ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2377/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2377/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2377/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de

29.02.2016, revizuenta A. a solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct 8 din

noul C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 109/A din 03 februarie 2016

pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. x/271/2015.

În motivarea

cererii, revizuenta A. a arătat că, prin decizia civilă nr.

109/A din 03 februarie 2016 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosarul

nr. x/271/2015 a fost respinsă cererea sa de întoarcere a executării

silite în dosar execuțional nr. x/E/2013 al B.E.J. B., reținându-se

în esență că „suma de 28.744,74 lei, din care 23.418,78 lei

debit, iar diferența de 5.325,96 lei cheltuieli prilejuite de procedura de

executare silită propriu-zisă, deși a fost încasată

ulterior declanșării procedurii de executare silită, nu este

rezultatul vreunei popriri sau valorificări a bunurilor mobile/imobile,

aparținând debitoarei urmărite, ci a fost încasată urmare a

plății voluntare efectuate de către debitoare la data de

24.04.2014”.

Prin decizia

civilă nr. 488/A/2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul

nr. x/271/2013 s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că,

potrivit art. 20 din Decretul nr. 167/1958, debitorul care a executat

obligația numai după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a

prescris nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar

dacă la data executării nu știa că termenul de

prescripție e împlinit, nu sunt aplicabile în situația de

față în măsura în care debitoarea a fost executată silit

și nu a făcut o plată benevolă.

Pentru a fi

aplicabil motivul de revizuire prevăzut de pct. 8 al art. 509 C. proc.

civ. se prevede condiția ca prin hotărârile potrivnice să se

încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În

speță, este evident că s-a încălcat autoritatea de lucru

judecat a primei hotărâri prin care s-au anulat, au fost anulate, în mod

definitiv, toate actele de executare silită, reținându-se că

revizuenta nu a făcut o plată benevolă, ca atare, se impune

anularea celei de a doua hotărâri care încalcă autoritatea de lucru

judecat a celei dintâi câtă vreme se respinge întoarcerea executării

silite reținându-se dimpotrivă că ea a făcut o plată

benevolă.

Revizuenta

invocă totodată dispozițiile art. 724 C. proc. civ.

Prin decizia

civilă nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția

I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire

formulată de A., cu motivarea că, în speță, nu este

întrunită cerința privind existența triplei

identități, de elemente: părți, obiect și cauză.

Astfel, s-a

reținut că primul proces soluționat definitiv prin decizia civilă

nr. 488/A/2014 a Tribunalului Bihor a avut ca obiect contestație la

executare, iar al doilea proces, în care a fost pronunțată decizia

civilă nr. 109/A din 3 februarie 2016 a Tribunalului Bihor, a cărei

anulare se solicită, a avut ca obiect întoarcerea executării.

Este vorba

totodată de cauze juridice diferite, atâta timp cât actele de executare

silită efectuate în dosarul execuțional nr. x/E/2013 al B.E.J. B. au

fost anulate de Tribunalul Bihor ca o consecință a admiterii

excepției privind prescripția dreptului la executare silită ce a

fost analizată din perspectiva prevederilor art. 405 C. civ. Abia în al

doilea litigiu, pornit la cererea reclamantei A., pentru restabilirea

situației anterioare și întoarcerea executării ca urmare a

anulării actelor de executare silită, partea intimată a invocat

în cadrul apărărilor formulate prevederile art. 1471 C. civ.

privitoare la imposibilitatea repetițiunii atunci când obligația

naturală a fost executată de bunăvoie, aspect reiterat și

prin motivele de apel, temei legal evocat mai apoi în decizia civilă nr.

109/A/2016 a Tribunalului Bihor în considerarea căruia s-a apreciat

că A. nu este îndreptățită să obțină

repetițiunea.

Prin urmare,

atât obiectul, cât și cauza celor două procese aflate în

discuție sunt diferite, iar faptul că în considerentele primei

decizii invocate s-a făcut vorbire despre efectuarea plății în

cadrul executării silite, nu este de natură a schimba datele

problemei, atâta timp cât problema litigioasă în acel prim proces a

reprezentat-o prescripția dreptului de a cere executarea silită,

proces în care instanța nu a fost sesizată cu vreo cerere în care

să se fi invocat incidența prevederilor legale ce reglementează

interzicerea restituirii în privința obligațiilor naturale executate

de bunăvoie, pentru ca mai apoi, odată cu promovarea celui de al

doilea litigiu, să apară problema autorității de lucru

judecat, din perspectiva analizării cererii prin prisma dispozițiilor

art. 1471 C. civ.

Astfel este

de observat că al doilea litigiu a fost pornit în cadrul procesual

stabilit de prevederile art. 724 alin. (3) C. proc. civ., tocmai ca o

consecință a faptului că în procesul dintâi, în care se

dispusese desființarea executării silite, instanța nu fusese

sesizată cu vreo cerere de restabilire a situației anterioare

executării.

S-a mai

reținut că simplul fapt că pot exista puncte de vedere diferite

asupra aceluiași subiect, nu poate reprezenta un motiv suficient pentru

rejudecarea unei cauze, revizuirea neconstituind o modalitate deghizată

pentru obținerea redeschiderii unei proceduri soluționate definitiv.

Împotriva

deciziei civile nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția

I civilă, revizuenta A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți

de Casație la data de 08 iulie 2016.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, revizuenta susține, în esență, că au

fost ignorate și încălcate dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc.

civ. și art. 430 alin. (2) din același cod.

Astfel, se

susține că, spre deosebire de vechea reglementare prevăzută

în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, art. 509 pct 8 C. proc. civ.

impune doar condiția existenței unor hotărâri definitive

potrivnice și condiția încălcării autorității de

lucru judecat a primei hotărâri, nemaifiind prevăzută

cerința ca hotărârile potrivnice să fie pronunțate în

aceiași litigiu, adică să fi existat tripla identitate de

elemente: părți, obiect, cauză.

Se mai

arată că, în concepția actualului cod, pentru a fi în

prezența autorității de lucru judecat, nu este necesar să

existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este

suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în

discuție o chestiune litigioasă care să aibă

legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât

aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă

această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în

considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie,

se solicită admiterea recursului, fiind evident faptul că s-a

încălcat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri unde s-au anulat,

în mod definitiv toate actele de executare silită, reținându-se

că revizuenta nu a făcut o plată benevolă, astfel că

se impune anularea celei de-a doua hotărâri, unde se reține că

revizuenta a efectuat o plată benevolă.

Învestită

cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a procedat la comunicarea cererii de

recurs și a întâmpinării formulată de intimatul C.;

totodată, recurenta-revizuentă a depus răspuns Ia întâmpinare,

act de procedură de care, în termenul legal, intimatul avea obligația

de a lua cunoștință de la dosar.

Intimatul C.

a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului

ca inadmisibil, iar, în subsidiar, respingerea ca nefondat a recursului și

menținerea deciziei atacate.

În motivarea

excepției inadmisibilității recursului, se susține, pe o

parte, că, pentru revizuirea întemeiată pe hotărâri potrivnice,

legiuitorul a înțeles să limiteze prin art. 513 alin. (6) C. proc.

civ. numărul căilor de atac la una singură (recursul) și nu

să deschidă calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri

care în condițiile alin. (5) din același articol ar fi

definitivă, iar, pe de altă, parte, se consideră criticile din

recurs nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ.

Prin

răspunsul la întâmpinare, recurenta-revizuentă a solicitat

respingerea excepției de inadmisibiliîate invocată prin întâmpinare,

arătând că motivele de recurs pot fi încadrate în dispozițiile

art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin raportul

întocmit la data de 7 octombrie 2016 asupra admisibilității în

principiu a recursului declarat de recurenta-revizuentă A. împotriva

deciziei nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I

civilă, s-a constatat că acesta a fost declarat în termen legal,

că îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.,

că s-a făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 100

lei, conform dovezii depusă la dosar, că prin întâmpinare a fost invocată

excepția inadmisibilității recursului și că s-a

încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile

art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de

prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra

admisibilității în principiu a fost comunicat părților,

astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosar, iar

recurenta-revizuentă a depus, în termen legal, respectiv în termen de 10

zile de la data comunicării raportului (până la data de 3 noiembrie

2016), punct de vedere la raportul ce a fost comunicat la data de 24 octombrie

2016.

Prin

rezoluția din data de 22 noiembrie 2016, constatându-se îndeplinită

față de toate părțile procedura de comunicare a raportului

întocmii în cauză, s-a stabilit termen la data de 16 decembrie 2016, fără

citarea părților, în vederea discutării

admisibilității în principiu a recursului.

De asemenea,

se constată că la dosarul cauzei s-au depus de către intimatul C.,

la data de 14 decembrie 2016, note de ședință prin care s-a

solicitat respingerea recursului ca fiind inadmisibil, în principal, iar în

subsidiar, ca netemeinic. Totodată, se constată că intimatul a

solicitat cheltuieli de judecată și a depus, în fotocopie, dovada

cheltuielilor de judecată.

Examinând

recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de

excepția inadmisibilității recursului, invocată prin

întâmpinarea formulată de intimatul C., pe care o va analiza cu

prioritate, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a admite excepția înadmisibilității

și a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele

considerente:

Prin

dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit

că hotărârea judecătorească este supusă numai

căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și

termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul

ei.

Prin urmare,

revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția

competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru

subiectele de drept aflate în situații identice.

Totodată,

principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond

a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în

alte condiții decât cele determinate de dreptui intern prin legea

procesuală.

Din dispozițiile

C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi

întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este

și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de

lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această

cale.

Recursul este

o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă și, ca

regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită

controlul judiciar privind conformitatea hotărârii atacate cu normele de

drept.

Conform

dispozițiilor art. 513 alin. (6) teza I C. proc. civ., în cazul în care

revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este

recursul.

Aceste

dispoziții, cu valoare de excepție, trebuie raportate și

interpretate coroborat cu cele ale art. 513 alin. (5) C. proc. civ., potrivit

cărora hotărârea dată asupra revizuirii este supusă

căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea

revizuită.

Prin urmare,

ipoteza reglementată de alin. (6) are în vedere exclusiv situația în

care hotărârea supusă revizuirii este ea însăși

susceptibilă de a fi atacată.

Astfel spus,

legiuitorul a menționat prin acest text - art. 513 alin. (6) - calea de

atac a recursului, cu semnificația suprimării căii de atac a

apelului, pentru ipotezele în care această cale de atac s-ar putea

exercita anterior recursului, iar nu pe aceea a instituirii unei noi căi

de atac, în situația în care aceasta nu ar fi prevăzută, ceea ce

ar contraveni principiului legalității și unicității

și ar crea, contrar intenției legiuitorului, un nou grad de

jurisdicție.

Conform art.

634 alin. (1) pct. 4 din noul C. proc. civ., sunt hotărâri definitive,

hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și

cele neatacate cu recurs.

În temeiul

art. 483 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., nu sunt supuse recursului,

hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea

prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse

numai apelului.

Litigiul de față

este întemeiat pe dispozițiile art. 724 alin. (3) C. proc. civ., având ca

obiect inițial întoarcerea executării silite.

Astfel, prin

cererea inițială, formulată în cauza soluționată prin

hotărârea a cărei revizuire se cere, reclamanta A., în contradictoriu

cu pârâtul C., a solicitat instanței, pe cale separată, restabilirea

situației anterioare și întoarcerea executării ca urmare a

anulării actelor de executare silită, efectuate în dosarul

execuțional nr. x/E/2013 al B.E.J. B., prin decizia civilă nr.

488/A/2014 a Tribunalului Bihor, pronunțată în Dosar nr. x/217/2013,

cu consecința obligării pârâtului la restituirea sumei de 28.774,74

lei, încasată la data de 24.04.2014, conform procesului-verbal de predare-primire

nr. 104 al B.E.J. B., în baza art. 723 alin. (1) și art. 724 alin. (1)

și (3) C. proc. civ.

Potrivit art.

724 alin. (3) C. proc. civ. [incidente în speță întrucât cererea de

întoarcere a executării silite a fost formulată pe cale

separată, iar nu în condițiile prevăzute de art. 724 alin. (1)

și (2) din același cod], hotărârea pronunțată în

situația prevăzută de art. 724 alin. (3) C. proc. civ. este

supusă numai apelului.

Față

de cele menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 513 alin. (5) și

(6) cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. raportate la

prevederile art. 724 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ. rezultă

că decizia civilă nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel

Oradea, secția I civilă, nu este supusă recursului întrucât

hotărârea a cărei anulare s-a urmărit prin efectul revizuirii,

respectiv decizia civilă nr. 109/A din 03 februarie 2016

pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. x/271/2015, este

definitivă, împotriva acesteia nepuîându-se exercita calea de atac a recursului.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în majoritare, va respinge ca inadmisibil, recursul.

Raportat la

soluția ce urmează a fi pronunțată și văzând

dispozițiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

potrivit cărora „În cazul în care recursul se respinge fără a fi

cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui,

hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției

fără a se evoca și analiza motivelor de casare”, analiza

criticilor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs nu se mai impune.

În ceea ce

privește cererea intimatului C. de obligare a recurentei-revizuente la

plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că

aceasta este nefondată urmând a fi respinsă, în considerarea

următoarelor:

Potrivit

dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., privind dovada cheltuielilor de

judecată, se prevede că: „partea care pretinde cheltuieli de

judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței

și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra

fondului”.

Analizând

dispozițiile legale evocate, se constată că acordarea

cheltuielilor de judecată se va face numai în măsura în care partea

care le pretinde dovedește, în condițiile legii, existența

și întinderea acestora, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor

asupra fondului cauzei.

Având în

vedere înțelesul noțiunii de cuantum al cheltuielilor de

judecată descris la art, 451 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că

partea care pretinde cheltuieli este ținută să administreze

dovezi cu privire la fiecare componentă a acestora în măsura în care

pretinde recuperarea lor de ia partea adversă.

Din

această perspectivă, se constată că chitanța privind

onorariul de avocat, depusă de intimatul C. și aflată la dosarul

de recurs, nu îndeplinește cerințele prevăzute de

dispozițiile art. 452 C. proc. civ.

Aceasta

deoarece, chitanța a fost transmisă prin fax, copia fiind în parte

ilizibilă, fără a fi depus și originalul acesteia, iar, în

cuprinsul acesteia nu pot fi identificate sumele achitate cu titlu de

cheltuieli de judecată în calea de atac a recursului, întrucât în

chitanță se menționează o sumă de 4 400 lei,

reprezentând onorariu de avocat conform contract de asistență

juridică, astfel încât nu se poate face o distincție în raport de

fazele procesuale pentru care a fost achitată, cu atât mai mult cu cât, la

dosar nu a fost depus contractul de asistență juridică

menționat în chitanța aflată la dosar, împrejurare în raport, de

care se va respinge cererea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de A., domiciliată în Oradea, jud. Bihor,

în contradictoriu cu intimatul C., domiciliat în Oradea, jud. Bihor, împotriva

deciziei nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Respinge

cererea formulată de intimatul C. privind acordarea cheltuielilor de

judecată.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 16 decembrie 2016.

Cu opinia

separată a d-nei judecător D. în sensul respingerii excepției

inadmisibilității recursului, pentru următoarele considerente:

Decizia

civilă nr. 437/A din 12 mai 2016 a Curții de Apel Oradea, secția

I civilă, atacată cu recurs în prezenta cauză,

soluționează cererea de revizuire întemeiată pe

dispozițiile art. 509 pct 8 C. proc. civ. în care se invocă

contrarietatea dintre decizia civilă nr. 109/A din 03 februarie 2016

pronunțata de Tribunalul Bihor și decizia civilă nr. 488/A din 25

noiembrie 2014 pronunțată de același tribunal.

Potrivit art.

513 alin. (5) C. proc. civ., hotărârile pronunțate în materie de

revizuire sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege pentru

hotărârea revizuită.

Conform art.

513 alin. (6) C. proc. civ., dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri

potrivnice, calea de atac este recursul, iar, în cazul în care instanța de

revizuire este una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație

și Justiție, recursul este de competența completului de 5

judecători.

Art. 513

alin. (5) C. proc. civ. instituie regula aplicabilă căilor de atac

formulate împotriva hotărârilor pronunțate în soluționarea unei

cereri de revizuire, aceea că hotărârile care soluționează

cererea de revizuire sunt supuse acelorași căi de atac ca și

hotărârea atacată.

De la regula

prevăzută în art. 513 alin. (5) C. proc. civ. există o

singură excepție, reglementată în alin. (6) al art. 513 C. proc.

civ., în ipoteza revizuirii întemeiate pe contrarietatea de hotărâri, caz

în care este deschisă numai calea de atac a recursului, apelul fiind suprimat.

Voința

legiuitorului de a suprima calea de atac a apelului, în ipoteza art. 513 alin.

(6) C. proc. civ., se justifică prin faptul că obiectul

verificării de legalitate esîe restrâns la un singur aspect, acela al

respectării puterii de lucru judecat a primei hotărâri

pronunțate în una și aceeași cauză.

Deoarece

instituie regula după care sunt formulate căile de atac împotriva

hotărârilor care soluționează toate celelalte cazuri, limitativ

prevăzute de lege, în materie de revizuire, prevederile art. 513 alin. (5)

C. proc. civ. au caracter de normă generală, pe când art. 513 alin.

(6) C. proc. civ., întrucât derogă de la regulă, are caracter de

normă specială, ceea ce impune o interpretare restrictivă a

acestuia.

De aceea,

coroborarea sa cu alin. (5) al art. 513 C. proc. civ. trebuie evitată,

întrucât interpretarea normei speciale prin raportare la norma generală ar

aduce atingere principiului „specialia generalibus derogant, generalia specialibus

non derogant”, anulându-i caracterul derogatoriu, și s-ar îndepărta

de la scopul urmărit de legiuitor, de a lăsa deschisă calea

recursului împotriva tuturor hotărârilor care soluționează o

cerere de revizuire întemeiată pe contrarietate de hotărâri,

indiferent dacă hotărârile contrare sunt pronunțate în apel sau

în recurs.

Un argument

în plus în susținerea acestei concluzii este adus de teza a II-a a alin.

(6) al art. 513 C. proc. civ. care deschide calea de atac a recursului inclusiv

în cazul în care hotărârile potrivnice au fost pronunțate de

instanțe de recurs (potrivit art. 97 din noul C. proc. civ., secțiile

Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt competente

să judece numai ca instanțe de recurs, iar calea de atac a recursului

declarat împotriva hotărârii de revizuire pe care o pronunță va

fi soluționată de completul de 5 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție).

Teza a Il-a a

alin. (6) al art. 513 al noului C. proc. civ. exprimă neechivoc

dorința legiuitorului de a renunța expres la interdicția

impusă de art 328 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., de a se formula

recurs când cel puțin una dintre hotărârile potrivnice era

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca

instanță de recurs (deoarece și în trecut Înalta Curte de

Casație și Justiție putea soluționa numai recursuri,

conform art. 4 din vechiul C. proc. civ.).

Întrucât prin

art. 513 alin. (6) din noul C. proc. civ. legiuitorul a reglementat expres

posibilitatea exercitării recursului împotriva deciziei de revizuire

întemeiată pe contrarietatea unor hotărâri pronunțate de o

instanță de recurs, nu se mai poate susține cu temei că

admisibilitatea recursului este condiționată de posibilitatea ca

înseși hotărârile contradictorii să poată fi atacate cu

recurs.

De altfel,

art. 513 alin. (6) C. proc. civ. este neechivoc și trebuie interpretat

conform principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” („unde

legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”), în

sensul că recursul împotriva deciziei care soluționează o cerere

de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. trebuie exercitat

fără a se face nici o distincție, în toate situațiile,

indiferent dacă hotărârile atacate sunt sau nu susceptibile de apel

și recurs sau numai de recurs.

Formularea

căilor de atac numai în limitele legii constituie o cerință de

natură constituțională, menționată în art. 129 din

Constituția României, potrivit cu care „împotriva hotărârilor

judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public

pot exercita căile de atac, în condițiile legii”, iar art. 457 alin.

(1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este

supusă numai căilor de atac prevăzute de lege.

Față

de cele ce preced, consider că prezenta cale de atac este

prevăzută de lege, fiind menționată expres în art. 513

alin. (6) C. proc. civ., astfel încât excepția inadmisibilității

recursului se impunea a fi respinsă.