noi acțiuni civile în instanță, care nu era stipulată în cuprinsul contractului de asistență juridică inițial încheiat în anul 2010 și în condițiile în care partea civilă B., înafara avansului de onorariu din 14 octombrie 2010, nu a mai achitat nici o sumă de bani cu acest titlu suspectei A..

În consecință, în temeiul tuturor considerentelor reținute în prezenta cauză, procurorul a conchis că - din punct de vedere a legii penale se conturează în speță un dubiu cu privire la împrejurarea esențială în cauza pendinte - aceea a onorariilor și a acordului părții civile cu privire la reținerea de către suspectă a unei sume de bani din cauțiunea ridicată de la C. cu titlu de onorariu (independent de contractul nr. x/2012, și - independent de cuantumul sumei, care chiar dacă pentru demersurile judiciare din 2012 - 2013 nu poate fi determinat în concret, pentru perioada 2010 - 2012 însă poate fi circumscris cel puțin onorariului restant datorat suspectei în baza Contractului de asistență juridică nr. x/14 octombrie 2010).

Întrucât, potrivit normelor legii procesual penale derivate din materia principiului prezumției de nevinovăție - ca drept fundamental, acest dubiu va fi interpretat în favoarea suspectei, s-a apreciat astfel că nu se poate reține în speță, săvârșirea de către aceasta a unei fapte prevăzute de legea penală sau cu forma de vinovăție cerută de lege, cu referire la împrejurarea în discuție, indiferent de încadrarea juridică a faptei în vreuna dintre infracțiunile contra patrimoniului reglementate de C. pen. - înșelăciune, abuz de încredere, furt ori gestiune frauduloasă, nefiind dovedite din această perspectivă elemente de tipicitate juridică obiectivă sau subiectivă a faptelor susmenționate și care să poată să fie circumscrise sferei ilicitului penal, potrivit legii, concluzie în raport de care s-a dispus clasarea cauzei față de suspectă, respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea de furt, a cererii de disjungere a cauzei, precum și a celei de luare a măsurilor asiguratorii - formulate de partea civilă.

Caracterul fals al contractului de asistență juridică nr. x/21 februarie 2012 s-a constat că a fost dovedit în mod indubitabil în baza probelor administrate în cauză, stabilindu-se astfel pe bază de probe științifice: constatarea tehnico - științifică, respectiv expertiza criminalistică efectuate în cauză, că semnătura de pe contract nu aparține părții civile B. - în calitate de client, fiind contrafăcută prin copiere, utilizându-se ca model semnătura clientului B. de pe Contractul de asistență juridică nr. x/14 octombrie 2010 încheiat între părți și necontestat.

Din același mijloc științific de probă - Raportul de expertiza criminalistică nr. 86/2015 al L.I.E.C. Timișoara a rezultat și faptul că - întrucât semnătura în litigiu este o reproducere (o copie a unei semnături), aceasta nu poate forma obiectul identificării persoanei după semnătură, deoarece potrivit standardelor internaționale de calitate și a procedurilor specifice de lucru, expertiza scrisului și a semnăturilor este permisă doar cu privire la scrisul/semnăturile existente în original și, în consecință, în absența exemplarului original (a exemplarului 1, semnat în mod nemijlocit cu un instrument scriptural convențional - stilou, pix, creion, etc.), nu se poate proceda la efectuarea expertizei cu privire la stabilirea autorului grafic al semnăturii în litigiu.

Mai mult, experții au arătat că - având în vedere faptul că s-a demonstrat că semnătura în litigiu este contrafăcută prin copiere, chiar și în situația în care ar exista exemplarul original al actului în litigiu, nu s-ar putea ajunge la un rezultat de identificare a autorului grafic al semnăturii, întrucât în cazul semnăturilor copiate nu sunt reproduse caracteristicile identificatoare ale grafismelor proprii ale plastografului, în privința copierii constatându-se în speță că suprapunerea celor două semnături susmenționate este aproape totală, iar elemente individuale de grafisme proprii nu au fost relevate, pentru a se putea determina autorul contrafacerii subscrierii.

În consecință, din această perspectivă, s-a reținut că obiecțiile suspectei - prin expert parte recomandat, cu privire la constatările și concluziile Raportului de expertiză nr. 86/2015 sunt nefondate, fiind de remarcat următoarele: proba falsului prin expertiză s-a făcut în speță acord cu mențiunile arătate de L.I.E.C. în cuprinsul Adresei nr. 310/2014 - anterior expusă; semnătura în litigiu a fost executată prin intermediul proprietăților autocopiative ale colii formularului special; în plus, în privința tehnicii concrete de lucru - despre care s-a susținut că nu a fost indicată în raport, se constată că nu are relevanță analiza exemplarului 1 a Contractului din 2012 sau a Contractului din 2010, întrucât nu de pe acest contract a fost copiată semnătura în litigiu, ci având ca model semnătura de pe acest contract, iar ca posibilă tehnică de contrafacere semnătura model putea fi obținută prin diverse metode și tehnici moderne de copiere (xerox, scanner etc.), după care să fie aplicată pe formularul tipizat. Totodată, s-a reținut că, concluziile expertului - parte cu privire la compararea semnăturii în litigiu cu o altă semnătură a numitului B. nu sunt pertinente în speță și nu sunt de natură să infirme constatările științifice și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză susmenționat, în privința căruia se constată că are caracter complet și este concludent, astfel că probele solicitate în acest sens de către suspectă au fost respinse motivat, pe parcursul urmăririi penale.

În consecință, având în vedere însă limitele probei științifice astfel administrate, în contextul în care actul este fals în privința autenticității semnăturii clientului, stabilirea autorului falsului se subsumează evaluării de către organul judiciar a celorlalte mijloace de probă administrate în cauză, sens în care s-a reținut că există doar declarațiile suspectei și ale părții civile, declarații care sunt contradictorii.

Astfel, după ce a dat inițial o declarație în cauză, în care a invocat încheierea și semnarea acestui contract, în cursul anului 2012, sens în care ulterior a și depus la dosar exemplarul duplicat al înscrisului, după extinderea urmăririi penale față de aceasta pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, suspecta s-a prevalat de dreptul la tăcere, însă a contestat atât raportul de constatare tehnico - științifică, cât și Raportul de expertiză criminalistică nr. 86/2015 întocmit de L.I.E.C. Timișoara, în ceea ce privește constatările legate de caracterul fals al semnăturii în litigiu.

În același timp, partea civilă B. a negat constant existența și încheierea acestui contract de asistență juridică.

Înafara acestor declarații, s-a reținut că în legătură cu actul în litigiu, martora D. a declarat că nu cunoaște nimic în privința încheierii sau semnării lui, precizând faptul că nu-i aparține scrisul de completare din cuprinsul înscrisului și nici de pe factura și chitanța nr. 809/16 decembrie 2013 prin care s-a justificat încasarea sumei totale de 60.104,64 RON ca onorariu.

Martora H. prezentă la cabinetul suspectei A. și cu care partea civilă B. a recunoscut că a discutat în mod frecvent privitor la situația acțiunilor sale civile și care ar fi putut lămuri aspecte esențiale privind actul în litigiu și factura emisă în baza acestuia, s-a prevalat pe parcursul urmăririi penale de dreptul de a refuza să dea declarații în cauză, în calitate de fiică a suspectei A..

S-a menționat că primul exemplar al actului în litigiu - înscris tipizat, pe coală autocopiantă, nu a fost identificat, întrucât partea civilă a negat că i-ar fi fost înmânat un atare act în calitate de client, câtă vreme l-a denunțat ca fals, iar suspecta s-a prevalat în speță doar de exemplarul duplicat - care rămâne în posesia avocatului, împrejurare care însă nu afectează constatările expertizei cu privire la semnătura de pe înscris.

În consecință, față de cele mai sus expuse, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, procurorul de caz a apreciat că pot fi decelate în speță indicii, respectiv suspiciuni cu privire la suspecta A., în legătură cu infracțiunea de fals susmenționată, fie în calitate de posibil autor al falsului, fie în calitate de posibil instigator la această infracțiune, corelativ cu uzul de fals, în condițiile în care - în calitate de avocat, în mod just s-ar putea susține că susnumita justifica un interes în ceea ce privește falsificarea contractului de asistență juridică susmenționat.

S-a apreciat că pentru a subzista însă infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată din punct de vedere a elementului material trebuie avut în vedere că este necesar să se probeze, față de modalitatea normativă reținută în speță, falsificarea înscrisului prin contrafacerea subscrierii, respectiv împrejurarea că suspecta este cea care a săvârșit falsul, prin copierea semnăturii sau că a desfășurat acțiuni de determinare a altei persoane să comită falsul în această modalitate, folosindu-se ulterior, cu știință, de actul fals.

În această privință, s-a remarcat că în practica instanței supreme s-a arătat că - prezumția de nevinovăție înscrisă legislativ ca regulă de bază a procesului penal se constituie ca un drept distinct al fiecărei persoane de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă; regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, iar înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure și chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii iar alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu mai există și totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție" (Î. C. civ..J., secția penală, Decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007).

În același sens, s-a mai arătat în jurisprudență că orice faptă penală trebuie dovedită cu probe sigure, credibile, nefiind permis în cadrul unui proces echitabil, condamnarea unei persoane doar pe baza unor probe mai puțin relevante și a unor deducții logice (C.A.Timișoara, Decizia penală nr. 337/24 martie 2008, nepublicată).

Având în vedere considerentele teoretice expuse s-a apreciat că în speță, suspiciunile și indiciile sus arătate conturate în privința suspectei, nu s-au materializat în probe certe, decisive și sigure, care - dincolo de orice îndoială rezonabilă, ca și criteriu de apreciere a vinovăției unei persoane, să poată conduce în mod necesar și indubitabil la înfrângerea principiului prezumției de nevinovăție ca drept fundamental prevăzut de lege și care să permită a concluziona că, fără îndoială, suspecta este cea care a falsificat înscrisul, sau respectiv a instigat autorul la comiterea falsului, de care ulterior s-a folosit.

În această privință s-a remarcat în primul rând că, potrivit legii și circumstanțelor cauzei, tăcerea suspectei nu poate fi interpretată în defavoarea sa; totodată s-a remarcat în plus că autorul falsului prin copierea semnăturii nu poate fi determinat pe bază de probe științifice, iar din probele administrate nu poate să fie determinată în concret și în mod cert nici data săvârșirii faptei, nici împrejurările comiterii acesteia, ori persoana care a completat formularul, cu atât mai mult cu cât există doar declarația inițială a suspectei care susține că actul în litigiu nu a fost semnat de către cel care figurează ca și client concomitent cu momentul în care ea a semnat actul, invocând un decalaj temporal în acest sens, clientul fiind în S.U.A. Mai mult, martora H. - ca martor esențial în cauză, a refuzat să dea declarații în cursul urmăririi penale, în baza dreptului conferit de lege, constatându-se astfel că alte probe în cauză nu există și nici nu se întrevăd pentru a putea stabili autorul infracțiunii, astfel încât - în baza tuturor considerentelor arătate concluzionăm că dubiile astfel conturate în speță, profită suspectei potrivit principiului in dubio pro reo, constatându-se astfel că nu există probe certe, decisive și sigure de vinovăție, în sensul că aceasta a săvârșit infracțiunea, fie ca posibil autor sau instigator și corelativ, în mod cert nu se poate proba nici o altă posibilă infracțiune în legătură cu folosirea actului fals de către suspectă, în contextul și a relațiilor fluctuante dintre părți - anterior descrise în cauză, astfel încât s-a dispus clasarea cauzei față de suspecta A..

În baza argumentelor reținute s-a apreciat că nu se impune disjungerea cauzei în vederea identificării autorului, întrucât după cum s-a arătat s-a reținut un dubiu în speță în ceea ce o privește pe suspectă cu referire la comiterea faptei, pe de o parte, și în plus, în orice condiții, se constată că nu s-ar putea ajunge la un rezultat de identificare a autorului grafic al semnăturii contrafăcute prin copiere, față de limitele probei științifice în acest sens, anterior relevate și în raport de inexistența și imposibilitatea administrării altor probe în cauză.

Față de cele de mai sus, întrucât proba falsului a fost făcută în speță cu privire la Contractul de asistență juridică nr. x/21 februarie 2012 ca act juridic, materializat în speță prin exemplarul duplicat care are însă aceeași forță probantă ca și primul exemplar față de particularitățile formularului, s-a apreciat că se impune înlăturarea înscrisului din circuitul juridic civil, prin desființarea sa totală, inclusiv ca prim exemplar al actului, precum și a actelor subsecvente - factura și chitanța nr. x/2013 emise de cabinet A. în baza contractului nr. x/2012, pentru încasarea sumei totale de 60.122,64 RON cu titlu de onorariu, sens în a fost sesizat judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Oradea cu propunere corespunzătoare în conformitate cu disp. art. 5491 C. proc. pen.

Analizând cererea formulată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul curții de apel a constatat următoarele:

Astfel, s-a reținut că față de intimata A. s-a dispus prin ordonanța din 20 martie 2017 dată în dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, printre altele, clasarea în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen. sub aspectul comiterii infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 C. pen.

S-a mai reținut că probele administrate în faza de urmărire penală demonstrează că semnătura de pe contract nu aparține părții civile B., în calitate de client, fiind contrafăcută prin copiere, utilizându-se ca model semnătura clientului B. de pe contractul de asistență juridică nr. x/14 octombrie 2010 încheiat între părți și necontestat. Acest fapt conduce în opinia parchetului la dovedirea în mod indubitabil în baza probelor administrate în cauză, stabilindu-se astfel pe bază de probe științifice - constatarea tehnico - științifică, respectiv expertiza criminalistică - a caracterului fals al contractului de asistență juridică nr. x/21 februarie 2012.

De asemenea, s-a arătat că raportul de expertiza criminalistică nr. 86/2015 al L.I.E.C. Timișoara concluzionează că semnătura în litigiu este o reproducere (o copie a unei semnături), aceasta nu poate forma obiectul identificării persoanei după semnătură, deoarece potrivit standardelor internaționale de calitate și a procedurilor specifice de lucru, expertiza scrisului și a semnăturilor este permisă doar cu privire la scrisul/semnăturile existente în original și, în consecință, în absența exemplarului original (a exemplarului 1, semnat în mod nemijlocit cu un instrument scriptural convențional - stilou, pix, creion, etc.), nu se poate proceda la efectuarea expertizei cu privire la stabilirea autorului grafic al semnăturii în litigiu. Mai mult, s-a reținut că experții au arătat că - având în vedere faptul că s-a demonstrat că semnătura în litigiu este contrafăcută prin copiere, chiar și în situația în care ar exista exemplarul original al actului în litigiu, nu s-ar putea ajunge la un rezultat de identificare a autorului grafic al semnăturii, întrucât în cazul semnăturilor copiate nu sunt reproduse caracteristicile identificatoare ale grafismelor proprii ale plastografului, în privința copierii constatându-se în speță că suprapunerea celor două semnături susmenționate este aproape totală, iar elemente individuale de grafisme proprii nu au fost relevate, pentru a se putea determina autorul contrafacerii subscrierii.

Deopotrivă, s-a arătat că probațiunea testimonială administrată în cauză nu a oferit elemente pe baza cărora să se poată susține dincolo de orice dubiu rezonabil că intimata A. este cea care ar fi executat în fals acea semnătură. Martora D. a declarat că nu cunoaște nimic în legătură cu actul în litigiu, scrisul de completare a acestuia sau de pe factura și chitanța nr. 809/16 decembrie 2013 prin care s-a justificat încasarea sumei totale de 60.104,64 RON cu titlu de onorariu avocațial. Partea civilă B. a negat constant existența și încheierea contractului de asistență juridică.

Astfel, s-a constatat că pe baza acestei probațiuni, parchetul a concluzionat că suspiciunile și indiciile conturate în privința intimatei, bazate pe interesul pe care aceasta l-ar avea (obținerea onorariului avocațial), nu s-au materializat în probe certe, decisive și sigure, care, dincolo de orice îndoială rezonabilă să poată conduce în mod necesar și indubitabil la înfrângerea principiului prezumției de nevinovăție ca drept fundamental prevăzut de lege și care să permită concluzia că, fără îndoială, aceasta este cea care a falsificat înscrisul, sau respectiv a instigat autorul la comiterea falsului, de care ulterior s-a folosit.

Văzând temeiul soluției de clasare - art. 16 lit. c) C. proc. pen. - judecătorul de cameră preliminară din cadrul curții de apel a reținut că acesta presupune să existe o faptă care să întrunească toate condițiile infracțiunii - tipicitate, antijuridicitate și imputabilitate - dar probațiunea administrată nu dovedește că suspectul/inculpatul față de care s-au efectuat cercetările a comis-o.

O astfel de soluție s-a apreciat că impune continuarea cercetărilor pentru identificarea autorului și a eventualilor participanți în vederea tragerii la răspundere penală. Faptul că în raportul de expertiză se arată că prin acest mijloc de probă nu se poate stabili cine a realizat semnătura respectivă nu constituie un impediment, acesta putând fi stabilit prin alte mijloace probatorii ca de exemplu probe testimoniale.

De aceea s-a considerat că solicitarea parchetului în raport de soluția dispusă și de argumentele expuse mai sus apare ca inoportună, prematură, la acest moment.

Împotriva acestei hotărâri au formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și contestatorul B., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 2 aprilie 2018, sub nr. 345/35/2017.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și contestatorul B. au solicitat admiterea contestației în sensul desființării contractului de asistență juridică nr. x/2012, precum și a facturii și chitanței nr. x/2013, întrucât sunt acte întocmite în fals.

La termenul din data de 30 mai 2018, intimata A. a invocat excepția inadmisibilității contestației formulate de parchet și contestator. În acest sens, a arătat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a depus contestația la data de 15 martie 2018, fără a fi motivată, motivele contestației fiind înregistrate la data de 28 martie 2018 cu încălcarea termenului prevăzut de art. 5491alin. (6) C. proc. pen. or, pentru parchet, termenul de 3 zile în care putea fi formulată contestația curgea de la data pronunțării hotărârii atacate. În ceea ce îl privește pe contestatorul B., a solicitat să se observe că, de la momentul comunicării încheierii pronunțate, nici personal și nici prin apărător, contestatorul nu a făcut nicio completare sau precizare a motivelor contestației, în termenul de 3 zile prevăzut de lege.

Analizând cu prioritate excepția invocată, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală reține că, potrivit dispozițiilor art. 5491alin. (6) C. proc. pen., termenul de 3 zile în care se poate formula contestație curge de la comunicarea hotărârii. Contestația nemotivată este inadmisibilă.

Se constată că încheierea nr. 46/ C. pen./2017 din data de 24 noiembrie 2017, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la data de 13 martie 2018, respectiv contestatorului B. la data de 15 martie 2018, iar contestațiile au fost înregistrate la data de 15 martie 2018, respectiv la data de 27 noiembrie 2017, așadar cu respectarea termenului de 3 zile prevăzut de dispozițiile legale anterior menționate.

În ceea ce privește critica intimatei referitoare la termenul în care se poate face motivarea contestației se observă că în C. proc. pen. nu se prevede un termen înăuntrul căruia să se procedeze la motivarea contestației, ci este sancționată cu inadmisibilitate doar contestația nemotivată.

Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că această dispoziție avea sens în economia reglementării inițiale, anterior Deciziei nr. 166/2015 pronunțată de Curtea Constituțională, care a constatat, printre altele, că dispozițiile art. 5491alin. (5) C. proc. pen. (în numerotarea inițială) sunt neconstituționale. Ulterior acestei decizii, textul de lege amintit a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, prevăzându-se faptul că judecătorul de cameră preliminară se pronunță prin încheiere, în ședință publică, după ascultarea procurorului și a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, dacă sunt prezente. Așadar, potrivit reglementării actuale, procedura fiind contradictorie pot fi arătate motivele contestație chiar și oral.

Dispoziție privitoare la obligativitatea motivării contestației, sub sancțiunea inadmisibilității, aveau sens în reglementarea inițială, întrucât judecarea contestației avea loc. fără participarea procurorului și a persoanelor interesate, astfel încât nu s-ar fi putut cunoaște care ar fi fost criticile contestatorilor dacă nu era motivată contestația.

Față de acestea, judecătorul de cameră preliminară al Înaltei Curți consideră că nemotivarea în termenul de 3 zile a contestației nu atrage inadmisibilitatea contestației.

Examinând contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și contestatorul B., în baza actelor și lucrărilor din dosar și în raport cu criticile invocate, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt întemeiate, urmând a fi admise, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 5491alin. (1) din C. proc. pen., "în cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară și sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a desființării unui înscris, ordonanța de clasare sau, după caz, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoțită de dosarul cauzei, se înaintează instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanța de renunțare la urmărire penală".

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte are în vedere că sesizarea formulată în temeiul art. 5491 C. proc. pen. are ca obiect desființarea unui înscris în sensul de instrumentum probationes, nu în sensul de negotium al cărui caracter fals sau nu a fost disputat în faza urmăririi penale.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. d) din C. proc. pen., ordonanța de clasare cuprinde și dispoziții privind sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris. În speță, prin ordonanța din data de 20 martie 2017, emisă în Dosarul nr. x/2014 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Oradea cu propunerea de desființare totală a următoarelor înscrisuri false: contractul de asistență juridică nr. x/21 februarie 2012, factura și chitanța nr. x/16 decembrie 2013. Această ordonanță reprezintă actul prin care judecătorul de cameră preliminară a fost sesizat, propunerea de desființare a înscrisului trebuind să-și găsească un fundament probator în dosarul de urmărire penală, ca punct de pornire pe baza căruia judecătorul de cameră preliminară, în procedură contradictorie, poate soluționa sesizarea, administrând, fie din oficiu, fie la cererea părților, probele necesare pentru stabilirea caracterului fals sau nu al înscrisului a cărui desființare este solicitată.

Pentru a se proceda la desființarea unui înscris este necesar ca, din datele existente, să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la ipoteza în care acesta este urmarea comiterii unei fapte de fals, cu privire la care s-a dispus soluția clasării.

Dispozițiile procedural penale impun judecătorului să efectueze verificări în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror înscrisuri noi prezentate de părți.

În acest context, judecătorul de cameră preliminară, statuând asupra fondului cauzei, urmează a pronunța o hotărâre prin care admite ori respinge sesizarea formulată de procuror, pornind de la probatoriul administrat în faza de urmărire penală a procesului cu privire la caracterul fals al înscrisului aflat în dosarul de urmărire penală ce a fost înaintat instanței, probatoriu eventual completat prin probele administrate din oficiu sau la cererea părților din procesul penal sau a altor persoane interesate, citate în cauză.

În speță se reține că, între clien