ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2215/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2215/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Călărași la data de 26 iunie 2009 sub nr. x/116/2009,

reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Statul Român, prin Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului și Universitatea F. București, ca, în temeiul art. 6 din Legea

nr. 213/1998 și art. 480 C. civ., să se constate nevalabilitatea titlului

statului asupra terenului extravilan în suprafață de 178,757 ha situat

în comuna Belciugatele, moștenit de la autorii lor G., decedat în 31 iulie

1968, H., decedată în 08 noiembrie 1979, I., decedată în 12 iunie 1987,

fiica lui H. și nepoată de soră a lui G., și J., decedat la

07 iunie 2007, fiul lui H. și nepot de frate al autorului G., și să

fie obligați pârâții să restituie reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul, prin compararea titlurilor

deținute de părți.

Prin sentința

nr. 1656 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Călărași a respins acțiunea

ca inadmisibilă, reținând că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, bunurile preluate fără titlu valabil de către stat

pot fi revendicate dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, reclamanții au utilizat, în legătură cu bunul ce a aparținut

autorilor lor, procedura specială a Legii nr. 18/1991 care s-a și finalizat

prin emiterea Hotărârii Comisiei Județene de stabilire a dreptului de

proprietate nr. 825 din 27 mai 2005, astfel că, potrivit principiului „electa

una via”, ei nu mai pot folosi și calea dreptului comun pentru același

bun.

Prin decizia

nr. 701 din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a admis apelurile și cererile de aderare formulate de reclamanți,

a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima

instanță.

În considerentele

hotărârii sale, Curtea de apel a reținut că tribunalul a pierdut

din vedere faptul că reclamanții sunt beneficiarii unor hotărâri

ale Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 10/2001 Călărași,

precum și a unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 1/2000 care

însumează 100 ha, iar pentru diferența de teren până la 178,757 ha,

instanța de fond nu a făcut nici o referire.

Potrivit adresei

din 27 septembrie 2010 emisă de Primăria Belciugatele, pentru 10 ha reclamanții

dețin un titlu de proprietate (Titlul nr. X emis de Comisia județeană

de aplicare a Legii nr. 10/2001 Călărași), iar pentru diferența

de teren de 90 de ha, aceștia nu au fost puși în posesie. Așadar,

reclamanților li s-a recunoscut de către autoritățile statului

un drept de proprietate asupra unui teren de 90 ha încă din anul 2005, drept

de care nu s-au putut bucura nici până în prezent, dată fiind deținerea

terenului solicitat de reclamanți de către pârâta Universitatea de Științe

Agricole și Medicină Veterinară București pentru care aceasta

a invocat drept titlu de proprietate Ordinului Ministrului Educației și

Cercetării nr. 4329 din 13 iunie 2003.

Or, reclamanții

s-au plâns prin cererea lor că reconstituirea dreptului de proprietate a fost

pur formală, ei nefiind până în prezent puși în posesie pe teren,

iar instanței de fond, sesizată cu o astfel de cerere, îi revenea obligația

de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanților de autoritățile

statului nu își găsește rezolvarea din pricina opunerii pârâților

ori dacă aceștia își justifică în drept poziția lor prin

actele invocate în apărare.

Respingând însă

acțiunea ca inadmisibilă, prima instanță a lipsit pe reclamanți

de posibilitatea valorificării efective a pretenției lor.

Prin decizia

nr. 7065 din 12 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I-a civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâți

reținând că în mod legal instanța de apel a apreciat că prima

instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, valorificând restrictiv

raportul dintre legea specială și legea generală, făcând abstracție

de starea de fapt specifică pricinii și particularității ei

concrete, deoarece reclamanții au formulat o acțiune complexă în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 6 din

Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., prin

raportare la art. 20 și art. 44 din Constituția României, invocând existența

unui titlu de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, cât și faptul

că dețin un „bun” reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate

prin înscrierea în anexele nr. 37 și 38 emise de Comisia de aplicare a Legii

nr. 18/1991, cât și o „speranța legitimă” de a dobândi dreptul de

proprietate asupra întregii suprafețe de teren, astfel că respingerea

pe cale de excepție a acțiunii în revendicare este nelegală.

În rejudecare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub

nr. x/116/2009* la data de 28 martie 2012.

Reclamanta A.

a formulat cererea precizatoare prin care a arătat că obiectul cererii

îl constituie terenul în suprafață de 178,757 ha situat în extravilanul

localității Belciugatele, localizat în Tarlaua 18, Tarlaua 20, parcelele

(parțial) și că nu revendică construcții.

Autorul inițial

este K. decedat în 1936, moștenit de G. și H., pe care, la rândul lor,

i-au moștenit reclamanții.

Dovada dreptului

rezultă din fișele celor două moșii întocmite în baza Legii

nr. 187/1945, certificatul din 30 septembrie 1943 eliberat de Primăria Belciugatele

și certificatul nr. x/1944 eliberat de Camera Agricolă a Județului

Ilfov. Reclamanților li s-a reconstituit dreptul pentru 100 ha, din care pentru

10 ha au titlu.

Ca temei de drept,

a invocat art. 6 la Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (2

1

) din Legea

nr. 18/1991 și art. 480 C. civ.

Reclamanții

B., C., D. și E. au menționat că sunt de acord cu precizările

făcute de reclamanta A., că autorii lor au deținut 188,757 ha, din

care li s-a reconstituit dreptul pentru „1000 ha”, din care pentru 10 ha s-a emis

titlu. Acțiunea de față vizează suprafața de 90 ha pentru

care nu li s-a emis titlu, precum și diferența nereconstituită de

88,757 ha, cele 10 ha pentru care au titlu nefăcând obiectul cauzei. Au depus

hotărârea nr. 825 din 27 mai 2005 și Titlul nr. X din 30 iulie 2007 emise

de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată

asupra Terenurilor Călărași.

Prin sentința

nr. 1192 din 27 iunie 2012 Tribunalul Călărași, secția civilă,

a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului, asupra terenului extravilan

în suprafață de 178,757 ha situat în comuna Belciugatele, județul

Călărași, excepție invocată de către pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibil cel dintâi capăt

al acțiunii reclamanților; a admis excepția inadmisibilității

capătului de cerere privind revendicarea suprafeței de teren extravilan

de 88,757 ha situat în aceeași localitate și, pe cale de consecință,

a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamanților în limita acestui

petit; a respins, ca nedovedită, acțiunea în revendicarea suprafeței

de teren extravilan de 90 ha, reconstituită conform legilor de reparație,

situat în aceeași localitate, și a luat act că s-au solicitat cheltuieli

de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî

în acest sens, tribunalul a reținut că obiectul acțiunii în revendicare

îl constituie suprafața de 178,757 ha teren, din care pentru 90 ha dreptul

s-a reconstituit prin Hotărâre a Comisiei Județene, dar nu s-a emis reclamanților

titlul de proprietate, iar pentru diferența de 88,757 ha teren, reclamanții

se prevalează de actele ce atestă dreptul de proprietate la o dată

anterioară trecerii terenului în proprietatea statului socialist.

S-a apreciat că

este inadmisibilă acțiunea reclamanților privind constatarea nevalabilității

titlului statului pentru întreaga suprafață de 178,757 ha, întemeiată

pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 deoarece alin. (2) al acestui

art. exclude calea revendicării terenurilor preluate de stat, fără

titlu valabil, dacă acestea fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Pentru terenurile

arabile extravilane au existat legi speciale de reparație, a căror procedură

a fost urmată în cauză, reclamanții obținând reconstituirea

dreptului de proprietate pentru parte din terenul revendicat. Întrucât reclamanții

au fructificat calea legilor speciale, în procedura cărora au obținut

reconstituirea dreptului de proprietate în limita maximă prevăzută

de lege, de 50 ha de autor, s-a apreciat din nou că reclamanții nu pot

uzita de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pentru a se

constata nevalabilitatea titlului statului sau inexistența titlului, întrucât

acțiunea ar fi lipsită și de interes.

Cu referire specială

la cele 90 ha de teren, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate prin

hotărâre a Comisiei Județene, dar fără a avea titlu de proprietate,

s-a reținut că nu acțiunea aceasta (în constatarea nevalabilității

titlului) este calea, deoarece cele două pârâte dețin terenul în cauză

în altă conjunctură decât cadrul fixat de „art. 6 din Legea nr. 18/1991”,

fiind vorba de acte emise după anul 1990, iar nu înainte de această dată.

Ca atare, având

pentru cele 90 de ha doar o hotărâre a Comisiei Județene și nedeținând

un titlu care să identifice, în sensul arătat, această suprafață,

tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților este nefondată,

din punct de vedere al dovedirii dreptului, deoarece, înainte de a dovedi lipsa

posesiei/deposedarea, conform art. 1169 C civ., reclamanții trebuie să-și

dovedească dreptul pretins.

Prin decizia

nr. 35/A din 21 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte

de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul formulat

de reclamanții B. și C.; a admis apelul formulat de reclamanta A.; a desființat

în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe de fond.

Instanța

de apel a reținut că sunt întemeiate motivele de apel prin care

se impută

tribunalului neconformarea față de decizia de casare anterioară,

așa încât din acest punct de vedere devine incident cazul de desființare

prevăzut de art. 297 C. proc. civ.

Făcând trimitere

la decizia de desființare pronunțată în primul ciclu procesual, s-a

arătat, printre altele, că

instanței de fond îi revenea obligația

de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanților de către

autoritățile Statului român nu își găsea rezolvarea efectivă

din cauza opunerii pârâților și dacă aceștia își justificau

în drept poziția lor prin actele invocate în apărare. Aceasta în contextul

în care demersul judiciar al reclamanților a urmărit tocmai obligarea

pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a unui

imobil pentru care autoritățile statului au recunoscut acestora un drept

de proprietate, pe care nu l-au putut valorifica din cauza opoziției pârâților.

Curtea de apel,

prin decizia de casare cu care a reînvestit tribunalul, a apreciat că atâta

timp cât dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe

calea procesuală aleasă de aceștia, acțiunea acestora nu poate

fi respinsă ca inadmisibilă.

Valabilitatea

titlului pe care pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină

Veterinară București îl invocă în apărare nu poate avea ca efect

admiterea excepției de inadmisibilitate, ci vizează însăși temeinicia

acțiunii având acest obiect, astfel că, soluționând cauza în sensul

respingerii cererii reclamanților ca inadmisibilă, prima instanță

a lipsit pe aceștia de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv

pretenția lor în această privință.

Față

de aceste îndrumări, prima instanță era ținută ca în rejudecarea

cauzei, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să examineze toate aceste

chestiuni ce nu au fost analizate de prima instanță în primul ciclu procesual,

observându-se însă că aceasta nu s-a conformat obligațiilor trasate,

rejudecând cauza dar fără a intra nici de această dată în cercetarea

fondului litigiului.

Prin decizia

nr. 931 din 20 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta

Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară

București.

Instanța

de recurs a reținut că sunt nefondate criticile formulate deoarece pârâta

a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea

nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării

proceselor, dispoziții legale care sunt incidente numai dacă litigiul

a început după data de 25 noiembrie 2010 (data intrării în vigoare a Legii

nr. 202/2010), ceea ce nu este cazul în speță.

Chestiunea admisibilității

acțiunii în revendicare formulată de reclamanți pe dreptul comun,

precum și cea privind soluționarea concursului dintre legea specială

și dreptul comun, au intrat în puterea lucrului judecat, fiind dezlegate în

cauză în mod irevocabil prin deciziile de desființare anterioare, nemaiputând

face obiect de analiză în ciclurile procesuale subsecvente hotărârilor

prin care au fost dezlegate.

Critica pârâtei,

potrivit căreia decizia recurată este nelegală în raport de dispozițiile

Deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008, care a rezolvat principial problema

concursului dintre legea specială și legea generală, statuând că

persoanele care au obținut restituirea în natură a imobilelor urmând procedura

instituită de legea specială, în speță legea fondului funciar,

nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe

art. 480 C. civ., a fost considerată nefondată întrucât s-a arătat

că această decizie nu este incidentă în speță deoarece

reglementează admisibilitatea acțiunilor în revendicare pe dreptul comun,

potrivit art. 480 C. civ., a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001,

or, terenurile revendicate nu fac obiectul de reglementare al acestui act normativ,

ci al legilor fondului funciar.

În rejudecare,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub

nr. x/116/2009* la data de 23 aprilie 2014.

Prin încheierea

din 10 septembrie 2014 instanța a admis, la cererea reclamantei A., proba cu

expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie având următoarele

obiective: 1) identificarea terenului deținut de autorii reclamanților,

obiect al litigiului, în raport de actele de proprietate și de preluare a imobilului;

2) stabilirea amplasamentului terenului pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului

de proprietate pentru reclamanți prin Hotărârea Comisiei Județene

nr. 825 și pentru care nu a fost emis reclamanților titlu de proprietate

și, separat, al restului de teren până la suprafața de 178 ha a cărei

restituire o solicită reclamanții prin acțiune; 3) să se stabilească

dacă terenul identificat și solicitat la cele două puncte 1 și

2 din acțiune se suprapune total sau parțial cu cel intabulat în favoarea

pârâtei Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară

București în conformitate cu Ordinul Ministerului Educației și Cercetării

nr. 4293/2003 pentru care a fost deschisă carte funciară prin încheierea

nr. 1439/2003 a Judecătoriei Lehliu Gară.

Prin sentința

nr. 41 din 20 ianuarie 2016, Tribunalul Călărași a admis în parte

acțiunea; a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului Statului asupra terenului extravilan în suprafață de 179,9477

ha situat în comuna Belciugatele, județul Călărași; a respins

excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea

suprafeței menționate, invocată de pârâta Universitatea de Științe

Agronomice și Medicină Veterinară București; a obligat pârâta

Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară

București să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților

terenul de 90 ha amplasat în extravilanul comunei Belciugatele, județul Călărași

(identificat prin planșa nr. 3 - contur verde a raportului de expertiză

topografică întocmit în decembrie 2015 de expert tehnic L., loturile 4, 5,

6, 7); a respins capătul de cerere privind revendicarea diferenței de

89,9477 ha teren agricol extravilan (planșa nr. 3 - contur roșu a aceluiași

raport de expertiză topografică); a obligat pârâta Universitatea F. București

către reclamanta A. la plata sumei de 6741 RON, către reclamanții

B. și C., la plata sumei de 789 RON către reclamanții D. și

E., la plata sumei de 625 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele

hotărârii sale, tribunalul a reținut că proprietățile imobiliare

ale autorilor G. și H. au fost expropriate prin procesele verbale emise în

dosarul nr. 6 din anii 1945-1946 de către Primăria comunei Belciugatele,

din procesul verbal din 19 iunie 1946 al Primăriei Belciugatele rezultând că

terenul total expropriat de la foștii proprietari (inclusiv de la autorii reclamanților)

a fost repartizat pentru împroprietărirea persoanele îndreptățite,

constituirea unei rezerve de stat, unei grădini de zarzavat a comunei, extinderea

satelor Cândeasca și Belciugatele, pentru pepiniere silvice și pentru

atribuirea lui unor comune limitrofe (Piteasca și Brănești, județul

Ilfov), rămânând în proprietatea celor doi autori suprafața de 50 ha stabilită

drept cotă legală de către Comisia Județeană de reformă

agrară.

Preluarea proprietăților

autorilor reclamanților s-a făcut cu titlu, cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 187/1945, iar faptul că exproprierea s-a făcut fără

o dreaptă și prealabilă despăgubire nu poate fi analizată

din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene deoarece exproprierea

s-a realizat înainte de ratificarea de către România a acestei Convenții.

Statul Român a

adoptat o legislație pentru a restitui bunurile expropriate, respectiv Legea

nr. 18/1991 cu toate modificările și completările ei, de ale căror

dispoziții reclamanții au beneficiat deoarece au obținut în baza

acestei legi suprafața maximă pe care o puteau obține (100 ha), iar

împrejurarea că nu au putut obține pe această cale întreaga suprafață

expropriată din patrimoniul autorilor lor nu reprezintă o încălcare

a art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece

dreptul de proprietate asupra suprafeței totale deținute a ieșit

definitiv din patrimoniul autorilor lor în baza unui titlu, iar limitele și

procedura adoptată de stat pentru restituirea bunurilor preluate abuziv (însă

cu titlu) sunt la latitudinea acestuia și pot fi cenzurate, eventual, doar

sub aspectul clarității și coerenței implementării acestora

în vederea asigurării respectării principiului securității juridice.

Relativ la excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea aceleiași

suprafețe de teren, excepție invocată de către pârâta Universitatea

F. București, tribunalul a arătat că prin ambele decizii pronunțate

în ciclurile procesuale anterioare în apel de către Curtea de Apel București

(menținute prin deciziile pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație

și Justiție) s-a stabilit că acțiunea în revendicare formulată

de reclamanți nu este inadmisibilă deoarece demersul acestora poate fi

analizat pe calea procedurală aleasă, că valabilitatea titlului opus

de pârâta Universitatea F. București trebuie verificată pe calea acțiunii

de drept comun formulată de reclamanți conform art. 480 C. civ., astfel

încât această dezlegare dată problemei de drept/excepției are caracter

obligatoriu pentru instanța de fond.

Analizând pe fond

capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de 179,9477 ha, tribunalul

a constatat că autorii reclamanților G. și H. (frați) au deținut

în proprietate, conform mențiunilor procesului verbal de expropriere din 1945

al Primăriei Belciugatele și fișelor moșiei Belciugatele întocmite

cu ocazia exproprierii efective dispuse în baza art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945,

suprafața de câte 94,3738 ha teren, în total suprafața de 188,7476 ha

la care se adaugă suprafața de 11.812 mp vie (1,20 ha) dobândită

de autorul G. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1924

adică suprafața de 189,9477 ha teren.

Reclamanta A.

este legatara universală a numitei I. (conform sentinței civile nr. 12235/2000

a Judecătoriei Sector 4 București), reclamanții B., C., D. și

E. sunt legatarii universali ai defunctului J., conform dispozițiilor certificatului

de legatar nr. 126/2007 eliberat de BNP M., I. și J. fiind moștenitorii

legali atât ai lui H. (fiica și fiul acesteia) cât și moștenitori

ai defunctului G. în calitate de nepoți de soră predecedată (conform

mențiunilor certificatului de moștenitor nr. 475/1971 emis de NS Local

al Sectorului 2, județul Ilfov rectificat prin încheierea din 09 mai 1974 și

prin încheierea nr. 8945/2008 de BNP N.).

În calitate de

moștenitori ai foștilor proprietari, cei trei reclamanți au obținut

reconstituirea dreptului de proprietate de pe urma autorilor lor, după cum

urmează: 10 ha teren conform Legii nr. 18/1991 pentru care le-a fost eliberat

titlul de proprietate nr. X/2000 pe numele autorului J.; 90 ha prin hotărârea

CJSDPPT Călărași nr. 825/2005 din care 40 ha conform anexei  la Legea

nr. 169/1997 și 50 ha conform la Legea nr. 1/2000 pe numele moștenitorilor

autorului G., respectiv A. și autorul celorlalți reclamanți-J.

Întrucât reclamanților

le-a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptățite la reconstituirea

dreptului de proprietate ce a aparținut numiților G. și H. în cadrul

procedurii administrative reglementată de Legea nr. 18/1991, de Legea nr. 169/1997

și de Legea nr. 1/2000, ca moștenitori ai acestora, apărările

pârâtei F. București privitoare la nedovedirea acestei calități în

proces au fost înlăturate, reținându-se realizată dovada prin certificatele

de moștenitor și hotărârea judecătorească.

Reclamanților

le-a fost, deci, recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeței maxime

admisă de art. 3 din Legea nr. 1/2000 (de câte 50 ha teren agricol de autor

deposedat) însă doar pentru 10 ha le-a fost eliberat și titlu de proprietate

în baza căruia puteau dispune de terenul reconstituit, pentru diferența

de 90 ha reconstituit în baza Hotărârii nr. 825/2005 a CJSDPPT Călărași

și anexei la Legea nr. 1/2000, nefiindu-le eliberat nici titlu și nefiind

nici puși în posesie întrucât vechiul amplasament al terenului este ocupat

în prezent de Universitatea F. București în baza Ordinului emis de Ministrul

Educației și Cercetării București nr. 4239/2003, așa cum

reiese din adresa din 27 septembrie 2010 a Primăriei comunei Belciugatele.

Reclamanții

dețin un drept de proprietate actual doar în limita suprafeței de 90 ha

teren întrucât pentru diferența de suprafață pentru care au formulat

acțiunea în revendicare, de până la 179,9477 ha teren agricol extravilan,

nu le-a fost recunoscut un drept de proprietate în procedura administrativă

și nici nu dețin în patrimoniu vechiul drept de proprietate asupra bunului

litigios deoarece acesta a ieșit din patrimoniul autorilor lor ca urmare a

exproprierii dispuse în baza Legii nr. 185/1945 și Decretului nr. 83/1949,

astfel că nu dețin în prezent „un bun actual” și nicio „speranță

legitimă” atâta timp cât s-a reținut prin prezenta hotărâre că

preluarea terenului s-a făcut cu titlu valabil. Concluzia primei instanțe

a fost că reclamanții au pierdut dreptul de a obține restituirea

în natură pentru această diferență de teren.

Art. 1 al Protocolului

1 Adițional la Convenție nu impune Statelor contractante o obligație

generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării

Convenției, însă atunci când un stat contractant, după ce a ratificat

Convenția, inclusiv Protocolul 1, adoptă o legislație care prevede

restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou

drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire.

În situația

reclamanților, condițiile de restituire sunt cele reglementate de Legile

fondului funciar, însă din anul 2005, de când li s-a recunoscut dreptul de

proprietate pentru cele 90 ha teren agricol, aceștia nu au fost puși în

posesie pe vechiul amplasament deoarece este ocupat de pârâta F. București

care a invocat drept titlu de proprietate Ordinul Ministrului Educației și

Cercetării nr. 4239/2003.

Ulterior, pârâta

și-a nuanțat apărarea precizând că este proprietară în

baza legii asupra imobilelor - construcții și terenuri - ce fac parte

din baza sa materială, ordinul respectiv fiind emis în aplicarea și cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, iar legalitatea emiterii acestuia

a fost confirmată prin decizia nr. 3728/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată în cauza având ca obiect excepția

de nelegalitate a acestui ordin.

Analizând însă

pretinsul titlu de proprietate al pârâtei în lumina considerentelor respective decizii,

tribunalul a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia respectivă, a reținut de fapt că ordinul nu atestă

dreptul de proprietate al pârâtei ci doar dispune intabularea unui drept dobândit

în baza Legii nr. 84/1995 și că, în cazul în care se dovedește identitatea

între terenurile restituite în baza Legii nr. 18/1991 reclamanților și

cel intabulat în favoarea pârâtei în baza ordinului, este posibilă compararea

titlurilor părților într-o acțiune în revendicare, acțiune care

formează chiar obiectul cauzei de față.

În cadrul acțiunii

în revendicare, reclamanții A., B., C., D. și E. au invocat că dețin

un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, bun reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate

ce le-a fost reconstituit în procedura administrativă reglementată de

legile fondului funciar (înscrierea în anexele 37 și 38 pentru suprafața

de 90 ha) dar și „speranța legitimă” de a beneficia de restituirea

întregii suprafețe de 179,9477 ha, iar în atare situație trebuie analizat

dreptul de proprietate al fiecărei părți dar și identificarea

bunului revendicat.

Întrucât de garanțiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate beneficia decât

persoana care deține un „bun”, tribunalul a considerat că trebuie verificat

în ce măsură, la data sesizării instanței cu prezenta acțiune,

reclamanții aveau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional

nr. 1 la Convenție.

Conform jurisprudenței

CEDO, noțiunea de „bun” cuprinde atât „bunurile existente” cât și valorile

patrimoniale cu privire la care reclamanții pot pretinde că au cel puțin

o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate.

Reclamanții

dețin un „bun” în înțelesul Convenției deoarece dreptul de proprietate

le-a fost recunoscut potrivit Legii nr. 18/1991 (cu modificările și completările

ulterioare) prin hotărârea CJSDPPT Călărași nr. 825/2005 și

este evident că legea specială nu asigură o cale efectivă de

realizare a dreptului acestora de proprietate deoarece nu pot fi puși în posesie

asupra bunului pe vechiul amplasament în condițiile în care pârâta Universitatea

F. București ocupă respectivul teren ce a fost intabulat în favoarea sa

prin Ordinul nr. 4329/2003 al Ministrului Educației și Cercetării.

Identitatea între

cele două terenuri a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică

topografică efectuat în luna decembrie 2015 de către expertul tehnic L.

(raport necontestat de părți), planșa nr. 3- contur verde, evidențiind

loturile 4, 5, 6 și 7 care fac parte din imobilele intabulate în favoarea pârâtei

Universitatea F. București, toate aceste terenuri în suprafață totală

de 90 ha făcând obiectul reconstituirii dispuse în baza HCJSDPPT Călărași

nr. 825/2005 și constituind o parte din suprafața totală deținută

de autorii reclamanților G. și H. de 179,9477 ha, care a fost reprezentată

grafic prin planșele 1 și 2 ale aceluiași raport.

Potrivit art.

11 alin. (2

1

)

din Legea nr.

18/1991 „terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producție

de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producție

sau de către stat, fără nici un titlu, revin de drept proprietarilor

care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente,

dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane”.

S-a apreciat însă

că pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină

Veterinară București nu deține legal terenul care a fost intabulat

în favoarea sa prin Ordinul nr. 4239/2003 al Ministerului Educației și

Cercetării întrucât acesta nu reprezintă un titlu de proprietate, nu are

caracter constitutiv de drepturi, ci are ca efect doar înscrierea dreptului de proprietate

în cartea funciară în vederea asigurării opozabilității lui

(drept pretins a fi dobândit în baza Legii nr. 84/1945).

Potrivit art.

166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, baza materială a instituțiilor de

învățământ superior de stat și de cercetare științifică

universitară este de drept proprietatea acestora, Ministerul Educației

și Cercetării fiind împuternicit să emită certificate de atestare

a dreptului de proprietate pentru instituțiile de învățământ

superior, pe baza documentației înaintate de acestea.

Astfel fiind,

în baza art. 480 C. civ. coroborat cu Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, pârâta Universitatea F. București a fost

obligată să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților

terenul de 90 ha ce le-a fost reconstituit prin Hotărârea Comisiei Județene

pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Călărași

nr. 825/2005, amplasat în extravilanul comunei Belciugatele, județul Călărași

și care a fost identificat prin planșa nr. 3 a raportului de expertiză

topografică întocmit în decembrie 2015 de către expertul tehnic L., suprafața

totală de 90 ha fiind formată din loturile 4, 5, 6, 7 evidențiate

în schița respectivă cu conturul verde, fiind intabulată sub numerele

cadastrale în favoarea acestei pârâte.

Tribunalul a reținut,

totodată, că nepunerea în posesie a reclamanților și nerestituirea

în natură pe vechiul amplasament ocupat nelegal de către pârâtă constituie

o ingerință în dreptul acestora la respectarea bunului lor, iar potrivit

practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, Statul Român riscă

să fie condamnat pentru încălcarea prevederilor Convenției, așa

cum s-a procedat în Cauza Viașu contra României.

Cât privește

diferența de teren revendicată, de 89,9477 ha teren agricol extravilan,

tribunalul a arătat că, la momentul introducerii acțiunii, reclamanții

nu beneficiau de un act juridic sau de o hotărâre judecătorească

susceptibilă de a constitui o „speranță legitimă”, iar capătul

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului care ar

fi condus la consolidarea retroactivă a titlurilor de proprietate ale autorilor

lor a fost respins ca neîntemeiat prin hotărârea adoptată, situație

în care reclamanții nu dețin un „bun” . Dreptul de proprietate al autorilor

lor s-a stins de mult, neexistând o hotărâre judecătorească definitivă

care să-l consacre la momentul de față.

Pentru aceste

motive, tribunalul a respins capătul de cerere privind revendicarea diferenței

de 89,9477 ha teren agricol extravilan intabulat în favoarea pârâtei Universitatea

F. București, teren evidențiat în contur roșu în planșa nr.

3 a aceluiași raport de expertiză topografică întocmit de către

expertul tehnic L.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții A., B. și C. și pârâta

Universitatea F. București.

În motivarea apelului,

reclamanții B. și C. au susținut următoarele critici:

I. Instanța

a apreciat în mod eronat că pentru suprafața de 89,9477 ha. de teren agricol

nu există drept de proprietate, în condițiile în care la dosarul cauzei

se află:

- Acte - contract

de vânzare-cumpărare din 24 noiembrie 1924, act de vânzare-cumpărare din

30 septembrie 1931, proces verbal din 26 martie 1937 (privind activele inventariate

din averea rămasă de pe urma defunctului K.), copie - extras din Arhivele

Naționale Călărași de pe procesul verbal din 30 noiembrie 1945

(privind exproprierea autorilor noștri), proces verbal din 19 iunie 1946 (privind

moșii expropriate pe teritoriul comunei Belciugatele, în copie executată

la Direcția Județeană Călărași a Arhivelor Naționale).

- Recunoașterea

autorităților Statului, prin Hotărârea Comisiei Județene pentru

Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din 27 mai 2005

(care reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafața de 90 ha., în baza

prevederilor Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 și nr. 1/2000) - fără

a se emite însă titlu de proprietate, precum și Deciziile pronunțate

de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție

în celelalte două cicluri procesuale anterioare.

- Expertize tehnice

judiciare (specialitatea topografie) întocmite de experții tehnici ing. O și

ing. L. (al cărui raport de expertiză a fost avizat tehnic de Oficiul

de Cadastru și Publicitate Imobiliară Călărași prin procesul

verbal de recepție din 04 decembrie 2015), care identifică terenul moștenit

de la autorii reclamanților și arată suprapunerea cu terenul intabulat

fără titlu în favoarea pârâtei Universitatea F. București.

Dreptul reclamanților

de proprietate este recunoscut și de prevederile Legii nr. 18/1991, în

art. 11 alin. (2

1

). Simpla recunoaștere administrativă a dreptului

de proprietate, neurmată de realizarea efectivă, echivalează cu încălcarea

sa, încălcare ce nu poate fi înlăturată decât prin acțiunea

în revendicare promovată.

Reconstituirea

dreptului de proprietate al moștenitorilor, nefinalizată prin punerea

în posesie, s-a făcut în limita de câte 50 ha pentru fiecare din cei doi autori

proprietari (G. și H.), doar pentru că atât era limita maximă impusă

de legea fondului funciar în vigoare atunci, ori tocmai compararea de titluri solicitată

de reclamanți arată care este suprafața reală cuvenit a fi restituită.

Cu toate acestea, Tribunalul Călărași a considerat că reclamanții

au beneficiat de prevederile Legii nr. 18/1991 cu toate modificările și

completările ei și că au obținut astfel suprafața maximă

pe care o puteau obține (100 ha.). S-a trecut cu vederea și ignorat tocmai

ceea ce a consemnat Înalta Curte de Casație și Justiție - cu autoritate

de lucru judecat, prin deciziile sale cu nr. 7065 din 12 octombrie 2011 și

nr. 931 din 20 martie 2014, în care se constată că reclamanții au

formulat o acțiune complexă în revendicare promovată pe dreptul comun

și că, în speță, "dreptul și pretențiile reclamanților

pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de aceștia", respectiv

a acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ.

Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, iar dreptul de proprietate

nu se stinge prin neuz.

Soluția tribunalului

cu privire la diferența de teren agricol extravilan revendicat, de 89,9477

ha. (intabulat în favoarea pârâtei, fără titlu), reprezintă, în opinia

acestor apelanți, un refuz nejustificat privind judecarea fondului acțiunii

promovate de reclamanți.

Deși reclamanții

au susținut că terenul a fost și este deținut în prezent de

pârâți fără a avea un titlu valabil apt, confirmat și de obținerea

reconstituirii dreptului de proprietate asupra unei suprafețe totale de 100

ha (inferioare celei deținute de autori, datorită limitării impuse

de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar aplicabilă la data respectivă

- 27 mai 2005 - nefiind completată de Legea nr. 247/2005, care a introdus

alin. (2

1

) la art. 11), instanța de fond a considerat că reclamanții

nu dețin în prezent "un bun actual" și nici o "speranță

legitimă". Apelanții susțin, în legătură cu art. 1

din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, că ori de câte ori statul recunoaște, fie prin lege, fie prin

acte administrative, dreptul de proprietate al unei persoane, aceasta se bucură

de un „bun” în înțelesul Convenției, iar conform deciziei nr. 7065/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție reclamanții dețin

"un bun" reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate prin

înscrierea în anexele nr. 37 și 38 emise de Comisia de aplicare a Legii

nr. 18/1991, cât și o "speranță legitimă" de a dobândi

dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren.

Raportul de expertiză

tehnică topografică efectuat în decembrie 2015 de către expertul

tehnic L. (raport necontestat de pârâți), confirmă identitatea dintre

terenul proprietatea autorilor apelanților și cel intabulat în favoarea

pârâtei Universitatea F. București. Mai mult, în acest moment terenul revendicat

de reclamanți este intabulat în favoarea Universității F. București

potrivit Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4293/2003,

fiind deschisă carte funciară fără existența vreunui titlu

de proprietate, ceea ce însuși Tribunalul Călărași recunoaște,

"analizând pretinsul titlu de proprietate al pârâtei" (alin. 5, pg. 17

din sentință). În același sens se pronunțase și Înalta

Curte de Casație și Justiție încă din anul 2007, prin decizia

nr 3728 din 04 octombrie 2007 definitivă și irevocabilă.

II. Cu privire

la nevalabilitatea titlului Statului, susținerea reclamanților din cererea

de chemare în judecată a fost în sensul că preluarea s-a făcut fără

titlu valabil, deoarece exproprierea s-a făcut fără dreaptă

și prealabilă despăgubire, situație contrară Constituției

în vigoare la acea dată și s-a solicitat instanței să constate

aceasta din punctul de vedere al art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Preluarea în temeiul

Legii nr. 187/1945 este abuzivă raportat la prevederile art. 16 din Constituția

din 1938 "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate

publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire

stabilită de justiție conform legilor", similare cu acelea ale Constituției

din 1923, art. 17 "Proprietatea de orice natură precum și creanțele

asupra Statului sunt garantate. (...) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru

cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă

despăgubire stabilită de justiție. O lege specială va determina

cazurile de utilitate publică, procedura și modul exproprierii")

și alin. l al Decretului Ministerului Agriculturii nr. 83/1949 (publicat în

Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949, în contradicție cu Constituția

promulgată și intrată în vigoare de la 13 aprilie 1948, care stipula

- la art. 8 și 10 - că "Proprietatea particulară și dreptul

de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege", respectiv

că "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică

pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție")

. Așadar, Statul a deținut terenurile fără a avea titlu valabil.

În opinia apelanților,

Tribunalul Călărași motivează preluarea abuzivă a terenului

prin Legea nr. 187/1945 și prin Decretul nr. 83/1949 și insistă în

invocarea art. 7 din Legea nr. 187/1945 care arăta că trece în proprietatea

Statului, pentru a justifica existența titlului, cu toate că exproprierea

s-a făcut fără o dreaptă și prealabilă despăgubire,

în disprețul prevederilor Constituției în vigoare. De altfel, nevalabilitatea

titlului statului trebuie analizată și în raport de prevederile art. 6

alin. (1) al Legii nr. 213/1998, fiind evident că dispozițiile Legii

nr. 187/1945 au încălcat prevederile Constituției de la acea dată

(art. 16 al Constituției din 1938), astfel că, și din această

perspectivă, preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără

titlu valabil. Art. 2 din Legea nr. 10/2001 stabilește ca fiind preluate cu

titlu abuziv toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945 -

1989, indiferent de titlul juridic cu care s-a făcut preluarea, astfel că

persoanele care au deținut în proprietate imobile preluate ulterior de stat

nu au un interes juridic de a solicita instanțelor să se constate caracterul

abuziv al preluării, el fiind prezumat abuziv de drept.

III. Apelanții

au criticat inadvertența dintre respingerea capătului de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului Statului asupra terenului extravilan

în suprafață de 179,9477 ha. situat în comuna Belciugatele, județul

Călărași, ceea ce impune obligarea pârâtei să lase reclamanților

în deplină proprietate și posesie terenul de 90 ha. (suprafață

inclusă în totalul de 179,9477 ha). Pentru terenul de 90 ha., lăsat în

proprietate reclamanților, titlul Statului este în continuare valabil.

IV. În problema

cheltuielilor de judecată, instanța a stabilit că partea apelanților

este 789 RON, în realitate, onorariul pentru expertiză fiind stabilit inițial

de instanță, provizoriu, la 1.500 RON, apoi a fost majorat până la

4.000 RON (s-a cerut achitarea restului de 2.500 RON), iar în final s-a dispus o

diferență de 655 RON. Din toate aceste sume, partea apelanților (de

25%) este de 375 + 625 + 163,75 RON. Au achitat sumele de 380 RON (375 + 5 tarif

poștal, prin mandatul comun din 15 septembrie 2014, care, deși poartă

numele doar unei singure persoane, A. - în conformitate cu uzanțele Poștei

Române de a înscrie în formular un singur expeditor -, are numele tuturor reclamanților

la rubrica explicații privitoare la ce reprezintă suma), 628,51 RON (625

+ 3,51 RON comisioane bancare, din cont personal, în 27 ianuarie 2015) și 169

RON (164 + 5 RON tarif poștal, prin mandatul din data de 12 ianuarie 2016).

Astfel, suma plătită

de apelanți, numai pentru onorariu expertiză, este de 1.177,51 RON și

nu 789 RON cât a reținut instanța, în dosar se mai află, de asemenea,

alte cheltuieli care nu au fost luate în considerare, cum ar fi chitanțele

în original cu cheltuieli privind multiplicarea filelor din dosar, pe numele de

B.

În motivarea apelului,

reclamanta A. a susținut că argumentația instanței de fond se

bazează pe o omisiune și, în același timp, pe o eroare logică,

deoarece a considerat că valabilitatea titlului statului trebuie apreciată

doar în raport de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce este

o aplicare greșită a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit Legii

nr. 213/1998, aprecierea valabilității titlului cu care statul a preluat

un bun în perioada de referință a legii se face în funcție de actele

normative interne și internaționale aplicabile la data preluării

bunului, această lege nu a avut niciodată în vedere Convenția Europeană

a Drepturilor Omului drept criteriu al validității titlului statului,

deoarece Convenția nici nu a fost aplicabilă în România în perioada de

referință a legii (1945-1989).

Legea nr. 213/1998

impune însă, în cadrul controlului preluării, raportarea la Constituția

României în vigoare la data preluării și la tratatele internaționale

la care România era parte la data preluării. Instanța de fond a ignorat

complet analiza validității preluării din acest punct de vedere,

ceea ce este o aplicare greșită a legii.

La data preluării

bunurilor, 1946, în România era aplicabilă Constituția din 1923, repusă

în vigoare prin înaltul Decret Regal din 30 august 1944, potrivit cu care drepturile

românilor au fost restabilite așa cum erau ele recunoscute de Constituțiunea

din 29 martie 1923.

Conform art. 17

din Constituția României în vigoare la data preluării, este evident că

exproprierea bunurilor proprietate privată nu putea fi făcută în

temeiul Legii nr. 187/1945 fără dreaptă și prealabilă despăgubire.

Aceasta înseamnă că preluarea din 1946 a terenului autorilor reclamanților

a fost nelegală, cu încălcarea Constituției în vigoare la acea dată,

situație care determină în mod automat, potrivit art. 6 din Legea nr.

213/1998, invalidarea titlului statului.

În consecință,

aprecierea instanței de fond privind validitatea titlului statului este nelegală,

deoarece este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 6

din Legea nr. 213/1998, prin restrângerea sferei actelor normative stabilite drept

criteriu al validității titlului statului la un act care nu a fost avut

niciodată în vedere de Legea nr. 213/1998, respectiv Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, și ignorarea actelor normative interne aplicabile, respectiv

Constituția României din 1923.

Urmare a invalidării

concluziei instanței de fond privind preluarea valabilă a terenului autorilor

apelantei, este invalidat întregul raționament al instanței privind respingerea

acțiunii în revendicare.

Din moment ce

titlul statului este nelegal, preluarea încălcând Constituția României

aplicabilă la data preluării, bunul nu a ieșit niciodată din

patrimoniul apelantei, acțiunea în revendicare fiind întemeiată pentru

întreaga suprafață de teren preluată de Statul Român de la autorii

reclamantei, raportat la dispozițiile exprese al art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În motivarea apelului,

pârâta Universitatea de Științe Agronomie și Medicină Veterinară

București a susținut următoarele critici:

a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun - art. 480 C civ.,

cu unica motivare că dezlegarea sa, prin deciziile pronunțate de către

Curtea de apel, menținute prin deciziile pronunțate în recurs de Înalta

Curte de Casație și Justiție, are „caracter obligatoriu pentru instanța

de fond”.

Reclamanților

li s-a reconstituit dreptul de proprietate, în limita maximă prevăzută

de lege (50 ha de autor, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 1/2000), pe calea

legilor speciale, și ca atare, existând o lege specială de reparație,

aceștia nu pot uzita de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Pentru suprafața

de teren de 90 ha reclamanții nu și-au dovedit acțiunea în revendicare,

temeiul de drept ales de aceștia, respectiv art. 480 C. civ., neavând aplicabilitate

în această situație, întrucât acțiunea în revendicare este acțiunea

proprietarului neposesor împotriva pârâtului posesor dar neproprietar, iar Universitatea

F. este proprietarul și posesorul de drept al terenului revendicat în baza

Legii nr. 84/1995 și certificat conform Ordinului Ministerului Educației

și Cercetării nr. 4239/2003 privind intabularea dreptului de proprietate

asupra imobilelor - construcții și terenuri - care fac parte din baza

materială a Universității F. Acest ordin se bucură de legalitate

și temeinicie, fiind emis în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995,

fiind certificat ulterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia nr. 3728 din 04 octombrie 2007.

Luând în considerare

existența unui concurs între legea specială și legea generală,

și în lumina dispozițiilor Deciziei de admitere a recursului în interesul

legii nr. 33/2008, excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun ar fi trebuit admisă de către instanța

de judecată pentru a nu fi încălcat principiul securității juridice

consacrat în jurisprudența CEDO, excepția fiind una absolută, ce

poate fi invocată în orice stadiu al procesului.

privește calitatea procesuală a reclamanților, instanța de fond

a reținut în mod greșit dovedirea acesteia pe baza actelor din dosar,

în condițiile în care, pe tot parcursul judecării fondului, pârâta a semnalat

existența unor indicii clare în ceea ce privește modificarea actelor care

atestă calitatea de moștenitor a reclamanților, pârâta manifestându-se

astfel în sensul înscrierii în fals cu privire la aceste documente.

terenului de către reclamanți are la bază procesul-verbal de expropriere

din 1945, contestat de pârâta Universitatea F. la instanța de fond, sub aspectul

suprafeței expropriate.

Recurenta susține

că reiese din acest procesul-verbal faptul că, la data exproprierii, G.

și H. dețineau împreună suprafața totală de 94.3738 ha

iar suprafața de teren de care au fost expropriați împreună este

de 35.3738 ha.

În acest sens,

deși suprafața deținută de cei doi autori este evidențiată

la puncte diferite în conținutul procesului-verbal precizat anterior (respectiv

3 și 9), suprafața de 94.3738 ha situată în comuna Belciugatele era

deținută de cei doi autori în comun, "(aceștia fiind frați,

această suprafață fiind bazată pe aceleași coordonate în

ceea ce privește terenul arabil, respectiv compus din: "79.3738 mp teren

arabil, l (unu) ha conac, l ha+5000 mp pădure, 7 ha+5000mp vie, 5 ha livadă

de pomi". De altfel, din conținutul acestui procesul verbal reiese cu

claritate că este vorba de un singur conac, așa cum și expertul a

reținut la Capitolul 2. Desfășurarea expertizei, neputând concluziona,

în niciun fel, că cei doi frați, respectiv, G. și H. ar fi deținut,

fiecare, câte un conac. Pe cale de consecință, suprafața expropriată

prin acest proces verbal nu este 35.3738 ha x 2, ci este de 35.3738 ha pentru ambii

moștenitori.

Apelanta a invocat

prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 și pe cele ale art. 2 din

Legea nr. 1/2000 care a modificat Legea nr. 18/1991, potrivit cărora reconstituirea

dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea sunt

libere, respectiv nu au fost atribuite legal altor persoane.

Însă, la

momentul emiterii Hotărârii nr. 825 din 27 mai 2005 a Comisiei județene

Călărași de reconstituire a dreptului de proprietate privind suprafața

de 90 ha, terenul în litigiu nu era liber, acesta fiind atribuit, încă din

anul 1995, prin lege (Legea nr. 84/1995) apelantei Universitatea F. și intabulat,

pentru opozabilitate față de terți, în anul 2003, prin Ordinul Ministerului

Educației și Cercetării nr. 4239/2003. Așadar, Universitatea

F. deținea și deține un titlu legal asupra acestui teren.

de teren pentru care se cere reconstituirea dreptului de proprietate există

un titlu de proprietate în favoarea Universității F., titlu de proprietate

în mod valabil dobândit, în condițiile legii.

Reconstituirea

dreptului de proprietate al reclamanților nu este posibilă, atâta timp

cât imobilul la care se referă prezenta acțiune nu este liber, ci se află

în proprietatea Universității F., potrivit Ordinului Ministerului Educației

și Cercetării nr. 4239 din 13 iunie 2003 privind intabularea dreptului

de proprietate asupra imobilelor - construcții și terenuri - care fac

parte din baza materială a Universității F. din București, înscris

care se bucură de legalitate și temeinicie, fiind emis în aplicarea dispozițiilor

Legii