ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 903/2017

Decizia nr. 903/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 14145 din 15 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâții Secretariatul General al Guvernului (S.G.G.) și Departamentul pentru Strategii Guvernamentale (D.S.G.).

De asemenea, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Secretariatul General al Guvernului în contradictoriu cu chemații în garanție B., C. și D.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

La data de 6 martie 1995 Banca Română de Comerț Exterior a încheiat cu Secretariatul General al Guvernului un contract de sponsorizare. Potrivit art. 2 din contract, obiectul contractului îl constituia acordarea de către sponsor a unui sprijin constând în mijloacele financiare care să servească la executarea contractului încheiat la data de 6 martie 1995 între beneficiarul sponsorizării și societatea comercială E.

Potrivit art. 4 din contract Banca s-a obligat să constituie într-un cont bancar distinct, deschis la una din unitățile Băncii Române de Comerț Exterior proviziunea constând în suma de 3.529.740 dolari SUA.

Prin actul adițional la contractul de sponsorizare din 6 martie 1995 s-a prevăzut ca sponsorul să se oblige să constituie într-un cont bancar distinct, deschis la una din unitățile Băncii Române de Comerț Exterior proviziunea, constând în suma de 5.796.980 dolari SUA. Potrivit art. 6 din actul adițional, din proviziunea constituită în baza art. 4 și art. 5, sponsorul va plăti, în baza dispozițiilor emise prin acceptarea unor bilete la ordin de către beneficiarul sponsorizării, firmei franceze E. sumele de bani cuvenite în temeiul contractului.

La data de 11 februarie 1998 Banca Română de Comerț Exterior a chemat în judecată pe Secretariatul General al Guvernului, solicitând constatarea nulității absolute a contractului de sponsorizare din 8 martie 1995 și repunerea părților în situația anterioară. Acțiunea a făcut obiectul dosarului nr. x/1998 al Tribunalului București.

Pe parcursul judecații, A. SA a dobândit legitimare procesuală activă în urma finalizării procesului de restructurare a Băncii Române de Comerț Exterior și fuziunea prin absorbție a acestei bănci cu A. SA. Astfel, A. în calitate de societate absorbantă a înțeles să achieseze la cererea formulată de F. SA. Pe parcursul procesului reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere având ca obiect repunerea în situația anterioară.

Prin decizia comercială nr. 584 din 8 noiembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006 al Curții de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a contractului de sponsorizare din 8 martie 1995 și a actului adițional din 7 noiembrie 1996.

Prin decizia nr. 1636 din 27 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/3/2006 a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Secretariatul General al Guvernului împotriva deciziei civile nr. 584 din 8 noiembrie 2007.

Tribunalul a reținut că în temeiul contractului din 6 martie 1995 încheiat între Departamentul de Informații al Guvernului României și E. s-a convenit că plata se va face prin acceptarea de către Departamentul de Informații al Guvernului a patru trate, după cum urmează: prima trată în valoare de 1.524.600 dolari SUA, a doua trata în valoare de 999.900 dolari SUA a treia trata în valoare de 647.460 dolari SUA și a patra în suma de 352.440 dolari SUA.

În cuprinsul procesului-verbal din data de 4 decembrie 1997 încheiat de BNR cu ocazia controlului efectuat la F. SA s-a menționat că ultimele 3 trate în valoare de 1.999.800 dolari SUA nu au mai fost prezentate la plata la scadență. În cuprinsul aceluiași proces-verbal s-a menționat că SC F. SA nu a deschis un cont bancar distinct în care să fie evidențiată proviziunea pentru derularea operațiunii care face obiectul contractului de sponsorizare, încălcând prevederile art. 4 din contractul de sponsorizare.

Prin actul adițional din 7 noiembrie 1996 la contractul din 6 martie 1995 a fost modificată valoarea contractului la suma de 5.797.740 dolari SUA prin acceptarea emiterii a 5 trate. Astfel a fost emisă o trată în valoare de 1.524.600 dolari SUA ce nu a fost depusă la dosar, o trată în valoare de 2.268.000 dolari SUA emisă la 13 martie 2006 și trei trate cu valori individuale de 999,900 dolari SUA, 647.460 dolari SUA și respectiv 357.780 dolari SUA, toate emise la data de 25 ianuarie 1996.

Trata sau cambia este un ordin scris, necondiționat, dat de trăgător trasului, de a plăti la vedere sau la un anumit termen de la vedere o sumă de bani unei terțe persoane, la ordinul acesteia sau la purtător.

Reclamanta nu a depus la dosar nici o dovada că cele 5 cambii au fost introduse la plată de către beneficiar și că a fost efectuată plata de către bancă în cuantumul solicitat. Faptul că reclamanta și-a înscris în contabilitate unele plăți, fără a respecta normele contabile, așa cum s-a reținut în procesul-verbal încheiat la data de 4 decembrie 1997, nu face dovada efectuării plății efective, în lipsa unor documente justificative.

Deși în cuprinsul adresei din 8 ianuarie 1998 aflată la vol. II, SC F. SA menționa că a efectuat doar plata sumei de 1.524.600 dolari SUA în temeiul primei trate emise, însă a avut un prejudiciu real de 5.796.980 dolari SUA, în procesul-verbal din data de 4 decembrie 1997 întocmit de BNR cu ocazia controlului efectuat la SC F. SA s-a menționat că trata în valoare de 1.524.600 dolari SUA nu a fost înregistrată în contabilitate, Serviciul Avalizări din cadrul Direcției Operațiuni Titluri de Plată și Titluri de Credit nu a avut cunoștință de operațiunea de sponsorizare de la data remiterii spre încasare a tratei respective.

În răspunsul la întrebarea nr. 11 din interogatoriu pârâtul Secretariatul General al Guvernului a arătat că sumele pretinse de către reclamantă nu au fost plătite S.G.G., nefiind în evidențele financiar contabile ale acestei instituții.

Pentru a putea solicita repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de sponsorizare prin obligarea pârâților la restituirea sumei de 5.797.740 dolari SUA reclamanta trebuia să facă dovada că a achitat suma pretinsă.

Potrivit art. 1169 C. civ. cel care face o propunere înaintea instanței trebuie să o dovedească.

Față de considerentele expuse, Tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada introducerii la plată de către beneficiar a celor 5 trate și a virării sumei de 5.797.740 dolari SUA în contul beneficiarului, conform contractului de sponsorizare încheiat.

În plus, Tribunalul a reținut și că după promovarea de către SC F. a acțiunii în anularea contractului de sponsorizare au fost adoptate o serie de acte normative prin care a fost reglementată inițial restructurarea financiară a F. în vederea privatizării iar, ulterior, fuziunea prin absorbție a acestei bănci cu A. SA. Astfel au fost adoptate O.U.G. nr. 44/1998, nr. 89/1999, nr. 67/1998, nr. 115/1999 și nr. 38/1999 care au vizat inițial restructurarea financiară și reducerea pierderilor F. SA. Ulterior au fost adoptate O.G. nr. 39/1999, O.U.G. nr. 126/1999, O.G. nr. 61/2000, O.U.G. nr. 12/2000, O.U.G. nr. 100/2000, O.U.G. nr. 134/2000, O.U.G. nr. 147/2000 și O.U.G. nr. 44/1998. În temeiul acestor acte normative Statul Român, prin Agenția de Valorificare a Activelor Bancare și Ministerul Finanțelor Publice au preluat activele neperformante, fiind acordate în contrapartida titluri de stat. Astfel s-a urmărit ca patrimoniul net negativ să fie acoperit integral cu titluri de stat în lei sau valută, astfel încât situația financiară a A. SA să nu fie afectată.

În expunerea de motive ce a însoțit emiterea actelor normative menționate s-a statuat că „activele de natura sumelor de recuperat, în lei sau valută în echivalent dolari SUA evidențiate în conturile „Debitori” și „Valori de recuperat” (de exemplu avans pentru sponsorizarea Secretariatului General al Guvernului în vederea editării unui album cu imagini din România) (...) se predau la Agenția de Valorificare a Activelor Bancare în condițiile prevăzute la art. 3, 8 și 12 din O.U.G. nr. 51/1998. Pentru toate categoriile de active ce urmează a fi preluate în proprietatea statului, cu excepția celor care se preiau de Fondul Proprietății de Stat, A. va primi titluri de stat în lei sau valută, după caz, emise în condițiile art. 22 din O.U.G. nr. 39/1999”.

În temeiul actelor normative menționate, la data de 8 martie 2000 a fost încheiat contractul de cesiune de creanță prin care A. a cesionat creanța în valoare nominală de 105.837.743.700 ROL care corespundea evidențelor sale contabile. În schimb A. SA a primit titluri de stat.

Ca urmare, independent de împrejurarea dacă reclamanta și-a îndeplinit sau nu obligațiile ce decurgeau din contractul de sponsorizare, respectiv dacă a achitat efectiv și integral sumele menționate în contract, reclamanta a primit titluri de stat pentru acoperirea sumelor pe care le avea de recuperat, astfel cum erau înscrise în propria contabilitate, inclusiv pentru suma ce a făcut obiectul sponsorizării către S.G.G. și care era înscrisă în contabilitate. Titlurile de stat reprezintă obligațiuni care atestă datoria publică și reprezintă împrumuturi ale statului în moneda națională ori în valuta, pe termen scurt, mediu și lung. Prin răscumpărarea titlurilor de stat a fost acoperit pasivul din contabilitatea F. SA, iar din expunerea de motive menționată rezultă că au fost avute în vedere și sumele acordate cu titlu de sponsorizare către S.G.G.

Față de considerentele expuse a respins ca neîntemeiată cererea de repunere a părților în situația anterioară încheierii contractului de sponsorizare.

Ca urmare a respingerii cererii principale, în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ., a respins și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Secretariatul General al Guvernului, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta A. SA, înregistrat la data de 28 decembrie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Totodată, la data de 25 martie 2013, intimatul-pârât

Secretariatul General al Guvernului

a formulat apel provocat împotriva chemaților în garanție B., C. și D.

Prin decizia civilă nr. 1132 din 27 iunie 2016, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 14145 din 15 octombrie 2012, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

A obligat pârâtul

Secretariatul General al Guvernului

către reclamantă la plata sumei de 5.796.980 dolari SUA, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății.

A respins cererea de chemare în garanție, formulată de pârâtul

Secretariatul General al Guvernului

în contradictoriu cu B., C. și D., ca neîntemeiată.

A respins, ca nefondat, apelul provocat formulat de pârâtul

Secretariatul General al Guvernului

în contradictoriu cu intimații chemați în garanție susarătați.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că printr-o hotărâre judecătorească anterioară (sentința nr. 1104 din 26 ianuarie 2007 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1636 din 27 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) s-a constatat nulitatea absolută a contractului de sponsorizare din 8 martie 1995, modificat prin actul adițional din 7 noiembrie 1996. Așa fiind, reclamanta este îndreptățită să solicite repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea prestațiilor efectuate în baza actului juridic anulat.

A mai reținut instanța de apel că, în executarea contractului de sponsorizare, astfel cum a fost modificat prin act adițional, au fost emise de către firma franceză de editare E., în calitate de trăgător, un număr de 5 (cinci) trate, acceptate de S.G.G., în calitate de tras și avalizate de F. (avalist).

După analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei (conținutul cambiilor depuse în copie la dosar, corespondență comercială, balanțe analitice, note contabile, procese verbale întocmite de organe de control etc.), precum și a rapoartelor de expertiză contabilă, instanța de apel a concluzionat că, prin operațiunea de scontare prin gir de către GSE către G., trăgătorul a încasat banii de la giratarul G., înainte de scadența cambiilor. Ulterior, la scadență, F. a plătit fiecare din cele 5 cambii către G., beneficiarul final al plăților.

În ce privește mecanismul de plăți internaționale, a reținut că F. a efectuat plățile din contul său deschis la banca sa corespondentă din New York, adică H., de aici sumele de bani fiind transferate în conturile G. deschise la I. și J. Astfel, la datele de 2 ianuarie 1996 și 7 mai 1998, a fost debitat contul nostro al F. cu suma de 1.524.600 dolari SUA (realizându-se plata primei cambii), și, respectiv, cu suma de 4.273.807,68 dolari SUA, plată care acoperă sumele înscrise în celelalte patru trate.

În fine, instanța de apel a relevat faptul că, în urma fuziunii prin absorbție a F. de către A. SA, prin bilanțul de fuziune suma de 5.797.740 dolari SUA a fost preluată în contabilitatea băncii absorbante (reclamanta din prezenta cauză). Deși, inițial, această sumă a fost preluată la datoria publică internă, prin emiterea unor titluri de stat, conform anexei 2 la O.G. nr. 61/2000, ulterior, prin O.U.G. nr. 100/2009, datoria publică internă a fost diminuată cu această sumă, sumă ce a fost reînregistrată în contabilitatea A. SA, potrivit extrasului de cont din 6 martie 2000. Așa fiind, deși prin contractul de cesiune din 8 martie 2000, reclamanta a cesionat către A.V.A.B. creanța în sumă de 5.797.740 dolari SUA, apreciază instanța de apel că, urmare anulării titlurilor de stat aferente sumei susarătate, acest contract nu mai poate să producă efecte juridice, astfel că reclamanta este, în continuare, titularul creanței ce face obiectul cauzei de față.

A reținut, totodată, că excepțiile reiterate de intimata pârâtă prin întâmpinare (inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, în raport de temeiul de drept invocat, art. 404 și urm. C. proc. civ. și în referire la neparcurgerea procedurii prealabile, prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. și prescripția dreptului material la acțiune) nu pot fi analizate. Astfel, instanța de fond a respins aceste excepții prin încheierea din 5 noiembrie 2010, iar pârâta nu a înțeles să formuleze apel, astfel că dezlegările date prin acea încheiere au intrat în puterea lucrului judecat.

Instanța de apel a înlăturat apărările Secretariatului General al Guvernului, potrivit cărora restituirea sumei solicitate nu se poate realiza pe calea aleasă de reclamantă, întrucât titlurile cambiale au o existență independentă, autonomă față de raportul juridic inițial și nu au fost desființate (anulate) pe cale judecătorească. A reținut că mecanismul cambial a fost conceput de părți ca un mecanism de executare a contractului de sponsorizare, iar obiectul cererii de chemare în judecată constă în repunerea părților în situația anterioară ca efect al anulării contractului de sponsorizare. A relevat că, chiar și în situația în care contractul de sponsorizare a fost desființat retroactiv, obligația de plată a avalistului rămâne valabilă în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 58/1934. A reținut inexistența culpei F. în neparcurgerea procedurii de protest de neacceptare a cambiei cu motivarea că tratele au fost emise și avalizate fără protest. Totodată, a constatat că, dat fiind caracterul autonom al obligațiilor asumate prin trate, era exclusă posibilitatea avalistului de a nu efectua plata la scadența titlurilor de credit.

În ce privește apelul provocat, formulat de pârâtul

Secretariatul General al Guvernului

în contradictoriu cu chemații în garanție, a reținut că este nefondat, pentru cele se vor arăta, în rezumat, în continuare:

Deși cererea de chemare în garanție a fost întemeiată pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 58/1934, pârâta nu a administrat probe din care să rezulte lipsa calității chemaților în garanție de reprezentanți ai Secretariatului General al Guvernului sau depășirea mandatului încredințat acestora. Totodată, deși pârâtei i s-a solicitat să precizeze natura răspunderii chemaților în garanție, nu a adus clarificările cerute de instanța de fond.

A constatat că Secretariatul General al Guvernului nu poate valorifica drepturile cambiale, nefiind posesorul titlurilor de credit. Totodată, a relevat faptul că, prin rezoluția de scoatere de sub urmărire penală din 7 decembrie 2000, pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/P/2000, s-a reținut că plata sumelor a fost ordonată de Departamentul Informațiilor Publice, în timp ce chemații în garanție C. și B. au avut calitatea de reprezentanți ai Secretariatului General al Guvernului.

Prin decizia civilă nr. 1769 din 31 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis cererea de completare dispozitiv, formulată de apelanta-reclamantă A. SA.

S-a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 1132 din 27 iunie 2016, în sensul că a fost obligat pârâtul

Secretariatul General al Guvernului

la plata către reclamantă a sumei de 250.545 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă compusă din 172.977,02 RON, taxă judiciară de timbru achitată în primă instanță, 87.428 RON, taxă judiciară de timbru achitată în apel, 5.000 RON, onorariu expert și 14.860 RON, supliment onorariu expert (ambele onorarii achitate în faza procesuală a apelului).

Pentru a pronunța această decizie, instanța de prim control judiciar a reținut că, în încheierea de dezbateri de la termenul din 30 mai 2016 s-a consemnat că reprezentantul convențional al apelantei a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, iar instanța a omis a se pronunța asupra acestui capăt de cerere accesoriu. Ca atare, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 281

2

C. proc. civ. din 1865 pentru a se cere completarea hotărârii.

A constatat, de asemenea, că intimata pârâtă este parte căzută în pretenții, în sensul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., astfel că datorează cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă (taxă judiciară de timbru și onorariu expert).

Împotriva deciziei nr. 1132 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel București, în termen legal au declarat recurs atât pârâtul Secretariatul General al Guvernului, cât și chematul în garanție B., recursuri înregistrate la data de 13 ianuarie 2017, sub nr. 49907/3/2009 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Totodată, pârâtul Secretariatul General al Guvernului a declarat recurs și împotriva deciziei nr. 1769 din 31 octombrie 2016 a Curții de Apel București.

Pârâtul

Secretariatul General al Guvernului

a criticat decizia nr. 1132 din 27 iunie 2016 sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susținut, sub un prim aspect, că recurentei i-a fost comunicată doar decizia pronunțată în apel, fără a-i fi comunicate și încheierile de amânare a pronunțării, în care au fost consemnate dezbaterile asupra fondului.

Or, încheierile susarătate fac parte integrantă din hotărârea recurată, iar prin necomunicarea încheierii de ședință din 30 mai 2016 i-au fost vătămate drepturile și interesele procesuale, neputând cunoaște integral motivele hotărârii în vederea declanșării controlului judiciar. A mai relevat recurentul că, potrivit dispozițiilor art. 260 C. proc. civ., lipsa încheierii de ședință prin care se amână pronunțarea hotărârii atrage nulitatea hotărârii, întrucât o atare lipsă împiedică exercitarea controlului judiciar, de natură să aducă părților vătămări ce nu pot fi înlăturate altfel.

Recurentul a subsumat aceluiași motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., refuzul instanței de apel de a soluționa excepțiile de ordine publică pe care le-a invocat în condițiile art. 293 și art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Astfel, instanța de prim control judiciar s-a limitat la a statua că excepțiile au fost respinse prin încheierea pronunțată de judecătorul fondului la 5 noiembrie 2010, fără a observa însă că doar dispozitivul sentinței dobândește putere de lucru judecat, că încheierea premergătoare din 5 noiembrie 2010 nu cuprinde mențiunea referitoare la calea de atac și nici nu a fost comunicată pârâtei.

Pârâtul nu avea, inițial, interesul să atace hotărârea din perspectiva soluțiilor date asupra excepțiilor, întrucât soluția pronunțată pe fond îi era favorabilă, însă putea invoca, la rândul său, greșita soluționare a unor excepții de către judecătorul fondului. Astfel, din coroborarea prevederilor art. 292, art. 294 alin. (1) teza finală și art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., rezultă că în apel puteau fi invocate excepții de procedură și alte asemenea mijloace de apărare.

Cât privește forma în care trebuia redactată cererea de aderare la apel a pârâtului-recurentul, a susținut că nimic nu împiedică partea să formuleze o atare cerere prin același înscris intitulat întâmpinare, citând jurisprudența apreciată relevantă în acest sens.

Tot în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a relevat că, deși la termenul din 28 martie 2016, instanța de apel a pus în vedere reclamantei apelante să depună la dosar originalele celor 5 trate, măsura dispusă fiind justificată în raport cu dispozițiile art. 295 coroborat cu art. 129 alin. (5) și art. 139 C. proc. civ., totuși în mod nemotivat și nejustificat, la termenul ulterior, și-a retractat propria hotărâre.

Refuzul apelantei de a prezenta înscrisurile originale, indispensabile stabilirii corecte a tuturor împrejurărilor cauzei, ar fi trebuit sancționată, în opinia recurentului, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 108

3

, art. 155 alin. (2) și art. 155

1

C. proc. civ.

Recurentul a mai susținut că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ce privește prima teză a acestui motiv de casare, a susținut că, contrar prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia pronunțată în apel este fundamentată exclusiv pe susținerile apelantei reclamante și ale chemaților în garanție, fără a fi consemnate argumentele pârâtului-intimat și nici motivele pentru care au fost ele înlăturate.

Exigența motivării este de natură a asigura dreptul la un proces echitabil, așa cum rezultă atât din jurisprudența națională, cât și din jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Faptul că instanța de apel nici nu a consemnat apărările formulate de pârât rezultă din împrejurarea că s-a limitat la a arăta că sunt comune cu cele ale chemaților în garanție. Or atâta vreme cât pârâtul a formulat un apel provocat împotriva chemaților în garanție, este evident că apărările acestor părți nu puteau fi similare, având interese și poziții procesuale contradictorii.

Instanța de apel a reținut, de asemenea, inexact și incomplet că cererile de chemare în garanție ar fi fost întemeiate exclusiv pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 58/1934.

Or, instanța de apel a omis a observa că cererile au fost întemeiate și pe dispozițiile art. 34 și art. 35 din Decretul nr. 31/1954. Mai mult, a ignorat probele depuse la fond și în apel cu privire la atribuțiile și competențele corespunzătoare funcțiilor ocupate de chemații în garanție (deciziile Primului ministru de numire în funcție, copiile carnetelor de muncă ale acestor persoane).

În fine, tot în ceea ce privește aspectul nemotivării, recurentul a învederat că instanța de apel nu a prezentat concluziile rapoartelor de expertiză contabilă și nu a înlăturat aceste concluzii, din care rezultă, fără echivoc, că reclamanta nu a prezentat înscrisuri contabile din care să rezulte, pe de o parte, preluarea creanței de la F., iar, pe de altă parte, efectuarea, în realitate, a plăților.

Distinct de aceste critici, recurentul a arătat că, deși reclamanta a solicitat obligarea acesteia, în solidar cu Departamentul pentru Strategii Guvernamentale la plata sumei de 5.796.980 dolari SUA, instanța de apel nu a motivat considerentele ce au condus la stabilirea obligației de restituire exclusiv în sarcina Secretariatului General al Guvernului.

Recurentul a mai relevat că argumentele instanței de apel sunt contradictorii, întrucât reține, pe de o parte, pe baza raportului de expertiză contabilă, că F. nu a plătit vreo sumă Secretariatului General al Guvernului, iar, pe de altă parte, că acest pârât poate fi obligat la restituirea sumei.

Un ultim motiv de recurs vizează încălcarea, de către instanța de apel, a normelor de drept material incidente (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv de casare, a relevat că instanța de prim control judiciar, admițând apelul lui A. și dispunând repunerea părților în situația anterioară constatării nulității contractului de sponsorizare, a încălcat principiul restitutio in integrum și dispozițiile Legii nr. 58/1934, modificată prin Legea nr. 83/1994.

Sub un prim aspect, a arătat că nu se putea dispune restituirea de către Secretariatul General al Guvernului a unor sume ce nu au fost încasate vreodată de către acesta și, mai mult, că și F. a beneficiat de prestații în baza acestui contract sinalagmatic (promovarea imaginii, în scop publicitar). Totodată, la data constatării nulității contractului de sponsorizare, obligațiile interdependente ale părților fuseseră deja integral executate.

Separat de aceasta, a relevat că apelanta-reclamantă nu a reușit să dovedească încasarea sumelor de bani nici măcar de către E., prin scontarea tratelor, raționamentul instanței de apel bazându-se, sub acest aspect, pe simple supoziții, după cum nu s-a probat nici operațiunea distinctă de încasare a sumelor de către G.de la avalistul F.

Distinct de aceste argumente, recurentul a susținut că reclamanta nu putea să solicite repunerea părților în situația anterioară ca urmare a constatării nulității contractului de sponsorizare, întrucât executarea s-a efectuat în baza unor cambii. Or, acestea sunt titluri abstracte, drepturile și obligațiile decurgând din ele existând în mod valabil, independent de cauza juridică care le-a generat (raporturile fundamentale). În aceste condiții, soarta contractului de sponsorizare este irelevantă și obligația de plată născută din emiterea valabilă a cambiilor subzistă independent de anularea acestui contract.

A mai relevat recurentul că avalul dă naștere unei obligații personale, cu caracter literal, abstract și autonom, astfel că instanța de apel, dispunând întoarcerea executării prestate în baza cambiei, câtă vreme valabilitatea acestui titlu nu a fost contestată, a încălcat prevederile art. 33 - 35 din Legea nr. 58/1934 și dispozițiile art. 207 din Normele-cadru ale BNR nr. 6/1994.

Mai mult, F. a fost în culpă evidentă, câtă vreme nu numai că nu a recurs la protestul de neacceptare, ci, dimpotrivă, după promovarea acțiunii în anulare a contractului de sponsorizare și formularea de plângeri penale, a solicitat revocarea măsurilor asigurătorii dispuse prin Ordonanța din 18 februarie 1998 și a efectuat plata sumei de 4.273.140 dolari SUA din totalul de 5.796.980 dolari SUA.

În ce privește soluția dată apelului provocat și cererii de chemare în garanție, recurentul a susținut că au fost încălcate prevederile art. 34-35 din Decretul nr. 31/1954. Astfel, atâta vreme cât, prin considerentele deciziei nr. 584 din 8 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, s-a reținut încălcarea art. 34 din Decretul nr. 31/1954 la încheierea contractului de sponsorizare, este evident că persoanele fizice care au semnat contractul erau obligate să despăgubească pârâtul cu suma cerută de reclamantă, plus cheltuielile de judecată efectuate.

A relevat, totodată, că instanța de apel a motivat în mod eronat, că C. și B. au fost scoși de sub urmărire penală, întrucât plata sumelor a fost ordonată de Departamentul Informațiilor Publice, iar nu de către Secretariatul General, ai căror reprezentanți erau cei doi chemați în garanție. Or, acțiunea de față a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, fiind irelevantă existența sau nu a răspunderii penale.

În drept, a invocat dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ.

Pârâtul Secretariatul General al Guvernului a criticat decizia nr. 1769 din 31 octombrie 2016 a Curții de Apel București, prin care s-a admis cererea de completare dispozitiv formulată de partea adversă, pentru următoarele motive:

În mod nelegal au fost acordate reclamantei și cheltuielile de judecată efectuate la instanța de fond, întrucât reclamanta nu a cerut obligarea sa la plata unor atare cheltuieli nici prin cererea introductivă de instanță și nici prin concluziile formulate și consemnate în încheierea de dezbateri din 8 octombrie 2012. Ca atare, reclamanta a renunțat expres la aceste cheltuieli, neputând fi cerute pentru prima dată în etapa apelului, întrucât o atare cerere contravenea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ.

Decizia a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 277 C. proc. civ., întrucât, deși au fost mai mulți pârâți intimați, doar Secretariatul General al Guvernului a fost obligat la plata întregii sume.

În fine, recurentul a susținut că greșita soluționare a cererilor de chemare în garanție se reflectă negativ și în soluția dată cererilor accesorii, de plată a cheltuielilor de judecată.

Criticile formulate au fost încadrate de pârâtul-recurent în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În termen legal a declarat recurs și chematul în garanție B., solicitând modificarea în parte a deciziei pronunțate în apel, în sensul respingerii căii de atac formulate de reclamanta A., cu menținerea soluției date în ce privește apelul provocat formulat de Secretariatul General al Guvernului.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Deși legal citat, cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 116.256 RON, recurentul B. nu s-a conformat dispoziției instanței.

Prin întâmpinare, A. SA a solicitat respingerea recursurilor formulate atât împotriva deciziei nr. 1132/2016, cât și împotriva deciziei nr. 1769/2016, întrucât hotărârile atacate sunt legale, arătând, în esență, următoarele:

Mențiunile prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 2, 3 și 4 C. proc. civ. se consemnează în încheierea de dezbateri, iar nu în încheierile de amânare a pronunțării. Contrar celor susținute de recurent, nu necomunicarea către părți a încheierii de dezbateri se sancționează cu nulitatea hotărârii, ci neîntocmirea acesteia. Or, această încheiere a fost redactată, iar eventuala ei necomunicare nu este de natură să producă părții vreo vătămare, întrucât nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, ci doar susținerile orale ale părților. Mai mult, eventuala vătămare cauzată părții ar putea fi înlăturată și altfel decât prin anularea deciziei, respectiv prin obținerea acesteia de către parte, de la dosarul cauzei.

Cât privește critica referitoare la nesoluționarea excepțiilor, intimata reclamantă a solicitat înlăturarea acesteia, arătând că Secretariatul General al Guvernului nu a formulat apel incident, ci doar întâmpinare, prin care a reiterat, pe cale de apărare, excepțiile respinse de judecătorul fondului.

Referitor la pretinsa neîndeplinire a obligației de a depune cele 5 trate în original, recurenta a solicitat să se constate că înscrisurile originale au fost prezentate la termenul de judecată din 30 mai 2016, semnate spre neschimbare, comparate cu copiile și, ulterior, restituite părții.

Recurenta a solicitat să se constate că instanța de apel a motivat soluția dată, luând în examinare toate apărările formulate de părți, inclusiv de Secretariatul General al Guvernului, în ce privește apelul principal, iar în ce privește apelul provocat, soluția de respingere s-a întemeiat pe lipsa dovezilor necesare. Sub acest ultim aspect, a arătat că, practic, se solicită reaprecierea probatoriului, ceea ce reprezintă un aspect de netemeinicie, nu de nelegalitate.

Cât privește critica referitoare la neînlăturarea concluziilor raportului de expertiză contabilă, a susținut că instanța nu este ținută de concluziile acestuia, că experții contabili au evitat să răspundă obiecțiunilor A. SA, concluziile lor fiind, prin urmare, nerelevante în cauză. Pe de altă parte, a arătat că instanța de apel a dat eficiență concluziilor raportului, care învederau necesitatea depunerii documentelor originale, câtă vreme a pus în vedere A. să depună cele 5 trate în original, iar aceasta s-a conformat.

Referitor la critica de nemotivare sub aspectul obligării doar a Secretariatului General al Guvernului la plata întregii sume, în condițiile în care s-a solicitat obligarea, în solidar, a celor doi pârâți, a arătat că este inadmisibilă în recurs, în raport cu prevederile art. 281

1

și art. 281

2

C. proc. civ.

În fine, cât privește pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor, intimata-reclamantă a solicitat să se constate că decizia pronunțată în apel este consecventă în descrierea specificului mecanismului cambial de efectuare a plăților. Astfel, este irelevant că sumele nu au tranzitat contul Secretariatului General al Guvernului sau că beneficiarul final al plăților nu a fost Secretariatul General al Guvernului, ceea ce are importanță fiind executarea contractului de sponsorizare de către F. și dovedirea dreptului reclamantei de a recupera sumele plătite fără temei legal, în baza contractului constatat nul.

Relativ la criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimata a arătat că nu există nici un impediment material sau juridic care să nu permită repunerea părților în situația anterioară, acesta fiind efectul specific al sancțiunii anulării contractului de sponsorizare. F. nu a putut beneficia de o contraprestație, câtă vreme, la scurt timp, a intrat în incapacitate de plată, efectul „publicității” încetând odată cu desființarea F. Cât privește susținerea că F. nu a efectuat vreo plată către Secretariatul General al Guvernului sau către G.S.E., intimata a reluat descrierea mecanismului cambial, prin care a operat plata pentru toate cele 5 trate.

Referitor la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 58/1934, intimata A. a susținut netemeinicia afirmațiilor referitoare la independența titlurilor cambiale față de raportul juridic fundamental ce le-a ocazionat, din moment ce mecanismul cambial a fost conceput ca și mecanism de executare a contractului de sponsorizare. Cambia reprezintă un instrument de plată și de credit, iar cererea de chemare în judecată nu are ca obiect constatarea nulității tratelor și a plăților efectuate pentru că, în acest caz, restituirea ar fi trebuit solicitată de la G. și eventual, de la G.S.E., entități care, oricum, nu mai există.

Însă, în temeiul contractului de sponsorizare, beneficiar al plăților este Secretariatul General al Guvernului, pentru că F., în calitate de avalist, a făcut plățile în locul Secretariatului General al Guvernului, plăți rămase fără fundament în raportul juridic preexistent cu Secretariatul General al Guvernului, urmare constatării nulității convenției.

A mai relevat intimata-reclamantă că numai față de beneficiarul tratei există obligația solidară a trasului (Secretariatul General al Guvernului) și a avalistului (F.) de a efectua plata. Raporturile juridice dintre tras și avalist se reglementează în temeiul raportului fundamental dintre aceștia, ceea ce înseamnă că plățile făcute de F. rămân valabile față de beneficiarii tratelor, dar nu mai au temei în raport cu trasul, debitorul principal.

În fine, cât privește pretinsa culpă a F., a arătat că tratele au fost emise și avalizate fără protest și că tocmai caracterul autonom al obligațiilor asumate prin trată excludeau posibilitatea avalistului de a se sustrage de la plată. Împrejurarea că F., solicitând procurorului ridicarea măsurilor asigurătorii instituite asupra contului de sponsorizare a arătat efectele negative ale neplății unor trate care au circulat pe piața bancară internațională este irelevantă, din moment ce decizia finală a aparținut procurorului.

În ce privește criticile formulate de Secretariatul General al Guvernului în raport cu decizia nr. 1769 din 31 octombrie 2016, intimata a arătat că sunt nefondate, atâta vreme cât, din încheierea de dezbateri din 30 mai 2016 rezultă în mod expres ce cheltuieli de judecată au fost solicitate în cadrul apelului.

A mai relevat că, împrejurarea că A. nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată la instanța de fond nu o împiedicau să valorifice acest drept în fața instanței de apel.

În drept, a invocat dispozițiile art. 308 alin. (2) coroborat cu art. 115 C. proc. civ.

Prin întâmpinările formulate, intimații-chemați în garanție D., B. și C. au solicitat admiterea recursului în ce privește cererea principală și modificarea în parte a deciziei pronunțate în apel, în sensul respingerii căii de atac formulate de reclamanta A. SA. Au solicitat, de asemenea, menținerea soluției referitoare la respingerea apelului provocat. Au reiterat susținerile și apărările formulate în fazele procesuale anterioare, în ce privește netemeinicia cererilor de chemare în garanție.

Referitor la recursul declarat de chematul în garanție B., constată că, așa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, acesta nu a atașat la cererea de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ. din 1865 (lege aplicabilă cauzei, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012).

Deși i s-a pus în vedere, în condițiile art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanță, recurentul nu s-a conformat. Așa fiind, pentru neîndeplinirea cerinței extrinseci actului procedural, respectiv pentru nedepunerea dovezii achitării taxei de timbru, conform art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ., urmează a aplica sancțiunea prevăzută de lege, aceea a anulării recursului.

Recursurile declarate de pârâtul Secretariatul General al Guvernului, atât împotriva deciziei nr. 1132 din 27 iunie 2016, cât și împotriva deciziei nr. 1769 din 31 octombrie 2016 se constată a fi fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește pretinsa necomunicare a încheierilor de amânare a pronunțării, constată, în primul rând, că este o susținere nedovedită. În al doilea rând, doar în încheierea de dezbateri, din 30 mai 2016, s-au consemnat concluziile orale ale părților, nu și în încheierile de amânare a pronunțării. În al treilea rând, doar neîntocmirea încheierii în care s-au consemnat dezbaterile asupra fondului sau a încheierilor de amânare a pronunțării se sancționează cu nulitatea, nu și necomunicarea acestora către parte.

Astfel, potrivit art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Or, eventuala vătămare a drepturilor procesuale ale părții, constând în necunoașterea mențiunilor privind susținerile prescurtate ale părților consemnate în încheierea de dezbateri, prin necomunicarea din oficiu a acestei încheieri, este remediabilă, în mod evident, prin eliberarea, la cerere, de către grefă, a copiei de pe acest act procedural, în condițiile art. 148 C. proc. civ.

Așa fiind, aceste critici subscrise de parte motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu pot fi primite.

În mod asemănător, nici criticile subsumate aceluiași motiv de recurs (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), respectiv refuzul instanței de apel de a soluționa excepțiile de ordine publică, pretins invocate în condițiile art. 293 și art. 295 alin. (1) teza finală, nu sunt întemeiate.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, acesta nu a formulat apel incident, ci doar a reiterat, prin întâmpinare, excepțiile invocate la judecata fondului și respinse prin încheierea din 5 noiembrie 2010.

Este adevărat că, potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar și după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Însă o atare cerere trebuie să cuprindă, în primul rând, mențiunile obligatorii ale cererii de apel, respectiv, potrivit art. 287 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., arătarea hotărârii care se atacă. Or, actul de procedură întocmit de pârât și intitulat, în mod explicit, întâmpinare, nu indica că ar ataca încheierea din 8 octombrie 2012, încheiere care, în adevăr, putea fi atacată în condițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., fiind încheiere premergătoare, odată cu fondul. Așa fiind, instanța de apel, doar încălcând principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, putea să dea actului de procedură o altă calificare decât cea menționată explicit de către autorul acestuia, anume aceea de întâmpinare.

În speță, nu se pune problema că partea nu ar putea invoca, direct în apel, excepții sau alte mijloace de apărare, ci împrejurarea că cele invocate de Secretariatul General al Guvernului prin întâmpinare fuseseră deja deduse judecății primei instanțe și fuseseră soluționate de judecătorul fondului. Or, Secretariatul General al Guvernului nu a făcut altceva decât să reia, prin întâmpinare, susținerile din prima fază procesuală, fără a aduce însă nici o critică concretă dezlegărilor date de prima instanță.

Cât privește criticile relative la neîndeplinirea, de către reclamantă, a dispoziției instanței de apel, de depunere, la dosar, a originalelor celor 5 trate, constată că sunt vădit nefondate. Astfel, în încheierea de ședință de la termenul din 30 mai 2016 s-a consemnat că A. a prezentat cele 5 titluri cambiale, în original, acestea fiind semnate spre neschimbare de către președintele completului de judecată, după care au fost comparate cu copiile depuse la dosar, stabilindu-se conformitatea copiilor cu originalele.

Constată, de asemenea, că sunt nefondate și criticile subscrise de recurent motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât decizia pronunțată în apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, răspunzând exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, se susține, sub un prim aspect că, în considerentele hotărârii nici măcar nu au fost consemnate apărările formulate de către pârât în raport cu apelul reclamantei, instanța limitându-se la a arăta că acestea sunt comune cu cele ale intimaților chemați în garanție. Or, apreciază recurentul că atare apărări nu puteau fi comune, din moment ce pârâtul, la rândul său, a formulat apel provocat împotriva chemaților în garanție.

Constată că această critică are caracter pur formal, câtă vreme recurentul nici măcar nu arată ce argument esențial, invocat în combaterea apelului reclamantei, nu a fost menționat și, ulterior, analizat de către instanța de apel.

Cât privește împrejurarea că instanța de apel ar fi omis a analiza, la soluționarea apelului provocat, aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 34 și art. 35 din Decretul nr. 31/1954, constată că este o susținere nefondată. În primul rând, corect a constatat instanța de apel că cererea de chemare în garanție a fost exclusiv fundamentată pe instituția falsului reprezentant, respectiv pe consecințele lipsei împuternicirii sau depășirii împuternicirii la aplicarea semnăturii pe cambie, prevăzut de art. 9 din Legea nr. 58/1934, așa cum rezultă atât din conținutul concret al cererii, cât și din cuprinsul apelului provocat. În al doilea rând, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., referitor la insuficienta motivare a soluției date apelului provocat, Secretariatul General al Guvernului solicită reaprecierea caracterului probator a înscrisurilor depuse la fond, referitoare la atribuțiile și competențele corespunzătoare funcțiilor ocupate de chemații în garanție. Or, modalitatea de apreciere a probelor administrate și stabilirea subsecventă a unei situații de fapt, reprezintă un aspect de netemeinicie și nu de nelegalitate, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

O altă critică subsumată motivului de nelegalitate constând în insuficienta motivare a deciziei recurate constă în neînlăturarea concluziilor raportului de expertiză contabilă.

Contrar susținerilor recurentului, instanța nu este legată de concluziile expertizei, ele constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorilor, ca toate celelalte probe. Instanțele de fond sunt suverane în aprecierea utilității și concludenței probelor, iar din considerentele deciziei recurate rezultă, implicit, că instanța de apel a înlăturat concluziile raportului, sub aspectul realității efectuării plăților de către F. Concret, instanța de prim control judiciar a acordat prevalență conținutului probator al înscrisurilor depuse la dosar așa cum rezultă, în mod explicit, din considerentul nr. 71 al deciziei. Așa fiind, nu se poate susține că instanța nu a analizat complet probele propuse de părți sau că a omis a analiza probele favorabile părții „condamnate”, ci a uzat de dreptul instanței de fond, de apreciere liberă a probelor.

Cât privește împrejurarea că instanța de apel nu a motivat soluția privind obligarea numai a unuia din cei doi pârâți la plata întregii sume, deși cererea A. viza, expres, obligarea Secretariatului General al Guvernului în solidar cu Departamentul pentru Strategii Guvernamentale, constată că este o susținere reală. Contrar apărărilor formulate de către intimata A. SA, potrivit cărora o atare critică este inadmisibilă în recurs, întrucât partea ar fi avut la dispoziție o procedură specială, aceea a completării hotărârii, potrivit art. 281

2a

C. proc. civ., constată că, practic, instanța de apel nu a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, ci a apreciat că nu este vorba de solidaritate pasivă, obligând doar unul din copârâți la plata întregii sume. De altfel, nici cererea introductivă de instanță nu explicitează cauza solidarității pasive a celor două entități. Astfel, inițial s-a solicitat ca, urmare a constatării nulității contractului de sponsorizare, să se dispună obligarea Secretariatului General al Guvernului în solidar cu Agenția pentru Plăți Guvernamentale la restituirea prestațiilor efectuate în baza contractului desființat. Ulterior, întrucât a intrat în vigoare H.G. nr. 1371/2009 iar Agenția a fost desființată, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, sub aspectul cadrului procesual, solicitând introducerea în cauză a Departamentului pentru Strategii Guvernamentale (înscrisul din 21 iunie 2010). Nici prin această ultimă cerere reclamanta nu a justificat motivul pentru care această ultimă entitate este parte în raportul juridic dedus judecății. În atare context, modalitatea în care instanța de apel a soluționat cererea introductivă de instanță este afectată de o veritabilă cauză de nelegalitate, însă asupra acestor aspecte instanța va reveni în considerentele ce succed, la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la contradictorialitatea argumentelor instanței de apel, constată că, în realitate, se invocă nu contrazicerea între considerentele deciziei, ci faptul că hotărârea contrazice concluziile raportului de expertiză contabilă și chiar susținerile tuturor părților, potrivit cărora pârâtul-recurent nu ar fi primit nici o sumă de bani în temeiul contractului desființat.

Or, aceste critici nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci urmează a fi analizate ulterior, cu prilejul soluționării motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța constată întemeiate criticile referitoare la greșita aplicare a principiului repunerii părților în situația anterioară, precum și încălcarea de către instanța de apel, a dispozițiilor legii speciale (Legea nr. 58/1934, modificată prin Legea nr. 83/1994).

Principiul restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum) sau al repunerii în situația anterioară este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Ca și principiul retroactivității, principiul restitutio in integrum vizează efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din actul respectiv. Acest principiu este consecința principiului retroactivității efectelor nulității și totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienței lui practice.

Este de necontestat că între Banca Română de Comerț Exterior (F.), antecesoarea reclamantei din prezenta cauză, urmare fuziunii prin absorbție, și Secretariatul General al Guvernului, a intervenit contractul de sponsorizare din 8 martie 1995, modificat prin actul adițional din 7 noiembrie 1996, prin care prima în calitate de sponsor, s-a obligat să acorde secundei, în calitate de beneficiar al sponsorizării, mijloacele financiare necesare executării, de către beneficiar, a obligațiilor de plată către E., obligații născute dintr-un contract de editură.

Prin decizia nr. 584 din 8 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1636 din 27 mai 2009, s-a constatat nulitatea contractului de sponsorizare susarătat.

Însă, plățile a căror restituire se solicită de către reclamantă nu s-au efectuat în baza actului juridic desf