ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1339/2017

Înalta Curte, deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 53742/3/2010, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, solicitând, în principal, a se dispune exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a terenului proprietatea reclamantei în suprafață de 196,38 m.p. din București, B-dul I., precum și obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâților la întocmirea documentației în vederea exproprierii terenului, cerere declinată prin sentința civilă nr. 918 din 13 mai 2011.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1697 R din 15 decembrie 2011, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 918 din 13 mai 2011, a casat sentința recurată și a trimis cauza pentru continuarea judecății la aceeași instanță, Tribunalul București, secția civilă.

Instanța, prin sentința civilă nr. 1233 din 08 iunie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că cererea se fundamentează faptic pe împrejurarea că un teren al reclamantei este ocupat de conducta de aerisire a metroului, aparținând SC B. SA. Tribunalul a constatat că potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, expropriator este Statul român pentru obiectivele de interes național, județele pentru obiectivele de interes județean, iar municipiile, orașele și comunele pentru obiectivele de interes local. Însă, față de dispozițiile art. 2 alin. (3) din același act normativ, se constată că expropriatorul este reprezentat în procese, în cazul lucrărilor necesare dezvoltării rețelei de transport cu metroul și de modernizare a rețelei existente, de către Societatea Comercială de Transport cu Metroul București B. SA. Prin urmare, în măsura în care reclamanta solicită a fi dispusă o expropriere cu privire la un teren al său afectat de o lucrare ce ține de infrastructura metroului, calitatea de persoană care reprezintă poziția în proces a expropriatorului nu poate aparține în prezent decât SC B. SA. Pe cale de consecință, s-a constatat că nici Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și nici Guvernului României, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii nu se legitimează procesual-pasiv.

Prin decizia civilă nr. 41/A din 11 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1233 din 08 iunie 2012, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, cu motivarea că fără a stabili în prealabil cine este expropriatorul, prima instanță a reținut că acesta este reprezentat în procese, în cazul lucrărilor necesare dezvoltării rețelei de transport cu metroul și de modernizare a rețelei existente, de către Societatea Comercială de Transport cu Metroul București B. SA. Deși în motivare au fost expuse prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, conform cărora expropriator este Statul român pentru obiectivele de interes național, județele pentru obiectivele de interes județean, iar municipiile, orașele și comunele pentru obiectivele de interes local, prima instanță a concluzionat că persoana care reprezintă poziția în proces a expropriatorului nu poate fi în prezent decât SC B. SA, fără a stabili, în fapt, căreia dintre persoanele juridice enumerate de text îi aparține calitatea de expropriator.

Prin decizia civilă nr. 4547 din 16 octombrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 41 A din 11 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a obligat recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, conform dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că dreptul reclamantei de a se bucura de toate atributele pe care le conferă dreptul de proprietate este serios afectat, fiind influențat de atitudinea autorităților competente în gestionarea proiectelor care au incidență în zona în care se află terenul. Astfel, amplasarea conductei de aerisire a metroului pe terenul reclamantei paralizează dreptul de dispoziție materială și juridică asupra acestuia, atribute inerente dreptului recunoscut de lege.

Având în vedere aceste aspecte, s-a stabilit că în mod corect instanța de apel a dispus trimiterea cauzei pentru soluționarea fondului, pentru a se stabili cadrul procesual, respectiv dacă este incidentă o expropriere de fapt sau de drept și, în funcție de natura exproprierii, să se identifice și pârâtul. Ca atare, calitatea procesuală pasivă se va putea determina corect numai după ce se va lămuri dacă bunul este afectat de o utilitate publică, dacă este necesară exproprierea acestuia și cine va fi expropriatorul. Până atunci, invocarea lipsei calității procesuale pasive se dovedește a fi prematură, cauza fiind reînregistrată sub nr. 53742/3/2010*, la data de 25 noiembrie 2013.

Prin sentința civilă nr. 89 din 31 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și a respins, în consecință, cererea.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a avut în vedere considerentele deciziei civile nr. 41/A din 11 februarie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, constatând că actul normativ aplicabil în cauză, având în vedere succesiunea de legi în timp, raportat și la data introducerii acțiunii reclamantei, este Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Din perspectiva considerentelor deciziei nr. 4547 din 16 octombrie 2013, pronunțate de instanța de recurs, analizând dacă bunul este afectat de o utilitate publică în sensul Legii nr. 33/1994, tribunalul a constatat că potrivit dispozițiilor art. 6 din actul normativ de referință, sunt de utilitate publică lucrările privind: prospecțiunile și explorările geologice; extracția și prelucrarea substanțelor minerale utile; instalații pentru producerea energiei electrice; căile de comunicații, deschiderea, alinierea și lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicații, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalații pentru protecția mediului; îndiguiri și regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă și atenuarea viiturilor;

derivații de debite pentru alimentări cu apă și pentru devierea viiturilor; stații hidrometeorologice, seismice și sisteme de avertizare și prevenire a fenomenelor naturale periculoase și de alarmare a populației, sisteme de irigații și desecări;

lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile și terenurile necesare construcțiilor de locuințe sociale și altor obiective sociale de învățământ, sănătate, cultură, sport, protecție și asistență socială, precum și de administrație publică și pentru autoritățile judecătorești; salvarea, protejarea și punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, precum și a parcurilor naționale, rezervațiilor naturale și a monumentelor naturii; prevenirea și înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale - cutremure, inundații, alunecări de terenuri; apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională. Așadar, în concepția legii, lucrările aferente rețelei de transport cu metroul au caracter de utilitate publică în condițiile art. 7 alin. (3) din lege, care stabilește că pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6, utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz în parte, prin lege.

Dispozițiile art. 7 alin. (1) prevăd totodată că utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național și de către consiliile județene și Consiliul Local al Municipiului București pentru lucrările de interes local.

Ca urmare, inexistența legii privind declararea lucrărilor aferente rețelei de transport cu metroul ca fiind de utilitate publică, exclude concluzia incidenței în speță, cu privire la lucrările situate pe terenul proprietatea reclamantei, a instituției exproprierii, însă în ipoteza în care s-ar considera că exproprierea ar fi necesară, dat fiind caracterul de lucrare de interes local al rețelei de metrou din București, decident ar putea fi Consiliul General al Municipiului București. Cum acest organ deliberativ al unității administrativ-teritoriale nu are personalitate juridică, parte în proces, indiferent dacă în cauză este incidentă o expropriere în drept sau o expropriere în fapt, ar putea fi Municipiul București.

Prin decizia civilă nr. 163A din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința civilă nr. 89 din 31 ianuarie 2014 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut, în esență, că instanța de fond a nesocotit statuarea obligatorie a instanței de recurs, contrar art. 315 alin. (1) C. proc. civ., și că nu poate, din punct de vedere tehnico - juridic, tranșa problema legitimității procesuale pasive prin schimbarea fie și parțială, la acest moment procesual, a sentinței apelate, întrucât dacă ar proceda astfel, ar ignora la rândul său, în continuarea instanței de fond, dispoziția obligatorie a instanței supreme ce a legat excepția de fondul cauzei.

A mai reținut că singura soluție legală, este aceea ca, subsecvent admiterii apelului, să desființeze integral sentința civilă și să trimită cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru judecarea fondului cauzei (inclusiv a excepției care a fost unită cu el), evident atât cu luarea în considerare a argumentelor deciziei instanței de apel, cât și prin cercetarea pe fond, a îndeplinirii în cauză, a exigențelor legale presupuse de o cerere în despăgubiri întemeiată pe cauză de expropriere, fapt care va presupune în mod evident, și evaluarea aspectului datei preluării imobilului de către Stat, comparativ cu data și caracterul titlului de proprietate exhibat de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 45 din 20 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul, cauza fiind reînregistrată sub nr. 7038/3/2016 la data de 11 februarie 2016.

Prin sentința civilă nr. 708 din 20 mai 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost respinsă acțiunea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiată; a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Guvernul României prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și a fost respinsă cererea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât. A fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată pentru motivele ce urmează.

Sub aspectul situației de fapt, tribunalul a reținut considerentele obligatorii ale deciziei din apel nr. 163A din 7 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, situația de fapt fiind stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia amintită, în urma probatoriului administrat în acel ciclu procesual.

Astfel, Curtea a reținut că în cauză operează prezumția absolută a puterii de lucru judecat, în temeiul prevederilor art. 1201 C. civ. 1864, în raport de sentința civilă nr. 9376/2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, definitivă prin decizia nr. 90/2013 a Curții de Apel București, secția a V - a civilă, și irevocabilă prin decizia nr. 1249/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II - civilă.

S-a redat din cuprinsul considerentelor acestei sentințe civile și s-a reținut că, în cadrul litigiului anterior, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, faptul că imobilul în litigiu, reprezentând terenul aferent prizei de ventilație din Bulevardul I., se regăsește printre bunurile proprietate publică a statului, concesionate Societății Comerciale de Transport cu Metroul București B. SA și că el se suprapune cu terenul al cărui proprietar este reclamanta.

De altfel, aceeași situație de fapt a rezultat și din probele administrate în cauză, în faza procesuală a apelului: Anexele nr. 1 și 2 la contractul de concesiune nr. X/2001, Anexa nr. 12 la H.G. nr. 2060/2004, din acestea rezultând că terenul aferent instalațiilor generale (în rândul cărora se încadrează și instalațiile de ventilație) face parte din domeniul public al statului, adresa din 24 octombrie 2014 a O.C.P.I. Serviciul Cadastru și copiile cărților funciare nr. A cu anexă și nr. B cu anexă, oficiul confirmând suprapunerea între lotul aparținând reclamantei apelante (și nu cumpărătorilor C. și D.) și terenul aferent prizei de ventilație și raportul de expertiză topografică judiciară realizat de expert E. ce atestă aceeași suprapunere.

În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâților, din situația de fapt reiese că bunul imobil a fost încadrat în domeniul public al statului și că acesta poartă atributele juridice ale bunurilor care compun acest domeniu, respectiv afectarea de o utilitate publică, constituind un accesoriu al unui bun principal - metroul - destinat uzului tuturor.

În cauză, s-a invocat, în esență, incidența unei exproprieri de fapt. În raport de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică conform cărora "Expropriator, în înțelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național, și județele, municipiile, orașele și comunele, pentru lucrările de interes local", s-a constatat că relevanță în vederea determinării aparentului expropriator de fapt, au mențiunile din cuprinsul cărții funciare privind imobilul.

În cauză, Statul, și nu unitățile administrativ - teritoriale, a înțeles să procedeze la intabulare conform cărții funciare nr. A.

Prin urmare, în cauza de față calitate procesual pasivă are Statul român, tribunalul urmând a respinge excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul român și a admite excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Guvernul României, prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

Referitor la reprezentarea în justiție Statului român

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (9) din contractul de concesiune nr. Y, "concesionarul are obligația să reprezinte interesele concedentului, în litigiile cu terții, privind obiectul concesiunii".

Din această perspectivă, tribunalul a pus în discuția părților, lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, deoarece imobilul în litigiu face obiectul unui contract de concesiune, concesionar fiind B. SA. Expropriatorul este reprezentat în procesele având ca obiect expropriere (chiar și de fapt) de către concesionar, respectiv Societatea Comercială de Transport cu Metroul București B. SA. Așadar, în măsura în care reclamanta invocă o expropriere cu privire la un teren al său afectat de o lucrare ce ține de infrastructura metroului, calitatea de persoană care reprezintă poziția în proces a expropriatorului nu poate aparține în prezent decât SC B. SA.

Însă, având în vedere poziția procesuală de pârât a Statului român, chemat în judecată de reclamantă prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a apreciat că lipsa calității de reprezentant nu poate fi reflectată într-o veritabilă excepție procesuală, întrucât admiterea unui astfel de incident procesual nu ar avea nicio consecință juridică în dispozitivul hotărârii, Statul fiind pârât. Totodată, tribunalul este ținut de principiul disponibilității ce guvernează întregul proces civil, astfel că, din oficiu, și, mai ales, ținând seama de poziția exprimată de reprezentatul reclamantei la termenul de judecată de la 29 aprilie 2016, nu putea cita în cauză, în calitate de reprezentat al Statului român, Societatea Comercială de Transport cu Metroul București B. SA. Ca atare, deși constată că în cauza de față Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitatea de reprezentant a Statului român, acest aspect nu va fi reflectat de tribunal în dispozitivul prezentei hotărâri, ca incident procesual, ci va fi valorificat pe fondul cauzei.

În ceea ce privește îndeplinirea în cauză a condițiilor unei exproprieri de fapt, tribunalul a reținut că, pe terenul în discuție este amplasată gura de aerisire a B. la colțul blocului, lipită de acesta, suprafața ocupată de această gură de aerisire fiind de 12,52 m.p. În opinia tribunalului, acest fapt reprezintă doar un inconvenient pentru reclamantă (aspect, de altfel, susținut chiar de reclamantă în litigiul anterior în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 9376/2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, definitivă) și nu o imposibilitate obiectivă de a folosi terenul în suprafață de 196,38 m.p. indicat în cererea de chemare în judecată.

De altfel, terenul în discuție era proprietate publică încă din anul 1987, când prin Decretul nr. 164 din 26 iunie 1987 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România s-a aprobat nota de comandă pentru obiectivul de investiții "Magistrala 3 de Metrou Gara de Nord-Dristor 2". De asemenea, conform raportului de sinteză privind recepția finală pentru obiectivele și părți de obiecte de pe Magistrala a 3-a de metrou din data de 14 decembrie 1993, a fost propusă a se recepționa final, la intersecția Victoriei - Ștefan cel Mare, centrala de ventilație F. (constructor G.), terenul fiind proprietate publică și afectat de rețele edilitare dinainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 în baza căreia i s-a constituit reclamantei dreptul de proprietate, astfel că nu a intervenit o expropriere de fapt ci, din contră, terenul era afectat de aceste rețele utilitare la momentul când reclamantei i s-a emis titlul de proprietate în baza Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a reținut că titlul invocat de reclamantă este sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul civil nr. x/1997. Această hotărâre judecătorească nu conține considerentele ce au stat la baza dispozitivului întrucât, potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare la acel moment, hotărârile judecătorești nu se motivau decât în ipoteza declarării căii de atac, iar împotriva acelei hotărâri nu s-a exercitat calea de atac. Totuși, din dispozitivul acelei sentințe, reiese că a fost admisă cererea formulată de contestatoarea A. împotriva intimatei Consiliul General al municipiului București și s-a dispus rectificarea Hotărârii nr. 406 din 12 mai 1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 în sensul atribuirii în natură a terenurilor. În opinia tribunalului, atribuirea în natură în baza Legii nr. 112/1995 a fost realizată la cererea expresă a reclamantei care, după cum reiese din actele dosarului, cunoștea la acel moment că pe terenul notificat și solicitat expres a fi restituit în natură erau amplasate rețele edilitare. Reclamanta era în cunoștință de cauză la acel moment având în vedere că pe terenul restituit în natură se aflau amplasate un bloc de locuințe, o stradă și trotuare dar și alte rețele edilitare, precum cele ale H. Or, la acel moment nu era permisă emiterea titlurilor de proprietate pentru terenuri în natură, ci doar acordarea de despăgubiri, astfel cum rezultă din coroborarea art. 5 și art. 12 din Legea nr. 112/1995. De altfel, chiar și ulterior, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, au fost excluse de la restituirea în natură terenurile pe care erau amplasate rețele edilitare.

Reclamanta nu a suferit o expropriere de fapt, ci i s-a constituit, cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la acel moment, un titlu de proprietate asupra unui teren pe care erau deja amplasate rețele edilitare, cu acceptul și acordul implicit al reclamantei la acel moment.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 261A din 21 martie 2017, a admis calea de atac, a anulat sentința în parte, și, în consecință, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României. Evocând fondul, instanța a respins acțiunea în contradictoriu cu Guvernul României, prin Ministerul Transporturilor și Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată, păstrând dispozițiile sentinței referitoare la acțiunea reclamantei în contradictoriu cu Statul român și cu privire la cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, pentru considerentele ce urmează:

Imobilul din București, b-dul I. reprezentat de construcție și teren, în suprafață totală aproximativă de 956 m.p., a fost preluat de către stat în baza Decretului-Lege nr. 92/1950.

La nivelul anilor 1980-1990, în zonă, a fost dată în folosință Magistrala nr. 3 de metrou Gara de Nord - Dristor 2. În anul 1987, prin Decretul nr. 164 din 26 iunie 1987 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România s-a aprobat nota de comandă pentru obiectivul de investiții "Magistrala 3 de Metrou Gara de Nord - Dristor 2, obiectiv de investiții recepționat la punerea în funcțiune la data de 14 august 1989, așa cum rezultă din procesul verbal de recepție.

Ulterior, conform raportului de sinteză privind recepția finală din data de 14 decembrie 1993 a fost propusă a se recepționa final, la intersecția Piața Victoriei - Ștefan cel Mare, centrala de ventilație F.

Așadar, la nivelul anului 1993, exista edificată centrala de ventilație, în discuție.

Dreptul de proprietate al statului asupra terenului a fost înscris în cartea funciară A la data de 05 decembrie 2005, pentru teren de 13 m.p. ocupați de priza de ventilație, conform extrasului depus la Dosar nr. x/3/2010* al Curții de Apel București, secția a III-a civilă. S-a constatat și că terenul figurează în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 2060/2004, fiind menționat în mod expres, după cum terenurile aferente instalațiilor magistralei 3 sunt și ele înscrise.

Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă prin neapelare, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a dispus restituirea de către Consiliul general al municipiului București către reclamanta A. a terenului în suprafață de 956 m.p. și a unui apartament împreună cu terenul aferent de 63 m.p.

Prin sentința civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă, s-a lămurit dispozitivul sentinței anterioare, în sensul că este obligat intimatul Consiliul general al municipiului București să lase în deplină și liniștită posesie reclamantei, terenul în suprafață de 956 m.p. de la adresa menționată, în compunerea precizată în raportul de expertiză, respectiv: 333 m.p. teren rămas neocupat în curtea imobilului dintre care 126 m.p. suprafață construită, 253 m.p. ocupați ilegal de H. și I., 332 m.p. ocupați ilegal de SC J. SA și 38 m.p. ocupați ilegal de o societate particulară.

Raportul de expertiză, care a stat la baza acestei sentințe este cel întocmit de expert K. la 06 octombrie 1998.

Din lecturarea acestui raport de expertiză se constată că expertul învedera la acel moment existența gurii de aerisire a metroului.

Reclamanta și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului astfel restituit în anul 2003, conform încheierii nr. 17161 din 12 decembrie 2003.

Ulterior, reclamanta a dezmembrat terenul prin contractul de dezmembrare autentificat, din 28 noiembrie 2003, în trei loturi, printre care lotul 2 de teren în suprafață de 196,34 m.p., despre care se face mențiunea în actul de dezmembrare că sunt ocupați de bloc J. Acest lot 2 a fost înscris în cartea funciară nr. C. cu nr. topografic a.

Prin cerere, reclamanta a solicitat, în principal, ca instanța să dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a acestui lot de teren de 196,38 m.p.., cu obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor, iar în subsidiar, să fie obligați pârâții la întocmirea documentației pentru expropriere.

Curtea a constatat și că, prin cererea de apel din acest ultim ciclu procesual și prin concluziile formulate în apel reclamanta a solicitat să se constate expropriat (deci formulat diferit decât în cererea de chemare în judecată) doar terenul de 12,41 m.p. și obligarea pârâților la plata despăgubirilor la valoarea de circulație a terenului "la momentul trecerii acestuia în proprietatea publică, respectiv în anul 2005". Apelanta reclamantă a susținut că în anul 2005 a avut loc. preluarea în proprietatea publică a statului, întrucât atunci a avut loc. înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra terenului în discuție.

Suprafața de 12,41 m.p. reprezintă suprafața efectiv ocupată de gura de ventilație în discuție, așa cum a fost delimitat și măsurat prin raportul de expertiză efectuat în această cauză de expertul E.

Curtea a constatat nefondate criticile apelantei referitoare la invocarea de către tribunal, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., a calității procesuale pasive a B. SA.

În realitate, tribunalul nu a discutat calitatea procesuală pasivă a B. SA, reținând în ce privește pe pârâtul Statul român, ci calitatea acestei societăți de reprezentant al Statului român, chestiuni total diferite.

Oricum, tribunalul nu a dat vreo consecință juridică celor apreciate în legătură cu dreptul de reprezentare al B. SA pentru Statul Român.

În ce privește criticile apelantei-pârâte referitoare la calitatea procesuală pasivă a Guvernului și la apărările pârâților în cauză sub acest aspect, Curtea a apreciat că atât Statul român, cât și Guvernul României au calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispozițiile art. 12 și art. 7 din Legea nr. 33/1994.

Conform art. 12 alin. (2) "expropriator, în înțelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național, și județele, municipiile, orașele și comunele, pentru lucrările de interes local".

Iar conform art. 7 din lege "Utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național și de către consiliile județene și Consiliul Local al Municipiului București pentru lucrările de interes local".

Rezultă că expropriatorul - cel care urmează să devină proprietar al bunului proprietate publică - poate fi statul sau unitatea administrativ teritorială. Iar guvernul, ca și "organismele desemnate de Guvern" la care se referă art. 7 și art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reprezintă organe desemnate cu atribuții în cadrul acestor proceduri de expropriere, care lucrează deci ca reprezentanți ai statului în cadrul acestor proceduri. De altfel, și art. 12 alin. (2) reglementează "expropriator, în înțelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern", redactare care este, deci, în sensul că statul este expropriator, iar "organismele desemnate de Guvern" sunt doar entitățile "prin" care săvârșește exproprierea statul.

În cauza, plecând de la situația de fapt menționată mai sus, anume că terenul figurează intabulat pe numele Statului român și figurează ca bun proprietate publică a statului, în contextul dispozițiilor legale menționate nu se poate considera decât că expropriator ar trebui să fie considerat statul, iar în acest caz Guvernul ar avea atribuții în procedura de expropriere, respectiv pe aceea de a declara utilitatea publică, iar ulterior, de a desemna organisme care realizează celelalte formalități de expropriere.

Curtea a constatat și că soluția tribunalului de a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român nu a fost atacată cu apel, rămânând la acest moment tranșată irevocabil și nefăcând obiectul apelului.

În ce privește dreptul de reprezentare a celor doi pârâți în prezentul proces, Curtea a apreciat necesară citarea celor doi pârâți, astfel: Statul atât prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și prin Guvernul României, iar Guvernul României atât prin Secretariatul General al României, cât și prin Ministerul Transporturilor, pentru următoarele considerente:

Prin raportare la dispozițiile Legii nr. 33/1994, așa cum s-a menționat mai sus, Guvernul României are atribuții de reprezentare a Statului Român ca expropriator.

Curtea a înțeles să se raporteze și la dispozițiile Legii nr. 213/1998, în forma în vigoare la data introducerii cererii, și a considerat necesară citarea Statul Român și prin Ministerul Finanțelor Publice, apreciind că în cauză se pune în discuție, însuși dreptul de proprietate al statului asupra acestui teren.

În ce privește reprezentarea Guvernului, Curtea a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că lucrarea publică în discuție apare ca fiind în administrarea Ministerului Transportului, dar, pe de altă parte, a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 90/2001 și a Hotărârii nr. 463/2016, dispoziții conform cărora, reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești se face prin Secretariatul General (art. 1 alin. (1), art. 2 lit. d) din H.G. nr. 463/2016, precum și art. 22 alin. (2) din Legea nr. 90/2001).

Nefiind însă în situația în care exproprierea să fi fost deja dispusă de expropriator și expropriatorul să-și fi desemnat deja organismele împuternicite cu efectuarea formalităților de expropriere, Curtea a considerat că reprezentarea Guvernului trebuie să se facă și prin Secretariatul General, ca entitate cu drept de reprezentare generală, în fața instanțelor judecătorești.

Oricum, în discuție este doar dreptul de reprezentare, iar nu calitatea procesuală pasivă, calitate procesuală pasivă care aparține, ambilor pârâți.

Curtea a constatat nefondate și criticile referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 3338/1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, București.

Într-adevăr, observația tribunalului că această sentință a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale la acel moment, deși argumentată pe fond, depășea posibilitățile instanței de judecată la acest moment, întrucât prezenta cauză nu se constituie într-o cale de atac împotriva acestei sentințe. Pe de altă parte, Curtea a constatat că tribunalul nu se limitează la această observație pentru a tranșa că această sentință nu produce efecte, ci dezvoltă mai departe argumente pentru care, în pofida acestei sentințe, nu a operat o expropriere de fapt, anume în sensul că la momentul pronunțării acestei sentințe erau deja amplasate pe teren rețelele edilitare care atrăgeau statutul de domeniu public, că această restituire s-a făcut cu acordul și la solicitarea reclamantei, că hotărârea pronunțată în temeiul Legii nr. 112/1995 nu opera o recunoaștere retroactivă a unui drept, ci constituirea unui drept nou. De altfel, această sentință civilă din anul 1999 nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții, deci nici sunt întrunite elementele autorității de lucru judecat în condițiile art. 1201 C. civ., ci această sentință poate fi discutată din alt punct de vedere, anume al constituirii în favoarea reclamantei a unui bun. În ce privește acest aspect, Curtea va arăta în ce măsură dreptul recunoscut prin acea sentință din anul 1999 poate fi protejat în prezenta cauză, în raport de obiectul acesteia.

Nu se poate pune problema unei exproprieri care să fie săvârșită la acest moment pentru simplul motiv că terenul afectat de gura de ventilație a metroului s-a constituit deja ca domeniu public al statului încă anterior pretinsei dobândiri de către însăși reclamantă a dreptului de proprietate.

Primul aspect relevant este acela că la momentul ocupării de către stat a terenului în discuție cu gura de ventilație, în anul 1993, terenul era în patrimoniul statului, fiind preluat de către statul comunist în anul 1950 și nefiind restituit la acel moment către reclamantă.

La nivelul anului 1993, terenul era deja constituit ca domeniu public al statului și beneficia de regimul juridic aferent proprietății publice, astfel cum acesta este reglementat prin art. 135 din Constituția României.

Restituirea imobilului către reclamantă prin hotărârea judecătorească pronunțată în anul 1999 a fost făcută în temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, această restituire reprezenta nu o recunoaștere retroactivă a unui drept de proprietate preexistent și care să fi supraviețuit de la data preluării imobilului de către statul comunist în anul 1950 până la data hotărârii judecătorești din 1999, ci reprezenta constituirea, nașterea unui nou drept de proprietate, cu efect deci pentru viitor.

Sunt nefondate susținerile apelantei-reclamante că preluarea abuzivă a imobilului de către Statul român prin Decretul nr. 92/1950 nu ar fi operat o pierdere de proprietate a reclamantei și autorilor săi și că acest drept de proprietate ar fi continuat neîntrerupt, iar sentința civilă nr. 3389/1999 ar fi stabilit că statul nu a fost niciodată proprietar.

În realitate, Decretul nr. 92/1950 a operat transferul de proprietate asupra imobilului de la autorii reclamantei către stat, în acest sens fiind în mod unitar și consecvent considerat de către legislația română, ca și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care a tranșat că efectele legislației comuniste trebuie considerate produse, împrejurarea că ulterior înlăturării regimului comunist prin legislație adoptată s-au acordat măsuri reparatorii, inclusiv prin posibilitatea restituirii în natură, nesemnificând lipsa de efecte a legislației comuniste, ci cu totul alt aspect, anume al asumării unor noi măsuri legislative, care își produc și ele ca atare efectele.

Curtea a constatat că se pune problema dacă hotărârea judecătorească de restituire a terenului către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 putea avea drept consecință pentru viitor scoaterea terenului din domeniu public existent și al trecerii în proprietatea privată a reclamantei.

Prin hotărârea judecătorească de restituire a terenului către reclamantă nu a operat o scoatere din domeniul public a terenului afectat de gura de ventilație, ci s-a dispus doar o restituire către reclamantă a acestui teren. S-a constatat un aspect esențial, anume că acea restituire a fost dispusă în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului București, astfel că această hotărâre nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat către Statul român, care apare ca fiind titularul dreptului de proprietate.

Așadar, nu poate să se interpreteze, că hotărârea judecătorească în discuție, dispunând restituirea terenului către reclamantă, ar fi semnificat "implicit" scoaterea bunului din domeniu public, ci un asemenea act ar fi fost total lipsit de efecte juridice cu privire la regimul juridic al bunului, pentru că proprietatea publică este inalienabilă.

Curtea însă nu a epuizat această chestiune legată de efectele hotărârii judecătorești pronunțată în anul 1999 în favoarea reclamantei, apreciind că obiectul judecății prezente este limitat la a determina dacă se poate sau nu dispune exproprierea, iar nu la a tranșa dacă reclamanta este sau nu proprietar al terenului în discuție.

Din această perspectivă, Curtea a constatat, că terenul aparține proprietății publice a Statului încă din anul 1993, regim juridic ce a fost păstrat până în prezent, atâta timp cât nu a intervenit o cauză de scoatere din domeniul public.

De aceea, Curtea a constatat că nu se pune problema efectuării unei exproprieri la acest moment, întrucât terenul este deja proprietate publică și a fost deja afectat unei utilități publice, iar pretinsul drept de proprietate al reclamantei nu este anterior acestei constituiri a terenului ca domeniu public și acestei afectări cu utilitatea publică.

Pentru aceleași argumente, nu se poate pune problema nici a constatării unei exproprieri de fapt care să fi operat, așa cum susține apelanta-reclamantă, la nivelul anului 2005 (sau la orice altă dată anterior până în anul 1993), și această constatare a unei exproprieri de facto presupunând preexistența unui drept de proprietate privată asupra căruia să intervină ocuparea pentru o lucrare de utilitate publică, ceea ce nu este cazul în speță, cât timp lucrarea de utilitate publică a fost făcută asupra unui bun patrimoniul statului și anterior restituirii către reclamantă a imobilului.

Nu are nicio relevanță în economia cauzei faptul că statul și-a intabulat dreptul de proprietate abia în anul 2005, dată care ar fi ulterioară restituirii către reclamantă și intabularii făcută de reclamantă, întrucât nu intabularea a produs efectul de constituire a domeniului public și de dobândire de către stat a proprietății, ci aceasta a reprezentat doar o formalitate de publicitate imobiliară.

În ce privește considerentele instanței supreme din cuprinsul deciziei civile nr. 4547/2013 pronunțată în primul ciclu procesual, în sensul că dreptul de proprietate al reclamantei este serios afectat, Curtea a constatat că au caracter general și nu trasează concret o direcție de soluționare a litigiului, care să se impună în condițiile art. 315 C .proc. civ.

Curtea a avut în vedere și că principiul disponibilității obligă instanța de judecată să se pronunțe strict asupra cererii cu care a fost investită. În cauză, instanța a fost investită cu soluționarea unei cereri care are ca obiect să se dispună exproprierea (sau să se constate o expropriere de fapt), iar cererea de despăgubiri este întemeiată pe această teza a exproprierii.

Considerațiile referitoare la deținerea de către reclamantă a unui bun, în temeiul sentinței civile nr. 3338/1999 a Judecătoriei Sectorului 1, nu pot fi făcute în măsura în care excedează obiectului judecății, astfel cum a fost limitat prin însăși cererea reclamantei. Mai exact, chiar și în măsura în care reclamanta ar fi considerată deținătoarea unui bun, protecția acestui bun nu ar putea fi făcută în cauză, în raport de obiectul acesteia, atâta timp cât se constată că nu se află în prezența unei exproprieri, nici măcar de facto, iar cererea de despăgubiri care ar viza reparația pentru încălcarea suferită de reclamantă este întemeiată pe teza exproprierii.

Curtea a constatat și că, în litigiul anterior purtat între reclamată și L. SA Municipiul București și B., obiect al Dosarului nr. x/3/2005, drepturile reclamantei și situația juridică a acesteia au fost tranșate într-o modalitate similară cu cauza prezentă.

Curtea a mai constatat de asemenea că statul a ocupat din lotul nr. 2 de 196,38 m.p. teren, doar cu gura de aerisire menționată, pe acest lot fiind edificată și altă construcție, mai exact blocul L. SA, persoană juridică fără nicio legătură cu cauza prezentă.

În ce privește considerațiile dezvoltate de către apelantă, referitor la privarea de bun pe care o suferă, Curtea a constatat că toate principiile și practica instanței europene invocate sunt total străine de pricina prezentă, pentru că privesc situația unei exproprieri de facto, ceea ce nu s-a săvârșit în prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta și pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului.

Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte.

Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța, din oficiu a dispus introducerea în cauză a Statului Român, prin Guvernul României și a Guvernului României prin Secretariatul General al Guvernului, cu motivarea introducerii în proces nu în baza principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, ci în baza reprezentării legale a intimaților pârâți din proces, fiind încălcate și dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Litigiul a fost soluționat o singură dată pe fondul cauzei prin sentința civilă nr. 708 din 20 mai 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, cu nesocotirea deciziilor de casare pronunțate anterior și cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Având în vedere introducerea din oficiu a noi persoane în proces, în calitate de pârâți, s-a solicitat anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru ca judecata pe fond să se desfășoare cu toate părțile din dosar.

Cererea a fost respinsă, motivat de faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 08 noiembrie 2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 iar în condițiile art. 297 C. proc. civ., nu se poate desființa cu trimitere în caz de soluționare pe fond a pricinii decât o singură dată pe parcursul procesului.

Toate celelalte hotărâri judecătorești au fost pronunțate doar cu privire la excepțiile privind calitatea procesuală pasivă a intimaților-pârâți.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece Curtea de apel, în mod greșit, reține că "la momentul edificării gurii de ventilație care este fără dubiu o lucrare de interes public, reprezentând o instalație aferentă unui mijloc de circulație public, terenul a devenit în mod inevitabil domeniu public", în condițiile în care instanța de apel, a comunicat că va soluționa cererea pe fond, fără a se pune în discuție administrarea de probe, cu toate că probele au fost solicitate prin cererea de apel.

Singura probă administrată în acest dosar a fost expertiza specialitatea topografie întocmită la data de 10 martie 2015 în dosarul civil nr. x/3/2010*, în ciclul procesual al apelului, unde se arată:

" gura de ventilație (aerisire) pentru magistrala 3 Metrou cu suprafața de 12,41 m.p. se regăsește pe terenul restituit reclamantei".

La momentul punerii în funcțiune a magistralei de metrou, această gura de aerisire se afla pe B-dul I.

În anii 1994-1998, această gură de aerisire a fost mutată de o societate comercială privată, SC M. SA, pe amplasamentul actual, deoarece se incomoda accesul într-o clădire ce a fost ulterior construită în anii 1994-1998, aparținând societății comerciale J SA.

La nivelul anilor 1994-1998, când această gură de aerisire a fost mutată pe terenul proprietatea recurentei, erau în vigoare prevederile art. 1 din Legea nr. 50/1991 ce impuneau existența unei autorizații de construcție.

La acest moment, această gură de aerisire nu se regăsește în documentația Magistralei 3 a Metroului, având o poziționare ce nu corespunde proiectului prin care s-a pus în folosință metroul.

Simpla construire a unui edificiu de interes public nu transformă terenul în proprietate publică.

La nivelul anului 1994, acest teren se afla în patrimoniul Municipiului București, cel care a fost obligat să restituie terenul prin hotărârile judecătorești din anul 1999.

De altfel, în cartea funciară întocmită în anul 2005, Statul român și-a intabulat dreptul de proprietate în baza procesului verbal de recepție a lucrărilor din data de 14 decembrie 1993.

În motivare, Curtea de Apel invocă prevederile art. 80 din Legea nr. 69/1990 și prevederile art. 4, 5 și 6 din Legea nr. 18/1991, ce privesc însă doar bunurile afectate de utilități publice până la intrarea în vigoare a acestor legi.

După intrarea în vigoare a acestor acte normative, trecerea în domeniul public al statului se face în baza unor dispoziții legale în materie, nicidecum prin simpla construire a unui edificiu considerat domeniu public.

La nivelul anilor 1994-1998, când a fost mutată gura de ventilație pe terenul proprietatea recurentei, erau în vigoare prevederile Legii nr. 69/1991, care prin art. 88 stabilea modalitatea de trecere în domeniul public al statului, în mod legal.

Instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., face o critică a sentinței civile nr. 3338 din 01 martie 1999, pronunțată de Judecătoria Sectorul 1, definitivă și irevocabilă, prin care a fost retrocedat terenul în suprafață de 956 m.p., apreciind greșit, că prin sentinței civilă nr. 3338 din 01 martie 1999, i-a fost constituit dreptul de proprietate și nu reconstituit, în condițiile în care, în dispozitiv se arată că "restituie în natură terenul în suprafață de 956 m.p.", teren situat pe vechiul amplasament, având efect de reconstituire, nicidecum de constituire.

Instanța de apel, cu încălcarea legii reține că nu se pune problema efectuării unei exproprieri la acest moment, întrucât terenul era deja proprietatea publică și a fost deja afectat unei utilități publice, iar pretinsul drept de proprietate al reclamantei nu este anterior acestei constituiri a terenului ca domeniul public și acestei afectări cu utilitatea publică.

Numai că, prin acțiunea introductivă, s-a solicitat să se stabilească că acest teren este expropriat în fapt pentru cauză de utilitate publică și intimații pârâți să fie obligați la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a terenului.

Pentru această suprafață de teren nu există niciun înscris care să ateste dreptul de proprietate publică al statului.

Înscrierea acestei suprafețe de teren de 12,41 m.p. în anul 2005 în favoarea Statului român s-a făcut peste înscrierea dreptului său de proprietate, fără a avea cunoștință despre acest fapt.

Prin decizia civilă nr. 4547 din 16 octombrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanța de fond, s-a reținut, cu putere de lucru judecat că:

" dreptul reclamantei de a se bucura de toate atributele care le conferă dreptul de proprietate este serios afectat, fiind influențat de atitudinea autorităților competente în gestionarea proiectelor care au incidență în zona în care se afla terenul. Astfel, amplasarea conductei de aerisire a metroului pe terenul reclamantei, paralizează dreptul de dispoziție materială și juridică asupra acestuia, atribute inerente dreptului recunoscut de lege".

Instanța de apel, în mod greșit reține că aceste considerente reținute de către Înalta Curte au caracter general și nu trasează concret o direcție de soluționare a litigiului.

La termenul din data de 10 martie 2015, în Dosarul nr. x/3/2010*, în ciclul procesual al apelului, s-a depus raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie unde se arată că "gura de ventilație (aerisire) pentru magistrala 3 Metrou cu suprafață de 12,41 m.p. se găsește pe terenul restituit reclamantei"

Această gură de aerisire în suprafață de 12,41 m.p. a fost înscrisă în cartea funciară prin încheierea din data de 05 decembrie 2005 de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 1 București, în favoarea Statului român cu drept de proprietate și cu drept de administrare în favoarea SC B. SA.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel, în mod greșit rețin că nu se pune problema unei exproprieri de fapt care să fi operat, deoarece nu se pune problema preexistenței unui drept de proprietate privată asupra căruia să intervină ocuparea pentru o lucrare publică, atât timp cât lucrarea a fost făcută asupra unui bun patrimoniul statului și anterior restituirii către reclamantă a imobilului.

Și dacă s-ar admite teza reținută de către instanța de apel, în situația de față recurenta este proprietara tabulară asupra unui imobil teren pentru care plătește taxe și impozite la bugetul local, teren afectat de utilitate publică.

Instanța de contencios a drepturilor omului analizează exproprierile de facto din punctul de vedere al tezei a II-a a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, subliniind în mod constant că, pentru a califica o măsură luată de autoritățile naționale ca fiind o privare de proprietate, instanțele naționale trebuie să analizeze nu numai legislația internă în vigoare, ci și efectul real pe care o asemenea măsură îl produce asupra dreptului de proprietate, situație în care privarea de bun poate fi asimilată unei exproprieri de fapt (cauza Burghelea c. României).

Art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 prevede că:

"

În cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală, instanța va aprecia, în raport cu situația reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală."

Or, în situația de față se poate observa că suprafață de 12,24 m.p. este expropriată în fapt pentru utilitate publică de interes național în favoarea Statului român, fără o justă și prealabilă despăgubire.

Așadar, amplasarea acestei guri de aerisire în suprafață de 12,41 m.p. pe terenul proprietatea sa nu reprezintă doar un inconvenient, ci o încălcare flagrantă a dreptului său de proprietate, fără o justă și prealabilă despăgubire.

Recurentul Guvernul României, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., învederează că acțiunea este inadmisibilă față de Guvernul României, neavând capacitate juridică civilă și calitate procesuală pasivă față de dispozițiile Legii nr. 90/2001.

Acest organ colegial (alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin legea organică) poate sta în justiție, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, în acest caz fiind în prezența unei capacități juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile constituționale și pe dispozițiile legii speciale de organizare și funcționare; acordând acestui organ al administrației de stat dreptul de a adopta acte administrative, implicit, legea îi acordă și capacitatea de a sta în judecată, atunci când instanțele judecătorești exercită, în condițiile stabilite de Legea nr. 554/2004, controlul legalității