ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2525/2019

Ședința publică din data de 15 mai 2019

Asupra recursurilolr de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 18.03.2015 reclamanta A. S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâții ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (ANAF -DGSC) și ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Activitatea de Inspecție fiscală (ANAF-DGAMC), pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 346/30 octombrie 2014 emisă de ANAF - DGSC prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/25 martie 2014, a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/25 martie 2014 emisă de ANAF- DGAMC, a raportului de inspecție fiscală din data de 25 martie 2014 întocmit de ANAF - DGAMC.

S-a solicitat, pe cale de consecința, obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumei de 2.014.996 RON, reprezentând contravaloarea obligațiilor fiscale stabilite în mod nelegal în sarcina reclamantei prin actele administrative atacate și achitate de reclamanta conform OP nr. x/3.04.2014 și OP nr. x/24.04.2014; plata daunelor moratorii aferente sumei 2.014.996 RON, daune moratorii constând în dobânzi calculate potrivit art. 124 coroborat cu art. 120 Codul de procedură fiscală, începând cu data achitării sumei de 2.014.996 RON și până la data restituirii efective a sumelor solicitate.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 1518 din 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis actiunea formulata de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtele ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și ANAF- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili-Activitatea de Inspecție Fiscală.

S-a dispus anularea Deciziei nr. 346/30.10.2014 emisa de ANAF-DGSC, a Deciziei de impunere nr. x/25.03.2014 emisa de ANAF-DGAMC si a Raportului de Inspecție Fiscala din 25.03.2014 întocmit de ANAF-DGAMC.

A fost obligată parata ANAF-DGAMC la restituirea sumei de 2.014.996 RON, contravaloare obligații fiscale stabilite nelegal în sarcina reclamantei si achitate prin OP 900/3.04.2014 si OP 1126/24.04.2014 si la plata daunelor moratorii aferente sumei de 2 014 996 RON, reprezentând dobânzi calculate potrivit art. 124 coroborat cu art. 120 din Codul de procedură fiscală, de la data achitării sumelor si pana la data restituirii efective.

1.3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au formulat recurs, solicitând admiterea acestora și respingerea acțiunii ca nefondată.

1.3.1. Prin recursul formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a susținut că sentința recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material.

A arătat recurenta că înregistrarea a fost tratată ca și o înregistrare distinctă, fără documente justificative și nu ca o corecție a unei înregistrări precedente, întrucât intimata nu a efectuat în această perioadă (februarie 2008) stornări ale unor înregistrări precedente (așa cum se precizează în nota explicativă), respectiv nota contabilă în roșu "4426 - TVA deductibilă = 4427 - TVA colectată" cu "797.355 RON".

S-a susținut că, în mod eronat, intimata a procedat la preluarea TVA în sumă de 797.355 RON, aferentă perioadei analizate de inspecția fiscală prin raportul de inspecție nr. x/14.10.2005, la rândul 17 "Achiziții de bunuri și servicii taxabile cu cotă de 19%" din decontul de TVA aferent lunii februarie 2008, invocându-se în acest sens: principiul unicității inspecției fiscale; posibilitatea verificării unei perioade deja controlate numai pe cale de excepție potrivit art. 105 alin. (3) din Codul de procedură fiscală; dreptul contribuabililor de a-și corecta propriile declarații, dar numai până la momentul începerii inspecției fiscale, al cărui obiect îl constituie însăși verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, conform art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală; împrejurarea că după terminarea inspecției fiscale și valorificarea rezultatelor prin emiterea de acte administrative fiscale, contribuabilii nu mai pot reveni asupra perioadei verificate.

Totodată s-a arătat că, în măsura în care se consideră lezați în drepturile lor de rezultatele inspecției fiscale, contribuabili au dreptul de a formula contestație, în mod greșit prima instanță reținând că intimata nu avea interes de a contesta raportul de inspecție fiscala întocmit în anul 2005.

A mai invocat recurenta faptul că după emitere și comunicare, actele administrative fiscale necontestate își consolidează caracterul legal și obligatoriu în mod definitiv. În acest sens s-a arătat că potrivit prevederilor de la pct. 4 din Instrucțiunile de corectare a erorilor materiale din deconturile de TVA aprobate prin O.M.F.P. nr. 520/2005, corectarea decontului de TVA nu este posibilă pentru perioade fiscale care au fost supuse inspecției fiscale sau pentru care este în curs de derulare o inspecție fiscală.

A arătat recurenta că acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiționată de îndeplinirea cerințelor de fond și de formă, cerințele de fond privind însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă condițiile de exercitare a acestuia, presupunând realizarea de către persoana impozabilă a unei achiziții și, pe cale de consecință, existența unei facturi care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

A fost criticată hotărârea instanței de fond si cu privire la obligarea la restituirea sumei de 2.014.996 RON si la plata dobânzilor calculate potrivit art. 124 coroborat cu art. 120 Codul de procedură fiscală, în condițiile existenței unei reglementări legale derogatorii de la dreptul comun, respectiv procedura prevăzută de art. 117 Codul de procedură fiscală si de dispozițiile pct. 2 din Anexa 1 la O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget care reglementează competenta în materia restituirii sumelor de la buget.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală dobânda se acordă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau (2 in. 1) sau la art. 70, după caz, la cererea contribuabililor.

1.3.2. Pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs prin care a criticat hotărârea pronunțată, apreciind că a fost data cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 s-a arătat, că în mod greșit instanța de fond, a admis capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 346/30 octombrie 2014, în contradictoriu cu pârâta DGAMC în condițiile în care emitentul actului este ANAF - DGSC, astfel că recurenta nu are calitate procesuală pasivă pe acest capăt de cerere.

Referitor la dispoziția instanței de prin care s-a dispus obligarea recurentei la restituirea sumei de 2.014.996 RON, s-a solicitat a se avea în vedere că actele administrativ -fiscale au fost emise în deplină concordanță cu prevederile legale aplicabile. De asemenea, s-a arătat că, pentru restituirea unor sume de la bugetul de stat exista o procedura speciala, astfel cum este prevăzuta în OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, precum si în O.G. nr. 92/2003, art. 117 alin. (1), lit. f), astfel că instanța nu putea, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004, decât să se pronunțe cu privire la legalitatea actelor atacate și cu privire la împrejurarea dacă suma este sau nu datorată de la bugetul de stat.

A apreciat recurenta că, procedând astfel, instanța de fond a eludat prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, făcând, de exemplu, imposibilă compensarea sumelor cu eventualele datorii fiscale (art. 117 alin. (6).

În concluzie, a arătat recurenta că, în raport de procedura administrativa specială prin care se pot restitui sumele de la bugetul de stat, acest capăt de cerere este inadmisibil. Totodată, a susținut că în situația în care reclamanta se considera vătămata prin emiterea deciziei de restituire sau prin compensările efectuate, aceasta poate formula contestație administrativa în temeiul art. 205-218 din O.G. nr. 92/2003 si apoi, după soluționare, se poate adresa instanței de contencios administrativ.

In ceea ce privește soluția instanței de fond prin care s-a dispus anularea Deciziei de impunere nr. x/25.03.2014 si a Raportului de Inspecție Fiscala din 25.03.2014 emise de către parata Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili s-a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a dispus anularea, pentru considerentele expuse in motivele de recurs, care reprezintă o reluare fidelă a considerentelor recursului formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, și prezentate la pct. 1.3.1. din prezenta hotărâre, pe care instanța nu le va mai relua.

In plus, s-a susținut prin motivele de recurs că, prin necontestare, actele administrativ - fiscale emise în urma solicitării rambursării t.v.a aferentă perioadei 01.10.2004-30.06.2005, au rămas definitive.

A arătat recurenta că nu sunt întemeiate susținerile reclamantei în sensul aplicabilității prevederilor art. 105 alin. (3) și art. 105

1

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală referitoare la reverificarea unei perioade ca urmare a apariției unor elemente suplimentare, în condițiile în care reclamanta a înscris taxa pe valoarea adăugată la rândul 17 "Achiziții de bunuri și servicii taxabile cu cota de 19%" și nu la rândul de regularizări taxă pe valoare adăugată.

În ceea ce privește raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, recurenta a susținut că a formulat obiecțiuni, susținând că nu se poate invoca exercitarea dreptului de corecție, cât timp operațiunile au făcut obiectul unei verificări anterioare, împotriva căreia nu s-a exercitat calea de atac prevăzută de Codul de procedură fiscală.

S-a arătat că această operațiune contravine prevederilor art. 147

1

alin. (2) si (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, care precizează ca în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile si formalitățile de exercitare a dreptului de deducere în perioada fiscala de declarare, persoana impozabila își poate exercita dreptul de deducere prin decontul perioadei fiscale în care sunt îndeplinite aceste condiții și formalități sau printr-un decont ulterior, dar nu după mai mult de 3 ani consecutivi după anul în care acest drept ia naștere, iar dreptul de a-și corecta propriile declarații operează pana în momentul începerii inspecției fiscale, conform art. 94 alin. (1) din Codul de procedura fiscală.

In ceea ce privește capătul de cerere privind daunele moratorii, s-a susținut, prin motivele de recurs, că acest drept nu se naște decât în condițiile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, anterior prezentate.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, trimiterea cauzei spre rejudecare.

1.4. Întâmpinarea

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursurilor, prin raportare la prevederile art. 488 din C. proc. civ., apreciind că niciuna dintre recurentele - pârâte nu a formulat critici concrete asupra hotărârii primei instanțe.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul intimatei a precizat că nu mai susține excepția invocată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a susținut intimata - reclamantă că prin decizia atacată s-a soluționat contestația formulată împotriva actelor emise de această pârâtă, iar legitimarea procesuală pasivă se justifică și din rațiuni de opozabilitate.

Cu privire la inadmisibilitatea petitului nr. 3 al acțiunii, invocată de ambele recurente - pârâte, a arătat că în mod corect prima instanță a reținut că dispozițiile art. 117 din O.U.G. nr. 92/2003 nu fac inadmisibilă cererea de stabilire a dreptului la restituire pe calea hotărârii judecătorești.

Pe fondul recursului, s-a arătat că motivele de recurs sunt neîntemeiate întrucât suma reprezentând T.V.A. aferentă tranzacției din anul 2004 a fost achitată de reprezentantul fiscal al vânzătorului, astfel încât nerecunoașterea dreptului reclamantei la regularizarea sumei colectate ar duce la o dublă impunere.

S-a arătat că înregistrarea din anul 2008 reprezintă o simplă corecție contabilă, realizată înăuntrul termenului de prescripție.

In cauză s-a întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost analizat în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. în Completul de filtru.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față la data de 15 mai 2019.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

3.1. Argumente de fapt și de drept relevante

In anul 2004, în baza unui contract de achiziții mijloace fixe încheiat între A. și B.-Austria, i-au fost livrate A. S.A. utilaje în valoare de 1.021.868 euro.

B. și-a desemnat un reprezentant fiscal pe teritoriul României, în persoana SCA C.. În acest context, facturile pentru livrări naționale au fost înregistrate în contabilitatea A. la data de 8 octombrie 2004, potrivit procedurii de taxare inversă.

În anul 2005, organele fiscale ale ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - au efectuat o inspecție fiscală parțială la A., nefiind relevate diferențe fată de evidentele societății, nici în ceea ce privește TVA colectată, nici în ceea ce privește TVA deductibilă, fiind întocmit în acest sens Raportul de inspecție fiscală nr. x/14 octombrie 2005.

In anul 2008, SCA C.-reprezentantul fiscal- a făcut obiectul unui control fiscal în vederea soluționării unor deconturi de TVA. A fost emisă Decizia de impunere nr. x/9 mai 2008 prin care a fost stabilită în sarcina SCA C. o obligație suplimentară de plată a unei TVA în cuantum de 797.355 RON, pentru tranzacțiile încheiate cu A. în 2004.

Urmare a solicitării reprezentantului fiscal, A. i-a achitat SCA C., prin OP nr. x februarie 2008, suma de 797.355,41 RON, reprezentând contravaloarea TVA aferentă operațiunilor din 2004.

Reprezentantul fiscal corectează decontul, majorează suma de plata cu 797 355 RON si achită către autoritățile fiscale suma provenita din ansamblul operațiunilor desfășurate, fiindu-i stabilite majorări de întârziere. Suma aferenta tranzactiei din anul 2004 a fost plătită la bugetul de stat de Societatea Civila de Avocati "C.", reprezentant fiscal pentru B., în data de 2.04.2008.

Reclamanta printr-o corecție, este drept, incompletă a erorii contabile survenite în 2004 (fără efectuarea înregistrării de stornare), a evidențiat în 2008 facturile reprezentantului fiscal, înscriind suma achitată la secțiunea TVA deductibilă.

Motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili privind lipsa calității sale procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea deciziei de soluționare a contestației, Înalta Curte îl constată neîntemeiat.

Actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, este decizia de soluționare a contestației, iar în cadrul acestei acțiuni se analizează și legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecție fiscală ori a altor acte care premerg decizia emisă în temeiul art. 216 din O.G. nr. 92/2003.

Ținând seama de succesiunea actelor administrative fiscale stabilită de legiuitor și de procedura de contestare a acestora, Înalta Curte reține că, atât emitentul deciziei de soluționare a contestației, cât și emitentul actului de impunere și al actelor premergătoare, au calitate procesuală pasivă, actele contestate aflându-se în strânsă legătură.

Cu privire la fondul cauzei, dată fiind similitudinea criticilor înfățișate prin cele două cereri de recurs, Înalta Curte le va examina grupat, urmând a le răspunde prin argumente comune.

Situația de fapt expusă în cuprinsul acestor considerente a fost reținută și de prima instanță, care a validat astfel concluziile raportului de expertiză.

Concluzia determinantă este aceea că prin corectarea înregistrării operatiunilor realizate în anul 2004, trecând peste erorile de corectare, care sunt aspecte formale, A. a achitat reprezentantului fiscal în 2008 TVA în valoare de 797.355 RON, pentru care, în respectarea principiului de bază al neutralității impunerii și pentru a nu se ajunge la o dublă impunere, este necesar a i se recunoaște dreptul la regularizarea sumei colectate eronat în 2004.

Recurentele - pârâte nu contestă situația de fapt, ci invocă imposibilitatea verificării susținerilor recurentei în raport de dispozițiile art. 105 alin. (3) Codul fiscal, având în vedere că perioada aferentă operațiunii înregistrate în anul 2004 a făcut obiectul unei inspecții fiscale, concretizată în Raportul de inspecție fiscală nr. x/14 octombrie 2005, care prin necontestare a rămas definitiv.

Or, această apărare nu poate fi reținuta de instanța de recurs, în condițiile în care organele fiscale aveau obligația de a verifica susținerile contribuabilului, iar nu să trateze operațiunea din luna februarie a anului 2008 ca o operațiune de sine stătătoare, refuzând dreptul de deducere pe motivul lipsei documentelor doveditoare ale operațiunii taxabile, respectiv a unei facturi care să cuprindă informațiile stipulate în art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

Constată instanța de control judiciar că nu a existat niciun interes pentru contestarea rezultatelor inspecției fiscale din 2005, în condițiile în care corecția s-a realizat în anul 2008 în urma achitării taxei pe valoare adăugată către furnizor, iar realitatea achiziției era susținută prin documentele justificative încheiate în anul 2004.

Totodată, Înalta Curte reține că raportul de drept fiscal este supus principiului proporționalității, ce presupune ca, pentru atingerea interesului de a nu fi afectat bugetul statului, să nu fie vătămat nejustificat destinatarul actului administrativ, prin acordarea unei ponderi excesive aspectelor de ordin formal.

Astfel, deși corecția TVA efectuată în anul 2008 a fost menționată greșit în contabilitate, organul fiscal era dator să dea o calificare corectă acestei operațiuni. De asemenea, apreciază Înalta Curte că principiul unicității inspecției fiscale reprezintă dreptul contribuabilului de a fi verificat o singură dată, pentru aceeași obligație fiscală, or acesta nu poate fi opus când contribuabilul solicită verificarea unei operațiuni economice fiscale, în ansamblul ei.

Interpretând restrictiv dispozițiile art. 105 alin. (3) și ale art. 105

1

din O.G. nr. 92/2003, organele fiscale nu au analizat pe fond înregistrarea din anul 2008, prevalându-se de faptul că aceasta ar fi legată de o operațiune din anul 2004, deja verificată, împrejurare care contravine scopului inspecției fiscale.

Referitor la critica privind la încălcarea prevederilor art. 147

1

alin. (2) si 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Înalta Curte reține că, astfel cum s-a arătat și în raportul de expertiză contabilă, în speță a avut loc o regularizare prin majorarea taxei pe valoare adăugată deductibilă aferentă operațiunilor din anul 2004, în loc de o corecție a TVA colectată, însă soldul taxei de rambursat aferent lunii februarie 2008 declarat de A. ar fi fost același, chiar dacă ar fi aplicat metoda de stornare corectă.

In concluzie, având în vedere aspectele arătate, se constată că în mod temeinic curtea de apel a anulat Decizia nr. 346/30.10.2014 emisa de ANAF-DGSC, Decizia de impunere nr. x/25.03.2014 emisă de ANAF-DGAMC si a Raportul de Inspecție Fiscala din 25.03.2014 întocmit de ANAF-DGAMC.

In ceea ce privește motivele de recurs formulate de recurentele-pârâte referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere vizând restituirea sumelor achitate la bugetul de stat, precum și acordarea daunelor moratorii constând în dobânzi calculate de la data achitării sumei, Înalta reține că pârâtele - recurente au invocat dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora se restituie debitorului, la cerere, sumele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii, considerând că doar în cadrul acestei proceduri se poate cere restituirea sumelor de bani, iar nu în cadrul procedurii judiciare de față.

Înalta Curte apreciază că interpretarea dată de recurente acestei probleme de drept contravine obiectului acțiunii în contencios administrativ, astfel cum este acesta reglementat de dispozițiile art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, dezlegarea prezentând relevanță mai ales în ceea ce privește momentul de la care curg dobânzile aferente sumei de 2.014.996 RON, reprezentând contravaloarea obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei si achitate prin OP 900/3.04.2014 si OP 1126/24.04.2014.

Cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 120 și art. 124 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu referire la momentul de la care curge dobânda fiscală pentru sumele încasate (cu titlu de taxă de primă înmatriculare) restituite în temeiul hotărârilor judecătorești, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 14/20015, în sensul că acest moment este reprezentat de data plății acestor taxe, și nu de la expirarea celor 45 de zile de la data formulării cererii de restituire.

De asemenea, Curtea Constituțională a Românei prin Decizia nr. 694/2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor prevederilor art. 124 alin. (1) raportate la cele ale art. 70 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, a statuat la pct. 21 că Art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că, în cazul soluționării cererii de la art. 8 alin. (1), instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. De asemenea, art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Așadar, partea interesată poate solicita în fața instanței de contencios administrativ inclusiv acordarea de dobânzi.

Totodată, s-a reținut la pct. 32 că prin Hotărârea din 18 aprilie 2013, pronunțată în Cauza C-565/11 Mariana Irimie împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu și a Administrației Fondului pentru Mediu, paragrafele 26-28, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că principiul efectivității impune, într-o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei (a se vedea și Hotărârea din 19 iulie 2012, pronunțată în cauza C-591/10 Littlewoods Retail și alții, punctul 29). Curtea a constatat că un regim precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, nu îndeplinește această cerință. Astfel, această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii Europene și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia.

In raport de aceste repere jurisprudențiale, Inalta Curte reține că hotărârea primei instanțe reprezintă o corectă aplicare a normelor de drept material, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a respinge și acest motiv de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 1518 din 6 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2019.