ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția penală

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra recursului în casație de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constantă următoarele:

Prin sentința penală nr. 71 din 23 martie 2016 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în Dosarul nr. x/84/2015, în baza

art. 17018

Văzând prevederile art. 5 Noul C. pen. și considerentele Deciziei nr. 265 din 06 mai 2014 a Curții Constituționale a României, în prezenta cauză s-a constatat legea veche (cu referire la C. pen. din 1969, dar și la Legea nr. 241/2005) ca fiind lege penală mai favorabilă inculpatului.

S-a dispus schimbarea încadrării juridice reținute în sarcina inculpatului A. din art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 rep. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen. din 1969.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 37 lit. a), art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969 și art. 13 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de:

- 1 (un) an închisoare pentru comiterea infracțiunii continuate de evaziune fiscală prin omisiunea evidențierii în contabilitate a operațiunilor comerciale efectuate și a veniturilor realizate.

S-a constatat că infracțiunea care face obiectul prezentului dosar a fost comisă în termenul de încercare de 5 ani al suspendării condiționate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecțional Evry, Franța, definitivă la data de 15 noiembrie 2012.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecțional Evry și s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată inculpatului prin prezenta, de 1 an închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute o pedeapsă de 1 (un) an și 10 (zece) luni închisoare, cu privare de libertate.

În baza art. 88 C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa aplicată, timpul reținerii și arestării preventive (de către autoritățile franceze) de la data de 13 octombrie 2012 la data de 15 octombrie 2012.

În baza art. 71 C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) teza a III-a C. pen. din 1969 (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și să desfășoare o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală).

S-a constatat că inculpatul a recuperat 2500 RON din totalul prejudiciului reținut în actul de sesizare a instanței.

În baza art. 397 și 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., respectiv art. 998 C. civ. din 1864, s-a admis în parte acțiunea formulată de Ministerul Economiei și Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 153.835 RON cu titlu de despăgubiri către partea civilă (reprezentând impozit pe profit și TVA de plată), precum și la majorările și penalitățile de întârziere aferente, calculate în continuare până la achitarea efectivă a prejudiciului.

S-a constatat că în cauză nu au fost luate măsuri asiguratorii.

În baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2), (4), (5), și (6) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, în vederea recuperării prejudiciului creat bugetului statului, până la concurența valorii de 153.835 RON, s-a dispus luarea măsurilor asiguratorii ale sechestrului asupra oricăror bunuri mobile sau imobile aparținând inculpatului și popririi (în limitele prevăzute de lege) sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpatului de către o a treia persoană.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea prezentei hotărâri, la data rămânerii definitive, către Oficiul Național al Registrului Comerțului.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata a 2.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

S-a constatat că inculpatul a fost asistat în cursul judecății de apărător ales.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 193/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A., pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare s-a reținut, în fapt, că în perioada 01 iulie 2011- 21 martie 2013, în calitate de reprezentant al întreprinderii individuale A., inculpatul A. a efectuat prestări de servicii în domeniul construcțiilor, atât la persoane fizice, cât și la persoane juridice.

Inculpatul a încheiat contracte de subantrepriză cu SC B. SRL, SC C. SRL și SC D. SRL, în baza cărora a efectuat lucrări în construcții.

În perioada de referință, inculpatul A. a efectuat lucrări în construcții și la persoanele fizice E., F., G. și H.

Urmare a lucrărilor efectuate atât la persoanele juridice, cât și la persoanele fizice, inculpatul A. a emis un număr de 31 de facturi fiscale neînseriate, cod 14-4-1 (fără o numerotare cronologică) pe care însă nu le-a înregistrat, iar veniturile obținute în baza acestora nu le-a declarat organelor fiscale, la termenele scadente, săvârșind în acest mod acte de evaziune fiscală.

După sesizarea instanței, pe rolul Tribunalului Sălaj s-a înregistrat, la data de 13 iulie 2015, Dosarul nr. x/84/2015.

În perioada 13 iulie 2015-21 octombrie 2015 s-a desfășurat procedura de cameră preliminară, prin încheierea din data de 21 octombrie 2015 constatându-se legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. 193/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în cauza privind pe inculpatul A. și dispunându-se începerea judecății cauzei.

În cursul procedurii de cameră preliminară nu a fost contestată de către inculpat legalitatea administrării probelor și efectuarea actelor de către organele de urmărire penală.

În data de 14 septembrie 2015, A.N.A.F., prin D.R.G.F.P. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Sălaj a depus la dosar un înscris în care a menționat că se constituie parte civilă cu suma de 156.335 RON, la care a solicitat dobânzi și penalități de întârziere până la data plății efective, precum și luarea/menținerea măsurilor asiguratorii. Cererea a fost reiterată la data de 02 octombrie 2015.

La termenul din data de 21 octombrie 2015, s-a făcut o prezentare succintă a actului de sesizare a instanței, inculpatul a fost înștiințat cu privire la învinuirea ce i s-a adus prin actul de sesizare, la drepturile și obligațiile ce îi revin, precum și cu privire la posibilitatea de a solicita ca judecata să aibă loc. numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa în rechizitoriu. Întrebat fiind, inculpatul a solicitat judecarea prezentei cauze potrivit procedurii simplificate, arătând că recunoaște fapta reținută în sarcina sa și pretențiile părții civile.

La același termen de judecată, întrucât potrivit cazierului judiciar, inculpatul A. a fost condamnat la 10 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe o perioadă de 5 ani, pentru furtul săvârșit după încălcarea proprietății, prin sentința penală din data de 15 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x a Tribunalului Correctionnel D, Evry-10CH din Franța, sentință definitivă la data 05 noiembrie 2012, procurorul, apreciind că s-ar impune recunoașterea sentinței penale a autorităților franceze, a solicitat a se efectua demersuri pentru a se cunoaște dacă sentința penală din data de 15 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x a Tribunalului Correctionnel D, Evry a fost sau nu recunoscută în România, astfel că în cauză s-au efectuat demersuri în vederea obținerii unei copii a sentinței penale din data de 15 octombrie 2012, Dosar nr. x al Tribunalului Corecțional Evry (Tribunal Correctionnel d’Evry - 10 CH) Franța.

În data de 25 ianuarie 2016, s-a înaintat la dosar sentința penală din data de 15 decembrie 2012 a Tribunalului Correctionnel D, Evry, ce a fost tradusă în limba română.

Analizând probele administrate în faza de urmărire penală și a cercetării judecătorești, instanța a reținut aceeași situație de fapt ca în actul de sesizare, respectiv că în perioada 26 iulie 2011- 21 martie 2013, în mod repetat, în baza aceleași rezoluții infracționale unice, în calitate de reprezentant al I.I. A., inculpatul A. nu a înregistrat și nu a declarat organelor fiscale veniturile obținute ca urmare a executării de lucrări în construcții pentru persoanele juridice SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL și SC I. SR și persoanele fizice E., F., G. și H., lucrări pentru care a emis un număr de 31 facturi, în valoare totală de 482.410 RON, modalitate prin care a cauzat un prejudiciu total în cuantum de 156.335 RON, din care 62.110 RON reprezintă impozitul pe venit datorat și neachitat și 94.225 RON reprezintă TVA datorat și neachitat.

Situația de fapt, așa cum a fost prezentată, a fost confirmată de probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către inculpat, respectiv de declarațiile inculpatului, declarațiile martorilor J., K., L., E., F., G. și H., de facturile fiscale neînseriate emise de inculpat, de raportul de constatare financiar contabilă, de contracte de subantrepriză existente la dosarul cauzei.

Având în vedere că fapta reținută în sarcina inculpatului a fost săvârșită anterior intrării în vigoare a noului C. pen., văzând prevederile art. 5 Noul C. pen. și considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale a României, modalitatea de determinare a legii penale mai favorabile va fi efectuată având în vedere legea în ansamblu, și nu instituțiile de drept penal autonome. Făcând o comparație globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în prezenta cauză, instanța a apreciat că legea penală mai favorabilă inculpatului este C. pen. din 1969.

S-a constatat astfel existența caracterului mai favorabil al mai multor instituții din vechea reglementare, cum ar fi posibilitatea reținerii, conform C. pen. din 1969, de circumstanțe atenuante și reducerea limitelor de pedeapsă până la 3 luni de închisoare - în cazul infracțiunii de evaziune fiscală.

Apoi, noul C. pen. prevede că nu se poate dispune renunțarea sau amânarea aplicării pedepsei, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 5 ani (art. 80 alin. (2) lit. d) N. C. pen.), respectiv mai mare de 7 ani (art. 83 alin. (2) N. C. pen.). Ori, pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi. În ceea ce privește condițiile executării pedepsei suspendării executării pedepsei sub supraveghere, spre deosebire de vechiul C. pen., în actualul C. pen. este prevăzută obligația de prestare a muncii neremunerate în folosul comunității.

Potrivit prevederilor art. 13 C. pen. din 1969, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Instanța a constatat că în M. Of. al României, Partea I, nr. 146 din data de 19 martie 2013 a fost publicată Legea nr. 50/2013 privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Actul normativ prevede modificări în sensul majorării pedepsei cu închisoarea pentru infracțiunile de evaziune fiscală, precum și majorarea pedepselor în cazul în care se produc prejudicii financiare. Astfel, dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani, față de 2 ani cât era stabilit până în prezent. Dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani, față de 3 ani.

De asemenea, odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri - penal și de procedură penală, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale a suferit modificări, prin Legea nr. 187/2012 și art. 79 din Legea nr. 255/2013, art. 10 având următorul cuprins: "În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.", limitele de pedeapsă care trebuie avute în vedere fiind cele prevăzute de Legea nr. 50/2013 (majorate).

Cum Legea nr. 241/2005 în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 50/2013 este mai favorabilă, limitele de pedeapsă prevăzute de acest act normativ fiind mai mici, s-a apreciat că în cauză se impune a se reține prevederile art. 13 C. pen. din 1969.

Așadar, văzând prevederile art. 5 N. C. pen., considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale a României și făcând o comparație globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul inculpatului, instanța a constatat că legea penală mai favorabilă acestuia este legea veche (cu referire la C. pen. din 1969, dar și la Legea nr. 241/2005).

Potrivit prevederilor art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, există recidivă pentru persoana fizică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mari de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an.

Fapta reținută în prezenta cauză și recunoscută de inculpat a fost comisă în perioada 26 iulie 2011 - 21 martie 2013, s-a epuizat și a fost descoperită în termenul de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicate de instanța din Franța.

Dispozițiile art. 1401 din Legea nr. 302/2004 (versiune consolidată la data de 01 februarie 2014) prevăd că: "(1) Recunoașterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condițiile tratatului aplicabil între România și statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripție aceasta domiciliază. (2) Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face și pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluționare."

Potrivit dispozițiilor

art. 17018

- 17019 din Legea nr. 302/2004, instanța care judecă o altă infracțiune săvârșită de către persoana condamnată prin hotărârea judecătorească străină, infracțiune care ar putea să atragă revocarea sau anularea sancțiunii pronunțate de către instanța străină, poate recunoaște hotărâri judecătorești și decizii de probațiune străine prin care s-a dispus respectarea unor măsuri de probațiune sau o sancțiune alternativă. Hotărârile judecătorești definitive care stabilesc măsuri de probațiune sau sancțiuni alternative date de către instanțele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc și se execută în România, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

- prin hotărârea judecătorească a fost dispusă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, amânarea aplicării pedepsei, liberarea condiționată sau o sancțiune alternativă;

- măsurile de probațiune sau sancțiunea alternativă stabilite prin hotărârea judecătorească străină au corespondent în legea română și sunt compatibile cu aceasta;

- fapta pentru care s-a aplicat sancțiunea ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției se face pentru fiecare infracțiune în parte;

- persoana condamnată se află în statul emitent și dorește să se întoarcă sau să se stabilească în România sau se află deja în România și:

a) are cetățenie română și locuiește sau urmează să locuiască în România; sau

b) nu are cetățenie română, însă fie are drept de rezidență sau drept de ședere pe teritoriul României în condițiile legii, fie este unul dintre membrii familiei unui cetățean român sau a unei persoane care are drept de rezidență sau drept de ședere pe teritoriul României, fie face dovada că urmează să desfășoare pe teritoriul României o activitate lucrativă, de studii sau de pregătire profesională.

În situația în care măsurile de probațiune sunt stabilite printr-o decizie de probațiune dată în baza unei hotărâri judecătorești străine, constituie obiect al recunoașterii atât hotărârea judecătorească, cât și decizia de probațiune.

Potrivit dispozițiilor

art. 17020

din Legea nr. 302/2004, hotărârile judecătorești străine pot fi recunoscute și executate în România, dacă măsurile de probațiune sau sancțiunea alternativă stabilite prin hotărârea respectivă sau în baza acesteia se încadrează în următoarele categorii:

a) obligația persoanei condamnate de a informa o anumită autoritate cu privire la orice schimbare a reședinței sau a locului de muncă;

b) obligația de a nu intra în anumite localități, locuri sau zone definite din România sau din statul emitent;

c) obligația de a nu părăsi teritoriul statului de executare;

d) dispoziții privind comportamentul, reședința, educația și formarea, activitățile din timpul liber sau conținând limitări privind modalitățile de desfășurare a unei activități profesionale;

e) obligația de a se prezenta la date stabilite în fața unei anumite autorități;

f) obligația de a evita contactul cu anumite persoane;

g) obligația de a evita contactul cu anumite obiecte care au fost utilizate sau ar putea fi utilizate de către persoana condamnată în scopul comiterii unei fapte penale;

h) obligația de a repara, din punct de vedere financiar, prejudiciul cauzat de infracțiune și/sau obligația de a furniza o dovadă a îndeplinirii acestei obligații;

i) obligația de a presta muncă în folosul comunității;

j) obligația de a coopera cu serviciul de probațiune sau cu o altă instituție sau serviciu social care are responsabilități în ceea ce privește persoanele condamnate;

k) obligația de a urma un tratament terapeutic sau de dezintoxicare;

l) obligația de a comunica informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență ale persoanei condamnate.

Potrivit dispozițiilor

art. 17021

din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi pusă în executare, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la

art. 17019

, atunci când:

a) persoana a fost condamnată în România pentru aceeași faptă. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată și pentru alte fapte, instanța poate dispune recunoașterea parțială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții;

b) persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceeași faptă, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat a fost anterior recunoscută și pusă în executare pe teritoriul României;

c) persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicție penală;

d) sancțiunea a fost aplicată unei persoane care, potrivit legii penale române, nu răspunde penal în virtutea vârstei sale;

e) sancțiunea implică executarea unei măsuri care vizează starea psihiatrică sau de sănătate a persoanei și care nu poate fi pusă în executare în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul național juridic sau de sănătate;

f) atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripția executării pedepsei;

g) atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislația sa:

(i) persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul și locul de înfățișare și la consecințele legale în caz de neprezentare; sau (ii) persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și a fost încunoștințată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, și că, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;

h) durata termenului de supraveghere sau durata măsurilor de probațiune, respectiv a sancțiunii alternative sau intervalul de timp rămas până la împlinirea acestora sunt mai mici de 6 luni sau de 60 de ore în situația muncii în folosul comunității.

Potrivit sentinței penale nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecțional Evry, Franța, definitivă la data de 15 noiembrie 2012, A. a fost condamnat, pentru furtul săvârșit după încălcarea proprietății, la pedeapsa de 10 luni închisoare cu suspendarea condiționată pe timp de 5 ani și interzicerea pe timp de 3 ani a dreptului de a se afla în localitatea Essone, Franța. De asemenea, A. s-a aflat sub imperiul unei măsuri preventive dispuse de către autoritățile franceze, de la data de 13 octombrie 2012 la data de 15 octombrie 2012.

Din sentința penală a Tribunalului Corecțional Evry rezultă că A. a fost prezent personal la judecată, că a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, reprezentarea juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv și inculpatul a fost încunoștințat că hotărârea este supusă unei căi de atac, dar nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.

Din dosarul cauzei nu rezultă că inculpatul a mai fost condamnat în România sau în alte state pentru aceeași faptă ori că beneficiază în România de imunitate de jurisdicție penală. În raport de vârsta avută, inculpatul răspundea penal. Pedeapsa aplicată în Franța nu implică executarea unei măsuri care vizează starea psihiatrică sau de sănătate a persoanei și nu prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul național juridic sau de sănătate. În raport de pedeapsa aplicată de instanța franceză nu a intervenit prescripția executării pedepsei.

Astfel, instanța a arătat că nu se poate reține vreun motiv de refuz al recunoașterii și executării hotărârii judecătorești date de Tribunalului Corecțional Evry.

Față de cele mai sus expuse, în baza

art. 17018

alin. (2) rap. la art. 1401 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (versiune consolidată la data de 01 februarie 2014), s-a recunoscut, pe cale incidentală, sentința penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecțional Evry, Franța, definitivă la data de 15 noiembrie 2012, prin care A. a fost condamnat, pentru furtul săvârșit după încălcarea proprietății, la pedeapsa de 10 luni închisoare cu suspendarea condiționată pe timp de 5 ani și interzicerea pe timp de 3 ani a dreptului de a se afla în localitatea Essone, Franța și, în baza art. 386 C. proc. pen., instanța a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului A. în privința infracțiunii de evaziune fiscală, din art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen. în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 13 C. pen. din 1969.

În drept, faptele inculpatului A., care, în calitate de reprezentant al I.I. A., în perioada 26 iulie 2011 - 21 martie 2013 (în cursul termenului de încercare stabilit conform sentinței penale nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecțional Evry, Franța, definitivă la data de 15 noiembrie 2012), în mod repetat, în baza aceleași rezoluții infracționale unice, nu a înregistrat și nu a declarat organelor fiscale veniturile obținute ca urmare a executării de lucrări în construcții pentru persoanele juridice SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL și SC I. SRL și persoanele fizice E., F., G. și H., lucrări pentru care a emis un număr de 31 facturi, în valoare totală de 482.410 RON, modalitate prin care a cauzat un prejudiciu total în cuantum de 156.335 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 13 C. pen. din 1969.

Astfel fiind, având în vedere circumstanțele reale ale faptei și cele personale ale inculpatului, precum și limitele de pedeapsă menționate, instanța a apreciat că pentru prevenirea săvârșirii de noi fapte penale și formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și regulile de conviețuire socială, este necesară și suficientă aplicarea unei pedepse de 1 (un) an închisoare pentru comiterea infracțiunii continuate de evaziune fiscală prin omisiunea evidențierii în contabilitate a operațiunilor comerciale efectuate și a veniturilor realizate.

Potrivit prevederilor art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, instanța a revocat suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

Conform Deciziei nr. 1/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârșirii în cursul termenului de încercare a unei infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă ca urmare a revocării suspendării condiționate a executării acestei din urmă pedepse, chiar și în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 81 C. pen.

Constatând că infracțiunea care face obiectul prezentului dosar s-a epuizat în cursul termenului de încercare de 5 ani al suspendării condiționate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecțional Evry, Franța, definitivă la data de 15. Noiembrie 2012, în baza art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiționate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecțional Evry și s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată inculpatului prin prezenta, de 1 an închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute o pedeapsă de 1 (un) an și 10 (zece) luni închisoare, cu privare de libertate.

În ceea ce privește aplicarea pedepsei accesorii, în baza art. 71 C. pen. din 1969, instanța a interzis inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a, lit. b) și lit. c) teza a III-a C. pen. din 1969, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta.

În ceea ce privește dreptul de a alege, având în vedere cauza Hirst c. Marii Britanii, prin care Curtea Europeană a statuat că interzicerea automată a dreptului de a participa la alegeri, aplicabilă tuturor deținuților condamnați la executarea unei pedepse cu închisoarea, deși urmărește un scop legitim, nu respectă principiul proporționalității, reprezentând, astfel, o încălcare a art. 3 din Protocolul 1 din Convenție, instanța a apreciat că, în raport de natura infracțiunii săvârșite de inculpat, acesta nu este nedemnă să exercite dreptul de a alege, motiv pentru care nu i-a interzis exercițiul acestui drept.

Instanța a apreciat că, întrucât inculpatul s-a folosit la săvârșirea prezentei infracțiuni de calitatea de reprezentant al I.I. A., s-a impus interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969.

Având în vedere faptul că infracțiunea comisă este absolut independentă de aspectele referitoare la exercitarea autorității părintești, instanța a apreciat că nu se impune interzicerea inculpatului a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. d) și e) C. pen. din 1969.

Instanța a avut în vedere Decizia nr. 74/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, care a statuat că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I lit. c) nu se va face automat și va fi supusă aprecierii instanței, în funcție de criteriile prevăzute de art. 71 alin. (3) C. pen. din 1969.

Pedeapsa aplicată inculpatului nefiind mai mare de 2 ani, în cauză nu s-a impus aplicarea de pedepse complementare.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanța a constatat că inculpatul a recuperat 2500 RON din totalul prejudiciului reținut în actul de sesizare a instanței.

Astfel, în baza art. 397 și 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., respectiv art. 998 C. civ. din 1864, s-a admis în parte acțiunea formulată de Ministerul Economiei și Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 153.835 RON cu titlu de despăgubiri către partea civilă (reprezentând impozit pe profit și TVA de plată), precum și la majorările și penalitățile de întârziere aferente, calculate în continuare până la achitarea efectivă a prejudiciului.

Constatând că în cauză nu au fost luate măsuri asiguratorii, în baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2), (4), (5), și (6) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, în vederea recuperării prejudiciului creat bugetului statului, până la concurența valorii de 153.835 RON, s-a dispus luarea măsurilor asiguratorii ale sechestrului asupra oricăror bunuri mobile sau imobile aparținând inculpatului și popririi (în limitele prevăzute de lege) sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpatului de către o a treia persoană.

Prin decizia penală nr. 341/A/2017 din data de 2 martie 2017 Curtea de Apel Cluj, secția penală, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 71 din 23 martie 2016 a Tribunalului Sălaj.

A stabilit în favoarea Baroului Cluj, suma de 130 RON, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției reprezentând onorariu parțial pentru apărător din oficiu - avocat M.

A obligat apelantul A. să plătească în favoarea statului suma de 500 RON reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele:

În examinarea motivelor de apel invocate de inculpat prin apărător, Curtea a analizat primordial împrejurarea dacă, raportat la speța dedusă judecății, sunt incidente în cauză dispozițiile

art. 17023

- 17034, secțiunea a 2-a, Cap. II, Titlul VI1 din Legea nr. 302/2004.

S-a reținut în acest sens, că prima instanță s-a raportat în mod corect la condițiile generale de recunoaștere și executare în România a hotărârilor judecătorești pronunțate în alte state, membre ale Uniunii Europene.

Aceasta deoarece, așa cum reiese și din răspunsurile trimise instanței de către magistratul de legătură din Franța, suspendarea condiționată din dreptul penal român are corespondent în suspendarea simplă din dreptul penal francez, inclusiv în ceea ce privește motivele de revocare ale acesteia.

Curtea a considerat că dispozițiile

art. 17023

- 17034, secțiunea a 2-a, Cap.II, Titlul VI1 din Legea nr. 302/2004 se referă, în exclusivitate, la situația în care condamnarea anterioară instituie sau implică și sancțiuni sau obligații alternative, impuse condamnatului pe lângă pedeapsa principală a închisorii. Dispozițiile legale anterior menționate fac referire, exclusiv, la măsurile de probațiune sau sancțiunile alternative din hotărârile străine care trebuie adaptate la legislația română, astfel încât acestea să aibă o corespondență cât mai apropiată de conținutul măsurilor de probațiune sau sancțiunii alternative din dreptul penal român.

Or, este evident în această situație că aceste prevederi devin aplicabile numai în condițiile în care suspendarea executării pedepsei nu este una simplă, ci este una care impune și obligații alternative, cum ar fi instituția suspendării prin punerea la încercare din dreptul penal francez sau a suspendării sub supraveghere din dreptul penal român.

În speța dedusă judecății, inculpatul a fost condamnat anterior de către instanțele franceze la o pedeapsă de 10 luni închisoare cu suspendare simplă, astfel încât nu se punea problema corelării vreunor măsuri de probațiune sau sancțiuni alternative dispuse alături de pedeapsa principală, întrucât acestea nu există.

Așa cum reiese din analizarea textelor de lege anterior menționate, acestea se aplică doar în cazul în care recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești străine se face exclusiv pe cale principală și nu și pe cale incidentală.

Doar în aceste situații este instituită o procedură derogatorie de la dreptul comun (sesizarea instanței române în condițiile

art. 17022

și

art. 17023

din Legea nr. 302/2004, procedura admiterii în principiu reglementată de

art. 17024

, judecarea cererii în cameră de consiliu, cu citarea persoanei condamnate și a serviciului de probațiune prev. de

art. 17025

alin. (1) din Legea nr. 302/2004, termenul de declarare a apelului - 5 zile - și compunerea completului de apel - un singur judecător - prev. de

art. 17024

alin. (4) și (5) din Legea nr. 302/2004.

Citarea serviciului de probațiune în soluționarea acestor gen de cauze se impune în mod evident datorită împrejurării că în sarcina persoanei condamnate sunt instituite, ab initio, măsuri de supraveghere și obligații alternative, verificarea respectării acestora revenind serviciului de probațiune, de aici și rațiunea citării acestuia în proces.

În cauza de față, s-a apreciat că nu se impunea citarea serviciului de probațiune deoarece, așa cum s-a arătat, hotărârea de condamnare din Franța care-l privește pe inculpat vizează o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată pur și simplu, fără instituirea unei măsuri sau obligații alternative.

Inculpatul, prin apărător, a făcut referire în motivele susținute oral și la dispozițiile

art. 17030

art. 17034

din Legea nr. 302/2004, însă s-a apreciat că acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât toate se referă la măsuri de supraveghere sau măsuri alternative a căror neexecutare poate atrage revocarea suspendării, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Din aceste considerente, Curtea nu a considerat necesară repunerea pe rol a cauzei (solicitată prin concluziile scrise) în vederea sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară despre compatibilitatea cu legislația europeană a unei măsuri naționale prin care o măsură în probațiune este adoptată prin raportare la o altă măsură care creează o situație mai grea în statul de executare decât în statul emitent, deoarece în cauză prin hotărârea de condamnare din Franța nu era instituită în sarcina inculpatului apelant nicio măsură de probațiune.

Referitor la solicitările subsidiare formulate de apărare și susținute și de către reprezentanta Ministerului Public, în sensul pronunțării unei noi hotărâri cu reținerea incidenței noului C. pen. ca fiind legea penală mai favorabilă și înlăturarea stării de recidivă reținută în sarcina inculpatului, cu consecința posibilității aplicării unei pedepse distincte a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere, Curtea a reținut că în cauză în mod corect s-a reținut de către instanța de fond ca fiind mai favorabilă legea reglementată de C. pen. anterior.

Astfel, instanța de fond a reținut în favoarea inculpatului prin hotărârea de condamnare circumstanțele atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, coborând pedeapsa aplicată sub minimul de 2 ani închisoare prevăzut de lege și stabilind pedeapsa de 1 an închisoare.

Chiar dacă această circumstanță atenuantă ar putea fi reținută în favoarea inculpatului potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) N. C. pen., efectele reținerii circumstanțelor atenuante potrivit N. C. pen., sunt mai defavorabile decât în vechiul C. pen., întrucât, potrivit art. 76 alin. (1) N. C. pen., în cazul reținerii de circumstanțe atenuante, doar limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime (cuantum fix). Ca atare, dacă inculpatului i s-ar aplica dispozițiile N. C. pen., minimul de pedeapsă ce i-ar putea fi aplicat ar fi de 1 an și 4 luni închisoare, în timp ce prin aplicarea prevederilor art. 76 lit. d) din Vechiul C. pen. se putea ajunge la un minim de 15 zile închisoare. În consecință, în aplicarea globală a legii mai favorabile, în speță aceste este vechiul C. pen.

Pe cale de consecință, întrucât judecata în fața primei instanțe s-a realizat în cadrul procedurii simplificate, inculpatul recunoscând în totalitate infracțiunea reținută în sarcina sa și neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate ale sentinței apelate, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 71 din 23 martie 2016 a Tribunalului Sălaj.

S-a constatat că pe parcursul judecării cauzei în apel inculpatul a recuperat suma de 30.000 RON din totalul prejudiciului în sumă de 153.835 RON cauzat părții civile A.N.A.F. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sălaj.

Împotriva deciziei penale nr. 341/A/2017 din data de 2 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, inculpatul A. a declarat prezentul recurs în casație (la data de 12 aprilie 2017), invocând cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., respectiv nerespectarea normelor de competență după materie sau după calitatea persoanei atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În motivarea scrisă a cererii, inculpatul a solicitat admiterea recursului în casație formulat, casarea hotărârilor atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, obligând instanța de fond să pronunțe o hotărâre numai cu privire la infracțiunea dedusă judecății cauzei, fără depășirea limitelor competenței materiale, constatând imposibilitatea de revocare a măsurii alternative dispuse de autoritățile franceze, cât și suspendarea executării pedepsei până la soluționarea recursului în casație.

Cu privire la admisibilitatea recursului în casație, în esență, a apreciat că, în speța de față, instanța română a dispus revocarea suspendării simple a unei pedepse aplicată de instanța franceză, în pofida faptului că nu avea competență să procedeze în acest sens, această măsură putând fi dispusă doar de către instanța franceză.

Cu privire la temeinicia recursului în casație a arătat:

- că sentința atacată este lovită de nulitate absolută întrucât Tribunalul Sălaj nu era competent material și funcțional să dispună revocarea suspendării "condiționate";

- că judecata în fața instanței de fond a avut loc. în lipsa citării unei părți - respectiv a serviciului de probațiune, motiv pentru care sentința pronunțată este lovită de nulitate absolută.

A apreciat că, hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât instanțele române nu aveau competența să dispună revocarea suspendării condiționate dispuse de către Tribunalul Evry.

Situația din prezenta speță este reglementată în

art. 17032

al acestei legi, conform căruia în cazul în care persoana condamnată săvârșește o nouă infracțiune pe durata termenului de încercare, competența revocării sancțiunii revine statului emitent atunci când hotărârea judecătorească străină se referă la amânarea aplicării pedepsei.

Deși textul se referă în mod expres doar la amânarea aplicării pedepsei întrucât el a intrat în vigoare odată cu Noul C. pen., este cert că aceeași trebuie să fie situația și în cazul suspendării condiționate întrucât aceasta este instituția corespondentă din Vechiul C. pen.

Art. 17031

și 17032 din Legea nr. 302/2004 indică cu claritate cine are competența materială de a revoca o suspendare e executării măsurii dispusă în alt stat: instanța română pentru suspendare sub supraveghere; instanța străină pentru amânarea executării (instituția de drept penal român cea mai apropiată de suspendarea simplă franceză, așa cum rezultă din răspunsul magistratului detașat în Franța). Rezultă că atât sentința Tribunalului Sălaj, cât și decizia Curții de Apel Cluj, au fost pronunțate cu nerespectarea regulilor privind competența materială a instanțelor de judecată.

Totodată, trebuie observat că instanța de apel a reținut că prevederile amintite nu ar fi incidente întrucât împotriva inculpatului s-ar fi dispus doar pedeapsa închisorii de 10 luni fără alte obligații secundare suplimentare. Or, chiar din prima filă a deciziei atacate (precum și din sentința Tribunalului Evry) rezultă că în sarcina acestuia a fost impusă și obligația de a nu pătrunde într-o localitate din Franța. Acest aspect a fost însă neglijat de instanța de apel, care fie a considerat că aceasta nu este o obligație care decurge din sentința statului emitent, fie pur și simplu nu a observat existența acestei obligații. Cert este însă, că această singură obligație există și i-a fost impusă inculpatului prin hotărârea pronunțată de statul francez, astfel încât nu se poate discuta despre inaplicabilitatea 17023 -

art. 17034

din Legea nr. 302/2004.

Având în vedere aceste aspecte, atunci când instanța a recunoscut hotărârea străină și adaptat sancțiunea alternativă la suspendarea condiționată, aceasta ar fi trebuit să constate că nu are competența de a se pronunța în privința revocării beneficiului suspendării.

Raportat la scopul pentru care legea a instituit competența de revocare a acestui tip de sancțiune alternativă în favoarea statului emitent, a apreciat că acesta rezidă întocmai în lipsa de uniformitate la nivelul statelor membre în ce privește obligativitatea de a revoca suspendarea în astfel de cazuri.

Așa cum rezultă și din înscrisul comunicat la dosarul cauzei privind instituția suspendării simple din dreptul francez, revocarea suspendării este facultativă în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare, fiind lăsat la latitudinea judecătorului să hotărască dacă circumstanțele impun o astfel de măsură; în schimb, în dreptul român revocarea este obligatorie atât în cazul suspendării condiționate, cât și în cazul amânării aplicării pedepsei.

Or, dacă instanța română ar avea competența de a se pronunța asupra revocării, ea ar fi nevoită să aplice legea unui stat străin deoarece, conform legii române revocarea este obligatorie. Pe de altă parte, dacă ar aplica legea română și revocarea ar fi obligatorie, persoana ar fi pusă în mod evident într-o situație mai defavorabilă.

Având în vedere aceste aspecte, a apreciat că era necesară trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât ne aflăm în prezența unui caz de nulitate absolută datorită încălcării normelor privind competența instanței.

Având în vedere această necompetență de a dispune revocarea suspendării condiționate, a apreciat că se impunea trimiterea cauzei în vederea rejudecării cu citarea Serviciului de probațiune, pentru ca acesta din urmă să pună concluzii în ce privește instituția din dreptul român cea mai apropiată de suspendarea simplă din dreptul francez.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 15 mai 2017, fiind stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu la data de 8 septembrie 2017.

Prin încheierea din 23 iunie 2017, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 341/A/2017 din 2 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, și a stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursului în casație la data de 8 septembrie 2017, deși a fost incident art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

La data de 8 septembrie 2017, cauza a fost amânată pentru lipsa de procedură cu inculpatul, fixându-se termen pentru data de 6 octombrie 2017.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investite cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În consecință, Înalta Curte constată că sfera controlului judiciar pe calea recursului în casație a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea analiza și netemeinicia deciziei atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării când în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei competente.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate, prin raportare la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., ci, practic, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare în scopul de a se valorifica solicitarea formulată în apărare la judecata în fond și în apel, adică a se constata că nu era admisibilă revocarea sancțiunii penale dispusă de autoritățile franceze întrucât doar instanța franceză era competentă a dispune o astfel de soluție.

Solicitarea recurentului privește situația nerespectării de către instanțele române a competenței materiale sau după persoană, stabilită expres de dispozițiile art. 36 și 38 C. proc. pen., însă, în cauză, nu se indică nici un text incident care să fi fost încălcat, regulile fiind respectate.

Cu alte cuvinte, din punct de vedere formal, situația invocată de recurent nu se încadrează în cazurile de casare și nici în soluțiile avute în vedere de legiuitor ca și remediu pentru nulitățile constatate în recursul în casație.

Prin memoriul formulat, recurentul invocă, de fapt, o altă problemă decât cea a competenței și anume aplicarea în cauză a dispozițiilor

art. 17023

- 17034 din Legea nr. 302/2004 cu privire la care instanța de fond și de apel s-au pronunțat, după depunerea la note explicative de către magistratul de legătură din Franța, în sensul că au fost reținute dispozițiile art. 1401 și 17018 - 17019 din Legea nr. 302/2004.

Prin urmare, invocarea cazului de casare este formală, având ca obiectiv, de fapt, discutarea fondului cauzei și reaprecierea soluției date cu privire la posibilitatea de recunoaștere pe cale incidentală a unei hotărâri judecătorești străine și a efectelor concrete ale recunoașteri

§ Cauze similare