ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2182/2016

Decizia nr. 2182/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2011 reclamanta Regia Autonomă de Transport București a solicitat în contradictoriu cu pârâții Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și A. obligarea acestora în solidar la plata sumei de 765.501,91 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului nerecuperat de R.A.T.B. în urma evenimentului rutier produs de pârâtul A. la data de 10.07.2008, a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi calculate de la data de 23.04.2011 și până la achitarea integrală a debitului, a dobânzii legale datorate de la data producerii prejudiciului și până la achitarea integrală a debitului, a sumei de 11.771,02 lei reprezentând cheltuieli de judecată din care 11.766,02 lei reprezintă taxa de timbru și 5 lei timbru judiciar.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea acțiunii având în vedere că nu s-a stabilit culpa sa în producerea accidentului. De asemenea, același pârât a solicitat suspendarea judecății cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului de urmărire penală nr. x/P/2008. Prin încheierea pronunțată la data de 13.06.2012, tribunalul a dispus suspendarea judecății până la soluționarea dosarului penal nr. x/P/2008. Prin sentința penală nr. 4063 din 18 noiembrie 2014, pronunțată de Judecătoria sector 4 București inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă. De asemenea, s-a admis acțiunea civilă formulată de R.A.T.B.

și s-a dispus obligarea inculpatului A. la plata sumei de 765.501,97 lei cu titlu de daune materiale, plus dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea debitului. În baza art. 25 C. proc. pen. și art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 25 1 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor și a deciziei nr. 3/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a constatat că daunele morale și materiale la care a fost obligat inculpatul A. către părțile civile urmează a fi achitate de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii. De asemenea, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.500 lei cheltuieli judiciare către R.A.T.B.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâții din prezenta cauză, A. și partea responsabilă civilmente F.P.V.S., apelurile fiind admise prin decizia penală nr. 240/A/18.03.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/4/2013 în sensul că s-a dispus reducerea cuantumului daunelor materiale la plata cărora au fost obligați inculpatul A. și F.P.V.S. către R.A.T.B. de la suma de 765.501,97 lei la suma de 745.741,97 lei. S-a reținut, în motivarea deciziei, că diferența dintre cele două sume de 19.787 lei nu a fost dovedită. Ca urmare a soluționării procesului penal la data de 21.10.2015, prima instanță a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 370 din 23 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția autorității de lucru judecat și, în consecință, s-a respins pe calea acestei excepții acțiunea reclamantei Regia Autonomă de Transport București în contradictoriu cu Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și A. S-a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și A. Asupra excepției autorității de lucru judecat, invocată în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a reținut următoarele: În conformitate cu art. 163 C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe.

S-a constatat că, în cadrul procesului penal a fost soluționată și latura civilă a cauzei respectiv cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de reclamantă prin avarierea celor două autovehicule ca urmare a accidentului produs de pârâtul din prezenta cauză - A. Prin urmare, s-a reținut că în cauza de față este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză. La admiterea excepției autorității de lucru judecat, prima instanță a avut în vedere și suma de 19.787 lei pe care reclamanta a solicitat-o prin cererea de repunere pe rol a cauzei, aceasta fiind parte din paguba pretinsă în procesul penal și respinsă la Curtea de Apel București la soluționarea cererii de apel, cerere care a fost analizată și găsită neîntemeiată; această sumă nu mai poate fi repusă în discuție, fiind parte din obiectul cauzei, reprezentând daune civile.

În ceea ce privește penalitățile de 0,1% de întârziere, tribunalul a apreciat că acestea nu mai pot fi solicitate, având în vedere că o astfel de cerere este accesorie debitului principal; întrucât s-a admis excepția autorității de lucru judecat pentru cererea principală, s-a admis aceeași excepție și pentru cererea accesorie. De asemenea, s-a reținut că aceeași soluție se impune și pentru cheltuielile de judecată care au fost acordate în cadrul procesului penal, acestea nemaiputând fi repuse în discuție, indiferent dacă reclamanta le pretinde într-un cuantum mai mare, întrucât și acestea sunt accesorii ale aceluiași debit principal. Împotriva acestei sentințe, reclamanta Regia Autonomă de Transport București SA a formulat apel; ambii intimați-pârâți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 445 din 10 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul reclamantei a fost admis, sentința apelată a fost anulată în parte - în ceea ce privește admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea acțiunii pentru autoritate de lucru judecat - și, rejudecând în fond, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel: s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de 19.787 lei, s-a dispus obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere de 1%, calculată de la 23 aprilie 2011 și până la încasarea pretenției de 745.714,97 lei în raport de care se calculează penalitățile și la plata sumei de 11.771,02 lei cheltuieli de judecată; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; intimații au fost obligați la plata sumei de 4,15 lei cheltuieli de judecată efectuate în apel de către apelanta-reclamantă.

Cu referire la chestiunea prealabilă a calificării căii de atac în raport cu diminuarea pretențiilor prin cererea de repunere pe rol, invocată de intimatul-pârât A., instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit art. 181 C. proc. civ. 1865 „instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin sau nu modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.” În speță, reclamanta Regia Autonomă de Transport București a învestit Tribunalului București cu capătul principal de cerere constând în obligarea pârâților la plata sumei de 765.501,91 lei. Potrivit art. 282 1 alin. (1) C. proc.

civ. 1865 nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în care cererile introduse pe cale principală în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv. Curtea de apel a apreciat că în speță nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ. 1865. Astfel, potrivit cererii de repunere pe rol, reclamanta a solicitat să se ia act de recuperarea sumei de 745.714,97 lei din cei 765.501,91 lei motiv pentru care și-au restrâns pretențiile la 19.787 lei, la plata de penalități de 0,1% pe zi de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată. Ca atare, instanța de apel a apreciat că nu au intervenit modificări în ceea ce privește cuantumul valorii obiectului, ci doar că parțial acel obiect a fost realizat.

Pentru aceste argumente de fapt și de drept, s-a concluzionat că problema prealabilă este nefondată, calea de atac prevăzută de lege și care a fost corect declarată în cauză fiind apelul, iar nu recursul. Apelul formulat de reclamantă a fost găsit fondat pentru următoarele argumente: Primul motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, evaluând și apărările intimaților în raport de acest motiv, a fost înlăturat ca nefondat de instanța de apel. Potrivit art. 163 C. proc. civ. 1865 nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe; această excepție poate fi ridicată de părți sau judecător în orice stare a pricinii, dar numai în fața instanțelor de fond.

Potrivit art. 1201 C. civ. de la 1864 este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți. Din examinarea sentinței apelate, curtea de apel a constatat că instanța de fond a invocat eronat dispozițiile art. 163 C. proc. civ. 1865 în sensul reținerii triplei identități de părți, obiect și cauză. Instanța de apel a constatat însă caracterul fondat al celui de-al doilea motiv de apel. Din lucrările dosarului a rezultat că la 18.05.2011, când încă nu se pusese în mișcare acțiunea penală, Regia Autonomă de Transport Rutier București, prin adresa nr. 46230, s-a constituit parte civilă în Dosarul nr. x/P/2008, ocazie cu care a pretins un prejudiciu de 765.501,91 lei.

Ulterior, la data de 28.06.2011, reclamantul Regia Autonomă de Transport București a sesizat instanța civilă solicitând obligarea pârâților Fondul de Protecția a Victimelor Străzii și A. la plata sumei de 765.501,91 lei, la 0,1% penalități de întârziere, la dobânda legală și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.771,02 lei. La 16.05.2013, prin rechizitoriul formulat în dosarul penal nr. x/P/2008 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului A. Din examinarea rechizitorului, s-a constatat că punerea în mișcare a acțiunii penale, s-a făcut în raport de art. 263 și 262 C. proc. pen. de la 1968. În urma sesizării instanței penale prin rechizitoriul din 16.05.2013 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București s-a format dosarul penal nr. x/4/2013.

La 13.06.2012, în dosarul civil de față nr. x/3/2011 aflat pe rolul primei instanțe, în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea cauzei până la finalizarea urmăririi penale în dosarul penal nr. x/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București. Deși suspendarea cauzei s-a dispus până la finalizarea urmăririi penale, care a avut loc prin emiterea rechizitorului, în realitate, suspendarea cauzei a durat până la finalizarea cercetării penale judecătorești în cele două faze procesuale. Din examinarea sentinței penale nr. 4063 din 18.11.2014, curtea de apel a reținut că instanța penală s-a considerat învestită doar cu acțiunea civilă, constând în obligarea inculpatului A. la plata sumei de 765.501,97 lei.

Potrivit art. 22 din C. proc. pen. de la 1968: „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, al persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”. În aplicarea acestui text, instanța de apel a apreciat că hotărârea instanței penale prin care s-a soluționat latura civilă nu are autoritate de lucru judecat cu privire la prejudiciu și la întinderea acestuia. Din sentința penală nr. 4063 din 18.11.2014, pronunțată în Dosarul nr. x/4/2013 al Judecătoriei sectorului 4 București, rezultă că inculpatul A. a fost obligat la plata sumei de 765.501,97 lei, iar prin decizia nr. 440/A din 18.03.2015, pronunțată în Dosarul nr. x/4/2013 de Curțea de Apel București, secția a II-a penală, pretențiile au fost reduse la suma de 745.714,97 lei, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective.

Prin cererea de repunere pe rol formulată în fața primei instanțe din această cauză, reclamanta și-a redus pretențiile la suma de 19.787 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului nerecuperat în urma evenimentului rutier, la plata penalităților de întârziere de 0,1% și la plata cheltuielilor de judecată. Instanța de apel a constatat că, practic, reclamanta a revenit în procesul civil declanșat la 28.06.2011, proces civil pe care l-a părăsit ca urmare a suspendării acestuia, proces pe care l-a continuat cu restul de pretenții care nu au fost soluționate în procesul penal, iar pentru penalitățile și cheltuielile de judecată, instanța penală nu a fost învestită. Față de dispozițiile art. 22 C. proc.

pen., curtea de apel a precizat că în cauza de față nu se verifică autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește pretențiile restrânse prin cererea de repunere pe rol, astfel încât a fost apreciată ca fondată critica apelantei prin care a susținut greșita reținere de prima instanță a autorității de lucru judecat. În ceea ce privește pretențiile apelantei-reclamante în sumă de 19.787 lei, din examinarea probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că reclamanta pretinde că această sumă ar reprezenta cheltuieli de personal efectuate pentru repararea troleibuzului. Din devizul depus la dosar, întocmit de reclamantă, dar nesemnat de pârâtul A., rezultă suma de 6.008,77 lei cu titlu de alte cheltuieli de personal, însă nu rezultă în mod expres în ce constă suma de 19.787 lei.

Ca atare, în lipsa unor probe pertinente, curtea de apel a arătat că nu poate reține ca prejudiciu suma de 19.787 lei, înlăturând prezumția potrivit căreia personalul din structura reclamantei ar fi fost dislocat de la activitatea sa zilnică pentru repararea troleibuzului avariat de către pârâtul A. Referitor la penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, potrivit art. 10 din Ordinul nr. 1 din 4 martie 2008, în termenul de 90 de zile de la avizarea daunei, dar fără a uza în mod nejustificat de beneficiul acestui termen, fondul este obligat să despăgubească persoanele prejudiciate, iar în cazul nerespectării acestei obligații Fondul este obligat la plata de penalități de întârziere de 0,1% din suma de despăgubire cuvenită, pentru fiecare zi de întârziere.

Din adresa nr. 127609 din 7 ianuarie 2011 înregistrată la Fondul de Protecție al Victimelor Străzii sub nr. 235 din 7.01.2011, instanța de apel a reținut că reclamanta a avizat Fondul, solicitând plata prejudiciului de 765.501,91 lei. Din probele dosarului a rezultat că Fondul de Protecție al Victimelor Străzii a achitat despăgubirea după pronunțarea deciziei penale nr. 440/A/18.03.2015, în acest fel încălcând dispozițiile art. 10 din Ordinul nr. 4/2008, motiv pentru care instanța de apel a admis această critică și a dispus obligarea Fondului de Protecție a Victimelor Străzii în solidar cu pârâtul A. la plata penalităților de întârziere, calculate de la 23.04.2011 și până la încasarea pretenției de 745.714,97 lei.

Și cel de-al treilea motiv de apel susținut de reclamantă a fost reținut ca fondat. Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamanta s-a constituit parte civilă în faza urmăririi penale, când încă nu se declanșase acțiunea penală. Potrivit art. 14 din C. proc. pen. de la 1968, acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea părții vătămate ca parte civilă. La 18.05.2011, când reclamanta s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/P/2008, nu se pusese în mișcare acțiunea penală și deci nu se poate vorbi că la această dată, acțiunea civilă s-a alăturat acțiunii penale. La 28.06.2011, reclamanta a exercitat acțiunea civilă în fața instanței civile, ocazie cu care a pretins plata prejudiciului de 765.501,91 lei a penalităților de întârziere de 0,1%, a dobânzilor și a cheltuielilor de judecată aferente despăgubirilor solicitate.

Prin punerea în mișcare a acțiunii penale la 16.05.2013 și prin suspendarea judecării acțiunii civile formulate în fața instanței civile, reclamanta a fost nevoită să părăsească instanța civilă și să-și alăture acțiunea civilă celei penale, după care a revenit în fața instanței civile. Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții - va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Instanța de apel a constatat că, în speță, ambii pârâți au căzut în pretenții, atât în situația exercitării acțiunii civile prin alăturarea ei acțiunii penale, cât și în cazul acțiunii civile exercitate în fața instanței civile. Potrivit art. 274 alin. (2) C. proc.

civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxa de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor etc. În raport de acest text de lege și văzând că cheltuielile de judecată privesc taxe judiciare, curtea de apel a dispus obligarea și la plata cheltuielilor de judecată cerute la prima instanță, dar și a celor solicitate în fața instanței de apel. Împotriva acestei decizii, au formulat recurs pârâții A. și Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii. 1. Recurentul-pârât A. s-a prevalat de motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată că deși consideră greșită soluția instanței de apel cu privire la excepția autorității de lucru judecat, apreciază că în mod corect a fost găsită neîntemeiată pretenția reclamantei cu privire la suma de 19.787 lei; prin urmare, prezentul recurs nu vizează soluția instanței de apel de respingere a cererii R.A.T.B.

de obligare a sa la plata sumei anterior menționate de 19.787 lei. Recurentul învederează însă că în mod greșit instanța de apel a dispus anularea sentinței apelate, decizia recurată fiind dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 22 C. proc. pen. de la 1968 - critică susținută pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se învederează de către recurent că art. 22 C. proc. pen. are în vedere o altă ipoteză, iar concluzia instanței de apel este și ea greșită. Intimata-reclamantă R.A.T.B., inițial, a învestit instanța civilă și ulterior instanța penală (prin constituirea sa ca parte civilă în procesul penal), cu o cerere identică prin care solicita recuperarea unor sume de bani de la recurentul-pâtât A. și de la F.P.V.S.

Instanța penală, prin sentința penală nr. 4063 din 18 noiembrie 2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, s-a pronunțat în fond cu privire la cererea R.A.T.B. de constituire ca parte civilă, dispunând obligarea inculpatului A. (recurentul-pârât) și a F.P.V.S. la plata sumei reprezentând prejudiciul invocat de R.A.T.B., împreună cu dobânda legală aferentă. Instanța penală nu a acordat însă R.A.T.B. cheltuielile de judecată în cuantum de 11.771,02 lei și nici sumele solicitate de la F.P.S.V. cu titlu de penalități de întârziere. Recurentul-pârât precizează că atât în acțiunea civilă, cât și în cadrul procesului penal, R.A.T.B. a înțeles să formuleze cererea de acordare a penalităților de întârziere de 0,1% exclusiv în contradictoriu cu F.P.V.S., nu și cu pârâtul A. Cu toate acestea, R.A.T.B.

nu a înțeles să formuleze apel împotriva sentinței penale sau o cerere de completare în raport cu hotărârea pronunțată în fond de instanța penală, această hotărâre devenind definitivă cu privire la aceste sume. Pe de altă parte, inculpatul A. (recurentul-pârât) ca și F.P.V.S. au formulat apel împotriva soluției date în primă instanță de instanța penală, iar Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 440/A/18.03.2015, a admis apelul inculpatului și al F.P.V.S., dispunând reducerea cuantumului prejudiciului la care au fost obligați de Ia 765.501,97 lei cu dobânda legală, la suma de 745.714,97 lei cu dobânda legală. În acest context, având în vedere faptul că, pentru sumele solicitate de R.A.T.B.

există o hotărâre judecătorească definitivă care statuează cu privire la acestea, recurentul-pârât apreciază că nu mai poate fi repusă în discuție cererea R.A.T.B. de acordare a sumelor menționate. Având în vedere această premisă, recurentul-pârât arată că a înțeles să invoce în fața primei instanțe în cauza de față, excepția autorității de lucru judecat. Excepția autorității de lucru judecat, din perspectiva efectului negativ, se întemeiază pe două principii fundamentale, fiind astfel asigurată lipsa de contrarietate între dispozitivele hotărârilor judecătorești: o acțiune poate fi judecată în mod definitiv o singură dată - „bis de eadem re ne sit actio”; constatările unei instanțe de judecată nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească, întrucât acestea sunt prezumate ca fiind expresia adevărului judiciar - „res iudicata pro veritate habetur”.

Se arată de către recurent că doctrina a reținut că funcția jurisdicțională a autorității de lucru judecat, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice și ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în fața instanței, indiferent că aceasta s-ar realiza pe cale principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranșat anterior într-o procedură jurisdicțională. În consecință, recurentul susține că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru existența autorității de lucru judecat, respectiv existența triplei identități de părți, obiect și cauză. Astfel, părțile din acțiunea civilă pornită de R.A.T.B.

în cadrul procesului penal sunt aceleași ca și părțile din prezenta cauză, respectiv R.A.T.B., pe de o parte și recurentul-pârât, împreună cu F.P.V.S., pe de altă parte. De asemenea, obiectul la acțiunii civile este identic cu obiectul prezentei cauze și vizează obligarea pârâților la dezdăunarea R.A.T.B. pentru pagubele suferite în urma accidentului rutier. Mai mult, cauza acțiunii civile din cadrul procesului penal este aceeași ca și cauza prezentei cereri, ambele întemeindu-se pe dispozițiile legale din materia răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte, contrar considerentelor instanței de apel, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile speciale din materia dreptului procesual penal cu privire la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în civil (art. 22 vechiul C. proc.

pen.), întrucât acestea privesc o altă ipoteză decât cea din prezenta cauză, respectiv aceea în care instanța penală a soluționat exclusiv acțiunea penală, iar acțiunea civilă este soluționată ulterior de instanța civilă. Or, în speță este incidentă o cu totul altă ipoteză, întrucât instanța penală nu a soluționat doar latura penală a cauzei, ci și latura civilă. Mai mult, în virtutea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram, recurentul consideră că în momentul în care R.A.T.B. s-a constituit parte civilă în procesul penal, a abandonat calea civilă de soluționare a acțiunii sale în regres, instanța civilă fiind practic dezînvestită cu privire la această cerere, sens în care s-a exprimat și doctrina în materia dreptului procesual penal.

În concluzie, recurentul apreciază că instanța de apel nu ar fi trebuit să aplice în speță dispozițiile art. 22 vechiul C. proc. pen., având în vedere ipoteza reglementată de acest text vizează situația în care instanța penală soluționează doar acțiunea penală, ceea ce nu s-a întâmplat în speța de față, dat fiind faptul că instanța penală s-a pronunțat atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă a cauzei. Totodată, recurentul învederează instanței de recurs că este greșită și concluzia la care ajunge instanța de apel, respectiv aceea că „hotărârea instanței penale prin care s-a soluționat latura civilă nu are autoritate de lucru judecat cu privire la prejudiciu și la întinderea acestuia”; în realitate, hotărârea instanței penale prin care s-a soluționat doar latura penală a cauzei nu are autoritate de lucru judecat cu privire la prejudiciu și la întinderea acestuia.

Având în vedere toate argumentele prezentate, recurentul solicită Înaltei Curți să constate că se impune modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii R.A.T.B. de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.771,02 lei, având în vedere că există autoritate de lucru judecat cu privire la acestea. În ceea ce privește penalitățile de 0,1% pe zi de întârziere (solicitate de R.A.T.B. doar în contradictoriu cu F.P.V.S.), recurentul apreciază că se impune respingerea acestei pretenții în contradictoriu cu el, întrucât nu au fost solicitate niciodată în contradictoriu cu pârâtul A., iar în subsidiar, se impune respingerea acestei pretenții pentru autoritate de lucru judecat. Recurentul mai susține că instanța de apel în mod greșit a admis cererea R.A.T.B.

de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.771,02 lei, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., sens în care susține că este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se învederează de către recurent că în doctrină s-a arătat că „a cădea în pretenții înseamnă a pierde procesul”. Or, în ipoteza în care acțiunea formulată de R.A.T.B. în contradictoriu cu pârâtul A. prin care a pretins achitarea sumei de 19.787 lei, s-a respins ca neîntemeiată, este evident că nu pârâtul A. este partea care a căzut în pretenții. Mai mult, instanța de apel nu putea reține culpa procesuală a pârâtului A. în cauza de față pentru faptul că R.A.T.B.

a părăsit calea civilă (ulterior trimiterii în judecată a recurentului A. prin rechizitoriu) și a învestit instanța penală cu o acțiune pe latură civilă. Totodată, recurentul-pârât susține că este lipsit de relevanță faptul că, în cadrul acțiunii civile din dosarul penal, acesta ar fi fost partea care a căzut în pretenții, astfel cum a reținut instanța de apel, întrucât calitatea de parte perdantă în cadrul unui litigiu se evaluează în acel litigiu; în acest context, soluția instanței penale de admitere a acțiunii civile nu poate fi valorificată în prezenta acțiune pentru acordarea cheltuielilor de judecată în acest litigiu. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., recurentul-pârât arată că în mod greșit a dispus instanța de apel obligarea sa la plata penalităților de întârziere de 1% pe zi de întârziere, calculate de la 23.04.2011 și până la încasarea sumei de 745.714,97 lei. Se învederează că intimata-reclamantă R.A.T.B. nu a solicitat niciodată nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin cererea de repunere a cauzei pe rol și nici prin cererea de apel (prin care, oricum, nu și-ar fi putut modifica acțiunea) acordarea penalităților de întârziere în contradictoriu cu pârâtul A., ci doar în contradictoriu cu F.P.V.S. În acest context, prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Se mai arată de către recurent că opțiunea R.A.T.B. de a solicita aceste penalități de întârziere doar în contradictoriu cu F.P.V.S. este logică, întrucât se întemeiază pe dispozițiile art. 10 din Normele din 4 martie 2008 privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, aprobate prin Ordinul nr. 1/2008, care stabilesc în sarcina F.P.V.S. obligația de a achita despăgubirile către persoanele prejudiciate, în termen de 90 de zile de la avizarea daunei. Astfel, în situația în care F.P.V.S.

nu își îndeplinește această obligație în termenul menționat, acesta poate fi obligat la plata penalităților prevăzute de lege, iar nu pârâtul A. Totodată, recurentul mai învederează instanței de recurs că prin dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a dispus obligarea sa la plata de penalităților de întârziere de 1% pe zi de întârziere, când, în realitate, au fost solicitate penalități de întârziere de numai 0,1% pe zi de întârziere (acesta fiind de altfel și cuantumul prevăzui de lege). 2. Recurentul-pârât Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii, prin motivele sale de recurs s-a prevalat de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, deși în cuprinsul memoriului de recurs se raportează la dispozițiile noului C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor sale, recurentul-pârât învederează că instanța de apel, învestită cu soluționarea căii de atac formulate de reclamantă, a admis apelul, modificând în parte sentința apelată și a acordat penalități de întârziere în cuantum de 1% calculate de la 23 aprilie 2011 și până la achitarea sumei de 745.714,97 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Deși în considerentele deciziei, instanța de apel a reținut cuantumul penalităților de 0,1%, a dispus obligarea la penalități în cuantum de 1%, ceea ce ar putea fi doar o eroare materială, însă, pe calea prezentului recurs, recurentul-pârât vizează și stabilirea cuantumului legal al acestor penalități de întârziere.

De asemenea, recurentul susține că este nelegală admiterea acestei pretenții a reclamantei, întrucât legea stabilește că acordarea lor nu poate avea loc decât în anumite situații. Astfel, în Cap. V - Despăgubirea - al Ordinului nr. 14/2011 sunt prevăzute drepturi și obligații atât pentru partea prejudiciată cât și pentru asigurător, în speță, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii.

În art. 35 se stipulează că: „Persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit prezentelor norme, sau către Asociația Fondul de Protecție a Victimelor Străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, ori către B.A.A.R., în calitatea sa de birou gestionar.” Art. 36 din același ordin explică obligațiile, dar și drepturile asigurătorului, în cazul de față, ale Fondului.

În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.

Asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice. Asigurătorul RCA are obligația să comunice în scris asiguratului și păgubitului intenția de a desfășura investigații privind producerea accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data avizării. Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Recurentul-pârât menționează că la momentul la care a fost sesizat cu cererea de despăgubire, și-a îndeplinit obligațiile și a răspuns reclamantei, făcând astfel cunoscută poziția sa, prin intermediul procesului-verbal nr. 47943 din 06 iunie 2011. Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și-a exprimat în mod clar poziția, susținând că dosarul de daună nu poate fi achitat deoarece la acel moment nu se cunoștea persoana vinovată de producerea accidentului, în condițiile în care exista pe rol un dosar penal. Mai mult, dacă instanța ar acorda aceste penalități, deși F.P.V.S. a răspuns cererii reclamantei și a explicat motivul refuzului de plată, ar însemna că F.P.V.S. este obligat la plata oricărei sume solicitate de reclamantă.

Obligațiile F.P.V.S. nu se referă la cuantumul sumei, ci la a face o ofertă și a comunica părților prejudiciate opinia sa cu privire la dosarul de daună. De asemenea, recurentul-pârât F.P.V.S. critică și soluția privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, solicitând să se aibă în vedere calitatea Fondului de garant pentru acordarea daunelor, scopul constituirii acestuia fiind unul determinat, scop care nu include și acoperirea cheltuielilor de judecată, sens în care invocă prevederile art. 3 alin. (1) și (4), art. 11 din Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008 coroborate cu dispozițiile Legii nr. 136/1995 și cele ale Legii nr. 32/2000. Intimata-reclamantă R.A.T.B.

a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea acestora ca nefondate; și recurentul-pârât A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de F.P.V.S., solicitând respingerea acestuia ca nefondat. Recursurile formulate în cauză sunt fondate, potrivit celor ce urmează. Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, cererea de chemare în judecată din cauza de față a fost formulată de reclamanta Regia Autonomă de Transport București la data de 28.06.2011, împotriva pârâților Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și A., autorul accidentului rutier din data de 10.07.2008, solicitându-se obligarea acestora în solidar la plata unor despăgubiri în cuantum de 765.501,91 lei (contravaloarea prejudiciului suferit de R.A.T.B.

în urma accidentului) plus dobânda legală calculată de la data săvârșirii faptei până la achitarea integrală a debitului, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.711,02 lei (taxa judiciară de timbru și timbru judiciar achitate în pricina de față) și, în contradictoriu numai cu F.P.V.S., - obligarea acestuia la plata unor penalități de 0,1% pe zi de întârziere de la data de 23.04.2011 până la achitarea debitului principal. Paralel cu judecata civilă derulată în această cauză, în legătură cu accidentul rutier din data de 10.07.2008, împotriva inculpatului A. au fost efectuate cercetări penale de către Parchetul de le lângă Judecătoria sector 4 în dosarul penal nr. x/P/2008. Cauza civilă de față a fost suspendată de prima instanță prin încheierea de la termenul din 13 iunie 2012, în aplicarea dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., până la pronunțarea unei soluții definitive în cauza penală, cum corect a stabilit instanța de apel. În dosarul penal nr. x/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 4, reclamanta R.A.T.B. s-a constituit parte civilă prin cererea nr. 46230 din 18 mai 2011 cu suma de 765.501,91 lei reprezentând valoarea reparațiilor celor două mijloace de transport care îi aparțin și care au fost avariate în accident. Prin rechizitoriul din data de 16.05.2013 s-a pus în mișcare acțiunea penală, iar inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și pedepsită de art. 184 C. pen., astfel încât s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 4 dosarul penal nr. x/4/2013.

Potrivit înscrisului de la dosar primă instanță - Tribunalul București, secția a III-a civilă, R.A.T.B. și-a precizat cererea de constituire ca parte civilă prin care a solicitat obligarea în solidar a inculpatului A. și a F.P.V.S. la plata sumei de 777.272,93 lei, compusă din 765.501,91 lei valoarea prejudiciului suferit în urma accidentului cauzat de inculpatul A. și suma de 11.771,02 lei reprezentând taxă judiciară de timbru achitată la prima instanță în dosarul de față; totodată, s-a solicitat obligarea inculpatului la plata dobânzii aferente debitului principal la care va fi obligat, iar F.P.V.S. să fie obligat la plata de penalități de 0,1% pe zi de întârziere calculate de la 23.04.2011 (data când Fondul trebuia să-i achite despăgubirea) și până la plata efectivă a despăgubirilor.

Instanța penală, pe latură civilă, prin sentința penală nr. 4603 din 18 noiembrie 2014 a Judecătoriei sector 4, în temeiul art. 25 și a art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ. a admis în parte acțiunea civilă a R.A.T.B. și a dispus obligarea inculpatului A. la plata sumei de 765.501,91 lei către partea civilă (R.A.T.B.) cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până data achitării efective; în temeiul art. 25, art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 25 1 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor și a deciziei nr. 3/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, s-a constatat că daunele morale și materiale la care inculpatul A. a fost obligat prin prezenta hotărâre către părțile civile vor fi achitate de către Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii, în calitate de parte responsabilă civilmente.

Împotriva acestei sentințe au promovat apel inculpatul A. și F.P.V.S., iar prin decizia penală nr. 440/A/18.03.2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, au fost admise apelurile inculpatului și părții responsabile civilmente, iar în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost desființată în parte sentința apelată și, rejudecând, instanța de apel a dispus reducerea cuantumului daunelor materiale la care au fost obligați inculpatul și partea responsabilă civilmente către partea civilă R.A.T.B. de la suma de 765,501,97 lei cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective la suma de 745.714,97 lei cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective.

Prin cererea depusă la dosar primă instanță, după soluționarea prin hotărâre definitivă a dosarului penal, reclamanta R.A.T.B. a solicitat repunerea cauzei civile pe rol și și-a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită să se ia act că și-a recuperat parte din prejudiciu - 745.714,97 lei, astfel încât, în cauza de față își restrânge pretențiile la suma de 19.787 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului nerecuperat (765.501,97 lei - 745.714,97 lei), astfel încât a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata acesteia, a pârâtului A. și la plata dobânzii legale de la data săvârșirii faptei penale (10.07.2008) până la achitarea efectivă a debitului, iar a F.P.V.S.

la plata de penalități de 0,1% pe zi de întârziere de la data de 23.04.2011 (data când trebuiau achitate despăgubirile, în opinia reclamantei) până la achitarea efectivă a debitului; de asemenea, s-a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.771,02 lei și a celorlalte cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Instanța de apel, admițând apelul declarat de reclamanta R.A.T.B., a schimbat în parte sentința tribunalului prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat, astfel că a respins ca neîntemeiată cererea de obligare la plata diferenței de prejudiciu de 19.787 lei, obligând însă pârâții la plata penalităților de 1% pe zi de întârziere calculate de la 23.04.2011 și până la achitarea debitului de 745.714,97 lei, precum și la plata sumei de 11.771,02 lei, reprezentând cheltuieli de judecată; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; cu 4,15 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei-reclamante. Recurentul-pârât A. critică decizia recurată în ceea ce privește și obligarea sa la plata penalităților de întârziere (304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ.), precum și la plata cheltuielilor de judecată (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în timp ce recurentul-pârât F.P.V.S. critică soluția de obligare a sa la plata penalităților de întârziere (304 pct. 9). Instanța de apel, analizând raportul dintre pricina de față și cauza penală soluționată definitiv prin decizia penală nr. 440/A/18.03.2015 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a reținut că prevederile art. 22 C. proc. civ. nu se opun, din perspectiva autorității de lucru judecat, la analizarea în cauza de față a fondului pretențiilor restrânse de către reclamantă prin cererea de repunere pe rol din data de 31.07.2015. Astfel, potrivit art. 22 din C. proc. pen. de la 1968 (text reținut de instanța de apel): „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, al persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.

Similar, art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. pen., prevăd astfel: „(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. (2) Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.” În aplicarea acestei norme din C. proc.

pen. anterior, instanța de apel a apreciat că hotărârea instanței penale prin care s-a soluționat latura civilă nu are autoritate de lucru judecat cu privire la prejudiciu și la întinderea acestuia. Înalta Curte apreciază astfel cum corect susține recurentul-pârât A. că textul precitat are în vedere situația în care acțiunea civilă este soluționată în mod separat de către instanța civilă, iar nu în cadrul dosarului penal, atunci când acțiunea civilă este alăturată acțiunii penale, astfel cum s-a întâmplat în derularea raporturilor juridice litigioase generate de accidentul rutier din 10.07.2008 produs de către pârâtul A.; de altfel, art. 25 alin. (1) din legea nr. 135/201 privind C. proc. pen.

prevede regula potrivit căreia: „Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile.” Astfel cum reiese din expozeul anterior rezumat, partea vătămată R.A.T.B., intimată-reclamantă în această pricină, s-a constituit parte civilă în dosarul penal încă din etapa de urmărire penală, în esență, formulând aceleași pretenții cu cele opuse pârâților din cauza civilă de față, declanșată anterior soluționării definitive a cauzei penale. În consecință, prin hotărâre penală definitivă, instanța penală a soluționat nu numai latura penală a cauzei, ci și latura civilă, în temeiul dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. pen. adoptat prin Legea nr. 135/2010, sens în care, astfel cum reiese din dispozitivul sentinței penale nr. 4603 din 18 noiembrie 2014 a Judecătoriei sector 4, în temeiul art. 25 și a art. 397 C. proc.

pen. rap. la art. 998-999 C. civ. s-a admis în parte acțiunea civilă a R.A.T.B., dispunându-se obligarea inculpatului A. și a F.P.V.S. la plata sumei de 765.501,91 lei către partea civilă (R.A.T.B.) cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până data achitării efective; în apel, sentința penală a fost desființată în parte pe latură civilă, astfel că, s-a dispus reducerea cuantumului daunelor materiale la care au fost obligați inculpatul și partea responsabilă civilmente către partea civilă R.A.T.B. de la suma de 765.501,97 lei cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective la suma de 745.714,97 lei cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective.

Instanța de apel, prin decizia ce formează obiectul prezentului recurs, a reținut deja tripla identitate de părți, obiect și cauză între pretențiile formulate în pricina de față și cele dezlegate prin hotărârea instanței penale, în ceea ce privește latura civilă, însă, a stabilit că art. 22 C. proc. pen. [text corespunzător art. 28 alin. (1) C. proc. pen. adoptat prin Legea nr. 135/2010] nu se opune la analizarea pretențiilor neacordate de instanța penală prin hotărârea definitivă pe care a pronunțat-o (diferența de prejudiciu de 19.737 lei, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată efectuate în acest dosar, constând în taxa judiciară de timbru și timbru judiciar). Astfel cum corect susține recurentul-pârât atare concluzie este greșită având în vedere că instanța penală a soluționat alăturat acțiunii penale și acțiunea civilă, prin aceeași hotărâre, nelăsând nesoluționată acțiunea civilă în procesul penal.

Mai mult decât atât, astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor penale, instanța penală a făcut, pe latură civilă, aplicarea dispozițiilor de drept material invocate și în cauza de față - textele ce reglementează instituția juridică a răspunderii civile delictuale - art. 998-999 C. civ. și, consecutiv, art. 25 1 din Legea nr. 32/2000 etc. În aceste condiții, având în vedere tripla identitate de părți, obiect și cauză, rezultă că după repunerea cauzei pe rol la prima instanță, urmare a cererii formulate de către reclamanta R.A.T.B., în pricina de față erau incidente în mod direct dispozițiile art. 166 C. proc. civ., impediment legal peremptoriu care nu mai permitea instanței de apel ca prin decizia ce face obiectul recursurilor de față, să reanalizeze aceleași pretenții asupra cărora o instanță anterioară s-a pronunțat prin dispoziții adoptate pe baza unei evaluări jurisdicționale în același cadru procesual și, astfel, intrate sub puterea lucrului judecat.

Ca atare, instanța de apel nu avea niciun temei legal să reanalizeze pretențiile cercetate și neacordate în procesul penal prin soluția adoptată pe latură civilă și asupra cărora instanța penală s-a pronunțat prin hotărâre definitivă, soluția de respingere a acestora dobândind autoritatea lucrului judecat. Concluzia anterioară este valabilă în ceea ce privește diferența de prejudiciu de 19.737 lei analizată și neacordată de instanța penală din totalul prejudiciului de 765.501,97 lei, în condițiile în care pretențiile întemeiate ale reclamantei au fost stabilite la nivelul sumei de 745.714,97 lei, dar și în ceea ce privește dobânda legală datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii penale și până la data plății efective ca de altfel, precum și suma de 11.771,02 lei solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte reține însă că niciunul dintre recurenții pricinii nu au formulat critici cu privire la analizarea pe fond de către instanța de apel a diferenței de prejudiciu de 19.737 lei, recurentul-pârât A. arătând în mod explicit aceste limite le recursului său în cuprinsul memoriului de recurs, însă, precizarea anterioară este valabilă în legătură cu suma de 11.771,02 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în această pricină civilă (taxă judiciară de timbru și timbru judiciar) și cu care reclamanta R.A.T.B. s-a constituit parte civilă în procesul penal. Pretenția menționată a fost analizată în mod neechivoc de instanța penală, astfel cum reiese din cele redate în sentința penală nr. 4063 din 18 noiembrie 2014 a Judecătoriei sector 4, secția penală, reținându-se că potrivit art. 29 lit. i) din O.U.G.

nr. 80/2013 că cererile privind despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din cauzele penale sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, motiv pentru care instanța penală nu a luat în calcul această sumă la stabilirea prejudiciului și, în consecință, nu a acordat-o. Nu aceeași este însă situația penalităților de 0,1% pe zi de întârziere solicitate de reclamanta R.A.T.B. de la pârâtul F.P.V.S. și prin cererea de repunere pe rol a cauzei civile, cerută, de asemenea, și în cadrul dosarului penal prin cererea de constituire ca parte civilă de la același pârât. Astfel, Înalta Curte constată că nici în dispozitivul hotărârilor penale și nici în considerentele acestora nu rezultă că instanța penală a analizat efectiv această pretenție a părții civile cu care a fost învestită, motiv pentru care nu se poate reține că operează autoritatea de lucru judecat cu privire la aceasta.

Cum autoritatea de lucru judecat însoțește ceea ce o instanță anterioară a evaluat și tranșat pe baza unor dezbateri contradictorii în cuprinsul hotărârii judecătorești pronunțate sau pe parcursul procedurii jurisdicționale, cu referire la aceste penalități solicitate de R.A.T.B. se constată că nu funcționează autoritatea de lucru judecat întrucât nici prima instanță, nici instanța de apel penale nu au analizat efectiv această pretenție cu toate că ea a fost formulată de partea civilă și a făcut obiectul învestirii legale a instanței penale.

În aceste condiții, prezentei instanțe civile nu îi este opozabil nici efectul negativ al autorității de lucru judecat și nici funcția pozitivă a lucrului judecat, în absența unei dezlegări date de instanța penală în evaluarea laturii civile a cauzei, nefiind suficientă simpla posibilitate a părții civile de a formula apel împotriva sentinței penale și cu privire la această omisiune a primei instanțe de a analiza această cerere, pe lângă criticile formulate în apelul declarat. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că ambii recurenți au formulat critici pertinente. Recurentul-pârât A. a susținut că reclamanta R.A.T.B. a formulat această pretenție în contradictoriu doar cu F.P.V.S., critică ce este fondată.

Așa cum reiese din cererea de repunere pe rol a cauzei prin care reclamanta și-a și precizat cererea de chemare în judecată, aceasta, în mod neechivoc a solicitat ca F.P.V.S., nu și pârâtul A. să fie obligat la plata unor penalități de 0,1% pe zi de întârziere de la data de 23.04.2011 (data la care trebuia, potrivit susținerilor sale, să îi achite despăgubirile solicitate) și până la plata integrală a debitului datorat. Așa fiind, rezultă că în ceea ce îl privește pe recurentul-pârât A. este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel, prin decizia re