ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 129/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 129/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 129/2018

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1329 din 23 noiembrie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/218/2016,

Judecătoria Carei a admis, în parte, acțiunea civilă

intentată de reclamanta A. împotriva pârâților B. și

Primăria Municipiului Carei și, prin urmare: a dispus ieșirea

din devălmășie a părților cu privire la bunurile

dobândite de către reclamantă și pârâtul de ordin 1 în timpul

căsătoriei, așa cum au fost stabilite prin încheierea din

02.11.2016, care face parte din prezenta sentință, atribuind

reclamantei: mașină de spălat de 1.200 lei, aragaz de 400 lei,

bunuri în valoare totală de 1.600 lei, obligând pe pârât să i le

predea în natură sau contravaloarea lor și a atribuit pârâtului: pat

de 1.000 lei, mobilă de bucătărie de 500 lei și TV color de

200 lei, bunuri în valoare totală de 1.700 lei; a constatat că

valoarea totală a bunurilor mobile comune este de 3.300 lei; a obligat pe

pârâtul de ordin 1 să plătească reclamantei o sultă de 50 lei

la împărțirea bunurilor comune; a obligat pe pârâtul de ordin 1

să predea reclamantei bunurile sale proprii, respectiv mobilă de

cameră - pat, masă pliantă, măsuță și

masă de birou - de 1.000 lei, frigider de 100 lei și alt TV color de

200 lei; a respins cererea reclamantei cu privire la atribuirea beneficiului

contractului de închiriere pentru apartamentul situat în Carei, jud. Satu Mare,

și anume dreptul de abitație pentru ca reclamanta și fiica

părților să revină în acest imobil, precum și la

evacuarea pârâtului de ordin 1 din imobil, respectiv reintegrarea reclamantei

și fiicei părților în imobil, constatând că imobilul este

deținut în prezent numai de către pârât, contractul de închiriere

fiind prelungit doar pe numele acestuia conform actului adițional nr. 5/02.03.2015;

a anulat, ca netimbrată, acțiunea reconvențională a

pârâtului-reciamant de ordin 1 împotriva reclamantei-pârâte; a obligat pe

pârâtul de ordin 1 să plătească reclamantei suma de 175 lei

cheltuieli de judecată, reprezentând 1/2 parte din taxa judiciară de

timbru și a compensat cheltuielile de judecată privind onorariul de

avocat.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.

Tribunalul Satu

Mare, secția I civilă, prin decizia nr. 205/Ap din 27 aprilie 2017, a

admis apelul declarat de către reclamanta A. împotriva sentinței

sus-menționate. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul

că a atribuit contractul de închiriere nr. 556 din 27 martie 2006 privind

imobilul situat în Carei, jud. Satu Mare, în favoarea apelantei. A dispus

evacuarea intimatului din imobilul mai sus-arătat. Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A fost obligat intimatul

să plătească apelantei suma de 175 lei cheltuieli de

judecată.

Împotriva

acestei din urmă decizii, reclamantul B. a declarat recurs, înregistrat la

Tribunalul Satu Mare, îa data de 17 iunie 2017.

Prin decizia

nr. 167/R din 31.10.2017 a Curții de Apel Oradea, secția I

civilă, a fost admisă excepția de necompetență

materială a Curții de Apel Oradea, invocată din oficiu. A fost

declinată competența de soluționare a recursului declarat de

către recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 205/Ap din 27 aprilie

20Î7, pronunțată de către Tribunalul Satu Mare, în Dosar nr. x/218/2016,

în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța reținând, în esența, că, potrivit art. 96 pct. 3

coroborat cu art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., nu exista o

prevedere expresă prin care instanța ierarhic superioară (Curtea

de Apel Oradea) să fi fost desemnată ca instanță

competentă.

Prin adresa

nr. x/218/2016, Curtea de Apel Oradea a înaintat cererea de recurs,

împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Dosarul a

fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 13 noiembrie 2017 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 7.

Prin

rezoluția completului din data de 14 noiembrie 2017, s-a fixat termen de

judecată la 19 ianuarie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest

termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției

necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de

față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu

art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ., excepție pe

care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în

apel într-un litigiu având ca obiect, în principal, partaj judiciar și, în

subsidiar, atribuirea beneficiului contractului de închiriere și evacuare.

În ceea ce

privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor

C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație

și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri,

în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3.

cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru

dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în

competența sa”.

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare,

art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului, în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea

formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97

pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea

nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care

legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod”.

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile”.

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date

în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta

s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza

finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică

în mod corespunzător”.

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.

97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată

că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei

Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de

altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de

principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel

judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege”.

Cu toate

acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă

pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun

judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă”, astfel cum statuează art.

5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz,

devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată

nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă,

nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale

ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și

ținând seama de cerințele echității”.

După cum

s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului

procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a

acestora.

În

absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru

soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi

identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la

analogie și identificarea instanței competente în cauza „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare”.

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.

proc. civ.

În acest

context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc.

civ., conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul

se soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată”.

Pe acest

temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art.

483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se

impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o

interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,

fiind vorba despre „situații asemănătoare”.

În aplicarea

acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ.,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Satu

Mare revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Oradea, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina

competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul B.

împotriva deciziei nr. 205/Ap din 27 aprilie 2017 a Tribunalului Satu Mare, secția

I civilă, în favoarea Curții de Apel Oradea.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2018.