ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1329/2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1329/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1329/2017

Asupra recursurilor

de față;

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de

5 decembrie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamanta A., în calitate de succesor al B.,

a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională „Poșta Română”

SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună

obligarea pârâtei la restituirea echipamentelor care au făcut obiectul contractului

de leasing operațional din 9 aprilie 2008, precum și obligarea pârâtei

la plata către reclamantă a sumei de 1.901.166,78 euro, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință/beneficiului nerealizat din cauza imposibilității

de valorificare a echipamentelor în perioada scursă de la încetarea contractului

și până la zi, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei

menționate anterior, dobândă calculată de la data înregistrării

cererii de chemare în judecată și până la data plății efective,

cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă

la termenul din data de 24 ianuarie 2013, reclamanta a precizat că solicită

obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data scadenței și

până la data sesizării instanței, precum și în continuare până

la data plății efective.

Prin încheierea

de la termenul din data de 30 mai 2013 prima instanță a încuviințat

solicitarea reclamantei de administrare a probei cu expertiză tehnică

specialitatea calculatoare - informatică în vederea determinării gradului

de uzură fizică al echipamentelor predate de către reclamantă

pârâtei în baza contractului de leasing operațional.

La termenul din

data de 30 octombrie 2014 prima instanță a luat act că părțile

au agreat ca, față de numărul mare al echipamentelor ce urmau a fi

verificate de expert și de răspândirea acestora în toate punctele de lucru

ale pârâtei aflate pe teritoriul întregii țări, expertiza să fie

realizată prin investigarea unui eșantion reprezentativ, de 10% din echipamentele

care au făcut obiectul contractului.

La solicitarea

primei instanțe, părțile au întocmit la data de 25 noiembrie 2014

un proces-verbal prin care au căzut de acord asupra locațiilor în care

expertul urma să se deplaseze în vederea cercetării echipamentelor.

Raportul de expertiză

a fost depus la data de 6 mai 2015, ambele părți formulând obiecțiuni

la acesta.

Prin încheierea

de la termenul din data de 28 mai 2015 prima instanță a respins obiecțiunile

reclamantei și a admis obiecțiunea nr. 3 formulată de pârâtă.

Prin încheierea

de la termenul din data de 20 noiembrie 2014, în considerarea numărului ridicat

al echipamentelor care au făcut obiectul contractului și care urmau să

fie supuse expertizării (6.880), precum și a faptului că acestea

sunt situate la locațiile pârâtei Poșta Română din toată țara,

ceea ce ar fi determinat întârzieri majore în soluționarea cauzei, prima instanță

a luat act de acordul părților în sensul ca expertiza să se efectueze

pe baza verificării unui eșantion de 10% din echipamentele care au făcut

obiectul contractului, urmând ca părțile să stabilească de comun

acord cu expertul echipamentele care urmau a fi verificate și calendarul de

efectuare a verificărilor. Acest acord al părților a fost exprimat

în procesul-verbal din data de 25 noiembrie 2014. Reclamanta a arătat la termenul

din data de 11 decembrie 2014 că locațiile avute în vedere acoperă

necesarul agreat de 10% din echipamentele contractate.

Prin sentința

civilă nr. 5064 din 24 septembrie 2015, prima instanță a admis, în

parte, cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să restituie

reclamantei echipamentele care au făcut obiectul contractului de leasing operațional

înregistrat la pârâtă, din 9 aprilie 2008, a obligat pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 1.045.832,64 euro, în lei la cursul BNR valabil la data

plății efective, reprezentând contravaloare lipsei de folosință/beneficiului

nerealizat, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată

de la data de 1 ianuarie 2012 până la data plății efective. De asemenea,

prima instanță a obligat pârâta la plata către reclamantă a

sumei de 172.577,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut că între

C. SA, în calitate de furnizor, B., în calitate de locator, și Compania Națională

Poșta Română SA, în calitate de utilizator, a intervenit contractul de

leasing operațional din 9 aprilie 2008 în baza căruia locatorul a cumpărat

de la furnizor și a transmis utilizatorului, pe perioada contractului, dreptul

de folosință asupra produselor ce fac obiectul contractului (art. 2).

Durata contractului, astfel cum reiese aceasta din art. 3 și art. 28, a fost

stabilită la 3 ani, începând de la data semnării certificatului de acceptanță.

Pe toată durata contractului utilizatorul urma să achite locatorului contravaloarea

folosinței, în 36 de rate lunare de leasing, în valoare de 236.632,36 euro

fiecare (art. 28.2).

Potrivit art.

27.2 din contract, obiectul leasingului îl constituiau 1.150 de Severe x; 3.400

de Stații de lucru x; 2101 imprimante format x; 2.000 de Imprimante format

y; 60 de Imprimante laser format A4 mono z; 30 de Imprimante laser format x și

30 de sisteme notebook x.

Prin certificatul

de acceptare întocmit la data de 26 iunie 2008, părțile au atestat ca

echipamentele au fost predate utilizatorului în bună stare de funcționare

și în conformitate cu contractul.

Având în vedere

data întocmirii certificatului de acceptanță a echipamentelor, contractul

urma să se desfășoare în perioada 26 iunie 2008 -26 iunie 2011, pe

o perioadă de 36 de luni.

Potrivit art.

10 lit. j) din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul este obligat să restituie bunul

în conformitate cu prevederile contractului de leasing.

Potrivit art.

17 din contract, echipamentele urmau a fi predate de utilizator locatorului la sfârșitul

perioadei contractuale. Predarea urma să se facă pe baza de proces-verbal

în ultima zi de valabilitate a contractului de leasing, la locația comunicată

în scris de locator. Echipamentele urmau a fi restituite în stare normală de

funcționare, mai puțin uzură naturală cauzată de folosire.

Utilizatorul era obligat să suporte toate cheltuielile privind restituirea

echipamentelor, respectiv de demontare, transport, asigurarea transportului, descărcare,

încărcare, etc.

Locația la

care utilizatorul urma să restituie echipamentele a fost indicată de locator

la data de 16 noiembrie 2011.

Pârâta utilizator

nu și-a executat obligația de a restitui echipamentele în locația

indicată de locator, după ce aceasta i-a fost indicată.

Neexecutarea acestei

obligații a fost recunoscută de pârâtă prin procesul-verbal de conciliere

încheiat de părți la data de 5 iulie 2012, prin care pârâta se angaja

să restituie echipamentele care au făcut obiectul contractului în termen

de 90 de zile în locația indicată de către reclamantă.

De asemenea, în

cuprinsul notelor de ședință din 26 martie 2014 pârâta a arătat

că „măsura de retragere din producție a echipamentelor determină,

pe de o parte, blocarea totală a activității poștale, iar pe

de altă parte aduce CN Poșta Română SA în situația de a nu își

respecta obligațiile legale, care decurg din calitatea acesteia de furnizor

de serviciu universal desemnat în domeniul serviciilor poștale”.

Prin nota din

data de 16 septembrie 2014 aprobată de președintele consiliului de administrație

și avizată de directorul general al pârâtei, notă emisă în contextul

întreprinderii unor demersuri pentru soluționarea amiabilă a cauzei de

față, se arată că pârâta nu a reușit să-și respecte

obligația de restituire a echipamentelor.

Deținerea

în continuare a echipamentelor și locațiile în care acestea se aflau distribuite

rezulta și din adresa depusă la termenul din data de 30 octombrie 2014

prin care pârâta își exprimă acordul pentru efectuarea expertizei prin

investigarea echipamentelor prin sondaj - minim 10% per locație.

Pentru aceste

motive, în baza textelor contractuale și legale citate, prima instanță

a obligat pârâta să restituie reclamantei echipamentele care au făcut

obiectul contractului de leasing operațional. A precizat prima instanță

că restituirea se va efectua în coordonatele stabilite în cuprinsul contractului

și notificării din data de 16 noiembrie 2011 emisă de reclamanta

locator: utilizatorul va suporta toate cheltuielile privind restituirea echipamentelor

la depozitul reclamantei situat în Austria.

Prima instanță

a mai reținut că, potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este obligat la

plata daunelor de întârziere pentru neexecutarea obligației. Daunele interese

cuprind pierderea suferită și beneficiul nerealizat (art. 1084 C.

civ.).

Prin încălcarea

obligației de restituire a echipamentelor care au făcut obiectul contractului,

pârâta a săvârșit o faptă ilicită și a produs reclamantei

un prejudiciu. Reclamanta a fost lipsită de folosința echipamentelor,

pe care le-ar fi putut valorifica prin cedarea folosinței în vederea obținerii

unor venituri.

Reclamanta a solicitat

ca pârâta să fie obligată la plata contravalorii lipsei de folosință

cu începere de la data încetării prin ajungere la termen a contractului de

leasing operațional încheiat de părți. Acest moment nu a fost, însă,

luat în considerare, având în vedere că obligației utilizatorului de a

restitui echipamentele îi era corelativă obligația locatorului de a indica

locul în care predarea urma să fie făcută. Or, locația la care

utilizatorul urma să restituie echipamentele a fost indicată de locator

abia la data de 16 noiembrie 2011. În aceste condiții, aceasta, iar nu alta,

anterioară, este data de la care utilizatorul era în măsură să

își execute obligația de restituire și cu începere de la care utilizatorul

poate fi obligat să suporte contravaloarea lipsei de folosință.

Nu a putut fi

primită nici susținerea reclamantei potrivit căreia aceasta nu ar

fi comunicat utilizatorului locația de restituire a bunurilor deoarece părțile

erau angrenate într-o amplă negociere a condițiilor de prelungire a duratei

contractului, căci nimic nu o împiedica pe reclamantă ca, în paralel cu

continuarea negocierilor, să comunice pârâtei locația în care dorea să

îi fie restituite bunurile în ipoteza eșecului negocierilor.

Luând ca premisă

faptul că în contractul de leasing părțile au exprimat contravaloarea

folosinței cedate utilizatorului prin raportare la un interval de o lună

calendaristică, reclamanta a solicitat ca determinarea contravalorii lipsei

de folosință să se facă tot prin raportare la o lună calendaristică.

De aceea, prima instanță a constatat că pârâta este datoare să

acopere contravaloarea lipsei de folosință a echipamentelor suferită

de reclamantă pentru perioada 17 noiembrie 2011 - 5 decembrie 2012, adică

12 luni (decembrie 2011 - noiembrie 2012).

Reclamanta a solicitat

prin cererea de chemare în judecată ca lipsa de folosință să

fie evaluată cu luarea în considerare a unei perioade de 17 luni, al cărei

sfârșit era marcat de data de 5 decembrie 2012, la care a fost sesizată

instanța. Această perioadă de 17 luni nu a fost extinsă de reclamantă,

care chiar și în modul de calcul depus la ultimul termen de judecată s-a

raportat tot la o perioadă de 17 luni pentru determinarea pretențiilor.

Reclamanta a propus

ca bază de calcul a contravalorii lipsei de folosință chiria lunară

în suma de 228.651,28 euro. La rândul său, pârâta a propus o contravaloare

a chiriei lunare în suma de 231.372,5 euro, tabel atașat concluziilor scrise,

coloana D, suma obținută prin însumarea chiriilor lunare prezentate de

pârâtă pentru fiecare categorie de echipament în parte, cu luarea în considerare

a numărului de unități din fiecare categorie în parte). Valorile

propuse de reclamantă și de pârâtă diferă între ele și

sunt distincte de valoarea lunară a redevenței de 281.592,51 euro stabilită

de părți prin art. 28.2 din contractul de leasing. Dintre aceste valori,

prima instanță a avut-o în vedere pe cea propusă de reclamantă

(228.651,28 euro), care este mai mică decât cea propusă de pârâtă

(231.372,5 euro) și a fost astfel, implicit, acceptată de aceasta din

urmă.

Din această

sumă a fost scăzută rata de nefuncționalitate la data încetării

contractului de 4,71%, astfel cum a fost aceasta determinată de expert, rezultând

o rată de funcționalitate de 95,29% și, deci, o contravaloare lunară

a lipsei de folosință a echipamentelor funcționale la data încetării

contractului de 217.881,80 euro (= 228.651,28 euro x 95,29%).

Din contravaloarea

lunară a lipsei de folosință a echipamentelor funcționale la

data încetării contractului a fost dedusă rata de uzură a echipamentelor

la data încetării contractului, de 60%, astfel cum a fost aceasta determinată

de expert, rezultând o rată de funcționalitate efectiv utilizabilă

de 40% și, deci, o contravaloare lunară a lipsei de folosință

a echipamentelor funcționale, dar uzate în urma utilizării lor de către

pârâtă în baza contractului, de 87.152,72 euro (= 217.881,80 euro x 40%).

A rezultat că

pentru perioada cuprinsă între 17 noiembrie 2011 și 5 decembrie 2012,

adică 12 luni, contravaloarea lipsei de folosință datorată de

pârâtă reclamantei este de 1.045.832,64 euro (= 87.152,72 euro x 12 luni).

Prima instanță

a precizat, față de expertiza efectuată în cauză, că verificarea

echipamentelor a avut loc în condițiile agreate de părți și

încuviințate de instanță, expertul răspunzând obiectivelor stabilite

printr-o estimare, care implică în mod inevitabil o marjă de eroare considerată

de părți acceptabilă la momentul la care au agreat asupra modalității

de administrare a probei.

Expertul a furnizat

estimarea sa pe baza unor statistici uzuale folosite în domeniul de activitate relevant,

iar răspunsul oferit de expert la obiectivele stabilite de instanță

este satisfăcător pentru scopul acestei proceduri judiciare: expertul

a oferit o estimare a gradului de funcționalitate și a gradului de uzură

al echipamentelor la data expirării duratei contractuale, iar această

estimare poate fi folosită de instanță pentru dezlegarea cauzei.

Răspunsul furnizat de expert include, dată fiind metodologia folosită

(o verificare efectivă a unei minoritari reprezentative a echipamentelor care

au făcut obiectul contractului, iar nu a totalitarii acestora) și dată

fiind simpla trecere a timpului, o marjă de eroare pe care atât părțile,

cât și instanța au considerat-o acceptabilă.

A arătat

prima instanță că pârâta a susținut că gradul de uzură

nu poate fi cel indicat de expert, propunând ca instanța să ia în considerare

fie un grad de uzură de 100%, fie grade de uzura diferențiate pe categorii

de echipamente (care depășesc gradul de uzură de 60% indicat de expert),

deoarece echipamentele au fost utilizate intensiv.

Sub acest aspect

a reținut prima instanță că este de observat că gradul

de uzură nu poate fi, în același timp, și de 100%, și de 75%,

în funcție de categoria de echipamente.

Pârâta a propus,

mai întâi, ca gradul de uzură să fie considerat a fi de 100%, indicând

drept temei pentru această solicitare H.G. nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului

privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor

fixe. Cu toate acestea, potrivit art. I pct. 1 și 2 din Anexa 1 a H.G. nr.

2139/2004, catalogul cuprinde clasificarea mijloacelor fixe utilizate în economie

și duratele normale de funcționare ale acestora, care corespund cu duratele

de amortizare în ani, aferente regimului de amortizare liniar. Durata normală

de funcționare reprezintă durata de utilizare în care se recuperează,

din punct de vedere fiscal, valoarea de intrare a mijloacelor fixe pe calea amortizării.

În consecință, durata normală de funcționare este mai redusă

decât durata de viață fizică a mijlocului fix respectiv.

Chiar pârâta a

arătat că echipamentele, pe care încă le deține, sunt în folosință:

în cuprinsul notelor de ședință nr. 104.1/2744 din 26 martie 2014

depuse la termenul din data de 27 martie 2014 pârâta a arătat că „măsura

de retragere din producție a echipamentelor determină, pe de o parte,

blocarea totală a activității poștale, iar pe de altă parte

aduce CN Poșta Română SA în situația de a nu își respecta obligațiile

legale, care decurg din calitatea acesteia de furnizor de serviciu universal desemnat

în domeniul serviciilor poștale”.

Pârâta a mai arătat

că durata medie de funcționare avută în vedere de expert și

gradul de uzură estimat de acesta au fost furnizate prin luarea în considerare

a unui regim normal de utilizare. În realitate însă, echipamentele au fost

folosite de pârâtă într-un regim intensiv de exploatare, ceea ce ar determina

o valoare mai mare a coeficientului de uzură.

Cu referire la

această susținere, a arătat prima instanță că expertul

a oferit, cu acordul părților și cu încuviințarea instanței,

o estimare, iar nu o evaluare exactă a stării echipamentelor care au făcut

obiectul contractului. Apoi, pârâta a avut posibilitatea să prezinte expertului

situațiile sale interne din care reieșea regimul de utilizare al echipamentelor,

cu ocazia efectuării expertizei, astfel încât acesta să poată avea

în vedere împrejurarea concretă semnalată. În sfârșit, situațiile

interne depuse de pârâtă la termenul din 28 mai 2015 (anexa 2) nu pot fi valorificate

în sensul dorit de parte, având în vedere că ele nu sunt decât niște instrumente

de lucru intern ale pârâtei, care nu au fost prezentate expertului pentru a le lua

în calcul sau reclamantei pentru a le putea verifica și combate. În plus, pârâta

nu a oferit informații referitoare la modul în care această situație

a fost redactată, singurul criteriul relevant fiind cel al timpilor de lucru

înregistrați de fiecare echipament în parte; acești timpi nu au fost însă

prezentați de pârâtă.

Pentru aceste

motive, prima instanță a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.045.832,64

euro, în lei la cursul BNR de la data plății efective, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință aferentă perioadei 17 noiembrie 2011 - 5 decembrie

2012 (12 luni, decembrie 2011 - noiembrie 2012).

Prima instanță

a reținut și dispozițiile art. 1088 C. civ., potrivit cărora

în cazul obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani, daunele interese

pentru neexecutare nu pot include decât dobânda legală.

Potrivit art.

1 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 13/2011

privind dobânda

legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești,

precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul

bancar

părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata

dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și

pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. Dobânda datorată

de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației

respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.

Potrivit art.

2 din Ordonanță, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale

sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii

și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației

exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda

legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Potrivit art.

3 alin. (1) și (2) din Ordonanță, rata dobânzii legale remuneratorii

se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii

Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară

stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii

Naționale a României. Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește

la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.

Având în vedere

determinarea contravalorii lipsei de folosință prin raportare la o lună

calendaristică, dobânda penalizatoare va fi datorată de pârâtă cu

începere de la 1 ianuarie 2012 și până la data achitării efective

a debitului principal, în suma de 1.045.832,64 euro.

Fiind în culpă

procesuală, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță

a obligat pârâta la plata sumei de 172.577,95 RON cu titlul de cheltuieli de judecată

(taxa de timbru în cuantum de 8 RON, taxa de timbru în cuantum de 51.648,27 RON

corespunzătoare pretențiilor principale admise, timbru judiciar în cuantum

de 5 RON, taxa de timbru în cuantum de 5.538,8 RON aferentă dobânzii legale

acordate, 110.377,88 RON onorariu de avocat redus proporțional în urma admiterii

în parte a pretențiilor reclamantei (1.045.832,64 euro față de 1.949.578,27

euro), 5.000 RON onorariu expert).

Împotriva acestei

sentințe civile nr. 5064 din 24 septembrie 2015 au formulat apel, în termen

legal, atât reclamanta A., cât și pârâta Compania Națională „Poșta

Română” SA. Reclamanta a formulat apel și împotriva încheierii de ședință

din 28 mai 2015.

Ambele apeluri

au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a

V-a civilă, sub același număr unic x/3/2012.

În motivarea apelului

formulat de reclamanta A., succesoarea în drepturi a B., legal timbrat, s-a arătat,

după prezentarea raporturilor juridice contractuale dintre părți,

că soluția primei instanțe de respingere a obiecțiunilor formulate

de reclamantă la raportul de expertiză administrat la fond, soluție

cuprinsă în încheierea de ședință din 28 mai 2015, este vădit

greșită.

În ceea ce privește

soluția pronunțată de prima instanță, apelanta-reclamantă

a arătat că aceasta este criticată doar parțial, sub aspectul

datei de la care pârâta datorează contravaloarea lipsei de folosință/beneficiu

nerealizat, această dată fiind data la care contractul de leasing operațional

a încetat, 26 iunie 2011, iar nu data de 17 noiembrie 2011 așa cum a stabilit

prima instanță.

Sub acest aspect

apelanta-reclamantă a susținut că potrivit prevederilor contractuale,

durata leasingului era de 3 ani începând cu data semnării certificatului de

acceptare, iar la expirarea ei pârâta trebuia să restituie produsele în starea

normală de funcționare, mai puțin uzura normală cauzată

de folosirea lor. Predarea produselor urma să se facă în ultima zi de

valabilitate a contractului, la locația comunicată în scris de către

reclamantă (art. 3, art. 6 și art. 28 din contract).

Cum data predării

efective a echipamentelor către Poșta Română a fost data de 26 iunie

2008, dată la care părțile au încheiat Certificatul de Acceptare

înregistrat la pârâtă sub nr. 102/1619 din 26 iunie 2008, rezultă că

efectele contractului au încetat la 26 iunie 2011, dată la care echipamentele

ar fi trebuit predate către reclamantă potrivit art. 6 din contract.

Apelanta-reclamantă

a arătat că nu există o culpă a sa în sensul că nu ar fi

comunicat pârâtei adresa locației unde aceasta ar fi trebuit să restituie

echipamentele din moment ce încă din ianuarie 2011 A. a început negocierile

cu Compania Națională Poșta Română în vederea prelungirii contractului

de leasing/încheierea unui nou contract pentru echipamentele folosite de pârâtă,

negocieri ce au fost purtate de A. cu bună-credință și ulterior

datei de 26 iunie 2011, iar aceste negocieri au eșuat exclusiv din vina Poștei

Române.

Apelanta-reclamantă

a mai arătat că prima instanță în mod greșit a statuat

că pârâta este îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a

echipamentelor ulterior datei de 26 iunie 2011 până la data primirii notificării

cu privire la locația de restituire, căci ulterior datei de 26 iunie 2011

pârâta a continuat să folosească echipamentele, acestea fiind și

în prezent folosite de Compania Națională Poșta Română, lipsa

acestora fiind în măsură să paralizeze efectiv activitatea pârâtei.

Pericolul iminent al unui asemenea blocaj și lipsa fondurilor necesare pentru

încheierea unui nou contract de leasing pentru echipamentele folosite a determinat

conduita Companiei Naționale Poșta Română în sensul de a întârzia

în mod constant exprimarea unei poziții cu privire la ofertele pe care A. le-a

transmis în cadrul negocierilor purtate între părți, apelanta-reclamantă

A. fiind indusă în eroare de către pârâta care a creat aparența faptului

că înțelege să achite contravaloarea folosinței echipamentelor

după data de 26 iunie 2011 și să încheie un nou contract cu A. în

considerarea acestei folosințe.

Contrar celor

reținute de prima instanță, lipsa indicării de către A.

a locației în care urmau a fi restituite echipamentele de către Compania

Națională Poșta Română la data încetării contractului de

leasing operațional, anume 26 iunie 2011, nu a exonerat Compania Națională

Poșta Română de obligația restituirii echipamentelor și nu putea

avea drept efect acordarea de către apelanta-reclamantă a dreptului de

folosință a acestora în mod gratuit.

Apelanta-reclamantă

a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul modului de calcul

al dobânzii legale, arătând că, deși la termenul din 24 ianuarie

2013 a precizat că solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale

începând cu data scadenței debitului principal, prima instanță a

acordat dobânda legală cu începere de 1 ianuarie 2012, raționamentul judecătorului

fondului necorespunzând nici măcar propriilor considerente pe care și-a

întemeiat soluția dată primului capăt de cerere, anume acelea prin

care a stabilit că 16 noiembrie 2011 este data de la care Compania Națională

Poșta Română datorează contravaloarea lipsei de folosință.

În drept, apelanta-reclamantă

a invocat dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1082, art. 1084 C. civ. de

la 1864, art. 10 lit. j) din O.G. nr. 51/1997, precum și pe dispozițiile

art. 1345 din noul C. civ.

În motivarea apelului

formulat de pârâta Compania Națională Poșta Română SA, legal

timbrat, s-a arătat că prima instanță, în mod neîntemeiat, a

obligat Compania Națională Poșta Română la restituirea echipamentelor

care au făcut obiectul contractului de leasing operațional din 9 aprilie

2008, în condițiile în care intimata-reclamantă deținea un titlu

executoriu, astfel că primul capăt de cerere se impunea a fi respins ca

inadmisibil.

Deși s-a

învederat primei instanțe că A. nu justifica un interes în promovarea

acțiunii, în ceea ce privește primul capăt de cerere, respectiv obligarea

C.N. Poșta Română SA la restituirea echipamentelor, prima instanță

nu a pus în discuția părților aceste aspecte, încălcând principiul

aflării adevărului și principiul rolului activ, reglementat de

art. 129 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, apelanta-pârâtă

a arătat că înțelege să invoce excepția lipsei de interes

a reclamantei A. în promovarea acțiunii în ceea ce privește primul capăt

de cerere, căci interesul lui A. nu este unul determinat, în cauză intimata-reclamantă

nejustificând un folos concret urmărit prin demersul judiciar, deținând

deja un titlu executoriu - contractul de leasing, conform O.G. nr. 51/1997.

În ceea ce privește

reținerea de către prima instanță ca fiind îndeplinite condițiile

pentru angajarea răspunderii contractuale a Companiei Naționale Poșta

Română, apelanta-pârâtă a susținut că aceasta este neîntemeiată,

deoarece la momentul la care a analizat îndeplinirea condiției existenței

culpei și prejudiciului, Tribunalul București nu a luat în considerare

propria culpă a intimatei-reclamante la producerea așa-zisului prejudiciu

pentru care Compania Națională Poșta Română a fost obligată

la plata despăgubirilor în cuantum de 1.045.832,64 euro.

Astfel, atâta

timp cât contractul de leasing operațional are caracter executoriu, la încetarea

duratei de valabilitate a contractului intimata-reclamantă putea și trebuia

să ia toate măsurile necesare pentru demararea procedurii executării

silite împotriva Companiei Naționale Poșta Română în vederea recuperării

echipamentelor date în folosință, pentru a preîntâmpina sau a reduce așa-zisul

prejudiciu constând în lipsa de folosință a bunurilor.

Cu toate acestea,

dând dovadă de lipsă de diligență, intimata-reclamantă

a rămas în pasivitate fără a întreprinde niciun demers în sensul

recuperării echipamentelor.

De asemenea, intimata-reclamantă

avea posibilitatea să facă o evaluare a echipamentelor la momentul încetării

contractului.

Cum în domeniul

IT echipamentele au cele mai mari grade de uzură morală datorită

progresului tehnologic, iar echipamentele date în leasing către C.N. Poșta

Română SA nu mai puteau fi date în folosință sau erau greu vandabile,

a susținut apelanta-pârâtă că intimata-reclamantă, cu bună-știință,

deși avea un titlu executoriu, a acceptat să lase în custodia Companiei

Naționale Poșta Română echipamentele tocmai pentru a putea solicita

ulterior obligarea acesteia la plata de despăgubiri.

Pentru acest considerent,

propria culpă a reclamantei (lipsa de diligență) nu poate constitui

temei juridic al pretențiilor solicitate, iar soluția instanței de

fond este lipsită de fundament juridic, fiind pronunțată cu încălcarea

principiului de drept potrivit căruia nemo auditur propriam turpitudinem alleaans.

Apelanta-pârâtă

a mai arătat că, în mod netemeinic, prima instanță a obligat

C.N. Poșta Română SA la plata sumei în cuantum de 1.045.832,64 euro, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință, omologând raportul de expertiză

întocmit în cauză de expertul tehnic desemnat și acordând valențe

juridice modului de calcul întocmit de intimata-reclamantă. Aceasta deoarece

raportul de expertiză care a stat la baza soluției primei instanțe

a fost întocmit cu nesocotirea obiectivelor încuviințate prin încheierea de

ședință din 30 mai 2013 și reprezintă o simplă estimare

stabilită pe baza statisticii întâlnite în literatura de specialitate și

nu o evaluare concretă, corectă și obiectivă a stării echipamentelor.

Apelanta-pârâtă

a criticat și neluarea în considerare, de către prima instanță,

a criticilor formulate de Compania Națională Poșta Română la

raportul de expertiză, arătând că existau diferențe între numărul

și tipurile de echipamente avute în vedere de expert și menționate

în raportul de expertiză și numărul și categoriile echipamentelor

care au făcut obiectul contractului de leasing operațional, respectiv

expertul a inclus o categorie de bunuri care nu au făcut obiectul contractului

de leasing, 4.144 monitoare, această categorie de bunuri –monitoarele - fiind

deja inclusă în categoriile „servere” și „stații de lucru”.

De asemenea, durata

medie de funcționare de 5 ani a echipamentelor, menționată în raportul

de expertiză ca fiind o valoare acceptată de experții IT și

în funcție de care expertul tehnic a stabilit un grad de uzură de 60%,

este o valoare care se aplica în situația unei utilizări normale a echipamentelor

din punct de vedere al duratei de utilizare (maxim 8 ore pe zi), cât și din

prisma condițiilor de exploatare (amplasare în birouri, centre de date). Or,

în cazul C.N. Poșta Română SA, majoritatea echipamentelor funcționează

în cadrul spațiilor de producție (oficii poștale, centre de tranzit,

etc.) pe o durată cuprinsă între 12 și 24 de ore pe zi, în condiții

de utilizare intensă, condiții care nu au fost luate în considerare de

către expertul tehnic desemnat.

Drept urmare,

a susținut apelanta-pârâtă că gradul de uzură a echipamentelor

depășește procentul de 60% indicat de expertul tehnic.

Ținând cont

atât de uzura fizică, cât și de cea morală, pentru fiecare tip de

echipament închiriat, Compania Națională Poșta Romănă a

solicitat să fie luate în considerare următoarele perioade de uzură:

servere 3 ani; stații de lucru 3 ani; imprimante 4 ani; laptop-uri 4 ani. Astfel,

gradul de uzură a echipamentelor care au făcut obiectul contractului de

leasing are, în opinia apelantei-pârâte, un procent de 75% și de 100%, în funcție

de categoria de echipamente, iar valoarea despăgubirilor - calculată prin

raportare la aceste praguri - este de 18.242,84 euro și nu în cuantum de 1.045.832,64

euro, cum în mod netemeinic a reținut Tribunalul București în sentința

apelată.

Pentru aceleași

motive și în temeiul principiului accesorium sequitur principale, apelanta-pârâtă

a apreciat ca fiind netemeinică și soluția dată de prima instanță

în ceea ce privește căpătul 3 al acțiunii introductive: obligarea

pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei în cuantum de 1.045.832,64 euro,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință/beneficiul nerealizat.

În ceea ce privește

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, a susținut apelanta-pârâtă

că prima instanță, deși a admis doar în parte pretențiile

intimatei-reclamante formulate prin acțiunea introductivă, nu a făcut

aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., obligând în consecința Compania

Națională Poșta Română la plata cheltuielilor de judecată

în cuantumul total solicitat de A.

În drept, apelanta-pârâtă

a invocat dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Apelanta-reclamantă

a formulat întâmpinare la apelul pârâtei, prin care s-a apărat în fapt și

în drept, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Și apelanta-pârâtă

a formulat întâmpinare la apelul reclamantei, prin care s-a apărat în fapt

și în drept, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. De asemenea, apelanta-pârâtă

a atașat întâmpinării și un set de înscrisuri.

În susținerea

apelurilor ambele părți au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri,

iar apelanta-pârâtă a solicitat și refacerea probei cu expertiză

tehnică în specialitatea IT, instanța de apel a încuviințat pentru

ambele părți proba cu înscrisuri și a respins proba cu expertiză,

ca nefiind necesară și utilă cauzei.

Prin decizia

nr. 183/A din 1 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția

a V-a civilă,

au fost

respinse apelurile formulate de reclamanta A.,

împotriva sentinței civile nr. 5064 din 24 septembrie 2015 și încheierii

de ședință din data de 28 mai 2015 pronunțate de Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, având ca

obiect pretenții, și de pârâta Compania Națională Poșta

Română SA, împotriva aceleiași sentinței civile nr. 5064 din 24 septembrie

2015 menționate anterior, ca nefondate.

Au fost

respinse cererile

apelantelor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la apelul

formulat de reclamanta A., prin care s-a criticat soluția primei instanțe

de respingere a obiecțiunilor formulate de reclamantă la raportul de expertiză

administrat în primă instanță, soluție cuprinsă în încheierea

de ședință din 28 mai 2015, s-a susținut că prima instanță,

în mod greșit, a respins obiecțiunile sale referitoare la uzura echipamentelor,

căci respectivele echipamente nu puteau să aibă o uzură faptică

de 60% pentru că 95,29% din aceste echipamente erau funcționale, conform

concluziilor expertizei, iar o rată de uzură de 60% a acestor echipamente

echivalează cu lipsa lor efectivă de funcționalitate.

Aceste susțineri

au fost găsite nefondate, reținându-se că prima instanță

a arătat, în mod corect, în motivarea soluției de respingere a obiecțiunilor

formulate de reclamantă, că uzura echipamentelor nu se confundă cu

funcționalitatea acestora. Cum gradul de uzură nu se confundă cu

funcționalitatea și nu este influențat de aceasta, o rată de

uzură de 60% a acestor echipamente IT nu echivalează cu lipsa lor efectivă

de funcționalitate.

Apelanta-reclamantă

a mai susținut că expertul ar fi trebuit să se raporteze la o perioadă

de uzură de 7 ani, iar nu de 5 ani cum a procedat acesta, având în vedere că

de la data predării echipamentelor către intimata-pârâtă și

până în prezent au trecut 7 ani, iar echipamentele sunt și în prezent,

în cea mai mare parte, funcționale. Pornind de la această perioadă

de 7 ani și folosind același raționament teoretic pe care l-a folosit

și expertul, adică „regula de 3 simplă”, rezultă că procentul

de uzură după primii 3 ani de folosire conform contractului este de 14,20%

x 3=42,6%, iar nu de 60% cât s-a concluzionat în raportul de expertiză.

Aceste susțineri

au reprezentat parte din obiecțiunile formulate la raport și au fost respinse

de prima instanță prin încheierea din 28 mai 2015 cu motivarea că,

așa cum s-a arătat anterior, folosința și uzura sunt două

noțiuni distincte, care se apreciază în funcție de parametri distincți,

iar pe de altă parte modul de calcul al uzurii propus de reclamantă ar

conduce la variația coeficientului de uzură la un moment anterior în funcție

de evenimente ulterioare.

Sub acest aspect

instanța de apel a apreciat că prima instanță a respins în mod

corect și aceste obiecțiuni formulate de reclamantă la raportul de

expertiză specialitatea IT, căci, într-adevăr, folosința și

uzura sunt două noțiuni distincte, iar expertul s-a raportat, pentru determinarea

gradului de uzură al echipamentelor, la durata medie de funcționare pentru

calculatoarele fabricate în anul 2008, durată medie de funcționare ce

era de 5 ani.

Expertul a avut

a stabili, în anul 2015, uzura echipamentelor la un moment anterior efectuării

expertizei, iar o determinare obiectivă a gradului de uzură la nivelul

anului 2011 nu se putea face decât prin raportare la o durată, tot obiectivă,

medie de funcționare a tipului respectiv de echipamente. Împrejurarea că

echipamentele IT erau folosite de intimata-pârâtă și ulterior duratei

lor medii de funcționare nu are semnificația unui grad de uzură mai

redus la nivelul anului 2011, căci gradul de uzură pentru astfel de echipamente

se determină prin raportare la criterii de natură tehnică.

Contrar susținerilor

apelantei-reclamante, expertul a detaliat în răspunsul la obiectivul nr. 2

al raportului de expertiză justificarea duratei medii de funcționare de

5 ani avută în vedere, făcând trimitere atât la statistica din literatura

de specialitate, ce a fost indicată la pagina 2 a raportului de expertiză,

cât și prezentând un grafic cu evoluția duratelor medii de funcționalitate

a PC din 2006 în 2015, grafic preluat de pe site-ul x.

Având în vedere

aceste considerente, instanța de apel a constatat că sunt nefondate, în

întregime, criticile formulate de apelanta-reclamantă referitoare la încheierea

de ședință din 28 mai 2015 prin care prima instanță a respins

obiecțiunile formulate de reclamantă la raportul de specialitate IT.

Apelanta-reclamantă

a formulat critici și cu privire la sentința civilă nr. 5064 din

24 septembrie 2015, critici ce au vizat doar data de la care prima instanță

a calculat contravaloarea lipsei de folosință/beneficiul nerealizat la

plata căruia a fost obligată intimata-pârâtă, precum și data

de la care a stabilit că începe să curgă dobânda legală aferentă

acestei lipse de folosință.

Analizând aceste

critici ale apelantei-reclamante prin prisma prevederilor contractuale și a

probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a constatat că

ele sunt nefondate în ceea ce privește data de la care intimata-pârâtă

putea fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosință/beneficiului

nerealizat invocat de apelanta-reclamantă.

Astfel, potrivit

art. 17 din contractul de leasing operațional din 5 mai 2008, intimata-pârâtă,

în calitate de utilizator, avea obligația de restituire a produselor în ultima

zi de valabilitate a contractului de leasing, la locația comunicată în

scris de către apelanta-reclamantă, în calitate de locator.

Este adevărat

că ultima zi de valabilitate a contractului a fost data de 26 iunie 2011 (ultima

zi a termenului de 3 ani calculat de la semnarea certificatului de acceptanță),

aspect necontestat de părți, însă apelanta-reclamantă a comunicat

intimatei-pârâte locația la care trebuiau restituite echipamentele abia prin

adresa din 16 noiembrie 2011.

Potrivit art.

1082 C. civ. de la 1864, debitorul este obligat la plata daunelor-interese (ce cuprind

pierderea suferită de creditor și beneficiul nerealizat - art. 1084 C.

civ.) pentru neexecutarea obligației „afară numai dacă nu va justifica

că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate

fi imputată”.

Or, în speță,

deși intimata-pârâtă avea obligația de restituire a echipamentelor

în ultima zi de valabilitate a contractului, aceasta a invocat prin întâmpinare

necomunicarea până la data de 16 noiembrie 2011 de către apelanta-reclamantă

a locației la care produsele trebuiau restituite. Cum potrivit art. 17 din

contractul de leasing apelanta-reclamantă avea obligația comunicării

în scris a locației de predare a echipamentelor, până la momentul îndeplinirii

acestei obligații intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata lipsei

de folosință/beneficiului nerealizat deoarece neexecutarea obligației

de restituire a echipamentelor provine din o cauză străină Poștei

Române, care nu-i poate fi imputată.

Susținerile

apelantei-reclamante în sensul că, și dacă locația de restituire

ar fi fost comunicată, intimata-pârâtă nu ar fi putut efectiv să

efectueze restituirea și, mai mult, nici nu ar fi dorit să o facă

din perspectiva blocării totale a activității sale, nu pot fi primite

deoarece ele reprezintă simple supoziții ale părții. Este adevărat

că din corespondența emisă de intimata-pârâtă rezultă că

aceasta cunoștea obligația contractuală de restituire a echipamentelor

în ultima zi de valabilitate a contractului și că această restituire

ar fi dus la blocarea activității sale, însă din această corespondență

nu rezultă că intimata-pârâtă ar fi refuzat această restituire.

Instanța de apel a apreciat că un astfel de refuz nu poate fi dedus din

susținerile referitoare la blocarea activității Companiei în cazul

restituirii bunurilor, căci blocarea activității nu a fost exclusă

de intimata-pârâtă ca și consecință posibilă a restituirii

echipamentelor.

În ceea ce privește

adresa din 12 septembrie 2014 emisă de pârâtă către Autoritatea

Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor

Publice., adresă în raport de care apelanta-reclamantă a susținut

că însăși intimata-pârâtă și-a recunoscut culpa în ceea

ce privește nerespectarea obligației de restituire a echipamentelor începând

cu 26 iunie 2011, instanța de apel a constatat că prin respectivul înscris

intimata-pârâtă a solicitat Autorității Naționale pentru Reglementarea

și Monitorizarea Achizițiilor Publice un punct de vedere în legătură

cu posibilitatea încheierii unei tranzacții cu apelanta-reclamantă față

de dispozițiile legale privind achizițiile publice. Este adevărat

că în cuprinsul acestei adrese intimata-pârâtă a prezentat anumite elemente

ce țin de prezentul litigiu, printre care și împrejurarea că „din

mai multe motive obiective, cele mai multe constând în rațiuni economico-financiare

(...) CN Poșta Română SA nu a reușit să-și respecte obligația

privind restituirea acestor echipamente IT (...), motiv pentru care, în acest context,

nu ar exista premise clare ori șanse concrete de câștig în cadrul acestui

litigiu (cel puțin în privința capătului de cerere privind restituirea

echipamentelor)”, însă din aceste susțineri ale intimatei-pârâte nu rezultă

că nerestituirea echipamentelor a fost cauzată doar de rațiuni economico-financiare,

fără nicio legătură cu necomunicarea locației de către

apelanta-reclamantă. Intimata-pârâtă menționează în mod clar

existența mai multor motive obiective, cele mai multe fiind de ordin economico-financiar,

ceea ce înseamnă că respectivele motive nu au fost singurele ce au condus

la nereușita respectării obligației privind restituirea echipamentelor,

iar atunci când face vorbire de lipsa șanselor de câștig în cadrul litigiului

precizează expres capătul de cerere privind restituirea echipamentelor,

iar nu cel referitor la obligarea sa la plata beneficiului nerealizat în maniera

solicitată de apelanta-reclamantă.

Referitor la susținerile

apelantei-reclamante potrivit cărora a înaintat intimatei-pârâte, încă

din data de 15 ianuarie 2011, mai multe propuneri cu privire la continuarea contractului

sau la achiziționarea echipamentelor la finalul contractului de leasing, iar

această atitudine face dovada inexistenței culpei A. în nerestituirea

efectivă a echipamentelor de către Compania Națională Poșta

Română la data de 26 iunie 2011, precum și dovada unei conduite contractuale

ireproșabile, instanța de apel a arătat că, într-adevăr,

respectiva corespondență denotă un comportament de business ireproșabil,

însă toate acele demersuri vizau un eventual raport contractual viitor, fără

legătură cu comportamentul contractual pe care apelanta-reclamantă

trebuia să-l adopte la finalul contractului de leasing încheiat de părți,

respectiv comunicarea în scris a locației de restituire a produselor. Desfășurarea

unor negocieri pentru continuarea relației contractuale dintre părți

nu exonera apelanta-reclamantă de la îndeplinirea obligației contractuale

existente deja, respectiv de comunicare a locației pentru predarea echipamentelor.

Obligația contractuală de comunicare a locației de restituire a echipamentelor

putea fi îndeplinită în paralel cu negocierile unui viitor contract, cele două

ipoteze neexcluzându-se.

Având în vedere

cele arătate mai sus, instanța de apel a constatat că prima instanță

în mod corect a reținut o culpă a apelantei-reclamantei în neîndeplinirea

propriei obligații de comunicare a locației.

În lipsa indicării

acestei locații, obligația intimatei-pârâte nu putea fi îndeplinită

dintr-o cauză străină ce nu-i putea fi imputată. Obligația

de restituire a devenit posibil de executat abia la momentul comunicării în

scris a locației de către apelanta-reclamantă, respectiv la data

de 16 noiembrie 2011, astfel că obligarea intimatei-pârâte la plata contravalorii

lipsei de folosință/beneficiul nerealizat în temeiul art. 1082 C.

civ. de la 1864 nu se putea dispune decât cu începere de la 17 noiembrie 2011, iar

nicidecum anterior acestei date.

Apelanta-reclamantă

a mai susținut că prima instanță în mod greșit a statuat

că pârâta este îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a

echipamentelor ulterior datei de 26 iunie 2011 și până la data primirii

notificării cu privire la locația de restituire, căci ulterior datei

de 26 iunie 2011 pârâta a continuat să folosească echipamentele, acestea

fiind și în prezent folosite de Compania Națională Poșta Română.

Contrar acestor

susțineri ale apelantei-reclamante, instanța de apel a constatat că

nicăieri în cuprinsul considerentelor sentinței atacate prima instanță

nu statuează în sensul că intimata-pârâtă este îndreptățită

la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor ulterior datei de 26 iunie 2011 și

până la data primirii notificării cu privire la locația de restituire.

Neacordarea contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 26 iunie

2011 - 16 noiembrie 2011 este consecința neîndeplinirii culpabile de către

apelanta-reclamantă a obligației de comunicare a locației unde echipamentele

trebuiau restituite, iar nicidecum a faptul că prima instanță ar

fi statuat în sensul că intimata-pârâtă este îndreptățită

la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor pe această perioadă. Intimata-pârâtă

nu era îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor

pentru perioada 26 iunie 2011 - 16 noiembrie 2011, însă instanța de judecată

nu poate aplica pentru respectiva perioadă sancțiunea prevăzută

de art. 1082 C. civ. atâta timp cât neexecutarea obligației de restituire provine

din culpa cocontractantului A., neputând fi imputată intimatei-pârâte lipsa

comunicării locației de restituire a produselor.

Instanța

de apel nu a putut reține nici susținerile apelantei referitoare la faptul

că intimata-pârâtă a intenționat doar să tragă de timp,

să folosească echipamentele în mod gratuit, căci întreaga corespondență

a părților este în sensul purtării unor negocieri în vederea încheierii

unor relații contractuale viitoare, iar nefinalizarea acestora nu poate fi

imputată de către instanță niciuneia dintre părți

și nici nu i se poate atribui un caracter înșelător din partea Companiei

Naționale Poșta Romănă care ar fi tergiversat fără

nicio scuză momentul comunicării locației de restituire a echipamentelor.

Comunicarea locației era o obligație contractuală asumată și

cunoscută de apelantă, iar aceasta trebuia să manifeste diligență

în îndeplinirea ei, indiferent de existența sau nu a unor negocieri între părți

referitoare la încheierea unor contracte viitoare pentru respectivele echipamente

IT.

Având în vedere

considerentele expuse, instanța de apel a apreciat că toate susținerile

apelantei-reclamante sub acest aspect, referitoare la data de 26 iunie 2011 ca fiind

data de la care intimata-pârâtă trebuia obligată la plata beneficiului

nerealizat, sunt nefondate.