ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2016

Decizia nr. 2215/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 26 iunie 2009 sub nr. x/116/2009, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea F. București, ca, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ., să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra terenului extravilan în suprafață de 178,757 ha situat în comuna Belciugatele, moștenit de la autorii lor G., decedat în 31 iulie 1968, H., decedată în 08 noiembrie 1979, I., decedată în 12 iunie 1987, fiica lui H. și nepoată de soră a lui G., și J., decedat la 07 iunie 2007, fiul lui H. și nepot de frate al autorului G., și să fie obligați pârâții să restituie reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, prin compararea titlurilor deținute de părți.

Prin sentința nr. 1656 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Călărași a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate fără titlu valabil de către stat pot fi revendicate dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, reclamanții au utilizat, în legătură cu bunul ce a aparținut autorilor lor, procedura specială a Legii nr. 18/1991 care s-a și finalizat prin emiterea Hotărârii Comisiei Județene de stabilire a dreptului de proprietate nr. 825 din 27 mai 2005, astfel că, potrivit principiului „electa una via”, ei nu mai pot folosi și calea dreptului comun pentru același bun. Prin decizia nr. 701 din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile și cererile de aderare formulate de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

În considerentele hotărârii sale, Curtea de apel a reținut că tribunalul a pierdut din vedere faptul că reclamanții sunt beneficiarii unor hotărâri ale Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 10/2001 Călărași, precum și a unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 1/2000 care însumează 100 ha, iar pentru diferența de teren până la 178,757 ha, instanța de fond nu a făcut nici o referire. Potrivit adresei din 27 septembrie 2010 emisă de Primăria Belciugatele, pentru 10 ha reclamanții dețin un titlu de proprietate (Titlul nr. X emis de Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 10/2001 Călărași), iar pentru diferența de teren de 90 de ha, aceștia nu au fost puși în posesie.

Așadar, reclamanților li s-a recunoscut de către autoritățile statului un drept de proprietate asupra unui teren de 90 ha încă din anul 2005, drept de care nu s-au putut bucura nici până în prezent, dată fiind deținerea terenului solicitat de reclamanți de către pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București pentru care aceasta a invocat drept titlu de proprietate Ordinului Ministrului Educației și Cercetării nr. 4329 din 13 iunie 2003. Or, reclamanții s-au plâns prin cererea lor că reconstituirea dreptului de proprietate a fost pur formală, ei nefiind până în prezent puși în posesie pe teren, iar instanței de fond, sesizată cu o astfel de cerere, îi revenea obligația de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanților de autoritățile statului nu își găsește rezolvarea din pricina opunerii pârâților ori dacă aceștia își justifică în drept poziția lor prin actele invocate în apărare.

Respingând însă acțiunea ca inadmisibilă, prima instanță a lipsit pe reclamanți de posibilitatea valorificării efective a pretenției lor.

Prin decizia nr. 7065 din 12 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâți reținând că în mod legal instanța de apel a apreciat că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, valorificând restrictiv raportul dintre legea specială și legea generală, făcând abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularității ei concrete, deoarece reclamanții au formulat o acțiune complexă în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., prin raportare la art. 20 și art. 44 din Constituția României, invocând existența unui titlu de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, cât și faptul că dețin un „bun” reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate prin înscrierea în anexele nr. 37 și 38 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, cât și o „speranța legitimă” de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren, astfel că respingerea pe cale de excepție a acțiunii în revendicare este nelegală.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. x/116/2009* la data de 28 martie 2012. Reclamanta A. a formulat cererea precizatoare prin care a arătat că obiectul cererii îl constituie terenul în suprafață de 178,757 ha situat în extravilanul localității Belciugatele, localizat în Tarlaua 18, Tarlaua 20, parcelele (parțial) și că nu revendică construcții. Autorul inițial este K. decedat în 1936, moștenit de G. și H., pe care, la rândul lor, i-au moștenit reclamanții. Dovada dreptului rezultă din fișele celor două moșii întocmite în baza Legii nr. 187/1945, certificatul din 30 septembrie 1943 eliberat de Primăria Belciugatele și certificatul nr. x/1944 eliberat de Camera Agricolă a Județului Ilfov.

Reclamanților li s-a reconstituit dreptul pentru 100 ha, din care pentru 10 ha au titlu. Ca temei de drept, a invocat art. 6 la Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (2 1 ) din Legea nr. 18/1991 și art. 480 C. civ. Reclamanții B., C., D. și E. au menționat că sunt de acord cu precizările făcute de reclamanta A., că autorii lor au deținut 188,757 ha, din care li s-a reconstituit dreptul pentru „1000 ha”, din care pentru 10 ha s-a emis titlu. Acțiunea de față vizează suprafața de 90 ha pentru care nu li s-a emis titlu, precum și diferența nereconstituită de 88,757 ha, cele 10 ha pentru care au titlu nefăcând obiectul cauzei. Au depus hotărârea nr. 825 din 27 mai 2005 și Titlul nr. X din 30 iulie 2007 emise de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași.

Prin sentința nr. 1192 din 27 iunie 2012 Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, asupra terenului extravilan în suprafață de 178,757 ha situat în comuna Belciugatele, județul Călărași, excepție invocată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibil cel dintâi capăt al acțiunii reclamanților; a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea suprafeței de teren extravilan de 88,757 ha situat în aceeași localitate și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamanților în limita acestui petit; a respins, ca nedovedită, acțiunea în revendicarea suprafeței de teren extravilan de 90 ha, reconstituită conform legilor de reparație, situat în aceeași localitate, și a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut că obiectul acțiunii în revendicare îl constituie suprafața de 178,757 ha teren, din care pentru 90 ha dreptul s-a reconstituit prin Hotărâre a Comisiei Județene, dar nu s-a emis reclamanților titlul de proprietate, iar pentru diferența de 88,757 ha teren, reclamanții se prevalează de actele ce atestă dreptul de proprietate la o dată anterioară trecerii terenului în proprietatea statului socialist. S-a apreciat că este inadmisibilă acțiunea reclamanților privind constatarea nevalabilității titlului statului pentru întreaga suprafață de 178,757 ha, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 deoarece alin. (2) al acestui art. exclude calea revendicării terenurilor preluate de stat, fără titlu valabil, dacă acestea fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Pentru terenurile arabile extravilane au existat legi speciale de reparație, a căror procedură a fost urmată în cauză, reclamanții obținând reconstituirea dreptului de proprietate pentru parte din terenul revendicat. Întrucât reclamanții au fructificat calea legilor speciale, în procedura cărora au obținut reconstituirea dreptului de proprietate în limita maximă prevăzută de lege, de 50 ha de autor, s-a apreciat din nou că reclamanții nu pot uzita de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pentru a se constata nevalabilitatea titlului statului sau inexistența titlului, întrucât acțiunea ar fi lipsită și de interes.

Cu referire specială la cele 90 ha de teren, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate prin hotărâre a Comisiei Județene, dar fără a avea titlu de proprietate, s-a reținut că nu acțiunea aceasta (în constatarea nevalabilității titlului) este calea, deoarece cele două pârâte dețin terenul în cauză în altă conjunctură decât cadrul fixat de „art. 6 din Legea nr. 18/1991”, fiind vorba de acte emise după anul 1990, iar nu înainte de această dată. Ca atare, având pentru cele 90 de ha doar o hotărâre a Comisiei Județene și nedeținând un titlu care să identifice, în sensul arătat, această suprafață, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților este nefondată, din punct de vedere al dovedirii dreptului, deoarece, înainte de a dovedi lipsa posesiei/deposedarea, conform art. 1169 C civ., reclamanții trebuie să-și dovedească dreptul pretins.

Prin decizia nr. 35/A din 21 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții B. și C.; a admis apelul formulat de reclamanta A.; a desființat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Instanța de apel a reținut că sunt întemeiate motivele de apel prin care se impută tribunalului neconformarea față de decizia de casare anterioară, așa încât din acest punct de vedere devine incident cazul de desființare prevăzut de art. 297 C. proc. civ.

Făcând trimitere la decizia de desființare pronunțată în primul ciclu procesual, s-a arătat, printre altele, că instanței de fond îi revenea obligația de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanților de către autoritățile Statului român nu își găsea rezolvarea efectivă din cauza opunerii pârâților și dacă aceștia își justificau în drept poziția lor prin actele invocate în apărare. Aceasta în contextul în care demersul judiciar al reclamanților a urmărit tocmai obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a unui imobil pentru care autoritățile statului au recunoscut acestora un drept de proprietate, pe care nu l-au putut valorifica din cauza opoziției pârâților.

Curtea de apel, prin decizia de casare cu care a reînvestit tribunalul, a apreciat că atâta timp cât dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de aceștia, acțiunea acestora nu poate fi respinsă ca inadmisibilă. Valabilitatea titlului pe care pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București îl invocă în apărare nu poate avea ca efect admiterea excepției de inadmisibilitate, ci vizează însăși temeinicia acțiunii având acest obiect, astfel că, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamanților ca inadmisibilă, prima instanță a lipsit pe aceștia de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția lor în această privință.

Față de aceste îndrumări, prima instanță era ținută ca în rejudecarea cauzei, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să examineze toate aceste chestiuni ce nu au fost analizate de prima instanță în primul ciclu procesual, observându-se însă că aceasta nu s-a conformat obligațiilor trasate, rejudecând cauza dar fără a intra nici de această dată în cercetarea fondului litigiului. Prin decizia nr. 931 din 20 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București. Instanța de recurs a reținut că sunt nefondate criticile formulate deoarece pârâta a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, dispoziții legale care sunt incidente numai dacă litigiul a început după data de 25 noiembrie 2010 (data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010), ceea ce nu este cazul în speță. Chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamanți pe dreptul comun, precum și cea privind soluționarea concursului dintre legea specială și dreptul comun, au intrat în puterea lucrului judecat, fiind dezlegate în cauză în mod irevocabil prin deciziile de desființare anterioare, nemaiputând face obiect de analiză în ciclurile procesuale subsecvente hotărârilor prin care au fost dezlegate.

Critica pârâtei, potrivit căreia decizia recurată este nelegală în raport de dispozițiile Deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008, care a rezolvat principial problema concursului dintre legea specială și legea generală, statuând că persoanele care au obținut restituirea în natură a imobilelor urmând procedura instituită de legea specială, în speță legea fondului funciar, nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., a fost considerată nefondată întrucât s-a arătat că această decizie nu este incidentă în speță deoarece reglementează admisibilitatea acțiunilor în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, or, terenurile revendicate nu fac obiectul de reglementare al acestui act normativ, ci al legilor fondului funciar.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. x/116/2009* la data de 23 aprilie 2014. Prin încheierea din 10 septembrie 2014 instanța a admis, la cererea reclamantei A., proba cu expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie având următoarele obiective: 1) identificarea terenului deținut de autorii reclamanților, obiect al litigiului, în raport de actele de proprietate și de preluare a imobilului; 2) stabilirea amplasamentului terenului pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru reclamanți prin Hotărârea Comisiei Județene nr. 825 și pentru care nu a fost emis reclamanților titlu de proprietate și, separat, al restului de teren până la suprafața de 178 ha a cărei restituire o solicită reclamanții prin acțiune; 3) să se stabilească dacă terenul identificat și solicitat la cele două puncte 1 și 2 din acțiune se suprapune total sau parțial cu cel intabulat în favoarea pârâtei Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București în conformitate cu Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4293/2003 pentru care a fost deschisă carte funciară prin încheierea nr. 1439/2003 a Judecătoriei Lehliu Gară.

Prin sentința nr. 41 din 20 ianuarie 2016, Tribunalul Călărași a admis în parte acțiunea; a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului asupra terenului extravilan în suprafață de 179,9477 ha situat în comuna Belciugatele, județul Călărași; a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea suprafeței menționate, invocată de pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București; a obligat pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților terenul de 90 ha amplasat în extravilanul comunei Belciugatele, județul Călărași (identificat prin planșa nr. 3 - contur verde a raportului de expertiză topografică întocmit în decembrie 2015 de expert tehnic L., loturile 4, 5, 6, 7); a respins capătul de cerere privind revendicarea diferenței de 89,9477 ha teren agricol extravilan (planșa nr. 3 - contur roșu a aceluiași raport de expertiză topografică); a obligat pârâta Universitatea F. București către reclamanta A. la plata sumei de 6741 RON, către reclamanții B. și C., la plata sumei de 789 RON către reclamanții D. și E., la plata sumei de 625 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii sale, tribunalul a reținut că proprietățile imobiliare ale autorilor G. și H. au fost expropriate prin procesele verbale emise în dosarul nr. 6 din anii 1945-1946 de către Primăria comunei Belciugatele, din procesul verbal din 19 iunie 1946 al Primăriei Belciugatele rezultând că terenul total expropriat de la foștii proprietari (inclusiv de la autorii reclamanților) a fost repartizat pentru împroprietărirea persoanele îndreptățite, constituirea unei rezerve de stat, unei grădini de zarzavat a comunei, extinderea satelor Cândeasca și Belciugatele, pentru pepiniere silvice și pentru atribuirea lui unor comune limitrofe (Piteasca și Brănești, județul Ilfov), rămânând în proprietatea celor doi autori suprafața de 50 ha stabilită drept cotă legală de către Comisia Județeană de reformă agrară.

Preluarea proprietăților autorilor reclamanților s-a făcut cu titlu, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 187/1945, iar faptul că exproprierea s-a făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire nu poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene deoarece exproprierea s-a realizat înainte de ratificarea de către România a acestei Convenții.

Statul Român a adoptat o legislație pentru a restitui bunurile expropriate, respectiv Legea nr. 18/1991 cu toate modificările și completările ei, de ale căror dispoziții reclamanții au beneficiat deoarece au obținut în baza acestei legi suprafața maximă pe care o puteau obține (100 ha), iar împrejurarea că nu au putut obține pe această cale întreaga suprafață expropriată din patrimoniul autorilor lor nu reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece dreptul de proprietate asupra suprafeței totale deținute a ieșit definitiv din patrimoniul autorilor lor în baza unui titlu, iar limitele și procedura adoptată de stat pentru restituirea bunurilor preluate abuziv (însă cu titlu) sunt la latitudinea acestuia și pot fi cenzurate, eventual, doar sub aspectul clarității și coerenței implementării acestora în vederea asigurării respectării principiului securității juridice.

Relativ la excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea aceleiași suprafețe de teren, excepție invocată de către pârâta Universitatea F. București, tribunalul a arătat că prin ambele decizii pronunțate în ciclurile procesuale anterioare în apel de către Curtea de Apel București (menținute prin deciziile pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție) s-a stabilit că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți nu este inadmisibilă deoarece demersul acestora poate fi analizat pe calea procedurală aleasă, că valabilitatea titlului opus de pârâta Universitatea F. București trebuie verificată pe calea acțiunii de drept comun formulată de reclamanți conform art. 480 C. civ., astfel încât această dezlegare dată problemei de drept/excepției are caracter obligatoriu pentru instanța de fond.

Analizând pe fond capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de 179,9477 ha, tribunalul a constatat că autorii reclamanților G. și H. (frați) au deținut în proprietate, conform mențiunilor procesului verbal de expropriere din 1945 al Primăriei Belciugatele și fișelor moșiei Belciugatele întocmite cu ocazia exproprierii efective dispuse în baza art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, suprafața de câte 94,3738 ha teren, în total suprafața de 188,7476 ha la care se adaugă suprafața de 11.812 mp vie (1,20 ha) dobândită de autorul G. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1924 adică suprafața de 189,9477 ha teren.

Reclamanta A. este legatara universală a numitei I. (conform sentinței civile nr. 12235/2000 a Judecătoriei Sector 4 București), reclamanții B., C., D. și E. sunt legatarii universali ai defunctului J., conform dispozițiilor certificatului de legatar nr. 126/2007 eliberat de BNP M., I. și J. fiind moștenitorii legali atât ai lui H. (fiica și fiul acesteia) cât și moștenitori ai defunctului G. în calitate de nepoți de soră predecedată (conform mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 475/1971 emis de NS Local al Sectorului 2, județul Ilfov rectificat prin încheierea din 09 mai 1974 și prin încheierea nr. 8945/2008 de BNP N.).

În calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, cei trei reclamanți au obținut reconstituirea dreptului de proprietate de pe urma autorilor lor, după cum urmează: 10 ha teren conform Legii nr. 18/1991 pentru care le-a fost eliberat titlul de proprietate nr. X/2000 pe numele autorului J.; 90 ha prin hotărârea CJSDPPT Călărași nr. 825/2005 din care 40 ha conform anexei la Legea nr. 169/1997 și 50 ha conform la Legea nr. 1/2000 pe numele moștenitorilor autorului G., respectiv A. și autorul celorlalți reclamanți-J.

Întrucât reclamanților le-a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate ce a aparținut numiților G. și H. în cadrul procedurii administrative reglementată de Legea nr. 18/1991, de Legea nr. 169/1997 și de Legea nr. 1/2000, ca moștenitori ai acestora, apărările pârâtei F. București privitoare la nedovedirea acestei calități în proces au fost înlăturate, reținându-se realizată dovada prin certificatele de moștenitor și hotărârea judecătorească.

Reclamanților le-a fost, deci, recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeței maxime admisă de art. 3 din Legea nr. 1/2000 (de câte 50 ha teren agricol de autor deposedat) însă doar pentru 10 ha le-a fost eliberat și titlu de proprietate în baza căruia puteau dispune de terenul reconstituit, pentru diferența de 90 ha reconstituit în baza Hotărârii nr. 825/2005 a CJSDPPT Călărași și anexei la Legea nr. 1/2000, nefiindu-le eliberat nici titlu și nefiind nici puși în posesie întrucât vechiul amplasament al terenului este ocupat în prezent de Universitatea F. București în baza Ordinului emis de Ministrul Educației și Cercetării București nr. 4239/2003, așa cum reiese din adresa din 27 septembrie 2010 a Primăriei comunei Belciugatele.

Reclamanții dețin un drept de proprietate actual doar în limita suprafeței de 90 ha teren întrucât pentru diferența de suprafață pentru care au formulat acțiunea în revendicare, de până la 179,9477 ha teren agricol extravilan, nu le-a fost recunoscut un drept de proprietate în procedura administrativă și nici nu dețin în patrimoniu vechiul drept de proprietate asupra bunului litigios deoarece acesta a ieșit din patrimoniul autorilor lor ca urmare a exproprierii dispuse în baza Legii nr. 185/1945 și Decretului nr. 83/1949, astfel că nu dețin în prezent „un bun actual” și nicio „speranță legitimă” atâta timp cât s-a reținut prin prezenta hotărâre că preluarea terenului s-a făcut cu titlu valabil.

Concluzia primei instanțe a fost că reclamanții au pierdut dreptul de a obține restituirea în natură pentru această diferență de teren. Art. 1 al Protocolului 1 Adițional la Convenție nu impune Statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției, însă atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

În situația reclamanților, condițiile de restituire sunt cele reglementate de Legile fondului funciar, însă din anul 2005, de când li s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru cele 90 ha teren agricol, aceștia nu au fost puși în posesie pe vechiul amplasament deoarece este ocupat de pârâta F. București care a invocat drept titlu de proprietate Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 4239/2003. Ulterior, pârâta și-a nuanțat apărarea precizând că este proprietară în baza legii asupra imobilelor - construcții și terenuri - ce fac parte din baza sa materială, ordinul respectiv fiind emis în aplicarea și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, iar legalitatea emiterii acestuia a fost confirmată prin decizia nr. 3728/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cauza având ca obiect excepția de nelegalitate a acestui ordin.

Analizând însă pretinsul titlu de proprietate al pârâtei în lumina considerentelor respective decizii, tribunalul a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia respectivă, a reținut de fapt că ordinul nu atestă dreptul de proprietate al pârâtei ci doar dispune intabularea unui drept dobândit în baza Legii nr. 84/1995 și că, în cazul în care se dovedește identitatea între terenurile restituite în baza Legii nr. 18/1991 reclamanților și cel intabulat în favoarea pârâtei în baza ordinului, este posibilă compararea titlurilor părților într-o acțiune în revendicare, acțiune care formează chiar obiectul cauzei de față.

În cadrul acțiunii în revendicare, reclamanții A., B., C., D. și E. au invocat că dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, bun reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate ce le-a fost reconstituit în procedura administrativă reglementată de legile fondului funciar (înscrierea în anexele 37 și 38 pentru suprafața de 90 ha) dar și „speranța legitimă” de a beneficia de restituirea întregii suprafețe de 179,9477 ha, iar în atare situație trebuie analizat dreptul de proprietate al fiecărei părți dar și identificarea bunului revendicat. Întrucât de garanțiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate beneficia decât persoana care deține un „bun”, tribunalul a considerat că trebuie verificat în ce măsură, la data sesizării instanței cu prezenta acțiune, reclamanții aveau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de „bun” cuprinde atât „bunurile existente” cât și valorile patrimoniale cu privire la care reclamanții pot pretinde că au cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate. Reclamanții dețin un „bun” în înțelesul Convenției deoarece dreptul de proprietate le-a fost recunoscut potrivit Legii nr. 18/1991 (cu modificările și completările ulterioare) prin hotărârea CJSDPPT Călărași nr. 825/2005 și este evident că legea specială nu asigură o cale efectivă de realizare a dreptului acestora de proprietate deoarece nu pot fi puși în posesie asupra bunului pe vechiul amplasament în condițiile în care pârâta Universitatea F. București ocupă respectivul teren ce a fost intabulat în favoarea sa prin Ordinul nr. 4329/2003 al Ministrului Educației și Cercetării.

Identitatea între cele două terenuri a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în luna decembrie 2015 de către expertul tehnic L. (raport necontestat de părți), planșa nr. 3- contur verde, evidențiind loturile 4, 5, 6 și 7 care fac parte din imobilele intabulate în favoarea pârâtei Universitatea F. București, toate aceste terenuri în suprafață totală de 90 ha făcând obiectul reconstituirii dispuse în baza HCJSDPPT Călărași nr. 825/2005 și constituind o parte din suprafața totală deținută de autorii reclamanților G. și H. de 179,9477 ha, care a fost reprezentată grafic prin planșele 1 și 2 ale aceluiași raport.

Potrivit art. 11 alin. (2 1 ) din Legea nr. 18/1991 „terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producție de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producție sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane”. S-a apreciat însă că pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București nu deține legal terenul care a fost intabulat în favoarea sa prin Ordinul nr. 4239/2003 al Ministerului Educației și Cercetării întrucât acesta nu reprezintă un titlu de proprietate, nu are caracter constitutiv de drepturi, ci are ca efect doar înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în vederea asigurării opozabilității lui (drept pretins a fi dobândit în baza Legii nr. 84/1945).

Potrivit art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, baza materială a instituțiilor de învățământ superior de stat și de cercetare științifică universitară este de drept proprietatea acestora, Ministerul Educației și Cercetării fiind împuternicit să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru instituțiile de învățământ superior, pe baza documentației înaintate de acestea. Astfel fiind, în baza art. 480 C. civ.

coroborat cu Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pârâta Universitatea F. București a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților terenul de 90 ha ce le-a fost reconstituit prin Hotărârea Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Călărași nr. 825/2005, amplasat în extravilanul comunei Belciugatele, județul Călărași și care a fost identificat prin planșa nr. 3 a raportului de expertiză topografică întocmit în decembrie 2015 de către expertul tehnic L., suprafața totală de 90 ha fiind formată din loturile 4, 5, 6, 7 evidențiate în schița respectivă cu conturul verde, fiind intabulată sub numerele cadastrale în favoarea acestei pârâte.

Tribunalul a reținut, totodată, că nepunerea în posesie a reclamanților și nerestituirea în natură pe vechiul amplasament ocupat nelegal de către pârâtă constituie o ingerință în dreptul acestora la respectarea bunului lor, iar potrivit practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, Statul Român riscă să fie condamnat pentru încălcarea prevederilor Convenției, așa cum s-a procedat în Cauza Viașu contra României.

Cât privește diferența de teren revendicată, de 89,9477 ha teren agricol extravilan, tribunalul a arătat că, la momentul introducerii acțiunii, reclamanții nu beneficiau de un act juridic sau de o hotărâre judecătorească susceptibilă de a constitui o „speranță legitimă”, iar capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului care ar fi condus la consolidarea retroactivă a titlurilor de proprietate ale autorilor lor a fost respins ca neîntemeiat prin hotărârea adoptată, situație în care reclamanții nu dețin un „bun” . Dreptul de proprietate al autorilor lor s-a stins de mult, neexistând o hotărâre judecătorească definitivă care să-l consacre la momentul de față.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins capătul de cerere privind revendicarea diferenței de 89,9477 ha teren agricol extravilan intabulat în favoarea pârâtei Universitatea F. București, teren evidențiat în contur roșu în planșa nr. 3 a aceluiași raport de expertiză topografică întocmit de către expertul tehnic L. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B. și C. și pârâta Universitatea F. București. În motivarea apelului, reclamanții B. și C. au susținut următoarele critici: I. Instanța a apreciat în mod eronat că pentru suprafața de 89,9477 ha.

de teren agricol nu există drept de proprietate, în condițiile în care la dosarul cauzei se află: - Acte - contract de vânzare-cumpărare din 24 noiembrie 1924, act de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1931, proces verbal din 26 martie 1937 (privind activele inventariate din averea rămasă de pe urma defunctului K.), copie - extras din Arhivele Naționale Călărași de pe procesul verbal din 30 noiembrie 1945 (privind exproprierea autorilor noștri), proces verbal din 19 iunie 1946 (privind moșii expropriate pe teritoriul comunei Belciugatele, în copie executată la Direcția Județeană Călărași a Arhivelor Naționale).

- Recunoașterea autorităților Statului, prin Hotărârea Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din 27 mai 2005 (care reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafața de 90 ha., în baza prevederilor Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 și nr. 1/2000) - fără a se emite însă titlu de proprietate, precum și Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în celelalte două cicluri procesuale anterioare. - Expertize tehnice judiciare (specialitatea topografie) întocmite de experții tehnici ing. O și ing. L. (al cărui raport de expertiză a fost avizat tehnic de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Călărași prin procesul verbal de recepție din 04 decembrie 2015), care identifică terenul moștenit de la autorii reclamanților și arată suprapunerea cu terenul intabulat fără titlu în favoarea pârâtei Universitatea F. București.

Dreptul reclamanților de proprietate este recunoscut și de prevederile Legii nr. 18/1991, în art. 11 alin. (2 1 ). Simpla recunoaștere administrativă a dreptului de proprietate, neurmată de realizarea efectivă, echivalează cu încălcarea sa, încălcare ce nu poate fi înlăturată decât prin acțiunea în revendicare promovată. Reconstituirea dreptului de proprietate al moștenitorilor, nefinalizată prin punerea în posesie, s-a făcut în limita de câte 50 ha pentru fiecare din cei doi autori proprietari (G. și H.), doar pentru că atât era limita maximă impusă de legea fondului funciar în vigoare atunci, ori tocmai compararea de titluri solicitată de reclamanți arată care este suprafața reală cuvenit a fi restituită.

Cu toate acestea, Tribunalul Călărași a considerat că reclamanții au beneficiat de prevederile Legii nr. 18/1991 cu toate modificările și completările ei și că au obținut astfel suprafața maximă pe care o puteau obține (100 ha.). S-a trecut cu vederea și ignorat tocmai ceea ce a consemnat Înalta Curte de Casație și Justiție - cu autoritate de lucru judecat, prin deciziile sale cu nr. 7065 din 12 octombrie 2011 și nr. 931 din 20 martie 2014, în care se constată că reclamanții au formulat o acțiune complexă în revendicare promovată pe dreptul comun și că, în speță, "dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de aceștia", respectiv a acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ.

Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, iar dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz. Soluția tribunalului cu privire la diferența de teren agricol extravilan revendicat, de 89,9477 ha. (intabulat în favoarea pârâtei, fără titlu), reprezintă, în opinia acestor apelanți, un refuz nejustificat privind judecarea fondului acțiunii promovate de reclamanți.

Deși reclamanții au susținut că terenul a fost și este deținut în prezent de pârâți fără a avea un titlu valabil apt, confirmat și de obținerea reconstituirii dreptului de proprietate asupra unei suprafețe totale de 100 ha (inferioare celei deținute de autori, datorită limitării impuse de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar aplicabilă la data respectivă - 27 mai 2005 - nefiind completată de Legea nr. 247/2005, care a introdus alin. (2 1 ) la art. 11), instanța de fond a considerat că reclamanții nu dețin în prezent "un bun actual" și nici o "speranță legitimă". Apelanții susțin, în legătură cu art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că ori de câte ori statul recunoaște, fie prin lege, fie prin acte administrative, dreptul de proprietate al unei persoane, aceasta se bucură de un „bun” în înțelesul Convenției, iar conform deciziei nr. 7065/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reclamanții dețin "un bun" reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate prin înscrierea în anexele nr. 37 și 38 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, cât și o "speranță legitimă" de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren.

Raportul de expertiză tehnică topografică efectuat în decembrie 2015 de către expertul tehnic L. (raport necontestat de pârâți), confirmă identitatea dintre terenul proprietatea autorilor apelanților și cel intabulat în favoarea pârâtei Universitatea F. București. Mai mult, în acest moment terenul revendicat de reclamanți este intabulat în favoarea Universității F. București potrivit Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4293/2003, fiind deschisă carte funciară fără existența vreunui titlu de proprietate, ceea ce însuși Tribunalul Călărași recunoaște, "analizând pretinsul titlu de proprietate al pârâtei" (alin. 5, pg. 17 din sentință). În același sens se pronunțase și Înalta Curte de Casație și Justiție încă din anul 2007, prin decizia nr 3728 din 04 octombrie 2007 definitivă și irevocabilă.

II. Cu privire la nevalabilitatea titlului Statului, susținerea reclamanților din cererea de chemare în judecată a fost în sensul că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, deoarece exproprierea s-a făcut fără dreaptă și prealabilă despăgubire, situație contrară Constituției în vigoare la acea dată și s-a solicitat instanței să constate aceasta din punctul de vedere al art. 6 din Legea nr. 213/1998. Preluarea în temeiul Legii nr. 187/1945 este abuzivă raportat la prevederile art. 16 din Constituția din 1938 "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție conform legilor", similare cu acelea ale Constituției din 1923, art. 17 "Proprietatea de orice natură precum și creanțele asupra Statului sunt garantate.

(...) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție. O lege specială va determina cazurile de utilitate publică, procedura și modul exproprierii") și alin. l al Decretului Ministerului Agriculturii nr. 83/1949 (publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949, în contradicție cu Constituția promulgată și intrată în vigoare de la 13 aprilie 1948, care stipula - la art. 8 și 10 - că "Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege", respectiv că "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție") . Așadar, Statul a deținut terenurile fără a avea titlu valabil.

În opinia apelanților, Tribunalul Călărași motivează preluarea abuzivă a terenului prin Legea nr. 187/1945 și prin Decretul nr. 83/1949 și insistă în invocarea art. 7 din Legea nr. 187/1945 care arăta că trece în proprietatea Statului, pentru a justifica existența titlului, cu toate că exproprierea s-a făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, în disprețul prevederilor Constituției în vigoare. De altfel, nevalabilitatea titlului statului trebuie analizată și în raport de prevederile art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, fiind evident că dispozițiile Legii nr. 187/1945 au încălcat prevederile Constituției de la acea dată (art. 16 al Constituției din 1938), astfel că, și din această perspectivă, preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil.

Art. 2 din Legea nr. 10/2001 stabilește ca fiind preluate cu titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 - 1989, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, astfel că persoanele care au deținut în proprietate imobile preluate ulterior de stat nu au un interes juridic de a solicita instanțelor să se constate caracterul abuziv al preluării, el fiind prezumat abuziv de drept. III. Apelanții au criticat inadvertența dintre respingerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului asupra terenului extravilan în suprafață de 179,9477 ha. situat în comuna Belciugatele, județul Călărași, ceea ce impune obligarea pârâtei să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul de 90 ha.

(suprafață inclusă în totalul de 179,9477 ha). Pentru terenul de 90 ha., lăsat în proprietate reclamanților, titlul Statului este în continuare valabil. IV. În problema cheltuielilor de judecată, instanța a stabilit că partea apelanților este 789 RON, în realitate, onorariul pentru expertiză fiind stabilit inițial de instanță, provizoriu, la 1.500 RON, apoi a fost majorat până la 4.000 RON (s-a cerut achitarea restului de 2.500 RON), iar în final s-a dispus o diferență de 655 RON. Din toate aceste sume, partea apelanților (de 25%) este de 375 + 625 + 163,75 RON.

Au achitat sumele de 380 RON (375 + 5 tarif poștal, prin mandatul comun din 15 septembrie 2014, care, deși poartă numele doar unei singure persoane, A. - în conformitate cu uzanțele Poștei Române de a înscrie în formular un singur expeditor -, are numele tuturor reclamanților la rubrica explicații privitoare la ce reprezintă suma), 628,51 RON (625 + 3,51 RON comisioane bancare, din cont personal, în 27 ianuarie 2015) și 169 RON (164 + 5 RON tarif poștal, prin mandatul din data de 12 ianuarie 2016). Astfel, suma plătită de apelanți, numai pentru onorariu expertiză, este de 1.177,51 RON și nu 789 RON cât a reținut instanța, în dosar se mai află, de asemenea, alte cheltuieli care nu au fost luate în considerare, cum ar fi chitanțele în original cu cheltuieli privind multiplicarea filelor din dosar, pe numele de B. În motivarea apelului, reclamanta A. a susținut că argumentația instanței de fond se bazează pe o omisiune și, în același timp, pe o eroare logică, deoarece a considerat că valabilitatea titlului statului trebuie apreciată doar în raport de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce este o aplicare greșită a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit Legii nr. 213/1998, aprecierea valabilității titlului cu care statul a preluat un bun în perioada de referință a legii se face în funcție de actele normative interne și internaționale aplicabile la data preluării bunului, această lege nu a avut niciodată în vedere Convenția Europeană a Drepturilor Omului drept criteriu al validității titlului statului, deoarece Convenția nici nu a fost aplicabilă în România în perioada de referință a legii (1945-1989). Legea nr. 213/1998 impune însă, în cadrul controlului preluării, raportarea la Constituția României în vigoare la data preluării și la tratatele internaționale la care România era parte la data preluării. Instanța de fond a ignorat complet analiza validității preluării din acest punct de vedere, ceea ce este o aplicare greșită a legii.

La data preluării bunurilor, 1946, în România era aplicabilă Constituția din 1923, repusă în vigoare prin înaltul Decret Regal din 30 august 1944, potrivit cu care drepturile românilor au fost restabilite așa cum erau ele recunoscute de Constituțiunea din 29 martie 1923. Conform art. 17 din Constituția României în vigoare la data preluării, este evident că exproprierea bunurilor proprietate privată nu putea fi făcută în temeiul Legii nr. 187/1945 fără dreaptă și prealabilă despăgubire. Aceasta înseamnă că preluarea din 1946 a terenului autorilor reclamanților a fost nelegală, cu încălcarea Constituției în vigoare la acea dată, situație care determină în mod automat, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, invalidarea titlului statului.

În consecință, aprecierea instanței de fond privind validitatea titlului statului este nelegală, deoarece este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin restrângerea sferei actelor normative stabilite drept criteriu al validității titlului statului la un act care nu a fost avut niciodată în vedere de Legea nr. 213/1998, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și ignorarea actelor normative interne aplicabile, respectiv Constituția României din 1923. Urmare a invalidării concluziei instanței de fond privind preluarea valabilă a terenului autorilor apelantei, este invalidat întregul raționament al instanței privind respingerea acțiunii în revendicare.

Din moment ce titlul statului este nelegal, preluarea încălcând Constituția României aplicabilă la data preluării, bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul apelantei, acțiunea în revendicare fiind întemeiată pentru întreaga suprafață de teren preluată de Statul Român de la autorii reclamantei, raportat la dispozițiile exprese al art. 6 din Legea nr. 213/1998. În motivarea apelului, pârâta Universitatea de Științe Agronomie și Medicină Veterinară București a susținut următoarele critici: 1. În mod nelegal a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art. 480 C civ., cu unica motivare că dezlegarea sa, prin deciziile pronunțate de către Curtea de apel, menținute prin deciziile pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, are „caracter obligatoriu pentru instanța de fond”.

Reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în limita maximă prevăzută de lege (50 ha de autor, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 1/2000), pe calea legilor speciale, și ca atare, existând o lege specială de reparație, aceștia nu pot uzita de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Pentru suprafața de teren de 90 ha reclamanții nu și-au dovedit acțiunea în revendicare, temeiul de drept ales de aceștia, respectiv art. 480 C. civ., neavând aplicabilitate în această situație, întrucât acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva pârâtului posesor dar neproprietar, iar Universitatea F. este proprietarul și posesorul de drept al terenului revendicat în baza Legii nr. 84/1995 și certificat conform Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239/2003 privind intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor - construcții și terenuri - care fac parte din baza materială a Universității F. Acest ordin se bucură de legalitate și temeinicie, fiind emis în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, fiind certificat ulterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3728 din 04 octombrie 2007. Luând în considerare existența unui concurs între legea specială și legea generală, și în lumina dispozițiilor Deciziei de admitere a recursului în interesul legii nr. 33/2008, excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ar fi trebuit admisă de către instanța de judecată pentru a nu fi încălcat principiul securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO, excepția fiind una absolută, ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului.

2. În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamanților, instanța de fond a reținut în mod greșit dovedirea acesteia pe baza actelor din dosar, în condițiile în care, pe tot parcursul judecării fondului, pârâta a semnalat existența unor indicii clare în ceea ce privește modificarea actelor care atestă calitatea de moștenitor a reclamanților, pârâta manifestându-se astfel în sensul înscrierii în fals cu privire la aceste documente. 3. Revendicarea terenului de către reclamanți are la bază procesul-verbal de expropriere din 1945, contestat de pârâta Universitatea F. la instanța de fond, sub aspectul suprafeței expropriate. Recurenta susține că reiese din acest procesul-verbal faptul că, la data exproprierii, G. și H. dețineau împreună suprafața totală de 94.3738 ha iar suprafața de teren de care au fost expropriați împreună este de 35.3738 ha.

În acest sens, deși suprafața deținută de cei doi autori este evidențiată la puncte diferite în conținutul procesului-verbal precizat anterior (respectiv 3 și 9), suprafața de 94.3738 ha situată în comuna Belciugatele era deținută de cei doi autori în comun, "(aceștia fiind frați, această suprafață fiind bazată pe aceleași coordonate în ceea ce privește terenul arabil, respectiv compus din: "79.3738 mp teren arabil, l (unu) ha conac, l ha+5000 mp pădure, 7 ha+5000mp vie, 5 ha livadă de pomi". De altfel, din conținutul acestui procesul verbal reiese cu claritate că este vorba de un singur conac, așa cum și expertul a reținut la Capitolul 2. Desfășurarea expertizei, neputând concluziona, în niciun fel, că cei doi frați, respectiv, G. și H. ar fi deținut, fiecare, câte un conac.

Pe cale de consecință, suprafața expropriată prin acest proces verbal nu este 35.3738 ha x 2, ci este de 35.3738 ha pentru ambii moștenitori. Apelanta a invocat prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 și pe cele ale art. 2 din Legea nr. 1/2000 care a modificat Legea nr. 18/1991, potrivit cărora reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt libere, respectiv nu au fost atribuite legal altor persoane. Însă, la momentul emiterii Hotărârii nr. 825 din 27 mai 2005 a Comisiei județene Călărași de reconstituire a dreptului de proprietate privind suprafața de 90 ha, terenul în litigiu nu era liber, acesta fiind atribuit, încă din anul 1995, prin lege (Legea nr. 84/1995) apelantei Universitatea F. și intabulat, pentru opozabilitate față de terți, în anul 2003, prin Ordinul Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239/2003.

Așadar, Universitatea F. deținea și deține un titlu legal asupra acestui teren. 4. Pentru suprafața de teren pentru care se cere reconstituirea dreptului de proprietate există un titlu de proprietate în favoarea Universității F., titlu de proprietate în mod valabil dobândit, în condițiile legii. Reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților nu este posibilă, atâta timp cât imobilul la care se referă prezenta acțiune nu este liber, ci se află în proprietatea Universității F., potrivit Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4239 din 13 iunie 2003 privind intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor - construcții și terenuri - care fac parte din baza materială a Universității F. din București, înscris care se bucură de legalitate și temeinicie, fiind emis în aplicarea dispozițiilor Legii