ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2132/2016

Decizia nr. 2132/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii

Prin acțiunea înregistrată la data de 12 martie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost completată prin cererea depusă la data de 10 mai 2013, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în principal, anularea actului administrativ asimilat reprezentat de lipsa răspunsului ANAF la contestația fiscală, anularea Adresei DGAMC nr. 1048770 din 11 aprilie 2013 de respingere a cererii privind acordarea dobânzilor, recunoașterea dreptului societății la sumele reprezentând dobânzi și obligarea DGAMC să emită actele administrativ fiscale prin care să se acorde societății suma de 2.829.354 RON reprezentând dobânzi aferente sumei de 3.707.183 RON plătite în baza Deciziei de impunere nr. 339 din 30 august 2008 și a Deciziei nr. 2031505 din 14 mai 2009, precum și suma de 848.664 RON, reprezentând dobânda aferentă Contractului de credit nr. 285 din 11 mai 2007 încheiat de către societate și B. și diferențele de curs între data plății acestor dobânzi și data restituirii debitului principal (11 septembrie 2012), iar, în subsidiar, obligarea ANAF la soluționarea pe fond a contestației, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii, sub sancțiunea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, aplicată conducătorului autorității publice competente, precum și sub sancțiunea penalităților, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 2246 din 4 iulie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

Respinge excepțiile lipsei de obiect și prematurității, invocate de pârâta ANAF prin întâmpinare, ca neîntemeiate.

Respinge acțiunea astfel cum a fost completată de reclamanta SC A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect (invocată de pârâta ANAF cu referire la capetele de cerere referitoare la anularea actului administrativ asimilat reprezentat de lipsa răspunsului ANAF la contestație și obligarea ANAF la soluționarea pe fond a contestației fiscale, în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii, sub sancțiunea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, și a plății penalităților), Curtea a respins-o, ca neîntemeiată, apreciind că, după cum în mod corect a arătat și reclamanta în răspunsul la întâmpinare, Adresa nr. 1048770 din 11 aprilie 2013 nu reprezintă decizia de soluționare a contestației administrative, ci constituie răspunsul DGAMC la cererea reclamantei de acordare a dobânzilor (înregistrată sub nr. 1029739 din 12 noiembrie 2012).

Prin urmare, contestația formulată de reclamantă împotriva nesoluționării în termenul legal de 45 de zile a cererii de acordare a dobânzilor nu a fost soluționată de către ANAF prin Adresa nr. 1048770 din 11 aprilie 2013, astfel cum se face confuzie în cuprinsul întâmpinării, motiv pentru care excepția lipsei de obiect nu poate fi primită.

În ceea ce privește excepția prematurității (invocată de pârâta ANAF cu motivarea că reclamanta putea formula cerere la instanța de contencios administrativ pentru restituirea sumelor respective numai după emiterea răspunsului DGAMC nr. 1048770 din 11 aprilie 2013), instanța de fond a respins-o, de asemenea, ca neîntemeiată, întrucât pârâta a depășit termenul legal de 45 de zile pentru soluționarea cererii înregistrate sub nr. 1029739 din 12 noiembrie 2012, astfel încât, odată împlinit acest termen prevăzut la art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., contribuabilul are dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ, conform dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

O soluție contrară ar echivala cu încălcarea nejustificată a dreptului contribuabililor de liber acces la justiție, aceștia fiind nevoiți să aștepte sine die emiterea unei soluții de către organele fiscale în procedura administrativă prealabilă, cu toate că legiuitorul a prevăzut expres un termen de soluționare a cererii la art. 70 C. proc. fisc.

Dincolo de aceste argumente, a reținut prima instanță că Adresa nr. 1048770 din 11 aprilie 2013 a fost emisă după data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât acțiunea nu poate fi respinsă ca prematură, întrucât, pentru admiterea unei astfel de excepții, nu este îndeajuns ca termenul sau condiția suspensivă să existe la data promovării acțiunii, ci este necesar să subziste pe tot parcursul judecății, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește fondul acțiunii, Curtea a reținut următoarele aspecte de fapt relevante:

În ceea ce privește capătul principal privind „anularea actului administrativ asimilat reprezentat de lipsa răspunsului ANAF la contestația fiscală”, instanța se fond a apreciat că această solicitare nu poate fi primită, în modalitatea de formulare aleasă de reclamantă, întrucât acțiunea în anulare poate fi exercitată doar în situația existenței unui act administrativ tipic, nu și în cazul celor asimilate (refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal).

Este adevărat că, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, aceste două situații specifice se asimilează, prin voința legiuitorului, actelor administrative unilaterale, însă promovarea unei acțiuni în anulare nu este posibilă atunci când se invocă existența vreunuia dintre cele două acte atipice (în speță, este vorba despre faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, respectiv tăcerea administrativă).

Acesta este și rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut, prin art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că persoana care se consideră vătămată poate cere, iar instanța de contencios administrativ poate dispune anularea actului (în situația în care există un act administrativ tipic, în materialitatea lui), recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, obligarea autorității publice să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă (în situația actelor administrativ asimilate), în toate aceste situații putându-se solicita și repararea pagubei cauzate, inclusiv reparații pentru daunele morale suferite (contencios administrativ de plină jurisdicție).

Astfel, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, reglementând cu titlu general subiectele de sesiză, prevede că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

În ceea ce privește obiectul acțiunii în contencios administrativ, art. 8 alin. (1) prevede că „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Ca o consecință firească a acestor dispoziții legale, reglementând soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ, legiuitorul a prevăzut la art. 18 alin. (1) că „instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă”.

Prin raportare la dispozițiile legale precitate și având în vedere situația de fapt prezentată anterior, a reținut prima instanță că reclamanta, față de împrejurarea că DGAMC nu a soluționat în termenul legal cererea sa de acordare a dobânzilor (înregistrată sub nr. 1029739 din 12 noiembrie 2012), la momentul împlinirii termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 C. proc. fisc., se putea adresa direct instanței de contencios administrativ pentru a solicita obligarea autorității fiscale competente la soluționarea cererii sale, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

În lipsa unui act administrativ fiscal tipic, contestația depusă de reclamantă la data de 10 ianuarie 2013 nu trebuia promovată, întrucât, pe de o parte, art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. instituie obligativitatea acestei căi administrative de atac „împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrativ fiscale”, iar, pe de altă parte, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tot situația în care a fost emis un act administrativ tipic, doar în această ipoteză fiind obligatorie plângerea prealabilă, prin care să se solicite revocarea actului respectiv.

Tocmai de aceea, prin art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a prevăzut expres că nu este obligatorie plângerea prealabilă în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) din lege, respectiv în cazul actelor administrative asimilate (tăcerea administrativă și refuzul nejustificat de soluționare a cererii), iar la art. 11 alin. (1) lit. b) și c) teza a II-a se prevede că, atunci când acțiunea se grefează pe un act administrativ atipic, termenul de 6 luni pentru introducerea acțiunii nu curge de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă (lit. a) sau a expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile (lit. c) teza I), ci direct de la data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii sau, după caz, de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii.

O astfel de soluție este, de altfel, firească, întrucât ar fi un non-sens să se pretindă unei persoane care a înaintat o cerere autorității publice, în situația în care aceasta refuză nejustificat să o soluționeze favorabil sau nu o soluționează în termenul legal, să formuleze contestație administrativă/plângere prealabilă împotriva unei astfel de conduite.

Așa fiind, rezultă că, în situația în care termenul legal de soluționare a cererii a expirat, iar autoritatea publică nu a rezolvat cererea respectivă, este suficientă dovada făcută în instanță de către reclamant a împrejurării că s-a adresat cu o cerere autorității publice și că termenul legal de soluționare a expirat, fără a primi un răspuns.

De altfel, Curtea a constatat că, deși la această concluzie a ajuns și reclamanta prin argumentația dată primului capăt de cerere, totuși a formulat impropriu acest petit, în sensul „anulării actului administrativ asimilat reprezentat de lipsa răspunsului ANAF la contestația fiscală care nu a fost soluționată în termenul legal”, solicitare care, prin prisma considerentelor prezentate mai sus și ținând cont și de principiul disponibilității, urmează a fi respinsă.

În ceea ce privește celelalte capete principale ale acțiunii, astfel cum a fost completată (anularea adresei DGAMC nr. 1048770 din 11 aprilie 2013 de respingere a cererii privind acordarea dobânzilor, recunoașterea dreptului la plata sumele de 2.829.354 RON și 848.664 RON reprezentând dobânzi, obligarea DGAMC la emiterea actelor fiscale prin care să se acorde societății aceste dobânzi), prima instanță le-a respins, ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Cât privește suma de 2.829.354 RON, reprezentând dobânzi aferente debitului de 3.707.183 RON achitat/compensat în perioada septembrie 2008 - iulie 2009, a constatat că, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, DGAMC a emis Adresa nr. 1048770 din 11 aprilie 2013, prin care a comunicat societății refuzul de acordare a dobânzilor solicitate prin cererea înregistrată sub nr. 1029739 din 12 noiembrie 2012, întrucât au fost respectate dispozițiile art. 117 C. proc. fisc., ale Capitolului II din OMFP nr. 1899/2004 și ale art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., în condițiile în care cererea de restituire a sumei de 3.707.183 RON (înregistrată sub nr. 992767 din 2 august 2012) a fost soluționată în interiorul termenului legal de 45 de zile, prin operarea de către Activitatea de trezorerie și contabilitate publică a municipiului București, la data de 11 septembrie 2012, a notelor de restituire nr. 13378 din 28 august 2012 și nr. 13379 din 28 august 2012.

Într-adevăr, Curtea a reținut că, potrivit art. 117 C. proc. fisc., se restituie, la cerere, debitorului sumele menționate în ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. a) - h), printre care se numără și situația reclamantei.

Conform art. 124 C. proc. fisc., pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (2

1

) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.

Aceste dispoziții legale se coroborează cu cele prevăzute la Capitolul II din OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.

Astfel, potrivit acestui ordin, pentru sumele nerestituite sau nerambursate în termenul prevăzut de ar. 199 alin. (1) și (2) sau de art. 112 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, republicată, după caz, contribuabilul are dreptul la dobândă conform dispozițiilor art. 119 din aceeași ordonanță. Dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului prevăzut la pct. 1 sau a celui prevăzut la cap. I pct. 4 alin. (3), după caz, până în ziua înregistrării inclusiv a operațiunii de compensare și/sau a operațiunii de restituire ori rambursare a eventualelor diferențe rămase după efectuarea compensării, în conturile bugetare corespunzătoare, cu excepția impozitului pe venit. Dobânda se calculează de organul fiscal competent numai asupra sumei care a fost aprobată a fi restituită, după efectuarea operațiunii de compensare, care se înmulțește cu numărul de zile determinate conform pct. 2 și cu nivelul dobânzii prevăzute la art. 115 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, republicată.

De asemenea, conform art. 70 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare; în situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.

Prin raportare la aceste dispoziții legale, pârâta DGAMC a reținut în mod corect, prin Adresa nr. 1048770 din 11 aprilie 2013, că reclamantei i s-au restituit sumele ce au fost solicitate prin cererea depusă la data de 2 august 2012 cu respectarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., din moment ce, la data de 11 septembrie 2012, Activitatea de trezorerie și contabilitate publică a mun. București a operat notele de restituire nr. 13378 din 28 august 2012 și 13379 din 28 august 2012.

În consecință, prima instanță a reținut că pârâta a apreciat în mod legal că solicitarea reclamantei de acordare a dobânzilor este neîntemeiată, prin raportare la dispozițiile art. 124, art. 117 și art. 70 C. proc. fisc., precum și ale Capitolului 2 din OMFP nr. 1899/2004.

Reclamanta a contestat, însă, acest răspuns, susținând că pârâta DGAMC îi datorează dobânzi de la data la care a plătit suma de 3.707.183 RON (septembrie 2008 - iulie 2009) și până la data restituirii efective a acesteia (11 septembrie 2012), indiferent dacă cererea de restituire a debitului principal a fost soluționată sau nu în interiorul termenului de 45 de zile.

În argumentarea acestei susțineri, prin cererea completatoare depusă la dosar în data de 10 mai 2013, prin care a solicitat și anularea adresei DGAMC nr. 1048770 din 11 aprilie 2013, reclamanta a făcut referire la hotărârea preliminară pronunțată de CJUE la data 18 aprilie 2013 în cauza C-565/11 Mariana Irimie împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu și Administrației Fondului pentru Mediu, cauză care, însă, nu este aplicabilă în speța de față.

Aceasta întrucât, în cazul reclamantei, nu se pune problema încălcării de către Statul român a dreptului Uniunii Europene, acesta fiind elementul esențial de la care a pornit Curtea în dezvoltarea întregului raționament.

Astfel, la paragraful 18 s-a reținut că, prin O.U.G. nr. 50/2008, Statul român a instituit o taxă contrară art. 110 din TFUE, iar la paragrafele 26 - 27 s-a statuat că „în ceea ce privește principiul efectivității, acesta impune, într-o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei. În speță, trebuie să se constate că un regim precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, nu îndeplinește această cerință".

Mai mult, concluzia la care a ajuns reclamanta, în sensul că CJUE ar fi stabilit expres că „art. 124 C. proc. fisc, care limitează dreptul la dobânzi numai de la data expirării termenului de soluționare a cererii de acordare a acestora, este contrar dreptului Uniunii”, este eronată.

Este adevărat că la paragraful 29 s-a răspuns întrebării preliminare, în sensul că „dreptul Uniunii se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, însă o astfel de concluzie trebuie citită și interpretată în contextul factual al speței, iar nu în abstract, neavând o aplicabilitate generală, ci una particulară, respectiv doar în situația avută în vedere de CJUE, respectiv când este vorba despre „dobânzi acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii”, împrejurare de fapt esențială care nu este, însă, incidentă în cauza de față.

Doar în situația constatării încălcării dreptului unional, CJUE a dezvoltat principiul autonomiei procedurale naționale, cu condiția respectării principiului eficacității dreptului comunitar, care se concretizează în două cerințe specifice, și anume echivalența și posibilitatea practică. De asemenea, toată jurisprudența dezvoltată de CJUE cu privire la principiul răspunderii statului, inclusiv sub forma acordării de dobânzi, privește doar situația în care s-a constatat în prealabil încălcarea de către stat a normelor dreptului european.

În acest sens, în cauza Irimie, invocată de reclamantă în susținerea prezentului său demers judiciar, CJUE a arătat, la paragrafele 20 și 21, următoarele: „20. Dintr-o jurisprudență constantă reiese că dreptul de a obține rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe. Statul membru este, așadar, obligat, în principiu, să ramburseze taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 6 septembrie 2011, Lady & Kid și alții, C-398/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 17, precum și Hotărârea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail și alții, C-591/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 24). 21. În plus, trebuie amintit că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde și pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilității premature a taxei (a se vedea Hotărârea din 8 martie 2001, Metallgesellschaft și alții, C-397/98 și C-410/98, Rec., p. I-1727, punctele 87-89, Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, C-446/04, Rec., p. I-11753, punctul 205, Hotărârea Littlewoods Retail și alții, citată anterior, punctul 25, precum și Hotărârea din 27 septembrie 2012, Zuckerfabrik Jülich și alții, C-113/10, C-147/10 și C-234/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 65)”.

Prin urmare, instanța de fond a înlăturat argumentele reclamantei cu referire la hotărârea preliminară pronunțată de CJUE la data 18 aprilie 2013 în cauza C-565/11 Mariana Irimie împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu și Administrației Fondului pentru Mediu, constatând că aceasta nu este aplicabilă în speța de față, întrucât nu ne aflăm într-o situație de restituire a unei taxe percepute de un Statul român cu încălcarea dreptului Uniunii.

Pe cale de consecință, nu a putut fi primită nici susținerea reclamantei, în sensul că art. 124 C. proc. fisc. ar trebui înlăturat de către instanța de judecată, întrucât, în caz contrar, s-ar produce o discriminare între contribuabili, în funcție de norma de drept încălcată (nesocotirea dreptului Uniunii, respectiv încălcarea dreptului național).

O asemenea măsură este posibilă, în contextul constituțional actual dat de art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, doar în situația în care ar exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, situație în care au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Un caz particular al acestui principiu este consacrat prin art. 148 alin. (2) din Constituția României, care dispune: „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Or, în condițiile în care CJUE nu s-a pronunțat până la acest moment, în sensul că dreptul Uniunii s-ar opune unui regim național care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unor sume încasate la buget la cele prevăzute expres de legislația fiscală română, nu se poate susține că art. 124 C. proc. fisc. ar fi contrar dreptului european și că instanța națională are obligația de a lăsa neaplicată, din oficiu dacă este necesar, această dispoziție legală internă, fără a aștepta eliminarea sa prealabilă pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (principiu consacrat în cauza C-106/77 Simmenthal II).

În ceea ce privește jurisprudența CEDO invocată de reclamantă, instanța de fond a reținut că, într-adevăr, prin Hotărârea pronunțată la data de 9 martie 2006 în cauza Eko-Elda AVEE împotriva Greciei, instanța europeană a recunoscut că dreptul contribuabililor la dobânzi pentru sumele plătite organelor fiscale fără temei legal reprezintă un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Însă, tot prin hotărârea pronunțată în cauza respectivă, CEDO a statuat că dreptul la dobânzi este garantat, în condițiile în care între momentul la care contribuabilul a solicitat restituirea sumei, arătând caracterul nelegal al relevării, și restituirea efectivă s-a scurs o perioadă nerezonabilă de timp (în cauză CEDO a considerat că o perioadă de 5 ani reprezintă un termen nerezonabil, care impune sancționarea statului, întrucât nu a respectat dreptul de proprietate al contribuabilului).

Or, în speța de față, nu s-a putut reține acest aspect determinant pentru raționamentul Curții europene, întrucât reclamanta a depus cererea de restituire la data de 2 august 2012, iar restituirea efectivă a avut loc la 11 septembrie 2012, perioada de timp scursă fiind doar de o lună și 9 zile. A apreciat prima instanță că, nu are relevanță faptul că societatea a depus contestația administrativă împotriva deciziei de impunere la data de 30 septembrie 2008, întrucât, în cauza invocată de reclamantă, CEDO a avut în vedere solicitarea efectivă a contribuabilului de restituire a sumei, deci înregistrarea cererii de restituire la organul fiscal, nu doar contestarea caracterului nelegal al impunerii/prelevării.

Dincolo de aceste aspecte, nu este de trecut cu vederea faptul că, în materie fiscală, CEDO a recunoscut în mod constant o importantă marjă de apreciere lăsată statelor membre, cu excepția cazului special al unui regim fiscal discriminatoriu (Hotărârea din 23 octombrie 1990 pronunțată în cauza Darby împotriva Suediei). În atare condiții, instanța de fond a apreciat că opțiunea legiuitorului român de a reglementa acordarea dobânzilor, la cererea contribuabililor, din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (2

1

) sau la art. 70 C. proc. fisc., poate fi analizată din perspectiva marjei lărgite de apreciere lăsată statului în materie fiscală, în doctrina de specialitate vorbindu-se chiar de „exceptare fiscală”.

Reținând că argumentele reclamantei întemeiate pe jurisprudența europeană citată (dezvoltată de CJUE și CEDO) nu sunt relevante în speță, Curtea de Apel București a apreciat că nu poate fi primită nici susținerea reclamantei, potrivit căreia dreptul contribuabilului la dobânzi pentru sumele plătite fără temei legal către organele fiscale, în afara perioadei stipulate în mod expres în art. 124 C. proc. fisc., ar fi reglementat în conformitate cu art. 1088 C. civ.

Astfel, pentru a ajunge la această concluzie, reclamanta a arătat că art. 124 alin. (1) C. proc. fisc. reglementează doar o situație particulară, aplicabilitatea lui fiind restrânsă la ipoteza avută în vedere de această prevedere, și anume situația în care organele fiscale nu soluționează în termenul de 45 de zile cererea prin care contribuabilul solicită restituirea debitului principal încasat fără temei legal. A susținut că, din moment ce dreptul la dobânzi este un drept efectiv și garantat de legislația fiscală în orice situație, pentru dobânzile datorate de organele fiscale în afara acestei perioade, trebuie aplicate alte prevederi relevante ale Codului de procedură fiscală. Cum pentru aceste dobânzi Codul de procedură fiscală nu conține o prevedere expresă, nu se poate reține existența unui vid legislativ în această materie și nici faptul că pentru altă perioadă de timp nu se datorează contribuabililor nicio dobândă, această soluție fiind profund inechitabilă și neprotejând contribuabilul împotriva pasivității organelor fiscale. Prin urmare, reclamanta a apreciat că devine aplicabil art. 2 alin. (3) C. proc. fisc., care prevede că „unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă". La rândul lui, potrivit principiului în sensul că normele de procedură se întregesc cu normele de drept substanțial din materia respectivă, prevederile Codului de procedură civilă se completează cu acelea ale Codului civil, care reprezintă dreptul comun și este aplicabil, în măsura în care este compatibil, și în materie fiscală.

A apreciat prima instanță că, raționamentul reclamantei este, însă, eronat, întrucât Codul de procedură fiscală, potrivit art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (2), reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, și constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, urmând a se completa, doar sub aspect procedural, astfel cum se prevede expres la art. 2 alin. (3), cu Codul de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie.

Însă, dispozițiile art. 2 alin. (3) nu pot fi interpretate, în sensul arătat de reclamantă (completarea Codului de procedură fiscală cu Codul civil), întrucât, pe planul dreptului substanțial, se aplică dispozițiile Codului fiscal și ale celorlalte acte normative fiscale, iar nu ale Codului civil, care reglementează raporturile juridice de drept privat, nu de drept public.

În aceeași ordine de idei, nu poate fi primită nici susținerea reclamantei, în sensul că obligația organelor fiscale de a plăti dobânzi este o formă de răspundere civilă, întrucât în materia dreptului administrativ angajarea răspunderii patrimoniale presupune îndeplinirea unor condiții specifice răspunderii administrative, iar nu civile.

În ceea ce privește suma de 848.664 RON, în plus față de considerentele prezentate mai sus, Curtea constată că reclamanta nu a făcut dovada împrejurării că o parte din creditul obținut de la B. ar fi fost folosit pentru achitarea sumei de 3.707.183 RON, astfel încât să poată pretinde de la DGAMC suportarea dobânzii aferente Contractului de credit nr. 285 din 11 mai 2007, precum și diferențele de curs între data plății acestor dobânzi și data restituirii debitului.

Astfel, potrivit art. 2.1 din Contractul de credit nr. 285 din 11 mai 2007, facilitatea de credit în valoare de până la 5.000.000 euro, cu o durată de maxim 6 luni, a fost acordată reclamantei în vederea efectuării de investiții, respectiv refinanțarea unor împrumuturi acordate de C. și D., a împrumuturilor acordate de B., acordarea de plăți compensatorii către salariați și plata dobânzilor pe durata facilității respective.

De asemenea, potrivit Actului adițional nr. 285/8 din 6 octombrie 2008, facilitatea de credit în sumă de până la 30.000.000 euro a fost acordată reclamantei în vederea efectuării de investiții, respectiv finanțarea/refinanțarea plăților legate de dezvoltarea unui centru retail în Pitești, iar facilitatea de credit în sumă de până la 4.750.000 euro a fost acordată în vederea finanțării/refinanțării TVA-ului plătit pentru costurile de construcție.

Referitor la capătul subsidiar privind obligarea pârâtelor la soluționarea contestației administrative, Curtea l-a respins, ca neîntemeiat, având în vedere că, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, pârâta DGAMC a emis Adresa nr. 1048770 din 11 aprilie 2013, prin care a respins cererea reclamantei de acordare a dobânzilor, împotriva acestei adrese, ce cuprinde refuzul de soluționare favorabilă a cererii, nefiind necesară formularea unei contestații, conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Față de toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a respins, ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost completată.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva Sentinței nr. 2246 pronunțată la data de 4 iulie 2013 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta SC A. SA.

2.1. Motivele de casare

Prin recursul său, reclamanta SC A. SA a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat în esență următoarele:

Motive de nelegalitate care atrag casarea în parte a sentinței atacate pentru nejudecarea fondului conform art. 497 C. proc. civ.

Instanța de fond, prin sentința atacată a respins cererea recurentei, motivând că nu sunt aplicabile regulile răspunderii civile delictuale, ci ale răspunderii administrativ patrimoniale. Or, instanța de fond, nu a pus în discuția părților această recalificare în cursul procesului, ci, a menționat-o, în premieră, în sentința atacată.

Realizarea acestei mențiuni în mod direct în sentința atacată nu poate semnifica îndeplinirea obligației de a da calificarea corectă, întrucât scopul recalificării este de a judeca cererea potrivit specificului juridic al acesteia, ceea ce instanța de fond nu a făcut.

Având în vedere faptul că recurenta a solicitat plata dobânzilor de la data plății nedatorate, instanța de judecată avea două opțiuni: fie să considere că pentru întreaga perioadă solicitată de recurentă sunt aplicabile regulile răspunderii patrimonial-administrative, fie să considere că răspunderea patrimonial-administrativă este aplicabilă numai în cazul în care organele fiscale nu restituie în termen de 45 de zile sumele nedatorate, iar pentru restul perioadei, cuprinse între data plății și expirarea celor 45 de zile, este aplicabilă răspunderea civilă delictuală.

Instanța de judecată a înlăturat răspunderea civilă delictuală, fără a realiza vreo distincție.

Se arată că instanța de fond și-a nesocotit obligația expresă prevăzută la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., de a pune în discuția părților calificarea pe care o considera corectă și de restabili calificarea juridică avută în vedere.

Instanța de fond nu a judecat fondul pretenției deduse judecății, întrucât nu a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii patrimoniale a organelor administrativ fiscale, fie de natură administrativă, fie de natură civilă delictuală.

Recurenta a arătat că Raportul de Inspecție Fiscală din data de 29 august 2008 și Decizia de impunere nr. 339 din 30 august 2008 au fost anulate în mod irevocabil de către instanțele judecătorești, fiind emise cu nerespectarea condițiilor de nelegalitate, în urma anulării actelor administrativ-fiscale a fost confirmată îndeplinirea primei condiții a răspunderii și anume ilegalitatea sau existența unui act administrativ nelegal.

De asemenea, s-a arătat existența prejudiciului, constând în echivalentul lipsei de folosință a sumelor plătite organelor administrativ-fiscale, deși erau nedatorate, mai precis dobânzile datorate de la data plății sumei nedatorate până la data restituirii efective.

În ceea ce privește celelalte două condiții, legătura de cauzalitate și culpa autorităților administrativ-fiscale, îndeplinirea acestora rezultă în mod firesc din circumstanțele speței, astfel cum sunt expuse în cererea de chemare în judecată.

Instanța de fond, deși a recunoscut că obiectul prezentei cauze este reprezentat de răspunderea patrimonială a statului, nu a verificat îndeplinirea condițiilor specifice acestei răspunderi, în special în ceea ce privește prejudiciul cauzat recurentei prin actele administrativ-fiscale nelegale.

Motive de nelegalitate care atrag casarea în parte a sentinței atacate, pentru alte motive decât nejudecarea fondului

Sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor privind răspunderea patrimonială a organelor administrativ-fiscale, art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs presupune două ipoteze:

(i) în cadrul ipotezei principale se consideră că răspunderea patrimonială a organelor fiscale este exclusiv de natură administrativă, în temeiul Codului de Procedură Fiscală și a OMFP nr. 1899/2004 - în acest caz instanța de fond a aplicat în mod greșit aceste texte legale, considerând că ele se aplică numai în cazul în care organele fiscale nu restituie în termen de 45 de zile sumele nedatorate;

ii) în cadrul ipotezei alternative, se consideră că răspunderea administrativ patrimonială a organelor fiscale se aplică numai în cazul în care organele fiscale nu restituie în termen de 45 de zile sumele nedatorate - în acest caz, instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile privind răspunderea civilă delictuală a organelor fiscale pentru perioada cuprinsă între data plății nedatorate și expirarea termenului de 45 de zile.

Instanța de fond a considerat că „solicitarea reclamantei de acordare a dobânzilor este neîntemeiată, prin raportare la dispozițiile art. 124, art. 117 și art. 70 C. proc. fisc., precum și ale Capitolului 2 din OMFP nr. 1899/2004". În motivarea acestei concluzii, Curtea de Apel a arătat că recurentei i-au fost restituite sumele percepute în temeiul actelor administrativ-fiscale nelegale cu respectarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) din C. proc. fisc.

În ceea ce privește actele administrativ-fiscale, există proceduri specifice prevăzute în Codul de procedură fiscală.

Astfel, un contribuabil care atacă un act administrativ-fiscal cu acțiune în anulare și care a plătit obligațiile fiscale impuse prin respectivul act administrativ-fiscal (sau a fost executat silit), nu poate cere restituirea sumei sau despăgubiri legate de privarea de această sumă odată cu cererea de anulare, întrucât, există o procedură specifică de restituire a sumei percepute în mod nelegal.

Astfel, potrivit art. 117 alin. (1) C. proc. fisc., orice restituire a vreunei sume percepute în mod nelegal se realizează conform unei proceduri specifice, proceduri declanșate numai la cererea contribuabilului, ulterior obținerii anulării în mod irevocabil a actului administrativ-fiscal în fața instanțelor de judecată.

Abia ulterior soluționării acestei cereri și restituirii sumelor percepute în mod nelegal, contribuabilul are posibilitatea de a cuantifica perioada pentru care a fost lipsit de folosința sumelor respective și, implicit, paguba pe care a suferit-o.

Cu toate acestea, potrivit art. 124 alin. (1) C. proc. fisc., contribuabilul care solicită dobânzi pentru sumele de restituit trebuie să se adreseze, în primul rând organelor administrativ-fiscale, iar nu direct instanței de judecată. În consecință, în cazul unui refuz al organelor administrativ-fiscale, contribuabilul nu se poate adresa decât instanțelor de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004.

Textele legale menționate, art. 117, art. 124, art. 70 C. proc. fisc. nu pot fi interpretate decât în sensul că reglementează numai o situație particulară, aplicabilitatea lui fiind restrânsă la ipoteza avută în vedere de această prevedere, și anume, situația în care organele fiscale nu soluționează în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 C. proc. fisc. cererea prin care contribuabilul solicită restituirea debitului principal încasat fără temei legal, în timp ce dreptul la dobânzi este un drept efectiv și garantat de legislația fiscală în orice situație.

Incidența jurisprudenței CJUE în prezenta cauză sub aspectul răspunderii administrativ-patrimoniale

În cauza Mariana Irimie împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu și Administrației Fondului pentru Mediu, CJUE a considerat că art. 124 C. proc. fisc., care limitează dreptul la dobânzi numai de la data expirării termenului de soluționare a cererii de acordare a acestora este contrar dreptului Uniunii. Recurenta a arătat cu această ocazie că, deși în prezenta cauză nu se pune în discuție încălcarea dreptului comunitar, soluția pronunțată de instanțele române ar trebuie să fie identică, datorită identității de raționament.

Sentința atacată reține că în prezenta cauză nu ne aflăm în prezența unei încălcări a dreptului comunitar.

Chiar dacă este o problemă fiscală ce ține exclusiv de dreptul intern, instanța de judecată nu poate ignora total principiile de drept comunitar în materie fiscală, cu atât mai mult cu cât CJUE impun exercitarea competențelor în materia fiscalității directe în spiritul dreptului comunitar.

Or, aplicând standardele comunitare, despăgubirea trebuie să cuprindă dobânzi de la data plății efective a taxei, până la restituirea acesteia.

Incidența jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului sub aspectul răspunderii administrativ-patrimoniale

Instanța de fond face o greșită interpretare a CEDO, în lumina jurisprudenței Eko-Elda Avee împotriva Greciei, pe care o interpretează extrem de restrictiv, contrar spiritului acesteia.

Astfel, în primul rând, Curtea Europeană nu atașează momentului cererii de restituire o importanță decisivă, întrucât, explicitează acest moment prin sintagma „arătând caracterul nelegal al relevării". Prin urmare, a restricționa protecția acordată de art. 1 al Protocolului nr. 1, în funcție de momentul formal al cererii de restituire este contrar jurisprudenței Curții Europene.

În al doilea rând, conform paragrafului 29 al acestei jurisprudențe citate, potrivit art. 1 al Protocolului nr. 1, acordarea de daune-interese este intrinsec legată de obligația statului de a compensa decalajul dintre suma plătită și cea restituită contribuabilului. Esența încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1, constă în sarcina excesivă sau în atingerea adusă situației financiare a contribuabilului de către condițiile de restituire impuse de stat.

Prin urmare, data la care se solicită efectiv restituirea sumei nu poate fi considerată ca decisivă în lumina jurisprudenței Curții.

În cazul în care Înalta Curte consideră că răspunderea administrativ-patrimonială nu poate fi invocată decât în situația în care organele fiscale nu răspund cererii de restituire a sumei principale în termen de 45 de zile, atunci, pentru perioada care curge de la data plății nedatorate și până la data expirării termenului de 45 de zile prevăzut de art. 70 C. proc. fisc., devin aplicabile regulile răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, pentru dobânzile datorate de organele fiscale în afara acestei perioade, trebuie aplicate alte prevederi relevante. Cum pentru aceste dobânzi, Codul de procedură fiscală nu conține o prevedere expresă, nu se poate reține existența unui vid legislativ în această materie, și nici faptul că pentru altă perioadă de timp, nu se datorează contribuabililor nicio dobândă, această soluție fiind profund inechitabilă și neprotejând contribuabilul împotriva pasivității organelor fiscale.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) C. proc. fisc., „unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă".

Or, dreptul contribuabilului la dobânzi pentru sumele plătite fără temei legal către organele fiscale, în afara perioadei arătate în mod expres în art. 124 C. proc. fisc., este reglementat în conformitate cu art. 1088 C. civ. Prin urmare, dreptul comun în ceea ce privește dreptul contribuabilului la dobânzi este conținut în normele mai sus menționate C. civ.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că obligația organelor fiscale de a plăti dobânzi, corelativă dreptului contribuabilului la dobânzi, este o formă de răspundere civilă, mai precis de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită - perceperea fără temei legal a unor sume de bani.

Or, potrivit principiilor răspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului cauzat trebuie să fie integrală, acoperind atât paguba efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat. Paguba efectiv suferită este reprezentată de suma principală, în timp ce beneficiul nerealizat este reprezentat de dobânzile pe care statul trebuie să le plătească pentru toată perioada în care recurenta a fost lipsită de folosința sumelor în discuție.

Pe de altă parte, și restul condițiilor răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în prezenta cauză.

În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta este reprezentată de emiterea actelor administrative nelegale, Raportul de Inspecție Fiscală din data de 29 august 2008 și Decizia de impunere nr. 339 din 30 august 2008. Caracterul ilicit al faptei rezultă din anularea acestora de către instanțele judecătorești în mod irevocabil prin Decizia nr. 1791 din 3 aprilie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prejudiciu este reprezentat de lipsa folosinței sumelor de bani, de la momentul plății către organele fiscale, până la momentul restituirii acestora.

Legătura de cauzalitate rezultă în mod evident din situația de fapt, întrucât recurenta a plătit sumele de bani în temeiul actelor administrative nelegale. Această plată a privat recurenta de folosința sumelor respective pe întreaga perioadă de la plată până la restituirea efectivă a acestora.

În ceea ce privește culpa, aceasta rezultă din însăși logica răspunderii juridice a organelor administrative, răspundere juridică obiectivă.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 10 februarie 2014, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 124 alin. (1) C. proc. fisc.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 694 din 20 octombrie 2015 s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 124 alin. (1) raportat la art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal, constatându-se neconstituționale aceste prevederi.

Apărările intimatei

Împotriva susținerilor recurentei-reclamante, din cuprinsul motivelor de recurs, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea soluției dată de instanța de fond, ca fiind legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în Completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 martie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 mai 2014, Completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea formulată în cauză de intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 694 din 20 octombrie 2015

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României considerentele și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii.

Constatarea neconstituționalității prevăzute de art. 124 alin. (1) raportat la art. 70 din O.G. nr. 92/2003 prin Decizia Curții Constituționale nr. 694 din 20 octombrie 2015 conduce la concluzia că temeiul juridic al refuzului de acordare a dobânzilor solicitate de reclamanta - recurentă a fost înlăturat în măsura în care acordarea dobânzii prevăzute de O.G. nr. 92/2003 nu se face începând cu data plății de către societate a sumelor reprezentând obligațiile fiscale anulate ca fiind nelegale de instanța de judecată.

Din această perspectivă, considerentele instanței de fond sunt greșite.

De asemenea, instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile (obligatorii ale ) CJUE respectiv Cauza C 565/11 Mariana Irimie împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu și a Administrației Fondului pentru Mediere - care a stabilit că „dispozițiile care limitează dobânzile la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei sunt date cu încălcarea dreptului Uniunii, în ce privește perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia.

Așa cum a arătat Curtea Constituțională, dobânda trebuie calculată de la data indisponibilizării sumei a cărei restituire se cere, constatându-se în raport de art. 119, art. 70, 131, 135 din O.G. nr. 92/2003, că nu rezultă justificări obiective pe care să se întemeieze diferența substanțială de tratament juridic între stat și contribuabili.

Raportat la jurisprudența CEDO, Curtea Constituțională a constatat analizând marja de apreciere a legiuitorului în materie fiscală în vederea creării unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor, că dispozițiile legale adoptate în acest sens nu trebuie să contravină drepturilor și libertăților fundamentale, în speță limitele dreptului de proprietate - restituire dobânzi (ca bun în accepțiunea art. 1 al Protocolului 1) nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate.

Văzând considerentele și dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr. 684 din 20 octombrie 2015 instanța de control judiciar constată că din această perspectivă sunt întemeiate argumentele recurentei privind încălcarea dreptului comunitar și ale spiritului contrar jurisprudenței CEDO, considerentele Deciziei Constituționale nr. 694/2015 pronunțată în prezenta cauză în timpul soluționării recursului sunt însușite astfel de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, apare ca întemeiată cererea privind acordarea de dobânzi pentru perioada cuprinsă între data plății efective a acestora și data restituirii sumei constând în obligațiile fiscale anulate prin Sentința civilă nr. 3605 din 20 mai 2011 a Curții de Apel București, devenită irevocabilă prin decizia Înaltei Curți