ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1801/2017

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.07.2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Spitalul Clinic de Ortopedie Traumatologie și TBC

Osteoarticular "Foișor", la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând contravaloare prejudiciului moral

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în perioada 26.04.1994-26.09.2009 a fost internat în spital, unde a suferit numeroase intervenții chirurgicale în urma cărora i-a fost afectată integritatea fizică și morală cu consecința unor dureri fizice datorate tratamentelor și intervențiilor chirurgicale, leziuni, etc, cu sechele în plan sexual, prin incapacitatea de a procrea în mod normal, alterarea aspectului fizic, cu repercusiuni în plan social, împiedicarea îmbogățirii spirituale și participării la activități de divertisment.

Reclamantul a mai susținut ca aceste prejudicii au fost create prin implantarea în data de 26.04.1994 a unei proteze cimentate care s-a infectat după 2 săptămâni, în ianuarie Î995 i-a fost extrasă proteza, iar în ianuarie 1998 i s-a implantat altă proteză și din cauza extragerii primei proteze, a rămas tară cap femural la șoldul stâng, suferind mai multe luxații.

În anui 2000, i-a fost implantată o proteză la șoldul drept necimentată, în anul 2003 i s-a schimbat proteza de la șoldul stâng, iar în anul 2009, i s-a schimbat proteza de sold necimentată, montată în 1994, în toată perioada suferind 10 intervenții chirurgicale, fund imobilizat în aparatul gipsat, având în prezent dureri foarte mari la picioare, coloana vertebrală, datorate intervențiilor chirurgicale repetate.

Prin încheierea din data de 12.11.2015, Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a înaintat cauza la o secție civilă, constatând că secția sesizată nu este competentă funcționai, cauza fiind înregistrată la secția a V-a civilă, în data de 25.01.2016.

Pârâtul Spitalul Clinic de Ortopedie Traumatologie și TBC Osteoaiticular"Foisor" a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția autorității de lucru judecat față de pronunțarea sentinței civile irevocabile nr. 2086 din 29 noiembrie 2013, a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 297 din 10 martie 2016, Tribunalul București a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Spitalul Clinic de Ortopedie Traumatologie și TBC Osteoarticular" Foișor", ca prescrisă.

Prin decizia nr. 832A din data de 8 noiembrie 2016, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 297 din 10 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Spitalul Clinic de Ortopedie Traumatologie și TBC Osteoarticular "Foișor".

Împotriva deciziei curții de apel a formulat recurs reclamantui A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 10.02.2017 și repartizat Completului filtru nr. 10 (CF 10).

Prin rezoluția completului de filtru din 14 februarie 2017, a fost dispusă comunicarea către intimatul Spitalul Clinic de Ortopedie Traumatologie și TBC Osteoarticular Foișor, a cererii de recurs, cu mențiunea că are dreptul de a formula întâmpinare în termen de 30 de zile de ia primire. De asemenea, î s-a pus în vedere recurentului reclamant că are obligația achitării taxei de timbru de 50 de iei, conform art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancțiunea anulării cererii.

La data de 17 februarie 2017, cererea de recurs a fost comunicată intimatului Spitalul Ciinic de Ortopedie Traumatologie și TBC Osteoarticular Foișor, conform dovezii aflate ia fila 21.

La data de 24.02.2016, intimatul Spitalul Ciinic de Ortopedie Traumatologie și TBC Osteoarticular Foișor, a formulat întâmpinare, comunicată recurentului reclamant la data de 07.03.2017, conform dovezii aflate la fila 40, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, apreciind că în mod corect instanțele de fond au aplicat și interpretat dispozițiile legale care reglementează prescripția extinctivă a acțiunii în răspundere civilă delictuală.

La data de 13.03.2017, recurentul - reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a învederat că "instanțele de fond au pronunțat hotărârile în mod discriminatoriu și nelegal".

Constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele masuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 89 din 12.02.2013, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1009 din 15.12.2016, magistratul asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 15 mai 2017, conform dovezilor aflate la filele 77 și 78 iar la data de 19 mai 2017, respectiv la data de 29 mai 2017, iar părțile au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 27 septembrie 2017, a fost admis în principiu recursul exercitat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 832/A din data de 8 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a fost acordat termen la 15 noiembrie 2017 pentru soluționarea pe fond a recursului.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a arătat următoarele:

Pe perioada cuprinsă între anii 1994 și 2009, în care a fost internat în cadrul Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor, recurentului reclamant A. i-au fost încălcate drepturile reglementate de Legea nr. 46/2003, respectiv dreptul de a fi informat în legătură cu tratamentul ce urmează să i se aplice.

Prin hotărârea Cosma contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că neimplicarea pacientului în alegerea tratamentului medical precum și inducerea acestuia în eroare prin prezentarea ca adevărate a unei împrejurări false care determină încheierea contractului de prestări servicii medicale reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenție.

Art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost preluat în reglementarea națională prin dispozițiile art. 4-12 din Legea nr. 46/2003 care garantează pacientului dreptul la informare.

De asemenea, pe perioada în care a fost internat, nu i-a fost respectat dreptul de consiliere, respectiv de a fi informat în legătură cu riscurile, beneficiile și efectele urmării tratamentului medical.

În mod greșit instanțele de fond au reținut că diagnosticul stabilit de Spitalul de Recuperare Borșa este "lipsa capului femural", de vreme ce, din conținutul biletului de ieșire din spital, rezultă că diagnosticul era de gonartroză șî spondiloză.

De asemenea, în mod greșit instanțele de fond au apreciat că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul de la care a fost produs prejudiciul, acesta începând să curgă de la momentul în care paguba a fost cunoscută

Așadar, în mod nelegal, s-a reținut că acțiunea în răspundere civilă delictuală este prescrisă.

Analizând cererea de recurs, prin prisma aspectele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, se constată că recurentul-reclamant A. nu a indicat în cuprinsul cererii de recurs incidența niciunuia dintre motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cu toate acestea, prin încheierea de admitere în principiu a recursului, completul de filtru a apreciat că aspectele de nelegalitate invocate privesc aplicarea și interpretarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor legale care reglementează începutul curgerii termenului de prescripție extînctivă a răspunderii civile delictuale, critică încadrabiîă în dispozițiile art. 488 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin urmare, prezentul recurs urmează a anaiiza criticile de nelegalitate care vizează aplicarea și interpretarea greșită de către curtea de apel a normelor de drept material care reglementează începutul curgerii termenului de prescripție extinctivă în materia răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea sunt reglementat de prevederile din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Din conținutul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantul A. nu a invocat aspecte care să vizeze încălcarea dreptului la consiliere și ia informare cu privire la consecințele tratamentului medical la care a fost suspus, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului. Ca atare, cauza juridică a cererii de chemare în judecată nu a fost determinată de încălcări aie dreptului pacientului, astfel cum acestea sunt reglementate de prevederile legale arătate, pentru a putea permite, în condiții de legalitate, instanței ierarhic superioare posibilitatea analizei aplicării și interpretării greșite a acestora, așa cum se solicită prin cererea de recurs. în caz contrar, ar fi eludate dispozițiile art. 204 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. care, deși recunosc reclamantului, din cadrul procesului civil, prerogativa de a-și modificare cererea de chemare, inclusiv sub aspectul cauzei juridice, aceasta nu poate fi efectuată decât, în limine litis, numai până la primul termen de judecată, când părțile sunt legal citate, moment procesual depășit în prezenta cauză.

Prin urmare, aspectele de nelegalitate invocate de recurentul reclamant A. legate de încălcarea dreptului la consiliere și la informare cu privire la consecințele tratamentului medical la care a fost suspus, astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, nu vor putea fi analizate în cadrul prezentei căi de atac.

Sediul materiei este reprezentat de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora:

"Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea."

Acțiunea în reparație patrimonială a daunei morale, ca și în repararea unei daune materiale, cade sub incidența prescripției extinctive, fiind prescriptibilă extinctiv. Dreptul la repararea patrimonială reprezintă, în fapt, o creanță, iar dreptul la acțiune în realizarea acesteia este prescriptibil extinctiv, conform dreptului comun (ari 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958).

În ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripției, se reține că legiuitorul român a legat începutul prescripției extinctive de nașterea dreptului la acțiune, iar nu de nașterea dreptului subiectiv material.

Se poate întâmpla însă ca data nașterii dreptului la acțiune, adică data nașterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoștință de încălcarea dreptului din momentul în care este nerespectat, contestat sau negat, însă se găsește în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acționa imediat

În toate aceste cazuri, ca și în alte cazuri, începerea prescripției extinctive îa data nașterii dreptului la acțiune, ar face ca prescripția să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă putință efectivă de a acționa pentru a-și apăra dreptul său, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor și rațiunilor care guvernează această materie.

Ca atare, au fost instituite reguli particulare privind începutul prescripției dreptului la acțiune, care să țină cont de specificul situațiilor în care se impune problema momentului de la care titularul dreptului la acțiune ar putea, efectiv, să acționeze, sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina consecințele împlinirii termenului de prescripție în acele situații deosebite, când nu se poate vorbi de pasivitate sau neglijență care să justifice stingerea, prin prescripție, a dreptului material la acțiune.

Astfel, în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deși în mod obiectiv, dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de ia data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv ia repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului ia acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, stabilind astfel că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Cu toate acestea, soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de ia data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopuriior urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru reperarea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Prin stabilirea unui moment obiectiv de la care poate începe să curgă termenul de prescripție pentru tragerea la răspundere în cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive.

Stabilirea momentului obiectiv de la care încep să curgă prescripția se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea, în felul acesta, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită să intenteze acțiunea în răspundere civilă.

Din conținutul cererii de chemare în judecată, precum și din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, reiese că faptele pretins a fi produs în patrimoniul recurentului reclamant un prejudiciu fizic și moral s-au săvârșit în perioada 1994-2009.

În ceea ce privește începerea termenului de prescripție, reclamantul a susținut că a luat cunoștință de prejudiciu și a cunoscut pe autorul faptei ilicite în anul 2015, când a fost internat în cadrul Spitalului de Recuperare Borșa.

Susținerea recurentului reclamant nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:

Reclamantul pretinde acordarea de despăgubiri pentru suferințele fizice și psihice datorate intervențiilor chirurgicale repetate la care a fost supus în perioada 1994-2009, reprezentate prin dureri fizice datorate tratamentelor și intervențiilor, leziunilor, cu sechele pe plan sexual, prin incapacitatea de a procrea în mod normal, alterarea aspectului fizic, cu repercusiuni pe pian social.

Prin chiar cererea de chemare în judecată, recurentul reclamant arată că aceste prejudicii i-au fost create prin implantarea în anul 1994 a unei proteze cimentate și care din cauza unor complicații intervenite ulterior, a necesitat intervenții chirurgicale repetate, până în 2009, când i-a fost schimbată proteza de șold necimentată, montată în anul 1994.

Reiese, așadar, că recurentul reclamant a cunoscut faptul generator de prejudicii, reprezentat de intervențiile chirurgicale repetate la care a fost supus cei mai târziu în 2009, când a avut loc ultima intervenție chirurgicală. Ca atare, nu poate fi reținută ca fiind fondată susținerea potrivit căreia momentul la care recurentul reclamant a cunoscut fapta ilicită a fost în 2015.

În ceea ce privește susținerea recurentului reclamant, potrivit căreia a cunoscut pe autorul faptei ilicite la momentul internării în cadru! Spitalului de Recuperare Borșa, și aceasta este nefondată.

Intervențiile chirurgicale efectuate în perioada 1994-2009, când a fost produs prejudiciul pretins, au fost efectuate în cadrul Spitalului Clinic de Ortopedie Foișor, așa cum reiese din înscrisuriie aflate la filele 6-7 din dosar nr. x/2015 al Tribunalului București, ceea ce exclude de piano imposibilitatea cunoașterii de către recurentul reclamant A. a celui care i-a efectuat intervențiile chirurgicale, neexistând la dosarul cauze probe din care să reiasă că respectivele intervenții chirurgicale au fost efectuate fără consimțământul pacientului.

Împrejurarea că legiuitorul a înțeles să stabilească un moment subiectiv, ulterior creării prejudiciului, de la care începe să curgă termenul de prescripție extlnctivă, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, nu poate avea ca efect transformarea instituției prescripției într-o instituție de drept civil iluzorie, care nu își mai poate atinge scopurile pentru care a fost instituită, de clarificare a raporturilor juridice.

În astfel de situații, cel păgubit este chemat a proba imposibilitatea identificării prejudiciului și a celui care răspunde de aceasta în termenul prescris de lege, în caz contrar, legiuitorul stabilind o prezumție de culpă de a. nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauza de față, recurentul reclamant A. nu a învederat împrejurări care să îl fi pus în imposibilitatea de a identifica paguba cât și pe cel răspunzător de aceasta mai înainte de momentul la care a fost internat în Spitalul de Recuperare Borșa. Susținerile acestuia în legătură cu faptul că aceste elemente le-a descoperit pe perioada cât a fost internat în cadrul Spitalului de Recuperare Borșa nu prezintă astfel de împrejurări, din actele medicale rezultând că internarea a avut ca scop efectuarea unor tratamente de recuperare medicală, și nicidecum determinarea cauzelor degradării sale fizice și stabilirea unei culpe aparatului.

În acest context, față de argumentele expuse și în raport de situația de fapt, astfel cum este relevată de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nu se poate conchide că recurentul reclamant A. nu a cunoscut paguba și pe cel chemat să răspundă de aceasta, la momentul la care a fost internat în Spitalul de Recuperare Borșa, 3 martie 2015, pentru a se reține că acesta reprezintă momentul subiectiv în raport de la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii privind răspunderea civilă delictuală.

Așadar, constatând că momentul în raport de care, cel mai târziu, a început să curgă termenul de prescripție a acțiunii împotriva pârâtului pentru recuperarea prejudiciilor create ca urmare intervențiilor chirigicale efectuate în perioada 1994-2009, a fost anul 2009, termenul de prescripție a acțiunii privind răspunderea civilă delictuală s-a împlinit în 2012. Or, cererea pendinte a fost înregistrată pe rolul instanțelor de judecată la data de 20.07.2015, conform evidențelor Ecris și a mențiunilor din fila 1 a dosarului Tribunalului București nr. x/3/2015, la peste 3 ani de momentul de la care, cel mai târziu, reclamantul trebuia și putea să cunoască atât paguba, cât și pe autorul acesteia.

Sub aspectul dreptului de acces liber la justiție, instanța de control constituțional a arătat, în mod constant, că stabilirea unor termene de prescripție nu încalcă dreptul de acces liber la justiție, consacrat de art. 21 alin. (1) din Constituție.

Astfel, instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele, nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-i facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se; efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea ioc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea unui anumit drept având drept consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire în egală măsură.

Analizând respectarea dreptului de acces ia instanță, astfel cum este reglementat și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva dispozițiilor Decretului lege nr. 167/1954, instanța de contencios european a ajuns la concluzia că termenele de prescripție instituite de actul normativ amintit nu reprezintă în sine o violare a dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenție. Aceasta întrucât, stabilirea unor termene de prescripție reprezintă o trăsătură comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, respectiv garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane îa adăpost de plângeri tardive sau pentru preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat în caz de dispariție a probelor necesare.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 832/A din data de 8 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca netbndat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 832/A din data de 8 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 334/2010 privind C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.