ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2107/2016

Decizia nr. 2107/2016

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială, la 10.12.2010, sub nr. x/105/2010, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele SC D. SA și SC D. SA - Sucursala Brazi, au solicitat instanței să dispună, în principal, încetarea poluării și depoluarea, pe cheltuiala pârâților, a terenurilor arabile în suprafață de 95.553 m.p. din intravilanul comunei Brazi, jud. Prahova, înscris în C.F. nr. x Brazi, respectiv în suprafață de 9.095 m.p. din intravilanul aceleiași localități, înscris în C.F. nr. y Brazi, în subsidiar, depoluarea terenurilor de către reclamanți, pe cheltuiala pârâtelor; încetarea poluării aerului și a poluării fonice curente și luarea măsurilor necesare pentru împiedicarea poluării viitoare, cauzate de punerea în funcțiune a centralei electrice; obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor evaluate provizoriu la 5.000.000 euro, echivalent în lei la data plății, pentru prejudiciul cauzat de activitatea poluatoare.

Pe parcursul procesului, s-au respins excepțiile insuficientei timbrări a acțiunii, a necompetenței teritoriale, s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei SC D. SA - Sucursala Brazi și s-a luat act că reclamanții înțeleg să se judece în contradictoriu cu SC D. SA Rafinăria Brazi. S-a unit excepția lipsei de interes în formularea acțiunii cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 336 din 8 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis, în parte, acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtei să înceteze poluarea solului (prin depozitare deșeuri sau deversări/scurgeri de produse petroliere), să procedeze, pe cheltuiala sa, la depoluarea terenului în suprafață de 4.825 m.p., suprafață identificată prin raportul de expertiză tehnică E.; s-au compensat cheltuielile de judecat.

În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că terenurile menționate în acțiune, care aparțin reclamanților în calitate de coproprietari, vecine cu punctele de lucru ale pârâtei, sunt poluate de către pârâte, aspect ce rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză și se referă la poluarea solului. Raportul de expertiză a identificat o suprafață totală de 4.825 m.p. afectată de poluare, factorul poluant fiind emis de pârâte.

S-a constatat că vinovăția pârâtelor îmbracă forma intenției indirecte, ele acceptând cu ușurință posibilitatea producerii acestei poluări în situația deversării reziduurilor în zone de unde au ajuns în pânza freatică, chiar dacă nu au urmărit să polueze solul de pe terenurile reclamanților.

Reclamanții nu au dovedit că, deasupra acestor terenuri, s-a produs poluarea aerului sau fonică din partea pârâtei, acțiunea, chiar dacă nu în mod expres, referindu-se la această situație, iar nu la poluarea din alte zone.

Articolele de presă sau percepțiile personale cu privire la calitatea aerului din orașul Ploiești nu sunt relevante.

Un punct de vedere pertinent oferă însă, asupra acestei chestiuni, raportul de expertiză tehnică efectuat, care nu a putut stabili depășirea unor limite maximale, deoarece astfel de limite nu sunt reglementate pentru terenurile din categoria celor aflate în zona unităților industriale, din care fac parte și terenurile reclamanților, conform P.U.G. al comunei Brazi. Această situație este logică, în caz contrar, nicio întreprindere potențial poluatoare nu ar mai necesita o autorizație de mediu. Din măsurătorile efectuate de experți rezultă că prevederile autorizației de mediu sunt respectate de către pârâte, cu privire la calitatea aerului și intensitatea zgomotului.

Totodată, s-a reținut că reclamanții nu au dovedit niciun prejudiciu (separat de poluarea însăși) pe care să-l fi suferit ca urmare a afectării solului terenurilor, nu au dovedit vreo afectare a sănătății lor decurgând din poluarea pretinsă sau a nivelului, respectiv modului lor de trai. Astfel, reclamanții au cumpărat terenurile în ianuarie 2010, conform contractelor depuse la dosar, acțiunea a fost formulată în decembrie a aceluiași an, în tot acest interval de timp părțile nelocuind în zonă, întrucât, potrivit celor susținute de ele, li s-a refuzat accesul. Nu au făcut nici dovada certă a unor vizite. În această situație, a lipsei unui contact între reclamanți și mediul pretins poluat, este imposibil de reținut afectarea efectivă a sănătății lor, a nivelului și modului de trai prin poluarea terenurilor.

De asemenea, reclamanții nu au dovedit intenția concretă de a desfășura activități comerciale pe acele terenuri, a vreunui demers pentru a începe o afacere în acea zonă. În lipsa oricărei dovezi pentru o preocupare a reclamanților în acest sens, preocupare care să fie chiar anterioară cumpărării acelor terenuri improprii construcției de locuințe și, în partea poluată, chiar și agriculturii, față de lipsa, din motivarea acțiunii, a unor aspecte concrete ale pagubei pretins suferite, s-a reținut că prejudiciul invocat nu există.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, instanța a constatat că pârâtele invocă aspecte faptice (nefuncționarea centralei de cogenerare), care țin de fondul litigiului, iar nu chestiuni care să vizeze vreuna dintre condițiile interesului, care este justificat prin prisma celor invocate (a pretinsei poluări). În consecință, Tribunalul a calificat susținerile respective ca fiind o apărare de fond, urmând a fi examinate din această perspectivă.

Revenind la fondul cauzei, s-a mai reținut că, potrivit art. 3 lit. e), art. 5 lit. e), art. 94 alin. (1) lit. i), art. 95 din O.U.G. nr. 195/2005, răspunderea pentru poluarea solului reclamanților revine pârâtelor, iar vinovăția lor, chiar dacă a fost constatată, nu are relevanță, deoarece răspunderea în această materie este obiectivă, izvorând din faptul de a polua și consecințele poluării.

Primul și cel mai important aspect al principiului legal „Poluatorul plătește” [art. 94 alin. (1) lit. i) teza finală din O.U.G. nr. 195/2005] constă în aceea că poluatorul trebuie să restabilească condițiile anterioare producerii prejudiciului (a poluării).

În consecință, reținând existența poluării solului pentru terenul în suprafață de 4.825 m.p., suprafață identificată prin raportul de expertiză tehnică E., prima instanță a obligat pe pârâte să înceteze această poluare, fie prin depozitare deșeuri sau deversări/scurgeri de produse petroliere și să procedeze, pe cheltuiala sa, la depoluarea terenului în suprafața sus-menționată.

Referitor la cererea de despăgubiri, aceasta s-a respins ca neîntemeiată, determinat de nedovedirea unei pagube efective în legătură cu afectarea calității vieții prin încălcarea dreptului la un mediu sănătos și de invocarea unui beneficiu nerealizat incert (potențialitatea abstractă de a desfășura o afacere pe acele terenuri). Nu există un alt prejudiciu generat de poluarea solului decât cel vizând afectarea calității acestuia, chestiune rezolvată prin soluția pronunțată asupra cererii anterioare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâta SC D. SA, ambele apeluri fiind respinse ca nefondate prin decizia nr. 86 din 16 octombrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul declarat de reclamanți, că terenurile în litigiu sunt înconjurate de terenuri aflate în proprietatea apelantei pârâte SC D. SA, pe care aceasta desfășoară activități petroliere.

În ceea ce privește categoria de folosință a terenurilor respective, potrivit certificatului de urbanism nr. 101/2010, acestea sunt în categoria teren arabil, iar destinația stabilită prin Planul Urbanistic al comunei Brazi este de zonă utilități industriale, fiind interzisă utilizarea terenului pentru locuințe și instituții publice, construcții pe parcele care nu îndeplinesc condițiile de suprafață minimă și front la stradă.

Cele două terenuri sunt situate pe platforma industrială Brazi și au acces din drumurile de incintă proprietatea pârâtei, fără posibilități de racordare la rețelele edilitare publice de apă potabilă, energie electrică, telefonie și gaze naturale din zonă.

Referitor la fapta ilicită, având în vedere raportul de expertiză întocmit de expert E., răspunsul la obiecțiuni și completarea raportului efectuată în faza apelului, Curtea a constatat că solul suprafeței de teren de 4.825 m.p., proprietatea reclamanților, a fost poluat prin fapta ilicită a apelantei pârâte, constând în deversarea reziduurilor petroliere și depozitarea de deșeuri. Ca atare, în temeiul art. 94 lit. i) din O.U.G. nr. 195/2005, aceasta din urmă are obligația de a suporta costul pentru repararea prejudiciului și de a înlătura urmările produse, restabilind situația anterioară producerii prejudiciului.

În ceea ce privește poluarea fonică și atmosferică, reclamanții nu au administrat proba contrară concluziilor din expertiză și completarea la raport, neprobând existența unei fapte ilicite a pârâtei sub acest aspect.

Asupra cererii de despăgubiri, instanța a considerat că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamanții nu au dovedit producerea prejudiciului constând în imposibilitatea desfășurării unor activități comerciale pe terenurile în litigiu, afectarea gravă a nivelului și calității vieții, afectarea sănătății pe durata în care se află pe terenuri.

Apelul declarat de pârâta SC D. SA este nefondat, întrucât, potrivit completării raportului de expertiză, poluator, pentru suprafața de 4.825 m.p. teren, este aceasta, prin deversarea reziduurilor și depozitarea de deșeuri, având obligația să suporte costul reparării prejudiciului, conform art. 94 lit. i) din O.U.G. nr. 195/2005.

Prin decizia nr. 4 din 13 ianuarie 2015, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamanții B., A. și C. și de pârâta SC D. SA împotriva deciziei civile sus-menționate, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează, ca motiv de recurs, situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Dispozițiile mai sus citate supun, spre analiză, prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuind să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau, cel puțin, de a le aprecia.

S-a mai reținut că a nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Constituie motiv de casare nu numai inexistența motivării, dar și insuficiența ei.

În speță, Înalta Curte, verificând considerentele deciziei recurate, a constatat că aceasta cuprinde, sumar, argumentele în sprijinul soluției pronunțate, încadrându-se, astfel, în prima dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.

O primă critică apreciată a fi fondată o constituie cea formulată de recurenții reclamanți, referitoare la nemotivarea de către instanță a măsurii de respingere a cererii de efectuare a unei noi expertize pentru dovedirea poluării atmosferice și fonice. Așa cum rezultă din încheierea de ședință din 13.06.2013, solicitarea reclamanților cu privire la efectuarea expertizei a fost respinsă de către instanță, fără a fi prezentate argumentele avute în vedere la luarea acestei măsuri.

Este fondată și critica reclamanților referitoare la lipsa motivării înlăturării concluziilor raportului nr. 518 din 30.06.2010, altfel spus, din considerentele deciziei recurate nu rezultă dacă acest înscris a făcut obiectul analizei instanței sau argumentele pentru care a fost înlăturat.

De asemenea, din aceeași perspectivă, a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a constatat a fi fondată critica recurenților reclamanți referitoare la insuficiența motivării pe aspectul obiecțiunilor formulate la completarea expertizei efectuate în apel, având în vedere că instanța s-a rezumat a constata că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și obiectivele stabilite de prima instanță, expertul a răspuns obiecțiunilor formulate. Lapidară este și reținerea instanței referitoare la acreditarea RENAR a laboratorului, aspect criticat prin obiecțiunile formulate, asupra căruia s-a mărginit a constata că laboratorul a fost ales prin tragere la sorți, fără a argumenta și răspunde punctual criticilor formulate.

În ceea ce privește criticile recurentei pârâte, la acest nivel de verificare, s-a constatat că, într-adevăr, decizia recurată este deficitară sub aspectul motivării și cu privire la condițiile angajării răspunderii instituite prin O.U.G. nr. 195/2005, având în vedere că, deși răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpa poluatorului, totuși trebuie să fie făcută dovada că poluarea provine de la acea entitate, iar nu de la alta. Or, din această perspectivă, s-a constatat că instanța de apel s-a mărginit la a prelua concluziile primei instanțe sub aspectul îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale care stă la baza principiului „poluatorul plătește”, fără a răspunde criticilor referitoare la lipsa dovezilor prin care s-ar fi putut stabili calitatea de poluator a pârâtei.

Procedând în acest fel, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea expunerii motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, făcând, practic, imposibil de realizat misiunea instanței de recurs de a cenzura hotărârea atacată.

Insuficiența motivării deciziei recurate, ce impune casarea acesteia, în baza art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., este de natură a nu mai face posibilă examinarea hotărârii din perspectiva celorlalte critici formulate.

Așa fiind, constatând că soluția adoptată de instanța de apel este insuficient motivată în raport de criticile formulate de părți prin memoriile de apel, în baza art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâta SC D. SA, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanței, care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate, cu respectarea dispozițiilor legale menționate.

Cauza a fost înregistrată după casare, pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. x/105/2010/a2*.

Curtea a reținut că litigiul a fost trimis, spre rejudecare, pentru insuficienta motivare a deciziei date în apel și nu pentru că instanța de fond nu a admis proba cu expertiză, solicitată de apelanții reclamanți.

În rejudecare, instanța a procedat la reluarea cauzei de la ultimul act procedural, respectiv cererea de probatorii din apel din 13.06.2013.

Prin încheierea din 13.05.2015, curtea a admis proba cu înscrisuri și a respins proba cu o nouă expertiză de specialitate, întrucât proba cu expertiză tehnică de specialitate a fost solicitată și administrată în fața primei instanțe, fiind încuviințate obiectivele solicitate de reclamanți. Aceste părți au formulat doar obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în primul ciclu procesual, în fața primei instanțe, fără să solicite o nouă expertiză, cu respectarea dispozițiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ., respectiv la primul termen după depunerea lucrării, în dosarul tribunalului. Mai mult, art. 295 și art. 212 C. proc. civ. reprezintă norme dispozitive, instanța neavând obligația, ci doar posibilitatea de a dispune efectuarea unei noi expertize, în condițiile respectării prevederilor legale enunțate. De asemenea, reclamanții nu au invocat nicio eventuală nulitate a raportului de expertiză, în condițiile art. 208 cu referire la art. 108 C. proc. civ. Curtea a apreciat că nu este necesară efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitate, așa încât a respins proba respectivă, ca neîntemeiată. S-a mai reținut că soluția de respingere motivată a probei, în condiții de deplină contradictorialitate în fața instanței, nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea din 10.06.2015, instanța de apel a respins, ca neîntemeiate, obiecțiunile formulate de apelanții reclamanți cu privire la completarea raportului de expertiză efectuată în apel, în primul ciclu procesual, întrucât aceste obiecțiuni reprezintă, în realitate, niște solicitări adresate expertului de a răspunde la o serie de obiective, nesolicitate în fața instanței de fond și care nu au fost cuprinse nici în cadrul primelor obiecțiuni formulate de reclamanți la raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe. În acest sens, s-a avut în vedere critica referitoare la prelevarea de probe de către un laborator acreditat RENAR, aceste obiecțiuni fiind formulate la completarea raportului de expertiză efectuată în apel, ca atare, tardive față de dispozițiile legale în vigoare.

În condițiile în care reclamanții intenționau ca expertul să întocmească raportul de expertiză conform solicitărilor depuse la dosar apel primul ciclu procesual, anterior termenului de judecată din 9.10.2013, aveau obligația stabilirii încă de la început, în fața primei instanțe, obiective clare ale expertizei pe care au solicitat-o, incumbându-le sarcina probei.

Reclamanții nu au invocat, în baza art. 212 alin. (2) cu referire la art. 108 alin. (3) C. proc. civ., nulitatea expertizei întocmite în fața primei instanțe, orice solicitare „mascată” de tip completare probe, încuviințare noi probe, cu nerespectarea dispozițiilor procedurale civile, fiind tardivă.

Curtea a respins, ca neconcludentă, cererea de completare a probelor, formulată de apelanta pârâtă, în temeiul art. 295 alin. (2) C. proc. civ., întrucât textul de lege reprezintă o normă dispozitivă, instanța de apel având doar facultatea, iar nu obligația de a dispune completarea probelor administrate la prima instanță, dacă apreciază că nu sunt necesare pentru soluționarea litigiului. Față de probele administrate în cauză și de susținerile dezvoltate oral în ședința de la 10.06.2015, cererea apelantei pârâte de completare a probelor a fost considerată neconcludentă.

Raportat la măsurile dispuse anterior și la argumentarea lor, instanța de apel a apreciat că a fost îndeplinită cerința din decizia de casare, vizând insuficienta motivare a soluției de respingere a probei cu expertiză tehnică și a obiecțiunilor la raportul de expertiză completare din apel.

Prin decizia civilă nr. 638 din 14 octombrie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe, a admis apelul declarat de pârâta SC D. SA împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A dispus obligarea apelanților reclamanți la plata, către apelanta pârâtă, a sumei de 5.000 lei, onorariu avocat redus.

În pronunțarea acestei decizii, procedând la o analiză comună a celor două apeluri, Curtea a reținut următoarele:

În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 99/22.01.2012, reclamanții au cumpărat terenul în suprafață de 95.553 m.p., situat în intravilanul comunei Brazi, și terenul în suprafață de 9.095 m.p. situat în intravilanul comunei Brazi. Cumpărătorii au declarat că au cunoștință de situația de drept a acestor terenuri, conform actelor de proprietate, precum și de situația de fapt.

Reclamanții au solicitat Laboratorului F. o analiză a emisiilor în aer și o analiză a solului, fiind întocmite rapoartele de încercare din 20.06.2010 și din 16.04.2010.

Ei au formulat o scrisoare de conciliere prin intermediul avocatului. S-au încheiat două procese-verbale de conciliere în 01.11.2010 și 10.11.2010.

Potrivit certificatului de urbanism nr. 101/12.08.2010, se constată că terenurile proprietatea reclamanților au actuala folosință de teren arabil, iar destinația stabilită prin P.U.G.-ul localității-documentații aprobate este pentru zona unități industriale. Regimul tehnic este menționat în acest certificat de urbanism, și anume că cele două terenuri sunt situate pe platforma industrială Brazi, în UTR nr. 9, au acces din drumuri în incinta proprietatea SC D. SA. Nu sunt posibilități de racordare la rețele edilitare publice de apă potabilă, energie electrică, telefonie și gaze naturale din zonă, acestea fiind amplasate de-a lungul drumului județean 104 P (Negoiești/DN1CV).

Conform certificatului de urbanism menționat, funcțiunea dominantă este pentru unități industriale compuse din întreprinderi industriale mari, mici și mijlocii de producție și servicii nenocive, depozite, iar funcțiuni complementare sunt admise: zone verzi protecție, servicii complexe, căi de circulație, parcări publice. În zonă se pot realiza activități industriale nepoluante, depozite și anexe industriale, servicii pentru activități industriale, spații verzi, plantații de protecție, circulații, parcări, cu o serie de condiții menționate în acest act. Este interzisă utilizarea terenului pentru locuințe și instituții publice, construcții pe parcele care nu îndeplinesc condițiile de suprafață minimă și front la stradă. Interdicție permanentă: orice fel de construcție în zonele de servitute și de protecție a lucrărilor și rețelelor tehnico-edilitare: prospectul străzilor, LEA, rețele gaze, apă-canal; orice fel de construcții și anexe care nu respectă normele sanitare și protecția mediului în vigoare și care nu respectă distanțele normate față de zona de locuit, prin studiu de impact.

Raportul de expertiză efectuat, în cauză, de expert E. a concluzionat că, după studierea tuturor buletinelor de analiză privind concentrațiile de poluanți în aer, sol și a nivelului de zgomot din perioada ianuarie 2011-mai 2012, s-a constatat faptul că nicio emisie poluatoare nu a înregistrat depășiri ale valorilor maxime admise de legislația de mediu în vigoare. S-a precizat că, până la data efectuării expertizei, operatorul nu a desfășurat, în instalația CCCC Brazi, activitatea de ardere a combustibililor, motiv pentru care nu se poate stabili dacă emisiile de poluanți evacuați de către aceasta respectă valorile limită impuse prin autorizația integrată de mediu. S-a mai reținut că poluarea fonică nu are aplicabilitate în zona industrială și că, în aceste zone, legislația în materie reglementează doar emisia de poluanți atmosferici, nu și imisia.

S-a mai stabilit că atât terenul mare, cât și terenul mic, prezintă numeroase zone cu reziduuri petroliere, rezultând o suprafață de 4.825 m.p. pentru care ar fi necesare măsuri de depoluare, costul acestora fiind estimat la suma de 1.657.767,16 euro cu T.V.A.

În primul ciclu procesual, în apel, s-a dispus încuviințarea obiecțiunilor care au fost respinse de către instanța de fond. Prin răspunsul la obiecțiunile formulate, expertul a precizat că prima monitorizare a noxelor evacuate din centrale în cogenerare a fost efectuată în august 2013, consultând buletinele de analiză a noxelor puse la dispoziție de D. pentru centrala în cogenerare, în perioada august 2012-iulie 2013. S-a constatat că nicio emisie nu a depășit limita maximă admisibilă stabilită prin autorizația integrată de mediu și, având în vedere că, până la data efectuării expertizei la fondul cauzei, operatorul nu a desfășurat activități de ardere a combustibililor, nu se putea pune în discuție evacuarea unei emisii în atmosferă.

Expertul și-a menținut părerea cu privire la poluarea aerului și poluarea fonică, raportat la zona industrială unde se află terenul.

Conform expertizei, raportat la împrejurarea că cele două terenuri, proprietatea reclamanților, sunt în vecinătate directă și exclusivă cu terenurile proprietatea pârâtei, iar reclamanții nu au desfășurat/nu desfășoară activități economice pe cele două terenuri, cauza contaminării cu produse petroliere a celor două imobile este exclusiv a pârâtei. Contaminarea solului în stratul acvifer este rezultatul unei poluări în timp, cauzată, în principal, de defecțiunile apărute în timpul exploatării la unele rețele de conducte sau canalizare de pe teritoriul rafinăriei, la conductele de transport țiței și produse prelucrate, la depozite sau beneficiari. La acestea mai pot contribui cutremurele și accidentele din cel de-al doilea război mondial.

În ceea ce privește sursele de poluare ale pânzei freatice, acestea se pot constitui ca fiind depunerea deșeurilor cu conținut de substanțe petroliere de către pârâtă pe terenurile reclamanților; posibile accidente tehnologice cu deversări de produse petroliere anterior privatizării A. SA (pentru perioada 2004-2013 nu au existat accidente tehnologice cu deversări de produse petroliere); activități de spălare a conductelor, batalurilor cu șlam petrolier din perioada comunistă; petrolul scurs din rezervoarele și conductele rafinăriei din timpul celui de-al doilea război mondial, când aviația anglo-americană a bombardat intens perimetrul Rafinăriei Brazi.

Condițiile răspunderii delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ. sunt: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția.

Potrivit art. 94 lit. i) din O.U.G. nr. 195/2005, persoanele fizice sau juridice au obligația de a suporta costul pentru repararea prejudiciului și de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului.

Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că răspunderea pentru poluarea mediului este o răspunderea civilă delictuală, obiectivă, independentă de culpă.

Referitor la fapta ilicită, reclamanții au susținut că pârâta cauzează trei tipuri de poluare: poluarea atmosferică, întrucât asupra terenurilor lor există o depășire a nivelului de hidrogen sulfurat de peste 520 de ori peste limita maximă admisă la care se vor adăuga emisii de oxid de carbon și oxid de sulf după punerea în funcțiune a centralei; poluarea solului, având în vedere că acesta este contaminat de produse petroliere și poluarea fonică, cauzată atât de activitatea din cadrul rafinăriei, cât și de construcția centralei electrice.

În ceea ce privește poluarea atmosferică, curtea a reținut nedovedirea existenței unei fapte ilicite, având în vedere raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond, care a concluzionat, referitor la emisiile de aer rezultate în urma arderii combustibililor în focarele cuptoarelor tehnologice, că, în perioada analizată, au fost respectate valorile limită impuse prin autorizația integrată de mediu; cele două terenuri ale reclamanților fiind situate într-un perimetru uzinal, nu se poate evalua gradul de poluare a aerului, deoarece legislația în domeniul calității aerului nu prevede limite maxime admisibile pentru imisiile de poluanți atmosferici din zonele industriale. Prin răspunsul la obiecțiuni formulat în fața instanței de apel, expertul a precizat că, la data respectivă, atât centrala în cogenerare, cât și rafinăria, au implementate instalații BAST, care să mențină concentrațiile de poluanți atmosferici sub limitele maxime admisibile, stabilite prin autorizațiile integrate de mediu pe care le dețin.

Referitor la poluarea fonică, nu s-a dovedit existența unei fapte ilicite, raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond stabilind, în funcție de regimul de folosință a terenului, care este de „zone de unități industriale”, și de legislația în domeniul protecției mediului privind poluarea fonică, că nu poate fi luat în discuție fenomenul de poluare fonică (prezent sau viitor). Prin răspunsul la obiecțiuni formulat în fața instanței de apel, expertul a reiterat cele menționate în fața instanței de fond, apreciind că pârâta respectă nivelul de zgomot la limita celor două unități industriale.

Curtea nu a luat în considerare rapoartele de încercări (nr. 518 din 30 iunie 2010, nr. 468 din 16 aprilie 2010, nr. 484 din 16 aprilie 2014, raport privind contaminarea cu hidrocarburi) depuse de către reclamanți odată cu cererea de chemare în judecată, întrucât, potrivit expertului desemnat de către instanță, acestea nu respectă, integral, normele legale și standardele în materie privind recoltarea, determinarea și interpretarea rezultatelor. Pe de altă parte, au fost efectuate în favoarea părții care le-a solicitat, fiind obținute în interesul reclamanților.

Instanța de apel nu a dat eficiență nici înscrisurilor depuse de către reclamanți la ultimul termen de judecată, respectiv procesul-verbal de eșantionare din 24.09.2015, raportul de încercări nr. 92 din 25 septembrie 2015 și raportul final, deoarece, prin aceste înscrisuri, părțile încearcă să ocolească măsura de respingere a probei cu expertiză, solicitată în apel; de asemenea, înscrisurile emană de la reclamanți, fiind efectuate, strict, în interesul acestor părți.

În ceea ce privește poluarea solului, curtea a reținut că, într-adevăr, potrivit expertizei efectuate, s-a constatat că cele două terenuri prezintă numeroase zone cu reziduuri petroliere, deșeuri din cauciuc, piloni de beton, s-au identificat două zone cu reziduuri petroliere și două zone cu deșeuri formate din pietriș contaminat cu produse petrolifere, anvelope uzate, piloni de beton, rezultând o suprafață totală contaminată de aproximativ 240 m.p.; zone cu produse petroliere, rezultând o suprafață totală de 4.825 m.p. pentru care trebuie întreprinse măsuri de depoluare. Aceste împrejurări rezultă și din fotografiile existente în raportul de expertiză, cât și din cele depuse de către reclamanți.

Pe de altă parte, în răspunsul la obiecțiuni depus la instanța de apel, expertul a enumerat mai multe cauze posibile ale poluării terenurilor în litigiu.

Curtea a constatat că reclamanții au devenit proprietarii acestor două terenuri în anul 2010. La o distanța relativ scurtă au apelat la serviciile unui laborator, efectuându-se două rapoarte de încercări, după care au contactat reprezentanții pârâtei pentru a se plânge de existența poluării, iar, în decembrie 2010, au introdus cererea de chemare în judecată.

Reclamanții nu au fost proprietarii terenurilor înainte de înființarea rafinăriei sau centralei, ci le-au dobândit în anul 2010. Or, din mențiunile contractului rezultă că au cunoscut atât situația juridică a terenurilor, cât și situația de fapt, contaminarea terenurilor fiind evidentă și putând fi, deci, observată cu ușurință în urma vizitării imobilului anterior cumpărării.

Rezultă că reclamanții, ca niște cumpărători prudenți și diligenți, fie au vizitat aceste terenuri și au observat că sunt poluate, în consecință, au cumpărat un teren deja contaminat din diverse rațiuni, pe riscul lor (preț mic, cu intenția de a obține despăgubiri de la vecinul terenului etc.), fie nu au știut, caz în care le rămâne deschisă acțiunea în evicțiune contra vânzătorului, reglementată de C. civ.

În ambele situații, nu pot pretinde repararea prejudiciului de către pârâte și depoluarea terenului decât dacă se dovedește că poluarea solului a fost efectuată după data cumpărării terenurilor. Părțile menționate nu își pot invoca propria culpă pentru a obține repararea prejudiciului și depoluarea terenului de la o terță persoană („nemo auditur propriam turpitudinem allegans”).

Reclamanții, deși aveau sarcina probei, nu au demonstrat că poluarea a avut loc ulterior cumpărării terenurilor, după anul 2010, pentru a emite pretenții față de pârâte. Printre cauzele enumerate de expert ca surse ale poluării nu se indică existența unei poluări a solului după momentul cumpărării terenurilor.

În ceea ce privește prejudiciul, nu s-a dovedit caracterul cert, actual, direct și personal al acestuia. Astfel, referitor la poluarea aerului, poluarea fonică și poluarea solului, nu poate fi vorba de un prejudiciu actual, având în vedere folosința terenului, apartenența la zona industrială, situarea într-un perimetru industrial, în vecinătatea unei rafinării, care există de aproximativ un secol (obiectiv de importanță națională). Nu se poate reține că este afectat dreptul la viață al reclamanților, întrucât ei nu locuiesc pe aceste terenuri (domiciliul reclamanților fiind în localitatea Câmpina, la aproximativ 40 km distanță de terenuri) și nici nu pot locui sau construi vreo locuință, raportat la destinația terenurilor și certificatul de urbanism. Pe de altă parte, nu se poate stabili nici vreun prejudiciu eventual, în sensul imposibilității dezvoltării unei activități economice sau de a construi pe aceste terenuri, în primul rând, pentru că sunt simple susțineri ale reclamanților, iar, în al doilea rând, nu din cauza poluării nu pot dezvolta vreo activitate economică sau să construiască imobile, ci determinat de categoria industrială a terenurilor și obligativitatea respectării destinației bunurilor conform certificatului de urbanism. Mai mult, reclamanții au cumpărat pe riscul lor aceste terenuri, cunoscând că se află în vecinătatea rafinăriei și în parcul industrial.

Referitor la solicitarea de depoluare a terenurilor în baza art. 94 lit. i) din O.U.G. nr. 195/2005, cererea s-a respins, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege față de considerentele expuse în precedent, în legătură cu nedovedirea producerii prejudiciului ulterior anului 2010.

Nu s-a reținut nici obligația de reparare a prejudiciului ca urmare a încălcării art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu există o viață de familie și privată anterioară și prezentă pe aceste terenuri, determinat de categoria bunurilor - terenuri industriale și de situarea în zona industrială, de împrejurarea că părțile menționate au domiciliul în localitatea Câmpina, la aproximativ 40 km distanță de imobilele în litigiu.

Concluziile Curții Europene a Dreptului Omului în cauza Tătar c. României, conform cărora a fost încălcat dreptul reclamanților la un mediu sănătos din cauza impactului asupra mediului al unei tehnologii bazate pe cianură folosită în extracția aurului, nu se aplică în prezentul litigiu, deoarece, în respectiva cauză, la momentul accidentului, reclamanții locuiau într-un cartier de locuințe situat în vecinătatea exploatării miniere aurifere, la 100 de m de uzina de extracție și de iazul de decantare.

Nu au fost reținute nici concluziile Curții Europene în cauza Lopez Ostra contra Spaniei, potrivit cărora a fost încălcat dreptul reclamanților la un mediu sănătos prin amplasarea unei stații de epurare în apropierea locuinței reclamanților, întrucât, în procesul de față, nu s-a deschis o rafinărie după ce reclamanții au cumpărat terenul, dimpotrivă ei au fost cei care au cumpărat un teren în zona industrială, pe riscul lor.

În ceea ce privește critica apelanților formulată prin obiecțiunile la completarea raportului de expertiză din apel, vizând prelevarea probelor de către personal RENAR și trimiterea probelor la un laborator autorizat RENAR, prin încheierea din 16.06.2015 s-a motivat respingerea obiecțiunilor la acest raport. Litigiul între două persoane private este guvernat de principiul disponibilității, iar sarcina probei aparține reclamantului, conform art. 1169 C. civ. Reclamanții nu au formulat această cerere la propunerea de probe în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel, în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. (prin cererea de apel sau prin întâmpinare), ci abia după formularea răspunsului la obiecțiuni. Pe de altă parte, nu au solicitat nici nulitatea raportului de expertiză efectuat la instanța de fond, în condițiile art. 108 alin. (3), și nici ca motiv de apel. Prin urmare, critica a fost considerată nefondată și respinsă ca atare.

Pentru aceste considerente, curtea a respins apelul declarat de reclamanți, a admis apelul declarat de pârâte și a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată în integralitate, ca neîntemeiată.

În baza art. 274 C. proc. civ., întrucât s-a admis apelul pârâtelor și reclamanții au căzut în pretenții, s-a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 5.000 lei, micșorat în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B. și C., criticând-o în temeiul art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost în sensul remedierii deficiențelor arătate în considerentele deciziei de recurs, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, în condițiile în care a constatat că hotărârea nu este motivată.

Având în vedere dispozițiile deciziei de casare, instanța trebuia să se preocupe de remedierea neregularităților hotărârii primei instanțe prin reluarea judecații și administrarea celor necesare soluționării cauzei în apel, în considerarea efectului devolutiv al acestei căi de atac.

Curtea de Apel s-a preocupat doar de refacerea motivării, pe care instanța de casare a soluționat-o, fără a administra probe în cadrul apelului (cu excepția unor înscrisuri pe care le-a înlăturat, cu motivarea că provin de la reclamanți) realizând un act de judecată fictiv, iar nu unul real.

Astfel, trebuie constatat faptul că instanța de apel nu a fost învestită de către instanța de casare cu refacerea motivării, acest lucru nefiind posibil, întrucât instanța de apel are posibilitatea doar de a face o judecată proprie, pe baza probelor și cererilor părților solicitate și administrate nemijlocit în fața acesteia.

Administrarea probelor se putea face doar în condiții de legalitate, prin efectuarea expertizei în colaborare cu un laborator de specialitate acreditat RENAR. Totodată, determinarea cantitativă a poluării trebuia realizată tot de către un laborator autorizat RENAR, iar participarea unui asemenea laborator la prelevarea probelor era de esența legalității administrării probei cu expertiza tehnică de specialitate.

Întrucât s-a reținut că nu a existat acreditare RENAR pentru efectuarea expertizei, iar instanța de casare a sancționat hotărârea instanței de apel pentru că nu a luat în considerare acest aspect, era necesară efectuarea unei noi expertize, pentru ca instanța să se poată pronunța pe baza unei probe administrate direct, iar nu pe baza unor probe care au condus la casarea hotărârii.

Instanța de apel a respins toate probele solicitate pentru dovedirea poluării (cu excepția unor înscrisuri), refuzând, practic, să realizeze judecata proprie a cauzei.

Procedând în acest fel, curtea a substituit motivarea hotărârii casate, cu încălcarea dispozițiilor deciziei de casare și art. 315 C. proc. civ.

Conform textului de lege sus-menționat, în cazul hotărârii casate se realizează o nouă judecată, în care sunt admisibile orice probe prevăzute de lege, îndrumările instanței de casare fiind obligatorii.

Raportat la caracterul intim al raționamentului instanței care a pronunțat hotărârea casată, nu este admisibilă reconstituirea acestui raționament de către alți judecători, întrucât aceștia nu pot să cunoască judecata pe care a avut-o anterior instanța. Cu alte cuvinte, „chibzuința în secret” și „părerile judecătorilor”, conform procedurii prevăzute de art. 256 C. proc. civ., care constituie procesul de formare a hotărârii, nu pot fi substituite de către alți judecători, cu ocazia rejudecării cauzei. Aceștia trebuie să aibă o „chibzuință” și o părere proprie, care se formează în noua judecată, pe care sunt obligați să o facă în condițiile prevăzute de art. 315 din același cod.

Instanța de rejudecare a refuzat să procedeze la o judecată proprie și s-a preocupat să substituie lipsa motivării hotărârii casate, pe baza unei judecați la care nu a participat.

Una dintre garanțiile respectării drepturilor omului este cea prevăzută în art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul oricărei persoane la un proces echitabil.

Accesul efectiv la o instanță presupune și dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei. Pornind de la această ipoteză, Curtea a stabilit că, în anumite circumstanțe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate lasă fără conținut dreptul de acces la o instanță. De regulă, aceste aspecte sunt analizate prin prisma art. 6 parag. 1, însă pot intra în discuție și prin prisma principiului fundamental al accesului la justiție.

Din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că dreptul de acces la o instanță are două trăsături fundamentale, trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi un drept absolut (cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României).

În prezenta cauză, dreptul de a avea acces efectiv la o instanță, prin prisma posibilității contestării unei probe importante, impunea ca instanța de apel să fi dispus efectuarea unei noi expertize sau, cel puțin, ca expertul să răspundă obiecțiunilor formulate de reclamanți la completarea raportului de expertiză și să admită probele cu înscrisuri și interogatoriu, solicitate pentru dovedirea accidentelor produse la instalațiile pârâtei D. SA, care au generat deversarea produselor petroliere pe terenul proprietatea recurenților.

Instanța de apel, la fel ca și în precedenta judecată a apelului, a reținut concluziile raportului de expertiză, astfel cum a fost completat, în timp ce apelanții reclamanți nu au avut posibilitatea să administreze probe contrare, care să conducă la înlăturarea concluziilor expertizei.

Având în vedere specificul expertizei, ecologie și protecția mediului, precum și logistica necesară administrării unei probe contrare, este evident că singura modalitate de a combate o astfel de probă era prin intermediul instanței de judecată.

În acest sens, la termenul din 13.05.2015, au solicitat să le fie încuviințată proba cu expertiză tehnică de specialitate, pentru obiectivele menționate în nota de probatorii din 13.06.2013, respectiv să se determine poluarea fonică, poluarea aerului, precum și poluarea solului produsă prin acțiunile pârâtei D. SA. De asemenea, au arătat că este necesar ca expertiza să se realizeze în colaborare cu un laborator de specialitate acreditat RENAR, care să participe la prelevarea probelor (având în vedere că expertiza administrată cu ocazia judecării litigiului în primă instanța nu a fost realizată în aceste condiții de legalitate).

La termenul din 10.06.2015, au solicitat încuviințarea obiecțiunilor cu privire la completarea raportului de expertiză, mai ales în condițiile în care instanța de apel a respins cererea de încuviințare a unei noi expertize, fiind necesar ca expertul să răspundă acestora, fiind antamate aspecte privitoare la prelevarea unor probe care nu erau acoperite de acreditările RENAR și care au fost efectuate de către pârâta D. SA, iar nu de către un laborator independent.

Prin urmare, era necesar ca instanța de apel să solicite expertului să clarifice aspectele privitoare la modalitatea de administrare a probelor din perspectiva legalității mijloacelor de măsurare și analiză.

În acest sens, la termenul din 09.10.2013, au formulat obiecțiuni la completarea expertizei efectuate la instanța de fond, denumită „Răspuns la obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară”, întocmită de expert tehnic judiciar E., prin care au solicitat efectuarea unei noi expertize în cauză.

Rațiunea solicitării a fost dată de faptul că expertiza administrată în cauză a avut la bază înscrisuri care nu conțin informații/date certificate conform normelor legale.

Astfel, înscrisurile depuse sunt, de fapt, rezultate ale unor măsurători efectuate de intimata pârâtă D. SA și consemnate în rapoarte de monitorizare a emisiilor din gazele de ardere, nivel de zgomot și poluanți din sol emise de Șeful Serviciului Protecția mediului din cadrul D. sau rapoarte de analize emise de societăți care dețin acreditare RENAR, dar care menționează, în cuprinsul concluziilor prezentate, că „opiniile și interpretările conținute de prezentul raport nu sunt acoperite de acreditare RENAR”.

Sub acest aspect, recurenții au indicat anexele nr. 1-5 din „Răspunsul la obiecțiuni”, anexele nr. 1 și 4 vizând valori măsurate de SC G. SRL Ploiești, neacreditate RENAR, anexa nr. 2 referindu-se la controlul efectuat în baza documentelor puse la dispoziție de pârâtă, anexa nr. 3 cuprinde date cu privire la puterea fonoabsorbantă și fonoizolantă, în limba italiană, astfel încât nu rezultă pentru ce argumente documentul a fost avut în vedere de către expert, anexa nr. 5 vizând date certificate de persoane care își desfășoară activitatea în cadrul societății pârâte, ceea ce generează serioase îndoieli în legătură cu imparțialitatea celor consemnate în cuprinsul rapoartelor de monitorizare.

În ce privește poluarea atmosferică și poluarea fonică, expertul nu a efectuat măsurători independente, ci a avut în vedere, strict, documentele puse la dispoziție de intimata pârâtă D. SA, fapt ce încalcă, în mod evident, principiul egalității armelor.

Așadar, în măsura în care probele au fost prelevate de apelanta pârâtă D. SA, iar opiniile și interpretările conținute de raportul de expertiză, ce reprezintă proba decisivă în cauză, nu sunt acoperite de acreditare RENAR, instanța, prin respingerea solicitărilor recurenților, i-a pus în imposibilitate de a administra proba contrară.

În această situație, dreptul de a contesta o probă importantă, administrată în cauză, și de a face proba contrară este teoretic și iluzoriu.

Recurenții susțin că nu ar fi putut pune la dispoziția instanței un raport întocmit de un laborator care să fie acreditat RENAR, de vreme ce probele supuse analizei laboratorului ar trebui prelevate în incinta Rafinăriei, iar acest fapt nu este permis fără concursul instanței.

Curtea de Apel a respins toate aceste probe, folosindu-se de justificări procedurale neîntemeiate și invocând, în mod repetat, caracterul dispozitiv al normelor procedurale, dar doar în sensul în care instanța nu ar trebui să țină seama de aceste dispoziții, ignorând caracterul util, concludent și pertinent al probelor solicitate.

Astfel, în mod inadmisibil, instanța a apreciat, la fiecare solicitare de administrare a probelor, că nu trebuie să dea curs acestora, întrucât nu sunt reglementate de norme imperative, ca și cum judecătorul ar trebui să se ghideze, în judecată, doar de normele imperative, iar nu și de cele dispozitive, ca și cum aceste norme ar fi nescrise.

Acest raționament trădează intenția instanței de a judeca într-o singură direcție, respectiv o judecată imparțială, prin care recurenții au fost lipsiți de orice posibilitate de apărare.

Instanța a ignorat, inclusiv, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, care obliga judecătorii să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, având, în acest sens, obligația de a dispune ca părțile să completeze probele, dacă acestea nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea, în întregime, a procesului, precum și de a ordona administrarea unor probe, chiar dacă părțile se împotrivesc. Astfel, în exercitarea rolului activ, judecătorul trebuie să urmărească aflarea adevărului prin stabilirea deplină a situației de fapt și prin administrarea tuturor probelor necesare soluționării cauzei.

Or, în prezenta cauză, judecătorii au refuzat să administreze probe și să lămurească, pe deplin, situația de fapt, în pofida numeroaselor cereri formulate, a neregularităților probelor administrate în fața primei instanțe (referitoare la administrarea probei cu expertiză și neluarea în considerare a înscrisurilor depuse) și cu toate că instanța de casare a sancționat hotărârea instanței de apel pentru deficiențe care priveau lipsa motivării cu privire la respingerea probelor solicitate (respingerea probei cu expertiză, respingerea obiecțiunilor la completarea raportului de expertiză, neluarea în considerare a înscrisurilor).

În acest sens, recurenții menționează considerentele încheierilor de ședință de la termenele de judecată din 13.05.2015 (cu privire la respingerea probei cu o nouă expertiză), 10.06.2015 (cu privire la respingerea cererii de completare a probelor administrate la prima instanță) și 09.09.2015 (cu privire la respingerea probei cu interogatoriul pârâtei SC D. SA).

Acest raționament al instanței contravine caracterului devolutiv al apelului. În practica instanțelor de judecată s-a reținut că „Nu se poate refuza o probă cu martori de către instanța de apel numai pe motivul că a fost administrată la prima instanță, fără a se examina con