ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1548/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin sentința civilă nr. 1299 din 05 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea reclamantei S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că reclamanta, în calitate de proprietar al imobilului situat în București, str. Ghorghe Țițeica, sector 2, a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, pretenții evaluate la suma de 4 000 euro/lunar, cu începere de la data de 05.11.2008 și până la data de 04.11.2011, suma totală fiind de 144.000 euro.

S-au avut în vedere condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 - 999 din C. civ.

Cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe faptul că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în temeiul actului de adjudecare întocmit la data de 16.12.2004, în dosarul de executare nr. x/1999, de către executorul D.

Tribunalul a apreciat că, prin probele administrate, nu s-a probat cu certitudine că fapta ilicită, constând în ocuparea în mod abuziv, a imobilului adjudecat de către reclamantă, în intervalul menționat în cererea de chemare în judecată, poate fi reținută în sarcina pârâților și astfel a se stabili legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul suferit de către reclamantă, în mod concret prin lipsa de folosință a imobilului.

Din procesul-verbal întocmit la data de 04.11.2011, în dosarul de executare nr. x/2010, rezultă că executorul judecătoresc a declarat evacuată S.C. E. S.A., titlul executoriu fiind reprezentat de sentința comercială nr. 6085 din 16 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin care s-a admis acțiunea intentată de reclamantă, împotriva acestei pârâte. În cuprinsul acestui act, deși se menționează că, la imobil, a fost găsit numitul B., executorul judecătoresc adaugă faptul că acesta nu s-a legitimat.

Depoziția martorului F. nu oferă date clare din care să rezulte care dintre pârâți și la ce dată era prezent în imobil, pentru a se putea reține folosirea fără titlu de către pârâți a imobilului în intervalul menționat în cererea de chemare în judecată. În acest sens, s-a reținut că martorul a declarat că " a mers de mai multe ori împreună cu executorul judecătoresc la imobilul în cauză. Cu această ocazie de două ori a ieșit C. cu avocatul, spunându-ne că nu putem intra, el fiind proprietar. La sfârșitul anului 2011, am fost împreună cu poliția, jandarmii, executorul judecătoresc. A ieșit domnul B. care nu a fost de acord cu părăsirea imobilului nici măcar când s-a spart lacătul de la poartă. În final s-a reușit evacuarea acestor pârâți". Același martor a relatat că, în imobil, mai era o doamnă și că nu a mai văzut pe altcineva.

În aceeași ordine de idei, martorul G. a declarat că, în noiembrie 2011, s-a prezentat la o convocare la imobil, când, cu ajutorul unui lăcătuș, în prezența poliției și a jandarmeriei, s-a reușit intrarea în imobil, la acel moment ieșind din imobil B. și, ulterior fiul acestuia.

Așadar, în măsura în care cele două persoane audiate în cauză, în calitate de martor, au făcut declarații cu privire la executarea care a avut loc la data de 4.11.2011, unul dintre martori a susținut prezența unui pârât, iar cel de-al doilea martor, a celor doi pârâți.

Tribunalul a concluzionat că, susținerile reclamantei, în sensul că pârâtul B., fost proprietar al imobilului, a refuzat să-l elibereze până la data de 5.02.2008, moment la care s-a procedat la predarea silită a imobilului, aspect ce rezultă din cuprinsul procesului-verbal întocmit de SCPEJ H., I. & H., în dosarul de executare nr. x/2007, dar și ulterior, până la data de 04.11.2011, când a fost întocmit procesul-verbal întocmit în dosarul de executare nr. x/2010, nu au fost dovedite, acesteia revenindu-i sarcina probei.

Prin decizia civilă nr. 272/A din 26.04.2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantei, dar și al apelantului J., a anulat sentința primei instanțe și a reținut cauza spre rejudecare.

În esență, s-a reținut că hotărârea judecătorească pronunțată nu a fost motivată, obligația oricărei instanțe de judecată fiind aceea de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a soluționa cererea de chemare in judecata.

Concluzia finală a fost în sensul că, prima instanță, analizând sumar argumentele reclamantei, s-a rezumat să le considere incorecte, prin raportare la anumite dovezi concrete, omițând însă să analizeze probele esențiale ale cauzei - toate actele execuționale, declarațiile din dosarul de urmărire penală.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 261 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 297 alin. (1) teza I din C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 622/A din 07.10.2016, în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

În rejudecare, a fost administrată proba cu înscrisuri, respectiv adresa din 19 iulie 2016 emisă de BEJ K., prin care s-a adus la cunoștință instanței că dosarul de executare nr. x/2011 a fost distrus în anul 2015, la împlinirea termenului de păstrare de 3 ani; e-mailul transmis de BEJ D., prin care s-a adus la cunoștință instanței că dosarul de executare nr. x/2007 a fost casat în baza Legii nr. 16/1996; adresa din 29 august 2016 emisă de BEJA L. și M., anexat fiind dosarul de executare nr. x/2010, inclusiv declarațiile date în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

În drept, s-a reținut că analiza incidenței răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 din C. civ., presupune îndeplinirea celor patru condiții cumulative, respectiv existența unei fapte ilicite, vinovăția, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Curtea a mai reținut și faptul că, în cauză, s-a invocat incidența răspunderii pentru fapta proprie a pârâților.

Analizând pe fond cererea, instanța a reținut următoarele considerente de fapt și de drept: imobilul situat în București, str. Ghorghe Țițeica (fostă str. Glucozei), sector 2, proprietatea debitorului B., acesta a fost adjudecat de reclamanta S.C. A. S.A., în temeiul actului de adjudecare întocmit la data de 16.12.2004 de B.E.J. D.; potrivit procesului-verbal încheiat la 5.02.2008, de către acest executor, s-a încercat evacuarea debitorului B. din imobil, iar potrivit actului execuțional, avocatul debitorului a declarat că nu este de acord cu evacuarea, urmând ca personal să aibă o discuție cu reprezentantul societății în vederea stingerii litigiului ce face obiectul dosarului de executare nr. x/2007; având în vedere că la această adresă se aflau înregistrate sediile unor societăți comerciale, executorul judecătoresc a constatat existența unor piedici la executare, societatea creditoare urmând să se adreseze instanței în vederea înlăturării acestora.

În baza actului de adjudecare, reclamanta a pornit executarea silită împotriva debitorului B., astfel că, la data de 19.12.2008, reclamanta S.C. A. S.A., a fost pusă în posesia imobilului în litigiu, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire a bunurilor imobile, încheiat la data de 19.12.2008, ora 10.15 de BEJ D.

Din conținutul procesului-verbal, rezultă că reclamanta nu a intrat în posesia de fapt a bunului imobil, întrucât acesta era ocupat de pârâta S.C. E. S.A., care a susținut că debitorul B. i-a transmis posesia imobilului și că, împotriva sa, reclamanta nu deține titlu executoriu, aceste din urmă aspecte rezultând din cuprinsul deciziei comerciale nr. 239/2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 13.05.2005, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții B., S.C. N. S.A., S.C. O. S.A., S.C. P. S.A., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.A., S.C. S. S.A., S.C. T. S.A., S.C. U. S.A., S.C. V. S.R.L., S.C. E. S.A., S.C. W. S.R.L., solicitând evacuarea acestora din imobil prprietatea sa, pe care îl ocupă fără drept. Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 7204 din 23 septembrie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului București, secția Comercială. Prin cererea formulată la data de 29.05.2008, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, arătând că dorește să se judece în contradictoriu doar cu pârâții B., S.C. E. S.A. și S.C. N. S.A., instanța luând act de restrângerea acțiunii doar în ceea ce îi privește pe acești pârâți. Ulterior, s-a renunțat la judecarea cererii în evacuare și față de pârâtul B., prin încheierea de ședință din data de 02.04.2009, instanța luând act de renunțarea reclamantei la judecata acestei cereri (aspect ce rezultă din decizia civilă nr. 239 din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială).

Prin sentința comercială nr. 6085 din 16 aprilie 2009, instanța a respins excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, a respins excepția lipsei calității procesuale active și pe fond, a admis acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.R.L., dispunând evacuarea acestei pârâte din imobil, sentință ce a rămas irevocabilă.

La data de 01.03.2010, creditoarea S.C. A. S.A. a solicitat BEJ L. punerea în executare a acestui titlu executoriu - sentința comercială nr. nr. 6085 din 16 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială - prin care s-a dispus evacuarea debitoarei S.C. E. S.A., fiind astfel constituit dosarul execuțional nr. x/2010. În acest dosar a fost constată perimarea executării silite prin procesul-verbal întocmit la data de 04.02.2011. Următorul act de executare apare ca fiind întocmit la data de 01.03.2011, prin care reclamanta a solicitat BEJ L., reluarea executării privind evacuarea celor care ocupă abuziv imobilul în litigiu. S-a întocmit astfel procesul-verbal din 04.08.2011, prin acesta urmărindu-se punerea în executare a sentinței comerciale nr. x din 16 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin care s-a dispus evacuarea debitoarei S.C. E. S.A. Cu această ocazie nu s-a permis accesul reprezentanților creditoarei în imobil și s-a invocat faptul că B. are contract de comodat încheiat cu mama sa, pretinsă coproprietară a imobilului.

Prin procesul-verbal din 05.08.2011, s-a consemnat că la data 04.08.2011, creditorul a solicitat restituirea titlului executoriu, fiind închis dosarul de executare ca urmare a renunțării la executare. La data de 12.08.2011, s-a înregistrat cererea creditoarei care solicită comunicarea refuzului de executare a sentinței comerciale. La data de 22.08.2011, apare înregistrată la BEJ L. înștiințarea nr. x/2011 prin care se aduce la cunoștință notificarea reclamantei S.C. A. S.A. de încheiere la data de 09.08.2010 a unui contract de comodat între X., ce se pretinde coproprietară devălmașă a bunului, și pârâtul Stephan B. pentru o durată de 10 ani, începând cu data de 01.07.2010.

Reclamanta a declanșat formele de executare silită și în dosarul execuțional nr. 729/2010 la BEJ Y. și Z., însă actele întocmite în acest dosar nu au fost depuse în totalitate în dosarul pendinte, prin adresa din 19 iulie 2016 emisă de BEJ K., comunicându-se instanței că acest dosar de executare a fost distrus în anul 2015, la împlinirea termenului de păstrare de 3 ani. Din conținutul procesului-verbal de evacuare din data de 04.11.2011, rezultă că pârâtul B. se afla în imobil, iar titlul executoriu era reprezentat de sentința civilă nr. 6085 din 16 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin care s-a dispus evacuarea debitoarei S.C. E. S.A., fiind consemnat că persoanele menționate mai sus au fost îndepărtate din imobil, neavând legătură cu executarea. Totodată, acestea au arătat că nu au nicio legătură cu firma debitoare".

Martorul G. relatează prin declarația dată în fața primei instanțe că timp de 7 ani au durat demersurile de evacuare iar imobilul era amenajat ca o locuință.

Martorul F. relatează prin declarația dată în fața primei instanțe că s-a încercat în mai multe rânduri intrarea în imobil, dar nu s-a reușit, întrucât acolo își desfășurau activitatea unele firme. Martorul arată că de două ori la fața locului a ieșit pârâtul C. care s-a pretins proprietar al bunului.

Din dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, rezultă că la data de 19.12.20011, pârâții din prezentul dosar au formulat plângere penală împotriva executorului judecătoresc Y., împotriva reprezentanților societății reclamante pentru infracțiunea de tulburare de posesie, invocând nelegalitatea evacuării din data de 04.08.2011.

Din coroborarea tuturor acestor probe administrate în cauză, Curtea a reținut că, deși la data de 16.12.2004, societatea reclamantă a devenit proprietara imobilului în litigiu, aceasta a intrat în stăpânirea faptică a bunului doar la data de 04.08.2011, când a fost pusă în posesie potrivit procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc Y.

Prin acțiunea pendinte, reclamanta a pretins că întârzierea punerii în posesie este cauzată de faptele ilicite ale pârâților B. și C., care au ocupat abuziv imobilul, împiedicând astfel exercitarea atributului folosinței de către titularul dreptului de proprietate.

S-a constatat că, la data de 04.08.2011, ambii pârâți ocupau bunul și îl foloseau ca și locuință, aspecte ce rezultă din conținutul procesului-verbal, precum și din declarațiile martorilor date în dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Curtea a reținut totodată constatările din rezoluția din 01.06.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care organul de urmărire penală a dispus neînceperea urmăririi penale, indicând însă în mod clar în cuprinsul acestei rezoluții faptul că intimații-pârâți au ocupat imobilul la data evacuării, ambii intimați fiind prezenți la adresă, considerând că au un drept în temeiul căruia pot refuza predarea bunului.

În drept, instanța a avut în vedere că folosința reprezintă posibilitatea pe care o are o persoană, în puterea unui drept, de a întrebuința un bun sau de a-i culege fructele naturale sau civile, fapt ce presupune drept premisă, deținerea de către acea persoana, în stăpânire a bunului, pentru că numai astfel putem vorbi de posibilitatea concreta de a se folosi de un bun determinat.

Dreptul de folosința aparține de regulă proprietarului bunului, întrucât folosința, alături de posesie și dispoziție constituie cele trei atribute ale proprietății ce formează conținutul dreptului de proprietate, însă este posibil ca folosința să aparțină și unei alte persoane - comodatarului, uzufructuarului, etc.

Pornind de la faptul ca folosința este un atribut al proprietății, și cum proprietatea este inviolabilă, nicio persoana nu poate fi lipsită de folosința bunului său, întrucât ar însemna să se încalce însuși dreptul său de proprietate, în chiar "substanța sa", folosința fiind atributul fundamental cel mai "vizibil" al proprietății.

Fapta de a lipsi o persoana de folosința bunului său se situează in sfera ilicitului, fiind direct vătămătoare acesteia, încălcându-i-se, prin urmare, un drept, respectiv acela în puterea căruia avea posibilitatea/facultatea de a se folosi de bunul respectiv. Însă, elementul esențial în caracterizarea faptei ca fiind ilicită, este acela ca această acțiune (de a ocupa un bun al altuia) ori inacțiune (de a refuza eliberarea unui spațiu al altuia) să se fi săvârșit fără drept.

Curtea a reținut însă că, în prezentul litigiu, reclamanta nu a făcut dovada ocupării bunului pe întreaga perioadă pretinsă 05.11.2008-14.11.2011, de către pârâți.

S-a constatat totodată că pârâții au invocat în favoarea lor drepturi aparente ce îi îndreptățeau la ocuparea imobilului, fără ca reclamanta să efectueze demersuri pentru declararea nevalabilității acestor titluri sau pentru evacuarea pârâților din imobil, situație în care s-ar fi constatat pe cale judecătorească deținerea ilegitimă a bunului.

Astfel, din procesul-verbal din data de 05.02.2008, încheiat de către BEJ D. nu rezultă că, la acea dată, pârâtul B. locuia în imobil, ci doar că în cadrul executării pornite împotriva sa a fost reprezentat de un avocat care s-a prezentat la data îndeplinirii formelor de executare.

Actul de adjudecare a fost emis în condițiile C. proc. civ. de la 1864, care la nivelul anului 2004 prevedea, prin art. 516, faptul că "după plata integrală a prețului..., executorul, pe baza procesului-verbal de licitație, va întocmi actul de adjudecare, care va cuprinde următoarele mențiuni:8. mențiunea că actul de adjudecare este titlu de proprietate și că poate fi înscris în cartea funciară, precum și faptul că, pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesiunea acestuia din urmă. 9. mențiunea că, pentru creditor, actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plătește diferența de preț, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata prețului în rate".

Prin urmare, la data emiterii actului de adjudecare, acesta constituia titlu de proprietate opozabil erga omnes, însă constituia titlu executoriu în ceea ce privește dobândirea posesiei doar în situația în care posesia era exercitată de către debitorul urmărit silit.

În ceea ce îl privește pe pârâtul B., s-a constatat că, deși actul de adjudecare constituia titlul executoriu împotriva acestuia pentru punerea în posesie, prin procesul-verbal încheiat la 05.02.2008, executorul judecătoresc D. nu a procedat la evacuarea debitorului B. din imobil, reținând existența unor piedici la executare, consemnând că societatea creditoare urmează a se adresa instanței în vederea înlăturării acestora. Reclamanta însă nu a contestat cuprinsul actului execuțional pe calea contestației la executare în vederea înlăturării piedicilor existente (art. 399 din C. proc. civ.) sau pe calea plângerii împotriva actelor întocmite de executorul judecătoresc, astfel că toate consemnările din actul din data de 05.02.2008 își păstrează valabilitatea - ocuparea bunului de către B. constituind o piedică legală în punerea în posesie asupra bunului.

Mai mult, instanța de apel a reținut că reclamanta a renunțat la judecarea cererii de evacuare a acestui pârât, fără a prezenta o justificare rezonabilă în prezentul litigiu pentru actul de dispoziție efectuat, astfel că nu se poate reține existența unui demers procesual efectiv în vederea evacuării. Chiar dacă actul de adjudecare constituia inițial titlu executoriu pentru evacuarea debitorului, executarea silită era supusă perimării și prescrierii, astfel că pasivitatea debitorului și lipsa de stăruință în îndeplinirea formelor de executare nu determină în mod automat acoperirea prejudiciului, în lipsa dovedirii vinovăției în săvârșirea faptei ilicite.

În ceea ce îl privește pe pârâtul C., s-a reținut că acesta nu era debitor urmărit, fiind terț ce a locuit în imobil în temeiul altor titluri, apreciate ca fiind legale, susținerile reclamantei întemeiate pe prerogativele actului de adjudecare neputând fi primite.

Reclamanta nu a făcut nicio dovadă în sensul prezenței acestui pârât în imobil anterior anului 2010, în condițiile în care pârâtul a ocupat bunul începând cu anul 2010, în baza contractului de comodat încheiat cu mama sa, ce se pretinde coproprietară devălmașă a bunului adjudecat. Oricum, prin procesul-verbal încheiat de către BEJ Y. și Z. în 04.11.2011, în dosarul execuțional nr. x/2010, s-a consemnat că persoana evacuată din imobil este S.C. E. S.R.L., aceasta fiind și persoana față de care s-a pronunțat sentința civilă nr. 6085/2009 a Tribunalului București, titlul executoriu în baza căruia s-a efectuat evacuarea.

Chiar dacă în cuprinsul procesului-verbal din 04.11.2011 se indică în mod clar că intimatul B. a fost găsit la adresa respectivă și că acesta a refuzat accesul executorului, procedând la încuierea porții de acces, precum și că în aceeași zi și C. s-a prezentat la adresă iar toate bunurile identificate prin inventarul întocmit au fost bunuri de natură personală, aceste aspecte nu pot determina, în lipsa coroborării cu alte probe, concluzia că imobilul a fost ocupat pe întreaga durată pretinsă de către cei doi pârâți.

Contrar susținerii reclamantei, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București încheiată în 01.06.2012 nu se reține împrejurarea că pârâții au ocupat bunul în întreaga perioadă pretinsă de reclamantă, prin aceasta fiind descrisă doar modalitatea în care s-a desfășurat evacuarea din 4.11.2011, precum și că pârâții au invocat un drept de proprietate asupra bunului.

Curtea a reținut și că societatea reclamantă nu a procedat la punerea personală în întârziere a pârâților, în perioada 05.11.2008-14.11.2011, punerea în întârziere ducând la o posesie de rea-credință. De asemenea, reclamanta nu a întreprins niciun demers care să determine încetarea folosinței de către cei doi pârâți, cu excepția procesului-verbal din 05.02.2008, toate celelalte acte de urmărire fiind făcute împotriva unui alt debitor, S.C. E. S.R.L.

Chiar reclamanta a recunoscut în cererea de chemare în judecată că, în toată perioada în care s-a încercat evacuarea intimaților, aceștia au invocat în numeroase rânduri faptul că ar fi proprietari ai imobilului și că ar avea dreptul să ocupe imobilul în discuție. Prin urmare, aceștia au exercitat posesia, iar posesia, chiar și nelegitimă, este deopotrivă apărată de lege ca stare de fapt (ce constă în stăpânirea materială a unui bun de către o persoană ce se pretinde titularul unui drept real).

Deși regretabilă situația reclamantei, care în calitate de proprietar al bunului nu a intrat în stăpânirea acestuia, reversul afirmat de acesta, în sensul ilicitului civil săvârșit cu vinovăție, nu este incident în cauză pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, instanța a constatat că, deși prejudiciul nu poate fi contestat, nu s-a făcut dovada nici a vinovăției pârâților și nici legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, iar îndeplinirea condițiilor arătate este în mod necesar cumulativă. Prin raportare la aceste aspecte de fapt și de dret, cererea reclamantei a fost apreciată ca fiind nefondată.

Împotriva deciziei civile nr. 622/A din 07.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat cerere de recurs, reclamanta S.C. A. S.A., prin care a invocat următoarele critici de nelegalitate:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și transmiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță; în subsidiar, a solicitat modificarea deciziei, în sensul admiterii acțiunii și obligarea intimaților-pârâți la plata sumei de 143.756 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 05.11.2008-04.11.2011.

Cu titlu prealabil, s-a arătat că decizia recurată a consemnat în mod corect faptul că recurenta-reclamantă a fost lipsită de folosința bunului imobil de la data adjudecării și până la data de 04.11.2011 și că, din aceste motive, aceasta a suferit un prejudiciu.

Sub aspectul criticilor concrete pe care a înțeles să le susțină, recurenta-reclamantă a precizat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și, totodată, cuprinde motive contradictorii, respectiv că decizia este rezultatul încălcări și aplicării greșite a legii.

Sub aspectul primei critici, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că motivarea instanței de apel, în rejudecare, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, atât în evocarea situației de fapt, cât și în motivarea în drept a hotărârii.

Instanța de apel a reținut corect faptul că recurenta-reclamantă a dobândit bunul imobil în litigiu, prin adjudecare, la data de 16.12.2004, debitor fiind intimatul B.. De asemenea, instanța în mod corect a reținut că, în temeiul art. 516 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesia acestuia (aspect menționat și în cuprinsul actului de adjudecare).

Cu toate acestea, în mod surprinzător se arată în cuprinsul deciziei de către instanță că intimatul B. a invocat, cu ocazia executărilor silite, drepturi aparente (neindicate de către instanță) care l-ar fi îndreptățit să ocupe imobilul; că recurenta-reclamantă ar fi trebuit să continuie acțiunea în evacuare împotriva intimatului, respectiv că aceasta nu ar fi prezentat o justificare rezonabilă pentru care a înțeles să renunțe la judecată împotriva intimatului, dar și că nu a procedat la punerea în întârziere a acestuia.

Așadar, pe de o parte, instanța a reținut că acest intimat era obligat, ca debitor, potrivit actului de adjudecare din 16.12.2004 să îi predea imobilul, iar, pe de altă parte, că reclamantei i s-au opus de către aceeași persoană, drepturi aparente; că acest intimat ar fi fost practic un posesor de bună-credință (nepus în întârziere), respectiv că ar fi trebuit să se obțină un titlu executoriu - o hotărâre judecătorească - pentru evacuarea acestuia (cu toate că este evident că, o atare cerere de evacuare în instanță ar fi fost respinsă ca lipsită de interes, din moment ce titlul executoriu de evacuare exista deja).

Instanța nu a indicat nicio prevedere legală (sau niciun motiv) în baza căreia reclamantul ar fi trebuit să obțină o hotărâre de evacuare (mai exact, instanța nu a motivat de ce anume titlul executoriu pe care îl deținea deja ar fi fost sau ar fi devenit ineficace), respectiv în baza căreia intimatul ar fi putut ocupa imobilul în continuare (mai exact, ce drepturi aparente a opus sau ar fi putut să opună intimatul).

Instanța nu a indicat nicio prevedere legală (sau niciun motiv) în baza căreia reclamanta ar fi fost obligată să îl pună în întârziere pe intimatul B. (ținând seama de calitatea acestuia în cadrul dosarului de executare silită a imobilului), respectiv în baza căreia acesta din urmă să fi exercitat o posesie de bună-credință.

În ce privește faptul că pârâtul B. a prelungit, până la data de 31.12.2010, prin actul adițional nr. 1/2005, contractul de locațiune asupra imobilului încheiat în 09.05.2002, cu societatea S.C. E. S.R.L., instanța nu face niciun fel de referire. Acest aspect este cât se poate de relevant, pentru că intimatul, fiind în posesia imobilului și fiindu-i opozabilă obligația de predare către proprietarul adjudecatar, a înțeles să permită unei alte persoane să ocupe imobilul, încălcându-și astfel obligația (de fapt, acesta a și fost scopul prelungirii locațiunii - încercarea de a face imposibilă evacuarea imobilului). Această societate, S.C. E. S.R.L. (împreună cu cei doi intimați) a fost evacuată în data de 04.11.2011 și, față de această societatea, s-a demarat dosarul de evacuare (ca urmare a acțiunii directe și culpei intimatului B.), obținându-se titlul executoriu. Totuși, instanța de apel nu face nicio mențiune cu privire la această probă și nu explică de ce anume nu o are în vedere sau de ce o elimină.

Mai mult, instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că intimații au ocupat imobilul pentru toată perioada pentru care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosință. Deci, instanța a apreciat că s-a făcut dovada faptului că părțile adverse i-au încălcat dreptul de proprietate, prin ocuparea imobilului, însă, cu toate acestea, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Or, în cazul în care se constată temeinicia parțială a acțiunii, soluția nu putea fi de respingere în totalitate a acțiunii, ci de admitere în parte a acesteia. Prin administrarea probatoriului, instanța era obligată să stabilească, în fapt, pentru ce perioadă s-a făcut dovada ocupării imobilului, iar nu să indice în mod superficial că nu reiese faptul ca imobilul ar fi fost ocupat pentru toată perioada, respingând apoi acțiunea.

În ce îl privește pe intimatul C., instanța a reținut că a rezultat prezența acestuia în imobil începând cu anul 2010, însă, a reținut în mod contradictoriu că nu i se poate imputa fapta ilicită de ocupare fără drept a spațiului. Și în acest caz, concluzia firească era de admitere în parte a acțiunii, iar nu de respingere în tot a acesteia.

Deși prin dispozitiv se respinge cererea de chemare în judecată, totuși din considerente și din probatoriul (inclusiv prelungirea locațiunii încheiate cu S.C. E. SRL) a rezultat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale; a existat o faptă ilicită constând în încălcarea dreptului de proprietate prin ocuparea fără drept a imobilului, neîndeplinirea obligației de predare (chiar și dacă s-ar admite că ocuparea nu s-a exercitat pentru toată perioada indicată de către reclamantă); a existat prejudiciu, dar și vinovăția, cel puțin a intimatului B. (acesta având obligația legală de predare a imobilului); a existat și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

S-a susținut și că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Instanța a încălcat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 516 pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesia acestuia. Mai mult, conform art. 3711 alin. (1) din C. proc. civ. "obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie".

S-a dovedit în mod neechivoc faptul că imobilul a fost ocupat fără drept de către intimați, dar și faptul că reclamanta a fost lipsită de folosința bunului imobil până în 04.11.2011.

Intimatul B., în calitate de debitor, posesor al imobilului ce a făcut obiectul actului de adjudecare, era obligat să predea bunul în discuție de bunăvoie și, în niciun caz nu ar fi trebuit pus în întârziere, așa cum în mod nelegal a reținut instanța de apel. Mai mult, recurenta-reclamantă a și demarat executarea silită împotriva acestuia, însă, încercând să pericliteze procedura de evacuare, a permis diferitelor persoane să ocupe imobilul. Așadar, este evidentă vinovăția intimatului în acest context și este evidentă nelegalitatea concluziilor instanței, conform cărora nu ar rezulta îndeplinirea acestei condiții a răspunderii delictuale.

Este contrară dispozițiilor art. 516 pct. 8 din C. proc. civ., susținerea potrivit căreia ar fi trebuit să se obțină o hotărâre de evacuare împotriva intimatului, având în vedere că deja era în posesia unui titlu executoriu, de evacuare în ceea ce îl privește. Așadar, a fost perfect justificată depunerea unei cereri de renunțare la judecata în contradictoriu cu acest intimat în cadrul dosar nr. x/2006 al Tribunalului București.

Totodată, hotărârea este lipsită de temei legal și în ceea ce privește concluzia instanței că executarea silită pentru evacuare a actului de adjudecare era supusă perimării sau prescripției. Aceste aspecte, dar și faptul că reclamanta nu a atacat anumite acte ale executorilor judecătorești ori faptul că nu a formulat plângeri la instanțele de executare pentru refuzul executorilor judecătorești de a efectua anumite acte de executare, nu au și nu pot avea nicio legătură cu faptul că intimatul B. era obligat la predarea imobilului de bunăvoie și, în esență, nu au nicio legătură cu fapta ilicită a acestuia și cu atragerea răspunderii sale civile delictuale. Oricum, perimarea sau prescripția nu pot înlătura vinovăția intimatului și nici fapta ilicită.

Intimatul B. nu trebuia să locuiască efectiv în imobil pentru a se constata fapta sa ilicită, întrucât era evident că acesta avea imobilul în posesie la data adjudecării și a avut acces la imobil pe toată perioada, până în 04.11.2011, fiind obligat să îl predea către proprietar, iar nu să permită accesul unor terți. Astfel, lipsirea de folosință pentru toată perioada este rezultatul direct al faptei intimatului.

În ceea ce îl privește pe intimatul C., s-a susținut că nu are nicio relevanță faptul că acesta este terț față de actul de adjudecare.

Conform dispozițiilor art. 597 teza finală din fostul C. proc. civ., executorul, cu ocazia evacuării, în caz de împotrivire, va elibera imobilul cu ajutorul forței publice, punând pe creditor în drepturile sale. Acest text de lege conduce la două concluzii: obiectivul executării silite în cadrul predării bunurilor imobile este punerea creditorului în drepturile sale; simpla abandonare a imobilului de către debitor sau lăsarea imobilului în detenția unor terți (așa cum a procedat intimatul B.) nu reprezintă o îndeplinire a obligației de predare a imobilului; trebuie procedat la eliberarea imobilului, textul de lege nefăcând nicio diferență în privința persoanelor care vor fi îndepărtate din imobil, toate persoanele care vor fi identificate în spațiu urmând a fi îndepărtate. Acesta este singura interpretate care asigură executarea titlului de evacuare, orice altă interpretare lipsind de eficacitate însuși titlul executoriu.

Era evident că C. ocupa imobilul fără drept și că reclamantei nu i se putea opune un contract de comodat încheiat după ce B. nu mai era proprietar al imobilului în litigiu.

Chiar dacă executorii judecătorești au considerat în mod nelegal că acestea sunt piedici în executarea silită, nu se justifică în niciun caz concluzia instanței că am fi ținuți de concluziile executorilor, consemnate în procesele-verbale întocmite cu ocazia executărilor succesive. Aceste acte de executare sunt relevante, întrucât, în coroborare cu alte probe, fac dovada prezenței intimaților-pârâți, de fiecare dată, la adresa imobilului pe care îl ocupau.

Mai mult, s-a susținut că nu există un temei legal în baza căruia reclamanta ar fi fost obligată să-l pună în întărziere pe intimatul C., întrucât acesta avea cunoștință de situația juridică a imobilului, ca și despre faptul că tatăl său nu mai era titularul dreptului de proprietate. Așadar, chiar dacă prin procesul-verbal de evacuare din 04.11.2011 s-a arătat că S.C. E. S.R.L. a fost evacuată, ocuparea de către aceasta, în mod ilegal, a imobilului este rezultatul faptei ilicite a intimatului B., care a încheiat, după pierderea calității sale de proprietar, actul adițional de prelungire a locațiunii.

În esență, recurenta-reclamantă a susținut că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale.

În ce privește considerentele privind dreptul de proprietate privată și atributele acestui drept, s-au susținut următoarele idei de principiu: dreptul de proprietate privată este acel drept principal care conferă titularului său mai multe atribute: posesia (jus possidendi), folosința (jus utendi și jus fruendi) și dispoziția (jus abutendi); în ce privește posesia (jus possidendi) ca atribut al dreptului de proprietate, aceasta reprezintă dreptul de a stăpâni bunul, fiind, în acest sens, un element de drept, iar nu unul de fapt (care ar rezulta din stăpânirea efectivă a bunului); în ce privește folosința ca atribut al dreptului de proprietate, aceasta reprezintă dreptul titularului, pe de o parte, de a utiliza bunul și, pe de altă parte, de a-i culege fructele naturale și civile; în ce privește dispoziția ca atribut al dreptului de proprietate, aceasta are două elemente, și anume: dispoziția materială (în cazul bunurilor corporale, inclusiv a drepturilor de creanță) asupra bunului și dispoziția juridică (ce exprimă posibilitatea de a transmite, prin acte juridice încheiate între vii ori pentru cauză de moarte, în tot sau în parte dreptul de proprietate).

Atributele dreptului de proprietate pot fi exercitate de către titularul dreptului în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a celor juridice. Astfel, dreptul de proprietate privată are caracter absolut, exclusiv și perpetuu, caracterul absolut delimitând dreptul de proprietate, ca drept real, de drepturile relative și constând în aceea că dreptul de proprietate este opozabil ergo omnes, este deplin și complet, caracterul exclusiv conferind titularului său monopolul asupra bunului și excluderea terților de la exercitarea prerogativelor proprietății, iar caracterul perpetuu constând în aceea că dreptul de proprietate durează câtă vreme există bunul, nestingându-se prin neuz și neputând fii pierdut, de principiu, prin invocarea prescripției extinctive.

Revenind la posesie, ca atribut al dreptului de proprietate, pentru ca aceasta să poată produce efecte juridice trebuie să fie legitimă și utilă, utilitatea presupunând caracterul continuu, neîntrerupt și public. În ce privește caracterul legitim, numai posesia legitimă este atribut al dreptului de proprietate și aparține celui care a dobândit proprietatea bunului printr-un act juridic valabil sau prin alte mijloace de dobândire a dreptului de proprietate prevăzute de lege. Pe cale de consecință, stăpânirea în fapt trebuie distinsă de posesie (legitimă și utilă) ca atribut al dreptului de proprietate.

Având în vedere că dreptul de proprietate este un drept real absolut, opozabil erga omnes, toate celelalte persoane sunt obligate să se abțină de la orice acțiune care ar conduce la încălcarea dreptului de proprietate și a atributelor sale (câtă vreme, proprietarul își exercită dreptul în limitele prevăzute de lege și fără a aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale terților). Astfel, existând această obligație specifică dreptului absolut, adică opozabilă tuturor persoanelor, încălcarea sa reprezintă o faptă ilicită și poate atrage răspunderea civilă delictuală a celui care înțelege să încalce dreptul de proprietate al unei alte persoane. Încălcarea atributului posesiei, prin stăpânirea nelegitimă a bunului, îl privează pe proprietar de folosința bunului, cauzându-i un prejudiciu care dă dreptul la reparație integrală.

Intimații, neavând niciun drept cu privire la imobil, au exercitat în toată perioada amintită o stăpânire faptică și nelegitimă, nefiind în niciun caz vorba despre o posesie aptă să genereze efecte juridice. În cuprinsul procesului-verbal din 04.11.2011, s-a precizat în mod clar că intimatul B. a fost găsit la adresa respectivă și, cel mai important, că acesta a refuzat accesul executorului, procedând la încuierea porții de acces. Tot în acest proces-verbal se arată și că intimatul C. s-a prezentat în ziua respectivă - mai târziu - la adresa imobilului. Mai mult decât atât, toate bunurile identificate prin inventarul întocmit la aceeași dată au fost ridicate de către intimatul B., de către fiul acestuia, intimatul C. și, ulterior, în 07.11.2011, de către reprezentantul acestora (dl. AA.), fiind bunurile intimaților-apelanți.

Faptul că hotărârea judecătorească în baza căreia s-a efectuat evacuarea a avut ca destinatar societatea S.C. E. S.R.L. (societate căreia intimatul B. îi permisese, în mod nelegal, prin prelungirea contractului de închiriere, expirat la data evacuării, să folosească spațiul) este lipsit de relevanță, deoarece câta vreme exista o hotărâre judecătorească de evacuare, iar la adresa imobilului, au fost identificate alte persoane care nu au prezentat un titlu în baza căruia ocupau spațiul, evacuarea se putea realiza și cu privire la persoanele respective, acestea fiind aspectele relevante.

Ceea ce prezintă importanță este că, în fapt, persoanele evacuate au fost intimații-pârâți, cu atât mai mult cu cât în tot cuprinsul procesului-verbal de evacuare se indică ce persoane se aflau în incinta imobilului și ce persoane aveau calitatea de proprietari cu privire la bunurile din imobil. De fiecare dată când s-a deplasat cu executorul judecătoresc la adresa imobilului în vederea intrării în posesie, intimații au fost prezenți (ambii sau numai unul, personal sau prin reprezentant) și au refuzat accesul, elemente care susțin faptul că aceștia stăpâneau, în fapt, bunul, considerând, fără temei, că au prerogativa de a permite sau nu altor persoane accesul.

Instanța de apel nu neagă ocuparea imobilului de către intimați, deci nu neagă existenta faptei ilicite (dar nici nu arată pentru ce perioadă consideră că s-a făcut această dovada, limitându-se la a respinge în totalitate acțiunea).

De asemenea, procesul-verbal de evacuare din data de 04.11.2011, încheiat de către executorul judecătoresc Y., dovedește faptul că executorul a avut nevoie de concursul poliției și a unui lăcătuș pentru a putea pătrunde în imobil și duce la îndeplinire executarea. Persoanele care s-au opus sunt chiar intimații din cauză, care până în ultimul moment au ocupat fără drept imobilul, refuzând eliberarea și pretinzând cu rea-credință și în mod abuziv că ar avea un drept în sensul folosirii bunului. De fiecare dată când s-a încercat executarea silită, unul sau altul dintre intimați s-a aflat la adresa în discuție și a periclitat punerea reclamantei în drepturi.

Prejudiciul reprezintă paguba pe care o persoană o suportă ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către altă persoană și, în vederea acoperirii sale, trebuie să fie cert, direct, personal și să rezulte din încălcarea unui drept sau a unui interes legitim. Prejudiciul, în acest caz, constă în lipsa de folosință cu privire la bunul imobil, fiind evident că, prin încălcarea dreptului de proprietate, în sensul că i s-a respins fără temei accesul în imobilul al cărui proprietar este, a fost în imposibilitate de a ocupa imobilul și de a-i culege fructele civile, cauzându-i astfel o pagubă. Această pagubă poate fi cuantificată în raport de chiria (adică fructele civile) pe care ar fi colectat-o în cazul în care ar fi utilizat bunul. Prejudiciu a fost stabilit în mod corect prin expertiza contabilă administrată în cauză.

Prejudiciul suferit este urmarea directă a faptei ilicite imputabile intimaților, în mod cert, reclamanta, proprietarul imobilului este persoana care a suferit paguba urmare a ocupării abuzive a imobilului de către intimați.

În ce privește legătura de cauzalitate, s-a susținut să s-a dovedit că fapta ilicită este imputabilă intimaților și că aceasta a constat în lipsirea reclamantei de folosința bunului imobil, prejudiciul fiind reprezentat de contravaloarea chiriei pe care ar fi putut-o încasa pentru bunul respectiv.

În ce privește vinovăția, s-a susținut că intimații nu au acționat numai din culpă, ci cu vădită rea-credință, săvârșind un grav abuz și negând dreptul reclamantei de proprietate. Toate aceste aspecte relevante pentru cauza pendinte au rezultat din probatoriul administrat, intimații declarând în repetate rânduri că imobilul este proprietatea lor și refuzând în mod expres, de fiecare dată când s-a încercat executarea, eliberarea imobilului.

Analizând recursul reclamantei S.C. A. S.A. din perspectiva criticilor formulate - dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ. - Înalta Curte de Casație și Justiție îl apreciază ca fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:

Trebuie reținut, cu caracter preliminar, că instanța anterioară a stabilit că legea aplicabilă în cauză este C. civ. de la 1864, având în vedere afirmațiile reclamantei, susținute de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în sensul că dreptul de proprietate asupra bunului a fost dobândit în anul 2004, iar reclamanta a dobândit posesia asupra acestuia în anul 2011, iar fapta pretins prejudiciabilă a fost anterioară intrării în vigoare a noului C. civ., această chestiune fiind de altfel necontestată în cauză, intrând sub puterea lucrului judecat.

În drept, pe acest aspect, au fost avute în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) ale Legii nr. 71/2011, potrivit cărora dispozițiile noului C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare; de asemenea, potrivit art. 103 din aceeași lege, obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.

Coroborând aceste dispoziții legale, instanța a stabilit că faptele afirmate de reclamantă ca fiind vătămătoare și declanșatoare ale răspunderii civile delictuale se supun normelor vechiul C. civ.

Analizând criticile formulate, cu aceste precizări prealabile, Curtea apreciază că, este întemeiată prima critică, susținută de recurenta-reclamantă din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., întrucât într-adevăr motivarea instanței de apel echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, atât din perspectiva modalității concrete de evocare a situației de fapt, cât și din perspectiva așa-zisei motivări în drept a hotărârii pronunțate, considerațiile contradictorii ale instanței fiind evidente.

Instanța de apel a reținut corect, atunci când a sancționat prima instanță pentru nemotivarea propriei hotărâri, că obligația de motivare a hotărârilor judecătorești impune obligația oricărei instanțe de judecată de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit atunci când a soluționat cererea de chemare in judecata.

Această exigență de natură procedurală, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, deși nu poate fi întotdeauna înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părților, nu poate fi acceptată nici ca o motivare sumară, generală, fără raportare la condițiile concrete ale cauzei.

Instanța de apel a reținut în mod corect cu acea ocazie că obligația instanței fondului, în condițiile concrete de învestire, era de clarificare a situației de fapt din perspectiva unor împrejurări relevante, anume: dacă pârâții au stăpânit în perioada pretinsă imobilul proprietatea reclamantei, dacă această posesie a fost legitimă sau s-a constituit într-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, dacă s-a produs un prejudiciu reclamantei, respectiv dacă s-a adus o atingere dreptului de proprietate al acesteia, așa cum acesta este ocrotit prin dispozițiile C. civ. etc.

Totodată, instanța avea obligația de a stabili în mod concret dacă, prin întreg probatoriul administrat, raportat la dispozițiile legale incidente, coroborate cu conținutul dosarelor execuționale și al dosarului de urmărire penală constituit s-au dovedit, chiar și parțial, susținerile societății reclamante.

Toate aceste considerații ale instanței de apel, care au întemeiat soluția de anulare a hotărârii de primă instanță, îi sunt în egală măsură imputabile și ei, pentru argumentele ce vor fi prezentate detaliat în paragrafele următoare:

De pricipiu, instanța a reținut corect că pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâților se impunea întrunirea cumulativă a următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, vinovăția, existența unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, lipsa chiar și numai a unei condiții făcând de prisos analiza celorlalte.

În egală măsură, trebuie reținut că instanța a reținut corect punctul de vedere al reclamantei în privința faptele pretins ilicite a fi fost săvârșite de către pârâți - încălcarea dreptului reclamantei de proprietate, prin ocuparea fără drept a imobilului până la data de 04.11.2011, în concret, reclamanta precizând că pârâții au exercitat o stăpânire faptică și nelegitimă asupra imobilului, (nefiind vorba așadar de o posesie aptă să genereze efecte juridice), astfel că s-a solicitat acoperirea prejudiciului reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 5.11.2008-4.11.2011.

Trebuia reținut, de asemenea, că reclamanta nu a înțeles să încheie niciun act juridic cu intimații care să le confere dreptul de a ocupa imobilul - chiar dacă, potrivit procesului-verbal încheiat la 05.02.2008, de către executorul judecătoresc D., atunci când s-a încercat evacuarea debitorului B. din imobil, avocatul acestuia a declarat că nu este de acord cu evacuarea, urmând ca personal să aibă o discuție cu reprezentantul societății în vederea stingerii litigiului - poziția constantă a reclamantei fiind aceea că pârâții au deținut bunul imobil în mod abuziv și nelegal. A susținut în mod constant că nu există niciun temei legal în baza căruia instanța de apel să rețină că pârâtul B. ar fi putut să le opună vreun drept care să stopeze executarea silită, neavând niciun fel de relevanță faptul că acesta a susținut în mod constant că este proprietar al bunului.

Cert este, de asemenea, faptul că, urmare a cererii formulată de creditoarea S.C. BB. S.A. - CC. privind executarea silită asupra imobilului situat în București, str. Ghorghe Țițeica (fostă str. Glucozei), sector 2, proprietatea debitorului B., acesta a fost adjudecat de reclamanta S.C. A. S.A., conform actului de adjudecare întocmit la data de 16.12.2004 de B.E.J. D. În baza actului de adjudecare, reclamanta a pornit executarea silită împotriva debitorului B., astfel că, la data de 19.12.2008, aceasta a fost pusă în posesia imobilului în litigiu, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire a bunurilor imobile, încheiat la data de 19.12.2008, ora 10.15 de BEJ D. Din conținutul procesului-verbal, a rezultat și că reclamanta nu a intrat în posesia de fapt a bunului imobil, întrucât acesta era ocupat de pârâta S.C. E. S.A., care a susținut că debitorul B. i-a transmis posesia imobilului și că, împotriva sa, reclamanta nu deține titlu executoriu, aceste din urmă aspecte rezultând din cuprinsul unei hotărâri judecătorești - decizia comercială nr. 239/2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Instanța de apel a reținut corect faptul că recurenta-reclamantă a dobândit bunul imobil în litigiu, prin adjudecare, la data de 16.12.2004, debitor fiind intimatul B.. De asemenea, instanța în mod corect a reținut că, în temeiul art. 516 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă im