ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 12/2018

Curtea de Apel Iași - Secția de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 15 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 2.711/99/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin Sentința nr. 2.605 din 20.11.2012, pronunțată în Dosarul nr. 1.560/118/2012, Tribunalul Iași a admis cererea formulată de reclamanta societate comercială și a obligat pârâtul Municipiul Constanța la ajustarea tarifelor pentru activitatea specifică serviciului de salubrizare, în conformitate cu parametrul de ajustare convenit prin Contractul nr. 70.717 din 9.05.2008 încheiat între părți, respectiv indicele lunar al prețurilor de consum pentru servicii comunicat de Institutul Național de Statistică, raportat la anul 2008, începând cu 1.10.2011. Împotriva acestei sentințe nu a fost declarată cale de atac.

La data de 17.10.2014, Municipiul Constanța a formulat cerere de lămurire a dispozitivului sentinței, solicitând instanței să precizeze dacă obligației sale de a proceda la ajustarea tarifului îi corespunde obligația corelativă a reclamantei de a depune documentația legală, pentru perioada 01.10.2011 - prezent, conform Ordinului președintelui Autorității Naționale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice nr. 109/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de stabilire, ajustare sau modificare a tarifelor pentru activitățile specifice serviciului de salubrizare a localităților (Ordinul nr. 109/2007). Cererea de lămurire a fost respinsă prin Încheierea nr. 408 din 31.03.2015 a Tribunalului Iași, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 909 din 14.09.2015 a Curții de Apel Iași.

Ulterior, în Dosarul nr. 842/99/2015 al Tribunalului Iași, reclamanta a solicitat, la data de 07.11.2014, aplicarea de penalități de 1% pe zi de întârziere, până la executarea Sentinței nr. 2.605 din 20.11.2012 a aceleiași instanțe. În aceeași cauză, la data de 03.09.2015, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând și obligarea primarului municipiului Constanța la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, până la executarea Sentinței nr. 2.605 din 20.11.2012 a Tribunalului Iași.

Prin Sentința nr. 1.094 din 15.09.2015, Tribunalul Iași a admis cererea și a obligat pârâții la plata către reclamantă a unor penalități de 1% pe zi de întârziere, calculate de la data rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 2.605 din 20.11.2012 a Tribunalului Iași și până la punerea în executare efectivă a sentinței; a fost obligat primarul municipiului Constanța la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu data pronunțării în cauză și până la executarea Sentinței nr. 2.605 din 20.11.2012 a Tribunalului Iași.

Împotriva Sentinței nr. 1.094 din 15.09.2015 a Tribunalului Iași au formulat recurs pârâții numai cu privire la dispoziția privind aplicarea amenzii, recurs care a fost admis, prin Decizia nr. 141 din 02.02.2016 a Curții de Apel Iași, fiind anulată, în parte, sentința atacată, luându-se act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind aplicarea amenzii. Sentința nr. 1.094 din 15.09.2015 a Tribunalului Iași a fost comunicată reclamantei la data de 15.10.2015.

La data de 5.05.2016, reclamanta a înregistrat pe rolul Tribunalului Iași o cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat obligarea debitorului Municipiul Constanța la plata sumei de 519.652.595,68 lei, penalități de întârziere calculate la debitul de 45.986.955,37 lei, pentru perioada 1.02.2013-7.03.2016.

Prin Sentința nr. 587 din 25.04.2017, Tribunalul Iași a admis, în parte, acțiunea și a fixat suma definitivă datorată de pârât reclamantei, cu titlu de penalități de întârziere pentru neîndeplinirea obligației prevăzute în titlul executoriu - Sentința nr. 2.605 din 20.11.2012 a Tribunalului Iași, pentru perioada 1.02.2013-7.03.2016, la suma de 413.187.664,48 lei.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a făcut verificarea condițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. La fixarea sumei s-a avut în vedere suma stabilită prin expertiză contabilă, prin raportare la suma de 63.537.050,30 lei, reprezentând valoarea ajustării tarifelor (nu a facturilor) pentru activitatea specifică serviciilor de salubrizare, conform parametrului de ajustare stabilit prin Contractul nr. 70.717 din 9.05.2008, respectiv indicele lunar al prețurilor de consum pentru servicii, comunicat de I.N.S., raportat la iunie 2008.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtul Municipiul Constanța.

Reclamanta a formulat apel, fiind nemulțumită de modul de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pârâtul și-a manifestat nemulțumirea față de împrejurarea că instanța a primit concluziile expertizei contabile, susținând că, în absența documentației prevăzute de dispozițiile art. 8 alin. (2) din Ordinul nr. 109/2007, la care face trimitere art. 22 din Contractul nr. 70.717/2008, nu se poate determina suma reprezentând ajustarea tarifelor. A susținut apelanta- pârâtă că, potrivit art. 13 alin. (2) din Ordinul nr. 109/2007, nivelul tarifului rezultat nu poate depăși nivelul actual, ajustat cu indicele de creștere a parametrului de ajustare. Lipsa din documentație a fișelor de fundamentare a tarifului pe elemente de cheltuieli, din care rezultă costurile reale efectuate de reclamantă, atrage imposibilitatea autorității de a verifica respectarea prevederilor art. 13 alin. (2) din Ordinul nr. 109/2007, în sensul că nu poate verifica dacă nivelul tarifului rezultat din ajustare depășește nivelul tarifului din contract, ajustat cu indicele lunar al prețurilor de consum pentru servicii.

În apel, instanța, din oficiu, a invocat excepția tardivității cererii de chemare în judecată.

Legea nr. 554/2004:

Stabilirea sumei definitive se poate face la cererea creditorului, după împlinirea termenului de 3 luni de la data comunicării încheierii de acordare a penalităților, dacă debitorul persistă în neexecutare. Stabilirea unei sume definitive nu se poate face, în lipsa unei cereri a creditorului sau înaintea împlinirii termenului de 3 luni, chiar dacă debitorul ar solicita aceasta. Relevant pentru stabilirea naturii juridice a termenului de 3 luni este art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care conferă instanței de executare o serie de atribuții care se exercită din oficiu, în sensul că, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), dacă executarea nu s-a realizat, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului, prin hotărâre dată cu citarea părților.

Rațiunea legiuitorului a fost aceea de a constrânge debitorul să execute obligația de a face, în termenul de prescripție a executării silite. Prin urmare, termenul de 3 luni marchează începutul curgerii termenului de prescripție pentru cuantificarea penalităților, și nicidecum nu este reglementat de legiuitor ca un termen de decădere.

În actuala reglementare, prescripția nu mai este de ordine publică, ci privată, iar debitorul nu a înțeles să invoce prescripția dreptului la acțiune, instanța nefiind îndreptățită să o ridice din oficiu.

În ceea ce privește perioada pentru care se fixează suma reprezentând penalități, art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că acestea se plătesc până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. Raportat la natura juridică a penalităților, ca mijloc de constrângere a debitorului, momentul care marchează începutul curgerii penalităților este de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și se întinde până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

În procedura prevăzută de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanța este obligată să stabilească valoarea obiectului obligației care constituie baza de calcul al penalităților.

Reclamanta apreciază că, deși textul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 este similar cu cel al art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, asupra căruia Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunțat prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017

Totodată, instanța supremă a stabilit că dispozițiile legale supuse interpretării [art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă] limitează în mod expres perioada de calcul al penalităților, în vederea stabilirii unei sume definitive printr-o încheiere ce poate fi executată silit, că este admisibilă formularea unei singure cereri prin care creditorul să ceară instanței fixarea sumei definitive și că nu este posibilă obținerea unor încheieri definitive, periodice, care să stabilească suma finală datorată de debitor cu titlu de penalități; o ipoteză contrară ar conduce la îndepărtarea de la scopul reglementării și ar diminua efectul de mijloc de constrângere, dând naștere unui mecanism periculos, apt să conducă la abuzuri din partea creditorului.

În opinia pârâtului, sancțiunea se poate aplica doar pentru 3 luni, pentru a fi valorificat art. 1.534 alin. (2) din Codul civil, potrivit căruia debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu minimă diligență. În cazul în speță, titlul executoriu este din anul 2012, iar sancțiunea penalităților a fost dispusă în anul 2015. Creditoarea, prin atitudinea sa pasivă, a urmărit creșterea artificială a valorii penalităților de întârziere, în dauna intereselor municipiului Constanța care, oricum, nu putea executa obligația de a face în lipsa documentației de ajustare.

Pârâtul apreciază că primele trei aspecte ale chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării nu sunt noi, întrucât au fost dezlegate prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizarea fiind, deci, inadmisibilă cu privire la aceste aspecte.

Concluzionează pârâtul că numai ultimul aspect al chestiunii de drept supuse dezlegării îndeplinește condițiile de admisibilitate și cu privire la acesta se impune interpretarea dispozițiilor legale în discuție.

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că de lămurirea chestiunii de drept invocate depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Referitor la condiția noutății, apreciind că este îndeplinită, instanța de trimitere a arătat că problema de drept ce face obiectul sesizării nu își găsește dezlegarea prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, se arată în cuprinsul sesizării, prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra interpretării art. 906 din Codul de procedură civilă, al cărui conținut este similar cu cel al art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, supus interpretării în cauza de față, însă din perspectiva naturii juridice a penalităților reglementate de acest text de lege, stabilind că nu au caracter reparator și nu au nicio legătură cu prejudiciul suferit de creditor, care se repară pe calea daunelor interese, care se pot cumula cu penalitățile.

Totodată, susține instanța de trimitere, deși la paragraful 67 din cuprinsul Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se face vorbire de cererea creditorului, formulată după scurgerea unui termen de trei luni de la data comunicării încheierii prin care s-a dispus aplicarea penalităților, iar la paragraful 68 este menționat un termen de 3 luni pentru cererea de stabilire a sumei fixe datorate de debitor cu titlu de penalități, instanța supremă nu dă o interpretare naturii acestui termen și sancțiunii aplicabile.

Or, arată instanța de trimitere, tocmai acesta este obiectul sesizării formulate, în contextul în care practica instanțelor de judecată, în prezent, este de a considera că un creditor nu poate formula cererea de fixare a sumei decât după expirarea termenului de 3 luni, acordat debitorului pentru executarea de bunăvoie. Susține instanța de trimitere că se pune problema modificării acestei jurisprudențe, în sensul considerării termenului de 3 luni, prevăzut de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca fiind un termen de decădere.

Cu privire la perioada pentru care se pot acorda aceste penalități, textul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 face trimitere la art. 905 (actualul art. 906) din Codul de procedură civilă, care la alin. (2) prevede că aceste penalități se acordă "până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu". În sensul interpretării art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prin prisma art. 24 alin. (3) din aceeași lege, respectiv art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a fost și interpretarea instanței de fond în cauza de față.

Astfel, la paragraful 77 din Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "dispozițiile alin. (4) al aceluiași articol (art. 906 - n.r.) limitează în mod expres perioada de calcul al acestora (penalităților - n.r.) în vederea stabilirii unei sume definitive printr-o încheiere care să poată fi executată silit", configurând, în acest fel, posibilitatea interpretării acestui text de lege în sensul că acordarea penalităților se face doar pentru cele 3 luni, de la data obligării la penalități, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, și până la expirarea celor 3 luni, în care debitorul avea obligația de a executa.

Arătând că problematica interpretării art. 24 din Legea nr. 554/2004 a fost discutată la Întâlnirea președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel, din 30-31 mai 2016 (Oradea), pct. 3 filele 5-9 din minuta întocmită cu această ocazie, instanța de trimitere prezintă concluziile la care s-a ajuns după dezbaterile purtate de participanții la această întâlnire, în sensul că:

În continuare, sub titlul "punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept sesizate", instanța de trimitere prezintă mai multe opinii cu privire la aspectele ce constituie problema de drept invocată.

Potrivit acestei prime opinii, creditorul are a respecta termenul de prescripție doar pentru a obține obligarea debitorului la plata de penalități, după obținerea încheierii date în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, creditorul având obligația de a formula cererea de obținere a sumei definitive, în termenul de 3 luni, ca etapă de executare; după expirarea celor 3 luni, instanța de executare este obligată să facă aplicarea alin. (5) al aceluiași articol, respectiv să verifice existența cererii creditorului și, în lipsa acesteia, să fixeze din oficiu, în procedura reglementată, suma reprezentând amendă.

Formularea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care face trimitere la existența cererii creditorului la momentul expirării termenului de 3 luni, susține această ipoteză. Totodată, în susținerea acestei interpretări sunt și considerentele Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și cele ale Deciziei nr. 7 din 15 aprilie 2013

De asemenea, scopul acestor penalități, care nu sunt sume destinate acoperirii prejudiciului creditorului, ci au caracter sancționator, este acela de a determina debitorul să execute cât mai repede obligația sa. A permite creditorului să formuleze cererea de fixare a sumei în termenul de prescripție calculat de la data obligării la plata de penalități ar însemna a-i acorda posibilitatea de a prelungi, în vederea obținerii unei sume cât mai mari, perioada de executare a titlului executoriu inițial (obligație de a face sau de a da), ceea ce ar fi contrar voinței legiuitorului. De asemenea, dacă s-ar admite formularea unei astfel de cereri într-un termen de prescripție, s-ar naște discuții cu privire la data de la care începe să curgă acest termen: de la momentul hotărârii de obligare a debitorului la emiterea unui act administrativ/operațiuni administrative sau de la momentul hotărârii de obligare la penalități.

Termenul de 3 luni, prevăzut de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 este, potrivit acestei opinii, un termen prohibitiv, care împiedică formularea cererii de fixare a sumei înainte de împlinirea lui, în acest sens, făcându-se trimitere și la doctrină, respectiv G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediția a doua, pag. 719. De asemenea este menționată Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 17 ianuarie 2017

Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat următoarele decizii, care pot prezenta relevanță în cauză:

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele de judecată, în majoritatea covârșitoare, au comunicat că nu au identificat jurisprudență referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării; numai câteva instanțe au transmis hotărâri și/sau puncte de vedere, din analiza cărora se desprind următoarele orientări:

A opinat în acest sens Tribunalul Sibiu - Secția de contencios administrativ și fiscal și Secția a II-a civilă și de contencios administrativ, argumentând că, întrucât în cuprinsul cap. III din Legea nr. 554/2004 nu este prevăzut un astfel de termen, devin aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (1) din același act normativ.

Au opinat în acest sens Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal (o opinie); Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și Tribunalul București.

S-a arătat că acțiunea introdusă înainte de împlinirea acestui termen este prematur formulată.

Au opinat în acest sens Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal (o opinie); Tribunalul Ialomița; Tribunalul Ilfov; Tribunalul Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Harghita - Secția civilă; Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Craiova - Secția de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 617 din 30 martie 2016); Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (deciziile nr. 16/CA din 15 iunie 2016 și nr. 816/CA din 31 octombrie 2016).

Au opinat în acest sens Tribunalul Sibiu - Secția de contencios administrativ și fiscal și Secția a II-a civilă și de contencios administrativ; Tribunalul Ialomița; Curtea de Apel Galați - Secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Galați - Secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Bihor - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

S-a susținut că a admite acordarea penalităților doar pentru perioada de 3 luni de la data obligării debitorului la plata lor ar însemna să se ignore hotărârea pronunțată în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Au opinat în acest sens Tribunalul București; Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal (o opinie); Curtea de Apel Craiova - Secția de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Târgu Mureș (o opinie); Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (deciziile nr. 16/CA din 15 iunie 2016 și nr. 816/CA din 31 octombrie 2016).

S-a arătat că penalitățile nu reprezintă acoperirea prejudiciului adus creditorului, ci un mijloc de constrângere pentru debitor. A permite creditorului să facă cererea de fixare a sumei în termenul de prescripție, calculat de la data obligării la plata de penalități, ar însemna a-i acorda posibilitatea de a prelungi, în vederea obținerii unei sume cât mai mari, perioada de executare a titlului executoriu inițial, ceea ce ar fi contrar voinței legiuitorului. La momentul sesizării în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța va obliga debitorul la plata acestor penalități, creanța având, însă, caracter provizoriu, nefiind lichidă și exigibilă, prin urmare neexecutabilă.

A opinat în acest sens Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a (o opinie).

A opinat în acest sens Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 617 din 30 martie 2016).

Au opinat în acest sens Tribunalul Sibiu - Secția de contencios administrativ și fiscal și Secția a II-a civilă și de contencios administrativ; Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul București; Tribunalul Ilfov; Tribunalul Vrancea; Tribunalul Harghita - Secția civilă; Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; Curtea de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (Decizia nr. 617 din 30 martie 2016); Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (deciziile nr. 16/CA din 15 iunie 2016 și nr. 816/CA din 31 octombrie 2016).

S-a argumentat că, în considerarea dispozițiilor art. 892 (fost art. 891) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanța de executare este ținută să stabilească despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit echivalentul despăgubirilor. Prin urmare, aceeași instanță va putea să stabilească valoarea obiectului obligației în vederea cuantificării penalităților, dacă această valoare nu a fost stabilită în prima etapă a procedurii, aceea de aplicare a sancțiunii.

Au opinat în acest sens Tribunalul Bacău - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal (o opinie); Tribunalul Ialomița; Curtea de Apel Galați - Secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Galați - Secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal; Tribunalul Harghita - Secția civilă; Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În jurisprudența Curții Constituționale au fost identificate următoarele decizii care pot prezenta relevanță în privința chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării: Decizia nr. 377 din 7 iunie 2016

Prin Adresa nr. 3.067/C/5.277/III-5/2017 din 17.01.2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, se apreciază că, față de dispozițiile art. 519 din același cod, sunt întrunite condițiile pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Pe fondul problemei supuse dezbaterii, prin raport se propune soluția potrivit căreia, în interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalități este termenul de prescripție a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligației sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația; penalitățile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunțată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, până la executarea obligației, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația, în caz de neexecutare; în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanța de judecată poate stabili valoarea obiectului obligației la care se aplică penalitățile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanța prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeași lege nu a stabilit acest lucru.

Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul- raportor și chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată următoarele:

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

În speță, aceste condiții sunt îndeplinite.

Problema ridicată de instanța de trimitere este o problemă reală, Legea nr. 554/2004 neoferind răspunsuri explicite la aspectele puse în discuție prin întrebările formulate. Astfel, nici art. 24 și nici alte prevederi explicite ale legii nu oferă soluții clare cu privire la termenul în care se poate formula cererea de stabilire a penalităților, perioada pentru care se vor stabili penalitățile și modalitatea de evaluare a acestora. Din punctele de vedere formulate de diverse instanțe din țară rezultă că, deși nu s-a conturat o practică neunitară propriu-zisă, nefiind identificate suficiente hotărâri pronunțate pe aceste aspecte, interpretările propuse de instanțe nu sunt convergente, preconizându-se o mare varietate de soluții. Acest fapt confirmă aprecierea instanței de trimitere, în sensul că art. 24 din Legea nr. 554/2004 ridică reale probleme de interpretare.

De asemenea, problema prezintă noutate, întrucât art. 24 din Legea nr. 554/2004 a primit forma supusă analizei prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe (Legea nr. 138/2014), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014. De la data modificării nu a existat o cazuistică suficient de vastă care să permită conturarea unei practici stabile a instanțelor de judecată. În plus, prin Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este "definitivă" este neconstituțională. Soluția de dată recentă a instanței constituționale se răsfrânge și asupra modalității de interpretare a alin. (4) din articolul menționat.

Cât privește celelalte condiții se constată că problema de drept a fost ridicată în fața Curții de Apel Iași, în cursul judecății unei cereri de apel (ultima cale de atac) formulate împotriva unei sentințe date în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, de interpretarea acestui articol depinzând, în mod vădit, soluția ce se va da apelului.

În fine, se reține că interpretarea acestui articol nu face obiectul niciunui recurs în interesul legii.

Cu titlu prealabil se impun a fi făcute unele precizări.

Procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape: