ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2377/2016

Decizia nr. 2377/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 29.02.2016, revizuenta A. a solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct 8 din noul C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 109/A din 03 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. x/271/2015. În motivarea cererii, revizuenta A. a arătat că, prin decizia civilă nr. 109/A din 03 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. x/271/2015 a fost respinsă cererea sa de întoarcere a executării silite în dosar execuțional nr. x/E/2013 al B.E.J.

B., reținându-se în esență că „suma de 28.744,74 lei, din care 23.418,78 lei debit, iar diferența de 5.325,96 lei cheltuieli prilejuite de procedura de executare silită propriu-zisă, deși a fost încasată ulterior declanșării procedurii de executare silită, nu este rezultatul vreunei popriri sau valorificări a bunurilor mobile/imobile, aparținând debitoarei urmărite, ci a fost încasată urmare a plății voluntare efectuate de către debitoare la data de 24.04.2014”.

Prin decizia civilă nr. 488/A/2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr. x/271/2013 s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că, potrivit art. 20 din Decretul nr. 167/1958, debitorul care a executat obligația numai după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție e împlinit, nu sunt aplicabile în situația de față în măsura în care debitoarea a fost executată silit și nu a făcut o plată benevolă. Pentru a fi aplicabil motivul de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 509 C. proc. civ. se prevede condiția ca prin hotărârile potrivnice să se încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În speță, este evident că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri prin care s-au anulat, au fost anulate, în mod definitiv, toate actele de executare silită, reținându-se că revizuenta nu a făcut o plată benevolă, ca atare, se impune anularea celei de a doua hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi câtă vreme se respinge întoarcerea executării silite reținându-se dimpotrivă că ea a făcut o plată benevolă. Revizuenta invocă totodată dispozițiile art. 724 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de A., cu motivarea că, în speță, nu este întrunită cerința privind existența triplei identități, de elemente: părți, obiect și cauză.

Astfel, s-a reținut că primul proces soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 488/A/2014 a Tribunalului Bihor a avut ca obiect contestație la executare, iar al doilea proces, în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 109/A din 3 februarie 2016 a Tribunalului Bihor, a cărei anulare se solicită, a avut ca obiect întoarcerea executării. Este vorba totodată de cauze juridice diferite, atâta timp cât actele de executare silită efectuate în dosarul execuțional nr. x/E/2013 al B.E.J. B. au fost anulate de Tribunalul Bihor ca o consecință a admiterii excepției privind prescripția dreptului la executare silită ce a fost analizată din perspectiva prevederilor art. 405 C. civ. Abia în al doilea litigiu, pornit la cererea reclamantei A., pentru restabilirea situației anterioare și întoarcerea executării ca urmare a anulării actelor de executare silită, partea intimată a invocat în cadrul apărărilor formulate prevederile art. 1471 C. civ.

privitoare la imposibilitatea repetițiunii atunci când obligația naturală a fost executată de bunăvoie, aspect reiterat și prin motivele de apel, temei legal evocat mai apoi în decizia civilă nr. 109/A/2016 a Tribunalului Bihor în considerarea căruia s-a apreciat că A. nu este îndreptățită să obțină repetițiunea.

Prin urmare, atât obiectul, cât și cauza celor două procese aflate în discuție sunt diferite, iar faptul că în considerentele primei decizii invocate s-a făcut vorbire despre efectuarea plății în cadrul executării silite, nu este de natură a schimba datele problemei, atâta timp cât problema litigioasă în acel prim proces a reprezentat-o prescripția dreptului de a cere executarea silită, proces în care instanța nu a fost sesizată cu vreo cerere în care să se fi invocat incidența prevederilor legale ce reglementează interzicerea restituirii în privința obligațiilor naturale executate de bunăvoie, pentru ca mai apoi, odată cu promovarea celui de al doilea litigiu, să apară problema autorității de lucru judecat, din perspectiva analizării cererii prin prisma dispozițiilor art. 1471 C. civ.

Astfel este de observat că al doilea litigiu a fost pornit în cadrul procesual stabilit de prevederile art. 724 alin. (3) C. proc. civ., tocmai ca o consecință a faptului că în procesul dintâi, în care se dispusese desființarea executării silite, instanța nu fusese sesizată cu vreo cerere de restabilire a situației anterioare executării. S-a mai reținut că simplul fapt că pot exista puncte de vedere diferite asupra aceluiași subiect, nu poate reprezenta un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze, revizuirea neconstituind o modalitate deghizată pentru obținerea redeschiderii unei proceduri soluționate definitiv. Împotriva deciziei civile nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, revizuenta A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație la data de 08 iulie 2016. În dezvoltarea motivelor de recurs, revizuenta susține, în esență, că au fost ignorate și încălcate dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc.

civ. și art. 430 alin. (2) din același cod. Astfel, se susține că, spre deosebire de vechea reglementare prevăzută în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, art. 509 pct 8 C. proc. civ. impune doar condiția existenței unor hotărâri definitive potrivnice și condiția încălcării autorității de lucru judecat a primei hotărâri, nemaifiind prevăzută cerința ca hotărârile potrivnice să fie pronunțate în aceiași litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente: părți, obiect, cauză.

Se mai arată că, în concepția actualului cod, pentru a fi în prezența autorității de lucru judecat, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. În concluzie, se solicită admiterea recursului, fiind evident faptul că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri unde s-au anulat, în mod definitiv toate actele de executare silită, reținându-se că revizuenta nu a făcut o plată benevolă, astfel că se impune anularea celei de-a doua hotărâri, unde se reține că revizuenta a efectuat o plată benevolă.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la comunicarea cererii de recurs și a întâmpinării formulată de intimatul C.; totodată, recurenta-revizuentă a depus răspuns Ia întâmpinare, act de procedură de care, în termenul legal, intimatul avea obligația de a lua cunoștință de la dosar. Intimatul C. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat a recursului și menținerea deciziei atacate. În motivarea excepției inadmisibilității recursului, se susține, pe o parte, că, pentru revizuirea întemeiată pe hotărâri potrivnice, legiuitorul a înțeles să limiteze prin art. 513 alin. (6) C. proc.

civ. numărul căilor de atac la una singură (recursul) și nu să deschidă calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri care în condițiile alin. (5) din același articol ar fi definitivă, iar, pe de altă, parte, se consideră criticile din recurs nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-revizuentă a solicitat respingerea excepției de inadmisibiliîate invocată prin întâmpinare, arătând că motivele de recurs pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Prin raportul întocmit la data de 7 octombrie 2016 asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de recurenta-revizuentă A. împotriva deciziei nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, s-a constatat că acesta a fost declarat în termen legal, că îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) C. proc.

civ., că s-a făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 100 lei, conform dovezii depusă la dosar, că prin întâmpinare a fost invocată excepția inadmisibilității recursului și că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. În raport de prevederile art. 493 alin. (4) C. proc.

civ., raportul asupra admisibilității în principiu a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosar, iar recurenta-revizuentă a depus, în termen legal, respectiv în termen de 10 zile de la data comunicării raportului (până la data de 3 noiembrie 2016), punct de vedere la raportul ce a fost comunicat la data de 24 octombrie 2016. Prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2016, constatându-se îndeplinită față de toate părțile procedura de comunicare a raportului întocmii în cauză, s-a stabilit termen la data de 16 decembrie 2016, fără citarea părților, în vederea discutării admisibilității în principiu a recursului. De asemenea, se constată că la dosarul cauzei s-au depus de către intimatul C., la data de 14 decembrie 2016, note de ședință prin care s-a solicitat respingerea recursului ca fiind inadmisibil, în principal, iar în subsidiar, ca netemeinic.

Totodată, se constată că intimatul a solicitat cheltuieli de judecată și a depus, în fotocopie, dovada cheltuielilor de judecată. Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinarea formulată de intimatul C., pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite excepția înadmisibilității și a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente: Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice. Totodată, principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptui intern prin legea procesuală. Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă și, ca regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul judiciar privind conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept.

Conform dispozițiilor art. 513 alin. (6) teza I C. proc. civ., în cazul în care revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. Aceste dispoziții, cu valoare de excepție, trebuie raportate și interpretate coroborat cu cele ale art. 513 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Prin urmare, ipoteza reglementată de alin. (6) are în vedere exclusiv situația în care hotărârea supusă revizuirii este ea însăși susceptibilă de a fi atacată.

Astfel spus, legiuitorul a menționat prin acest text - art. 513 alin. (6) - calea de atac a recursului, cu semnificația suprimării căii de atac a apelului, pentru ipotezele în care această cale de atac s-ar putea exercita anterior recursului, iar nu pe aceea a instituirii unei noi căi de atac, în situația în care aceasta nu ar fi prevăzută, ceea ce ar contraveni principiului legalității și unicității și ar crea, contrar intenției legiuitorului, un nou grad de jurisdicție. Conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din noul C. proc. civ., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. În temeiul art. 483 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., nu sunt supuse recursului, hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Litigiul de față este întemeiat pe dispozițiile art. 724 alin. (3) C. proc. civ., având ca obiect inițial întoarcerea executării silite. Astfel, prin cererea inițială, formulată în cauza soluționată prin hotărârea a cărei revizuire se cere, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C., a solicitat instanței, pe cale separată, restabilirea situației anterioare și întoarcerea executării ca urmare a anulării actelor de executare silită, efectuate în dosarul execuțional nr. x/E/2013 al B.E.J. B., prin decizia civilă nr. 488/A/2014 a Tribunalului Bihor, pronunțată în Dosar nr. x/217/2013, cu consecința obligării pârâtului la restituirea sumei de 28.774,74 lei, încasată la data de 24.04.2014, conform procesului-verbal de predare-primire nr. 104 al B.E.J.

B., în baza art. 723 alin. (1) și art. 724 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Potrivit art. 724 alin. (3) C. proc. civ. [incidente în speță întrucât cererea de întoarcere a executării silite a fost formulată pe cale separată, iar nu în condițiile prevăzute de art. 724 alin. (1) și (2) din același cod], hotărârea pronunțată în situația prevăzută de art. 724 alin. (3) C. proc. civ. este supusă numai apelului. Față de cele menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 513 alin. (5) și (6) cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. raportate la prevederile art. 724 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ.

rezultă că decizia civilă nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, nu este supusă recursului întrucât hotărârea a cărei anulare s-a urmărit prin efectul revizuirii, respectiv decizia civilă nr. 109/A din 03 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. x/271/2015, este definitivă, împotriva acesteia nepuîându-se exercita calea de atac a recursului. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritare, va respinge ca inadmisibil, recursul. Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., potrivit cărora „În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare”, analiza criticilor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs nu se mai impune. În ceea ce privește cererea intimatului C. de obligare a recurentei-revizuente la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată urmând a fi respinsă, în considerarea următoarelor: Potrivit dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., privind dovada cheltuielilor de judecată, se prevede că: „partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului”.

Analizând dispozițiile legale evocate, se constată că acordarea cheltuielilor de judecată se va face numai în măsura în care partea care le pretinde dovedește, în condițiile legii, existența și întinderea acestora, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Având în vedere înțelesul noțiunii de cuantum al cheltuielilor de judecată descris la art, 451 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că partea care pretinde cheltuieli este ținută să administreze dovezi cu privire la fiecare componentă a acestora în măsura în care pretinde recuperarea lor de ia partea adversă. Din această perspectivă, se constată că chitanța privind onorariul de avocat, depusă de intimatul C. și aflată la dosarul de recurs, nu îndeplinește cerințele prevăzute de dispozițiile art. 452 C. proc.

civ. Aceasta deoarece, chitanța a fost transmisă prin fax, copia fiind în parte ilizibilă, fără a fi depus și originalul acesteia, iar, în cuprinsul acesteia nu pot fi identificate sumele achitate cu titlu de cheltuieli de judecată în calea de atac a recursului, întrucât în chitanță se menționează o sumă de 4 400 lei, reprezentând onorariu de avocat conform contract de asistență juridică, astfel încât nu se poate face o distincție în raport de fazele procesuale pentru care a fost achitată, cu atât mai mult cu cât, la dosar nu a fost depus contractul de asistență juridică menționat în chitanța aflată la dosar, împrejurare în raport, de care se va respinge cererea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A., domiciliată în Oradea, jud. Bihor, în contradictoriu cu intimatul C., domiciliat în Oradea, jud. Bihor, împotriva deciziei nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Respinge cererea formulată de intimatul C. privind acordarea cheltuielilor de judecată. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 decembrie 2016. Cu opinia separată a d-nei judecător D. în sensul respingerii excepției inadmisibilității recursului, pentru următoarele considerente: Decizia civilă nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, atacată cu recurs în prezenta cauză, soluționează cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct 8 C. proc.

civ. în care se invocă contrarietatea dintre decizia civilă nr. 109/A din 03 februarie 2016 pronunțata de Tribunalul Bihor și decizia civilă nr. 488/A din 25 noiembrie 2014 pronunțată de același tribunal. Potrivit art. 513 alin. (5) C. proc. civ., hotărârile pronunțate în materie de revizuire sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Conform art. 513 alin. (6) C. proc. civ., dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul, iar, în cazul în care instanța de revizuire este una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul este de competența completului de 5 judecători. Art. 513 alin. (5) C. proc. civ. instituie regula aplicabilă căilor de atac formulate împotriva hotărârilor pronunțate în soluționarea unei cereri de revizuire, aceea că hotărârile care soluționează cererea de revizuire sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

De la regula prevăzută în art. 513 alin. (5) C. proc. civ. există o singură excepție, reglementată în alin. (6) al art. 513 C. proc. civ., în ipoteza revizuirii întemeiate pe contrarietatea de hotărâri, caz în care este deschisă numai calea de atac a recursului, apelul fiind suprimat. Voința legiuitorului de a suprima calea de atac a apelului, în ipoteza art. 513 alin. (6) C. proc. civ., se justifică prin faptul că obiectul verificării de legalitate esîe restrâns la un singur aspect, acela al respectării puterii de lucru judecat a primei hotărâri pronunțate în una și aceeași cauză. Deoarece instituie regula după care sunt formulate căile de atac împotriva hotărârilor care soluționează toate celelalte cazuri, limitativ prevăzute de lege, în materie de revizuire, prevederile art. 513 alin. (5) C. proc.

civ. au caracter de normă generală, pe când art. 513 alin. (6) C. proc. civ., întrucât derogă de la regulă, are caracter de normă specială, ceea ce impune o interpretare restrictivă a acestuia. De aceea, coroborarea sa cu alin. (5) al art. 513 C. proc. civ. trebuie evitată, întrucât interpretarea normei speciale prin raportare la norma generală ar aduce atingere principiului „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant”, anulându-i caracterul derogatoriu, și s-ar îndepărta de la scopul urmărit de legiuitor, de a lăsa deschisă calea recursului împotriva tuturor hotărârilor care soluționează o cerere de revizuire întemeiată pe contrarietate de hotărâri, indiferent dacă hotărârile contrare sunt pronunțate în apel sau în recurs.

Un argument în plus în susținerea acestei concluzii este adus de teza a II-a a alin. (6) al art. 513 C. proc. civ. care deschide calea de atac a recursului inclusiv în cazul în care hotărârile potrivnice au fost pronunțate de instanțe de recurs (potrivit art. 97 din noul C. proc. civ., secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt competente să judece numai ca instanțe de recurs, iar calea de atac a recursului declarat împotriva hotărârii de revizuire pe care o pronunță va fi soluționată de completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție). Teza a Il-a a alin. (6) al art. 513 al noului C. proc. civ. exprimă neechivoc dorința legiuitorului de a renunța expres la interdicția impusă de art 328 alin. (2) din vechiul C. proc.

civ., de a se formula recurs când cel puțin una dintre hotărârile potrivnice era pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs (deoarece și în trecut Înalta Curte de Casație și Justiție putea soluționa numai recursuri, conform art. 4 din vechiul C. proc. civ.). Întrucât prin art. 513 alin. (6) din noul C. proc. civ. legiuitorul a reglementat expres posibilitatea exercitării recursului împotriva deciziei de revizuire întemeiată pe contrarietatea unor hotărâri pronunțate de o instanță de recurs, nu se mai poate susține cu temei că admisibilitatea recursului este condiționată de posibilitatea ca înseși hotărârile contradictorii să poată fi atacate cu recurs. De altfel, art. 513 alin. (6) C. proc.

civ. este neechivoc și trebuie interpretat conform principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” („unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”), în sensul că recursul împotriva deciziei care soluționează o cerere de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. trebuie exercitat fără a se face nici o distincție, în toate situațiile, indiferent dacă hotărârile atacate sunt sau nu susceptibile de apel și recurs sau numai de recurs. Formularea căilor de atac numai în limitele legii constituie o cerință de natură constituțională, menționată în art. 129 din Constituția României, potrivit cu care „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, iar art. 457 alin. (1) C. proc.

civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege. Față de cele ce preced, consider că prezenta cale de atac este prevăzută de lege, fiind menționată expres în art. 513 alin. (6) C. proc. civ., astfel încât excepția inadmisibilității recursului se impunea a fi respinsă.