ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, constată că, prin sentința penală nr. 24 din 23 ianuarie 2015 a Judecătoriei Pătârlagele, pronunțată în Dosarul nr. x/277/2014, s-a dispus, în temeiul art. 253

1

alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, constând în aceea că, în calitate de primar al orașului Nehoiu, a dispus plata contravalorii facturii fiscale din 13 octombrie 2009, emisă de SC B. SRL.

În temeiul art. 253

1

alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., același inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, constând în aceea că, în calitate de primar al orașului Nehoiu, a atribuit contractul din 30 octombrie 2012, în valoare de 72.550,37 lei, SC C. SRL Nehoiu, reprezentată de D.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani și 2 luni închisoare, precum și pedeapsa complementară a interzicerii, pe o perioadă de 10 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat), conform art. 253

1

alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 65 alin. (2) și (3) C. pen. (1969) și la art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. (1969), făcându-se, totodată, aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969).

În temeiul art. 86

1

C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante pe un termen de încercare de 4 ani și 2 luni, pe durata căruia s-a impus respectarea de către inculpatul A. a următoarelor măsuri de supraveghere prevăzute de art. 86

3

alin. (1) lit. a)-d) C. pen. (1969): să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău; să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

S-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor prevăzute de art. 86

4

C. pen. (1969) și s-a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) privind suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.300 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, făcând ample referiri la împrejurările factuale descrise în cuprinsul actului de sesizare și evaluând coroborat materialul probator administrat atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, a reținut, în esență, în fapt, că, în calitate de primar al orașului Nehoiu, inculpatul A. a dispus plata contravalorii facturii fiscale din 13 octombrie 2009 emisă de SC B. SRL, la care acesta a fost și este asociat unic și a îndeplinit calitatea de administrator până în luna iunie 2012, prin semnarea celor două acorduri încheiate cu respectiva societate pentru stingerea obligațiilor de plată la bugetul de stat (înregistrate la primărie din 04 septembrie 2012 și din 12 noiembrie 2012) și inițierea unui împrumut în vederea plății unor arierate, concomitent cu înscrierea în referatul de aprobare și în situația arieratelor anexată a sumei pretins datorată de Primăria Nehoiu firmei în discuție, faptă ce a fost încadrată în drept de judecătorul fondului în dispozițiile art. 253

1

C. pen. (1969), care incriminează infracțiunea de conflict de interese.

În acest sens, s-a arătat că inculpatul cunoștea faptul că, între Primăria Nehoiu, în calitate de beneficiar al lucrării de reparații imobil Policlinică etaj - Nehoiu, și societatea SC B. SRL, care efectuase execuția acesteia, exista un litigiu cu privire la respectiva lucrare, ce se afla pe rolul Tribunalului Buzău, și, contrar susținerilor acuzatului, era în curs de desfășurare, administrându-se proba cu expertiză tehnică judiciară, având ca obiectiv tocmai stabilirea corespondenței lucrărilor efectuate cu cerințele din contract și devizul de lucrări, după cum știa că problema rezolvării litigiului pe cale amiabilă s-a pus tocmai în luna ianuarie 2013, când părțile au solicitat instanței suspendarea judecății prin acordul părților pentru încheierea unui acord de mediere (acord care nu s-a mai realizat), împrejurări în raport cu care s-a apreciat că acesta a acționat în săvârșirea faptelor ce constituie element material al infracțiunii cu vinovăția specifică intenției, în condițiile în care realizase încă din momentul întocmirii procesului-verbal de acceptare la plată din 14 august 2012 că se află în conflict de interese.

Apărarea inculpatului A. în sensul că era obligat să efectueze acte materiale de executare a plății prin semnarea acordurilor de compensare, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu a fost primită, din moment ce acesta cunoștea faptul că, la luarea unor astfel de decizii sau îndeplinirea oricărui act de punere a lor în practică, în cazul conflictului de interese, putea fi substituit de o altă persoană îndreptățită, așa cum s-a și întâmplat în cazul semnării acordului de compensare înregistrat din 04 octombrie 2012 de către contabila șefă E. sau în cazul plății din fonduri proprii a sumei de 3.600 de lei, prin ordinul de plată din 23 decembrie 2012. În plus, înscrierea sumei datorată către SC B. SRL atât în referatul supus aprobării consiliului local, în vederea contractării unui împrumut pentru plata arieratelor, cât și în situația arieratelor anexată acestuia, a fost, în mod indubitabil, o decizie a inculpatului prin care a urmărit realizarea unui folos material societății la care era asociat unic.

Sub aspectul cerinței obținerii unui „folos material”, s-a arătat că legiuitorul nu a impus condiția ca acesta să fie neapărat injust și că nu presupune, în mod obligatoriu, și prejudicierea intereselor instituției.

Tot sub aspectul situației de fapt, s-a mai reținut de către prima instanță că inculpatul A., în aceeași calitate de primar al orașului Nehoiu, a semnat (alături de secretar și contabilul șef) contractul de lucrări din 30 octombrie 2012 cu SC C. SRL, reprezentată de administrator D., având ca obiect executarea lucrării „Reabilitare Policlinică Nehoiu - tâmplărie PVC și pardoseală antistatică”, în valoare de 72.550,37 lei, ce a fost contractată prin achiziție directă și nu prin licitație publică.

Verificând înscrisurile atașate la dosar, judecătorul fondului a constatat că numita D. figurează ca asociat unic la SC C. SRL Nehoiu, iar, potrivit evidențelor Registrului General de Evidență a Salariaților din 19 august 2013, aceasta are și calitatea de salariat al SC B. SRL (la care inculpatul a fost asociat unic și administrator) din data de 29 mai 2010, fiind angajată cu contract pe perioadă nedeterminată în funcția de „manager proiect”.

Ca atare, raportat la aceste împrejurări faptice, instanța a apreciat că sunt întrunite, atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

C. pen. (1969), constând în aceea că inculpatul A., în calitate de primar, prin atribuirea contractului menționat, a îndeplinit un act/a participat la luarea unei decizii prin care a creat un folos material pentru numita D., persoană cu care s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani. În acest sens, s-a avut în vedere declarația dată de inculpat în cursul urmăririi penale (din 23 ianuarie 2013), în care a recunoscut că a semnat contractul cu SC C. SRL știind că D. era administrator al firmei, precum și faptul că a fost angajată la SC B. SRL, context în care s-a apreciat că acesta a acționat cu vinovăție sub forma intenției directe și că sunt lipsite de orice relevanță juridică aspectele invocate în apărare pe parcursul judecății, respectiv caracterul necesar și urgent al lucrării pentru asigurarea unui spațiu corespunzător desfășurării activității medicilor de familie, mai ales în condițiile în care contractul putea fi încheiat de către o altă persoană căreia să îi fie delegate atribuțiile primarului.

Totodată, s-a mai arătat că infracțiunea de conflict de interese, din punct de vedere al valorii sociale protejate, este considerată ca fiind infracțiune de serviciu, dar, în același timp, și o infracțiune asimilată celor de corupție, legiuitorul pretinzând funcționarului public să-și desfășoare activitatea profesională cu un înalt grad de probitate morală. Deopotrivă, infracțiunea este una de pericol concret, întrucât nu este suficient ca funcționarul să îndeplinească un act, ci trebuie ca actul respectiv să fi produs un folos patrimonial acestuia, soțului sau rudelor sale ori persoanelor cu care s-a aflat în relații de muncă sau comerciale în ultimii 5 ani sau din partea cărora a beneficiat sau beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, pentru îndeplinirea cerinței prevăzute de lege nefiind obligatoriu ca folosul patrimonial să fie necuvenit ori ca fapta să fi condus la prejudicierea intereselor instituției.

Analizând, în continuare, apărările formulate de inculpat (decizia de a efectua plata facturii fiscale emisă de SC B. SRL nu i-a aparținut, fiind impusă de situația raporturilor juridice stabilite între societate și Primăria Nehoiu, astfel încât achitarea contravalorii facturii a reprezentat un simplu act de executare a unei obligații civile asumată prin contract; nu se poate reține că plata s-a făcut cu prioritate, în condițiile în care, alături de creanța SC B. SRL, au fost înscrise toate celelalte datorii pe care Primăria orașului Nehoiu le avea la acel moment; existența cauzei justificative prevăzută de art. 21 alin. (2) C. pen., având în vedere că plata contravalorii lucrării a fost realizată în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 3/2013, care stabileau în sarcina instituției obligația de a reduce arieratele cu cel puțin 85% până la data de 31 martie 2013), judecătorul fondului le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, arătând că se fundamentează pe ideea falsă că acea creanță deținută de SC B. SRL reprezenta un arierat în sensul legii, în realitate nefiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) pct. 4

1

din Legea nr. 273/2006 (plăți restante cu o vechime mai mare de 90 de zile, calculate de la data scadenței), întrucât litigiul dintre părți aflat pe rolul Tribunalului Buzău a afectat caracterul cert, lichid și exigibil al respectivei creanțe. Ca atare, semnarea acordurilor de compensare și înscrierea restului creanței în „Situația arieratelor înregistrate în contabilitate față de furnizori de bunuri, servicii și lucrări”, ce face parte componentă din referatul de aprobare a împrumutului, în vederea plății acesteia, denotă, în mod indubitabil, intenția directă a inculpatului de a produce un folos material societății la care era unic acționar.

Aceleași argumente au fost invocate și în combaterea susținerii inculpatului privind existența unei cauze justificative, arătându-se că O.U.G. nr. 3/2013 se referă la diminuarea volumului arieratelor, iar creanța SC B. SRL nu reprezenta un asemenea arierat.

Nici cu privire la cea de-a doua infracțiune, prima instanță nu a primit apărarea inculpatului A., în sensul că, în calitate de persoană fizică, nu s-a aflat în raporturi de muncă cu SC C. SRL sau cu D. și că s-a creat o confuzie între noțiunea de persoană juridică și persoana fizică D., administratorul acestei societăți, arătându-se că subiect activ al infracțiunii de conflict de interese nu poate fi decât funcționarul public ca persoană fizică, acesta fiind cel care „îndeplinește un act” ori „participă la luarea unei decizii”, finalitatea incriminării, așa cum rezultă din textul de lege, vizând abținerea autorului de la comiterea unor astfel de acțiuni ce au drept consecință producerea unui folos patrimonial pentru sine sau persoanele expres enumerate. În plus, s-a apreciat că sintagma „persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă” trebuie interpretată în sens larg, referindu-se atât la o persoană juridică, cât și la o persoană fizică și, implicit, la persoana fizică ce are calitatea de reprezentant legal al unei persoane juridice, știut fiind faptul că voința persoanei juridice se exprimă prin organele sale.

Ca neîntemeiată a fost apreciată și susținerea inculpatului că încheierea contractului cu SC C. SRL a fost impusă de „starea de necesitate” ce constituie, potrivit art. 20 C. pen., o cauză justificativă, sens în care s-a menționat că, deși situația desfășurării activității în incinta clădirii vechiului dispensar și necesitatea atribuirii unui spațiu corespunzător derulării actului medical de către medicii de familie a fost dovedită prin probele administrate în cauză (îndeosebi declarația martorului Istrate Ștefan), respectivele împrejurări nu se circumscriu stării de necesitate, așa cum aceasta este definită de legea în vigoare ori de art. 45 C. pen. (1969). Astfel, cu toate că schimbarea sediului dispensarului reprezenta o necesitate pentru cetățenii orașului Nehoiu, nu se poate reține că această urgență punea în pericol viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanelor, iar, pe de altă parte, nici că atribuirea directă a lucrării către SC C. SRL, administrată de D., era singura soluție de a înlătura o astfel de stare.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului A., instanța fondului a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), reținând îndeosebi gravitatea faptelor și împrejurarea că au fost comise într-un interval scurt de timp de la preluarea de către acesta a mandatului de primar, dar și împrejurarea că acuzatul se află la prima încălcare a legii penale și a avut o bună conduită în societate, context în care a apreciat că aplicarea unor sancțiuni penale orientate spre media limitelor speciale, cu suspendarea sub supraveghere a executării acestora, este suficientă și, totodată, necesară, pentru atingerea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., pe motive de nelegalitate și netemeinicie, învederând că prima instanță nu a administrat toate probele solicitate de apărare, necesare pentru justa soluționare a cauzei. De asemenea, a invocat nulitatea hotărârii apelate pentru lipsa totală a deliberării, a motivării și a mențiunilor privind analiza probelor și a faptelor imputate, precum și pentru stabilirea eronată a legii penale mai favorabile de către judecătorul fondului care, în plus, a pronunțat sentința apelată anterior soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 253

1

C. pen. (1969), invocată pe parcursul cercetării judecătorești în fond. Sub aspectul netemeiniciei, apelantul a arătat că s-a reținut o situație factuală greșită, nefiind analizate toate probele administrate în cauză, din care rezultă că faptele ce i-au fost imputate nu există și că nu se face vinovat de comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa.

În subsidiar, invocând greșita individualizare judiciară a pedepselor stabilite de prima instanță, apreciate ca fiind prea aspre în raport cu gravitatea faptelor și circumstanțele sale personale, inculpatul a solicitat reducerea cuantumului sancțiunilor penale sub minimul special prevăzut de lege, ca efect al reținerii dispozițiilor art. 74 și art. 76 C. pen. (1969), precum și aplicarea art. 81 și urm. C. pen. (1969) ori a art. 86

7

și urm. C. pen. (1969) sau a unei pedepse cu amenda penală.

Prin Decizia penală nr. 554 din 28 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. și s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea, făcând propriul examen al cauzei, a constatat că prima instanța a reținut în mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a mijloacelor de probă legal administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, din acestea rezultând atât existența faptelor pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, cât și săvârșirea lor cu vinovăție, în forma cerută de lege.

Astfel, contrar susținerilor apelantului, s-a arătat că, în mod just, instanța de fond a reținut, în esență, pe baza materialului probator administrat în cauză, că inculpatul A., în calitate de primar, a dispus în mod prioritar plata contravalorii facturii fiscale din 13 octombrie 2009, emisă de SC B. SRL Nehoiu, la care a fost și este asociat unic și a îndeplinit calitatea de administrator până în luna iunie 2012, precum și că, în aceeași calitate, a atribuit contractul din 30 octombrie 2012, în valoare de 72.550,37 lei, societății SC C. SRL Nehoiu, reprezentată de numita D., persoană cu care acuzatul a avut raporturi de muncă în ultimii 5 ani, fiind angajată la SC B. SRL (al cărei administrator era inculpatul).

De asemenea, Curtea a apreciat ca fiind nefondată și critica ce vizează neadministrarea tuturor probelor necesare pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului, față de împrejurarea că, prin încheierea din 24 octombrie 2014, prima instanță a admis în parte cererea de probatorii formulată de inculpat, încuviințând proba cu înscrisuri și cea testimonială pentru clarificarea stării de fapt, ce au fost, ulterior, administrate în cursul cercetării judecătorești, și respingând solicitarea de efectuare a expertizei tehnice construcții și a unei expertize contabile, în condițiile în care obiectivele propuse nu erau utile pentru soluționarea dosarului. Pe de altă parte, inculpatul nu a indicat în motivele sale de apel care ar fi fost probele de natură a dovedi nevinovăția sa și pe care ar fi dorit ca instanța de fond să le administreze.

Nici susținerea apelantului referitoare la nemotivarea hotărârii pronunțate nu a fost primită, chiar din considerentele sentinței rezultând că prima instanță a analizat fiecare dintre probele existente la dosar, indicând împrejurările dovedite, aspectele esențiale din declarațiile fiecărui martor, precum și modul în care aceste probe testimoniale au determinat-o să rețină starea de fapt. Ca atare, împrejurarea că judecătorul fondului nu a dat eficiența dorită de apelant probelor administrate în cauză, reținând o altă stare de fapt decât cea pe care acesta o spera, s-a apreciat că nu poate fi considerată ca fiind de natură să conducă la concluzia că organul judiciar nu a procedat la o analiză a materialului probator administrat în cauză. În plus, s-a arătat de către Curtea de apel că judecătoria nu putea să dea o forță probatorie superioară depozițiilor testimoniale, în detrimentul înscrisurilor, așa cum a sugerat inculpatul, în condițiile în care prima categorie de mijloace probatorii suferă din punct de vedere al credibilității, fiind afectată de elemente care țin, pe de o parte, de procese psihice, precum sugestia, iar, pe de altă parte, de elementele care vizează procesul de memorare și redare, proces care în mod evident este afectat de elementul timp. Or, înscrisurile, ca mijloc de probă, nu prezintă astfel de probleme, elementele menționate în cuprinsul lor nefiind susceptibile de alterare. Pe cale de consecință, s-a apreciat că prima instanță a stabilit, în mod just, starea de fapt, prin raportare, în principal, la înscrisurile atașate la dosar, probele testimoniale fiind utilizate doar în măsura coroborării corespunzătoare a acestora.

Cu privire la împrejurările factuale reținute de instanța de fond și criticate de apelant, Curtea a constatat, referitor la prima infracțiune imputată, că acesta și-a întemeiat apărarea pe faptul că achitarea facturii emise în cursul anului 2009 de către SC B. SRL era o obligație contractuală pe care Primăria orașului Nehoiu și-a asumat-o prin contractul de lucrări din 2008, iar, în condițiile în care recepția finală a lucrărilor s-a realizat în cursul lunii iunie 2012, nu mai exista niciun motiv legal pentru a refuza achitarea acesteia. Mai mult, inculpatul a susținut că toate aceste documente au fost încheiate înainte de momentul validării alegerii sale în funcția de primar, fiind evident că toate acțiunile comise sunt consecința unor acte juridice asumate de către unitatea administrativ teritorială anterior începerii mandatului său.

Contrar susținerilor inculpatului, instanța de apel a arătat, însă, că între societatea al cărei asociat era acesta, SC B. SRL, și Primăria orașului Nehoiu, la momentul la care s-a luat măsura de achitare a contravalorii facturii din 2009, încă exista un litigiu pe rolul Tribunalului Buzău tocmai cu privire la modul în care s-a realizat executarea contractului de lucrări menționat. În plus, deși apelantul a încercat să inducă ideea că, din declarațiile martorilor audiați, a rezultat că litigiul respectiv a fost inițiat de fosta conducere a Orașului Nehoiu pentru a evita plata contravalorii lucrărilor efectuate de către societatea comercială, Curtea de apel, în acord cu prima instanță, a reținut că, indiferent de resorturile care au determinat promovarea acțiunii pe rolul Tribunalului Buzău, aceasta, la momentul la care s-a realizat plata facturii menționate prin cele 5 acte, nu era finalizată, lucru care nu s-a realizat până la data soluționării cauzei, în condițiile în care judecata a fost suspendată ca urmare a solicitării părților. În aceste condiții, chiar dacă s-ar accepta că plata era datorată, fiind rezultatul unei obligații asumate printr-un contract, nu se poate nega faptul că, la momentul la care inculpatul a luat hotărârea includerii facturii emise de societatea al cărei asociat era în procesul verbal de acceptare la plată înregistrat din 14 august 2012, plata respectivă nu avea caracterele necesare pentru a se constata exigibilitatea ei, aspect care excludea posibilitatea cuprinderii sale în cadrul arieratelor, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) pct. 41 din Legea nr. 273/2006 (plăți restante cu o vechime mai mare de 90 de zile, calculate de la data scadenței).

Ca atare, s-a apreciat de către instanța de control judiciar că, în mod corect, judecătorul fondului a reținut că semnarea acordurilor de compensare și înscrierea restului creanței, în vederea plății, în „Situația arieratelor înregistrate în contabilitate față de furnizori de bunuri, servicii și lucrări”, ce face parte componentă din referatul de aprobare a împrumutului, demonstrează, în mod indubitabil, intenția directă a inculpatului de a produce un folos material societății la care era unic acționar, acest folos constând în obținerea sumei de bani menționată în factura emisă anterior momentului la care aceasta a devenit certă, lichidă și exigibilă.

De asemenea, împrejurarea că, de la momentul începerii mandatului de primar al inculpatului și până la data la care s-a realizat ultima plată către SC B. SRL, au fost emise mai multe ordine de plată de către Primăria orașului Nehoiu nu a fost considerată de natură a conduce la concluzia dorită de către inculpat, acceptarea la plată a facturii emise de către societatea comercială realizându-se la scurt timp după momentul la care acuzatul a preluat mandatul, respectiv în cursul lunii august 2012, efectuarea plăților către această societate, indiferent de modalitatea aleasă, compensare ori virament, fiind ulterioară respectivului moment, iar ultima plată realizându-se abia la data menționată de inculpat, probabil din lipsa mijloacelor financiare.

În ceea ce privește susținerile apelantului referitoare la cea de-a doua faptă reținută în sarcina sa, potrivit cărora între acesta și numita D. nu a existat niciun raport de muncă, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 253

1

C. pen. (1969), Curtea a arătat că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nu se poate proceda la interpretarea restrictivă a normei penale, astfel cum a propus acuzatul, raportul de muncă la care face referire textul legal trebuind interpretat în sensul că existența acestuia reprezintă o stare de fapt, o situație în care o persoană prestează o muncă remunerată în favoarea unei alte persoane, fizice sau juridice. Sub acest aspect, s-a menționat că, în situația persoanei juridice, care, în esență, reprezintă o ficțiune a legii, pentru existența infracțiunii ce face obiectul prezentei cauze importante sunt persoanele fizice care reprezintă persoana juridică, întrucât, în cazul infracțiunii de conflict de interese, subiectul activ este unul special, care nu poate fi decât o persoană fizică. A interpreta altfel textul legal, în sensul propus de inculpat, ar însemna a restrânge până la desființare sfera de aplicare a acestuia, situațiile în care o persoană fizică are calitatea de angajator al altei persoane fizice fiind extrem de rare. Pe de altă parte, Curtea nu a reținut nici apărarea inculpatului referitoare la inexistența acestei infracțiuni de conflict de interese ca urmare a faptului că atribuirea lucrării s-a realizat către o societate comercială cu care nu a avut raporturi de muncă, în condițiile în care, în mod evident, atribuirea respectivei lucrări s-a realizat în favoarea firmei menționate în considerarea relațiilor de muncă avute cu persoana fizică D., reprezentantul societății.

Și motivul de apel referitor la greșita determinare a legii penale mai favorabile a fost apreciat ca neîntemeiat, instanța de control judiciar reținând că judecătorul fondului a stabilit, în mod just, ca lege penală mai favorabilă C. pen. anterior.

Curtea a constatat, de asemenea, că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 47/1992, în forma în vigoare la momentul soluționării cauzei în fond, nu exista pentru instanță obligația legală de a dispune suspendarea judecății și, ca atare, critica formulată sub acest aspect a fost considerată ca nefondată. Mai mult, s-a arătat că, deși în cursul judecării apelului, prin Decizia nr. 603/2015 a Curții Constituționale, a fost soluționată excepția invocată de inculpat în fața primei instanțe, aceasta nu are influență în prezenta cauză, în condițiile în care textul legal constatat ca fiind parțial neconstituțional nu reprezintă legea penală mai favorabilă. Mai mult, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate invocată în apel, Curtea Constituțională a respins-o.

Nici criticile vizând individualizarea sancțiunilor penale aplicate inculpatului pentru infracțiunile reținute în sarcina sa nu au fost primite, apreciindu-se că instanța de fond a dat dovadă de suficientă clemență atunci când a stabilit cuantumul pedepselor și modalitatea de executare. Sub acest aspect, s-a făcut trimitere la gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor pentru care inculpatul a fost condamnat, ale căror consecințe sunt de natură să afecteze comunitatea pe care acesta s-a angajat să o servească, precum la atitudinea adoptată după săvârșirea faptelor, care nu a fost una care să vădească înțelegerea consecințelor acțiunilor sale. Deopotrivă, s-a arătat că nu există elemente care să justifice adoptarea unor sancțiuni mai blânde, circumstanțele personale ale inculpatului nefiind suficiente în acest sens, iar, prin modalitatea de executare stabilită de prima instanță, se creează premisele atingerii scopului educativ preventiv al pedepsei, așa cum acesta era prevăzut în C. pen. anterior.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând, în drept, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Circumscris acestui caz de casare, recurentul a susținut, în esență, în motivare, că fapta ce i-a fost imputată și pentru care a fost condamnat de instanțele inferioare, constând în aceea că, în calitate de primar al Orașului Nehoiu, a atribuit contractul din 30 octombrie 2012, în valoare de 72.550,37 lei, SC C. SRL Nehoiu, reprezentată de D., nu este prevăzută de legea penală, neîntrunind elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, în condițiile în care între aceasta și inculpat nu au existat raporturi de muncă. În acest sens, s-a arătat că D. a fost angajata SC B. SRL, la care acuzatul era asociat, iar contractul încheiat cu Orașul Nehoiu, prin primar, a fost semnat de aceasta în calitate de reprezentant al societății SC C. SRL și nu în nume propriu. În plus, recurentul nu a fost niciodată angajat al SC C. SRL. În aceste condiții, raportat la cele reținute prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 a Curții Constituționale și având în vedere necesitatea existenței raportului de muncă în sensul dovedirii relației angajat-angajator, s-a considerat că fapta inculpatului de a semna un contract cu o societate comercială nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, s-a menționat că nici cea de-a doua faptă ce a format obiectul acuzației penale, constând în aceea că, în calitate de primar al orașului Nehoiu, a dispus plata contravalorii facturii fiscale din 13 octombrie 2009, emisă de SC B. SRL, nu este prevăzută de legea penală, față de împrejurarea că, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională, admițându-se excepția invocată, s-a statuat că expresia „raporturi comerciale” din cuprinsul art. 301 alin. (1) C. pen. este neconstituțională, iar instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că aceasta nu are aplicabilitate în cauză pe considerentul că legea penală mai favorabilă este vechea reglementare, care nu a fost declarată neconstituțională. Ca atare, s-a arătat de către recurent că raportul comercial în care s-a aflat, în calitate de primar al orașului Nehoiu, cu SC B. SRL, finalizat prin plata efectuată către această din urmă societate, precum și raportul comercial pe care, din postura de reprezentant al SC B. SRL, l-a derulat cu Primăria Nehoiu nu mai sunt prevăzute de legea penală, fiind dezincriminate prin decizia instanței de contencios constituțional anterior indicată.

Deopotrivă, s-a mai susținut că, față de dispozițiile Legii nr. 215/2001, în forma în vigoare la data comiterii pretinsei fapte (2012-2013), primarul nu putea delega alte atribuții în afara celor de ofițer de stare civilă și de autoritate tutelară, iar preluarea atribuțiilor de către viceprimar sau unul dintre consilieri era posibilă doar în caz de vacanță ori de suspendare a funcției, situație care nu se regăsește în speță, astfel că, la acel moment, nu exista posibilitatea legală ca plata contractului să fie dispusă de altă persoană. Mai mult, chiar și în situația delegării de atribuții, ar fi fost vorba tot de manifestarea de voință a celui ce deleagă competența, întrucât voința mandatarului este subsumată celei a mandantului. De altfel, îndeplinirea tuturor actelor și luarea deciziilor în legătură cu atribuirea contractului către SC B. SRL, precum și recepția lucrării s-au realizat anterior preluării de către inculpat a mandatului de primar.

Hotărârea a mai fost criticată și din perspectiva reținerii de către instanța de apel a faptului că plata era nedatorată, recurentul arătând că litigiul promovat de orașul Nehoiu nu a vizat valoarea lucrărilor efectuate de SC B. SRL, ci penalitățile de întârziere, iar, ulterior demarării acestui litigiu, lucrarea a fost recepționată, conform procesului verbal de recepție din 24 iunie 2012. În concluzie, s-a arătat că, prin exercitarea atribuțiilor de serviciu, inculpatul nu a urmărit să prejudicieze ori să pună în pericol relațiile sociale referitoare la serviciu, ci a evitat anumite pierderi pentru unitatea administrativ-teritorială (respectiv plata penalităților de întârziere).

Ca urmare

, s-a solicitat de către inculpat admiterea recursului în casație, casarea Deciziei penale nr. 554 din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și pronunțarea unei soluții de achitare pentru ambele infracțiuni de conflict de interese pentru care a fost trimis în judecată, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Totodată, în conformitate cu art. 441 C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, cu impunerea respectării unora dintre obligațiile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Prin încheierea din camera din consiliu pronunțată la data de 22 septembrie 2016 în Dosarul nr. x/277/2014, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de

inculpatul A. și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent, aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. x/1/2016. De asemenea, prin aceeași încheiere, în temeiul art. 441 C. proc. pen., a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii atacate formulată de inculpatul recurent.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație declarat de inculpatul A. ca fiind nefondat, având în vedere în aceste sens următoarele considerente:

Reglementând scopul

recursului în casație, art. 433 C. proc. pen. stabilește că, în această cale extraordinară de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție examinează, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dispoziție ce își găsește corespondent și în textul art. 447 C. proc. pen., care, instituind obligația instanței de a se pronunța asupra tuturor cazurilor de recurs invocate prin cerere de procuror sau de părți, prevede că verificările efectuate pe această cale trebuie să vizeze exclusiv legalitatea deciziilor criticate.

Așadar, în concepția legiuitorului, recursul în casație reprezintă o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Ca atare, orice chestiune de fapt analizată de instanțele de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu soluționarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și

elementele care au circumstanțiat activitatea imputată

astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Prin restrângerea sferei controlului judiciar exercitat în recursul în casație doar asupra unor chestiuni ce privesc aspecte de drept, s-a avut în vedere asigurarea unui echilibru între principiul legalității, pe de o parte, și respectarea autorității de lucru judecat, precum și a principiului securității raporturilor juridice, pe de altă parte, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără ca, în această cale extraordinară de atac, să poată fi invocate și, implicit, analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai acelea pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs reglementat de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării „dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și care vizează acele situații în care fie fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie instanța nu a observat incidența unor dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă privesc vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între acțiunea/inacțiunea imputată și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanțele de fond și/sau apel ori reconfigurarea elementelor reținute, prin hotărârea criticată, în circumstanțierea activității calificată ca infracțiune, finalitatea recursului nefiind aceea de a supune cauza penală unei noi judecăți, în vederea remedierii greșitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru o faptă ce nu se încadrează în tiparul normei de incriminare, fiind, însă, obligatoriu ca toate verificările realizate în calea extraordinară de atac să se raporteze exclusiv la situația factuală deja stabilită de judecătorii fondului, aceasta având un caracter definitiv.

Din această perspectivă, se constată că, prin sentința penală

nr. 24 din 23 ianuarie 2015 a Judecătoriei Pătârlagele, menținută prin Decizia nr. 554 din 28 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, recurentul inculpat A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., reținându-se în fapt, în esență, că, în calitate de primar al orașului Nehoiu, a dispus plata contravalorii facturii fiscale din 13 octombrie 2009 emisă de SC B. SRL, la care acesta era asociat unic și a îndeplinit și calitatea de administrator până în luna iunie 2012, prin semnarea a două acorduri încheiate cu respectiva societate pentru stingerea obligațiilor de plată la bugetul de stat (înregistrate la primărie din 04 septembrie 2012 și din 12 noiembrie 2012) și inițierea unui împrumut în vederea plății unor arierate, concomitent cu înscrierea în referatul de aprobare și în situația arieratelor anexată a sumei pretins datorată de Primăria Nehoiu firmei în discuție, decizie prin care a urmărit realizarea unui folos material societății la care era asociat unic (SC B. SRL).

Potrivit art. 253

1

alin. (1) C. pen. (1969), în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor ce au format obiectul acuzației penale, conflictul de interese reprezenta fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, aceste dispoziții fiind preluate, într-o formă aproape identică, și în noua reglementare, fără ca schimbările intervenite în modul de redactare a textului de incriminare (art. 301 alin. (1) C. pen.) să modifice în vreun fel conținutul constitutiv al infracțiunii. Astfel, ambele incriminări presupun, în esență, existența unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public, care îi influențează imparțialitatea în îndeplinirea atribuțiilor conferite de legi și regulamente, activitatea de serviciu a acestuia constând în îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii fiind lipsită de obiectivitate tocmai datorită acelui interes de natură materială care îl animă, aspect de natură să afecteze în sens negativ relațiile de serviciu.

Totodată, atât art. 253

1

C. pen. (1969), cât și art. 301 C. pen. instituie, ca element care întregește latura obiectivă a infracțiunii de conflict de interese condiția ca, prin actul îndeplinit sau decizia la care a participat funcționarul public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, să se fi realizat/obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru sine sau pentru una dintre celelalte persoane prohibite de lege, îndeplinirea acestei cerințe condiționând însăși consumarea infracțiunii, indiferent dacă avantajul material procurat beneficiarilor a fost sau nu dublat și de prejudicierea patrimoniului instituției în care își desfășoară activitatea făptuitorul.

În ceea ce privește categoriile de persoane care nu trebuie să obțină avantaje materiale în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale autorului, se constată că acestea sunt expres și limitativ reglementate în norma de incriminare, prin raportare la anumite tipuri de relații/raporturi în care se află/s-a aflat subiectul activ al infracțiunii cu beneficiarul folosului patrimonial, respectiv fie relații de rudenie sau afinitate, strict menționate în textul de lege, fie raporturi comerciale sau de muncă existente în ultimii 5 ani, fie alte relații prin prisma cărora făptuitorul a avut ori are un câștig de orice natură.

Fiind învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) C. pen., Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, a constatat că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul textului de lege menționat este neconstituțională întrucât contravine principiului legalității incriminării, prevăzut în art. 1 C. pen. și art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prevederilor art. 1 alin. (5) și art. 23 din Constituție, referitoare la calitatea legii și, respectiv, la libertatea individuală.

Așadar, hotărârea pronunțată de instanța de contencios constituțional produce efecte doar în privința uneia dintre modalitățile infracțiunii de conflict de interese, reglementată de art. 301 alin. (1) C. pen., și anume cea în care subiectul activ s-a aflat în raporturi comerciale cu beneficiarul folosului patrimonial, nefiind incidentă în cazul celorlalte variante prevăzute în norma de incriminare referitoare la fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.

În cauză, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, din situația de fapt reținută de instanța de fond și confirmată de Curtea de apel în legătură cu prima infracțiune de conflict de interese, reiese, în esență, că, în cursul anului 2008, între Primăria orașului Nehoiu și SC B. SRL, al cărei unic asociat și administrator era inculpatul A., a fost încheiat contractul având ca obiect efectuarea de lucrări de reparații la policlinica din localitate, în baza acestei convenții fiind emisă, ulterior, de către executant factura fiscală din 13 octombrie 2009.

După preluarea mandatului de primar al orașului Nehoiu, inculpatul, deși deținea, în continuare, calitatea de asociat unic al SC B. SRL (al cărei administrator fusese până în luna iunie 2012), a dispus plata contravalorii facturii fiscale emisă de această societate, prin semnarea Acordurilor de compensare din 04 septembrie 2012 și din 12 noiembrie 2012, încheiate cu SC B. SRL pentru stingerea obligațiilor de plată la bugetul de stat, și inițierea unui împrumut în vederea plății unor arierate, concomitent cu înscrierea în referatul de aprobare și în situația arieratelor anexată a sumei pretins datorată de Primăria Nehoiu firmei în discuție, decizie prin care s-a reținut că A. a urmărit realizarea unui folos material societății la care era asociat unic, constând în obținerea sumei de bani înscrisă în factura emisă, anterior momentului la care creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă.

Ca atare, având în vedere aspectele faptice și

elementele reținute în circumstanțierea activității infracționale imputată

recurentului A.,

astfel cum au fost stabilite în mod definitiv prin hotărârile pronunțate de instanța de fond și cea de apel, se observă că, în esență, acestea au conturat împrejurarea că între inculpat și

SC B. SRL, persoană juridică reținută ca beneficiar direct al folosului material procurat prin acțiunile comise de acuzat, nu au existat raporturi comerciale de genul celor vizate de conținutul infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

C. pen. (1969) sau art. 301 alin. (1) C. pen., în condițiile în care inculpatul a fost, atât la data încheierii contractului de lucrări, cât și pe parcursul derulării acestuia, acționarul unic al societății, calitate pe care și-a menținut-o și după ce a devenit primar al orașului Nehoiu, când a dispus plata contravalorii facturii fiscale din 13 octombrie 2009, neavând relevanță sub aspectul calificării faptei ca infracțiune natura relațiilor stabilite între SC B. SRL și Primăria Nehoiu, așa cum s-a susținut de către recurent.

În acest sens, este de menționat, așa cum s-a arătat anterior, că, pentru încadrarea faptei funcționarului public într-o anumită modalitate/variantă a infracțiunii de conflict de interese, este necesar ca, prin actul îndeplinit sau decizia la care a participat acesta, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, să se fi realizat/obținut, direct sau indirect, un avantaj patrimonial pentru sine sau pentru una dintre celelalte persoane prevăzute expres în norma de incriminare, prin raportare la anumite tipuri de relații în care acestea, ca beneficiare ale folosului material, se află/s-au aflat cu subiectul activ al infracțiunii, indiferent de natura raporturilor statornicite între persoanele favorizate prin acțiunea făptuitorului și autoritatea, instituția publică sau o altă persoană juridică publică în cadrul căreia acesta își desfășoară activitatea.

Pe de altă parte, raportându-se la situația de fapt reținută de cele două instanțe și care nu mai poate fi modificată în calea de atac a recursului în casație, Înalta Curte constată că, prin semnarea celor două Acorduri de compensare încheiate cu SC B. SRL pentru stingerea obligațiilor de plată la bugetul de stat și inițierea împrumutului în vederea plății unor arierate, concomitent cu înscrierea în referatul de aprobare și în situația anexată a sumei pretins datorată respectivei firme de Primăria Nehoiu, inculpatul A. a îndeplinit acte și a participat la luarea unei decizii prin care s-a realizat, în mod indirect, un folos material chiar pentru acesta, în calitate de asociat unic al SC B. SRL, societate beneficiară a plății efectuată de instituția publică.

Ca atare, având în vedere împrejurările faptice stabilite de judecătorie și confirmate de Curtea de apel, instanța supremă constată că, în mod corect, s-a apreciat că sunt întrunite, din punct de vedere al laturii obiective, elementele de tipicitate ale infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

alin. (1) C. pen. (1969), și s-a dispus o soluție de condamnare a inculpatului A. pentru săvârșirea acesteia, aspectele invocate de recurent din perspectiva efectelor Deciziei nr. 603 din 6 octombrie 2015 a Curții Constituționale neputând fi reținute pentru motivele arătate în dezvoltările anterioare.

Cu privire la criticile recurentului referitoare la imposibilitatea delegării atribuțiilor specifice funcției de primar și la reținerea eronată de către instanța de apel a faptului că plata era nedatorată, în realitate, prin acțiunile sale, încercând să evite producerea unor pierderi în patrimoniul unității administrativ-teritoriale (respectiv plata penalităților) și nicidecum cauzarea unui prejudiciu, Înalta Curte constată că acestea nu se subsumează motivului de casare invocat și nici vreunui alt caz de recurs din cele prevăzute în mod expres și limitativ de art.

438 alin. (1)

C. proc. pen., ci, în concret, tind la reanalizarea materialului probator administrat în cauză și, implicit, la modificarea situației de fapt stabilită de instanțele inferioare.

Or, așa cum s-a arătat,

potrivit art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație, instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, textul de lege excluzând total din sfera de cenzură a Înaltei Curți împrejurările factuale reținute, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului. Ca atare, prin prisma

cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte

nu poate proceda

la reinterpretarea mijloacelor de probă, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de conflict de interese imputată, așa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparținând exclusiv instanței de fond și, respectiv, celei de apel.

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel.

Pe cale de consecință, și sub acest aspect, criticile formulate de recurentul A. sunt neîntemeiate.

Analizând, în continuare, susținerile acestuia, Înalta Curte constată că,

prin sentința penală

nr. 24 din 23 ianuarie 2015 a Judecătoriei Pătârlagele, menținută prin Decizia nr. 554 din 28 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, inculpatul A. a mai fost condamnat și la pedeapsa de 2 ani și 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., constând, în esență, în aceea că, în calitate de primar al orașului N