ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2182/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2182/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia
nr. 2182/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,
sub nr. x/3/2011 reclamanta Regia Autonomă de Transport București a
solicitat în contradictoriu cu pârâții Fondul de Protecție a
Victimelor Străzii și A. obligarea acestora în solidar la plata sumei
de 765.501,91 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului nerecuperat de R.A.T.B.
în urma evenimentului rutier produs de pârâtul A. la data de 10.07.2008, a
penalităților de întârziere de 0,1% pe zi calculate de la data de
23.04.2011 și până la achitarea integrală a debitului, a
dobânzii legale datorate de la data producerii prejudiciului și până
la achitarea integrală a debitului, a sumei de 11.771,02 lei reprezentând
cheltuieli de judecată din care 11.766,02 lei reprezintă taxa de
timbru și 5 lei timbru judiciar.
Pârâtul A. a
formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea acțiunii
având în vedere că nu s-a stabilit culpa sa în producerea accidentului.
De asemenea,
același pârât a solicitat suspendarea judecății cauzei până
la soluționarea irevocabilă a dosarului de urmărire penală
nr. x/P/2008.
Prin
încheierea pronunțată la data de 13.06.2012, tribunalul a dispus
suspendarea judecății până la soluționarea dosarului penal
nr. x/P/2008.
Prin sentința
penală nr. 4063 din 18 noiembrie 2014, pronunțată de
Judecătoria sector 4 București inculpatul A. a fost condamnat la o
pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii
de vătămare corporală din culpă. De asemenea, s-a admis acțiunea
civilă formulată de R.A.T.B. și s-a dispus obligarea
inculpatului A. la plata sumei de 765.501,97 lei cu titlu de daune materiale,
plus dobânda legală aferentă de la data rămânerii definitive a
hotărârii și până la achitarea debitului.
În baza art.
25 C. proc. pen. și art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 25
1
din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a
asigurărilor și a deciziei nr. 3/2010 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție s-a constatat că daunele
morale și materiale la care a fost obligat inculpatul A. către
părțile civile urmează a fi achitate de către Fondul de
Protecție a Victimelor Străzii.
De asemenea,
inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.500 lei cheltuieli judiciare
către R.A.T.B.
Împotriva
acestei hotărâri au formulat apel pârâții din prezenta cauză, A.
și partea responsabilă civilmente F.P.V.S., apelurile fiind admise
prin decizia penală nr. 240/A/18.03.2015, pronunțată de Curtea
de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/4/2013
în sensul că s-a dispus reducerea cuantumului daunelor materiale la plata
cărora au fost obligați inculpatul A. și F.P.V.S. către R.A.T.B.
de la suma de 765.501,97 lei la suma de 745.741,97 lei.
S-a reținut,
în motivarea deciziei, că diferența dintre cele două sume de
19.787 lei nu a fost dovedită.
Ca urmare a
soluționării procesului penal la data de 21.10.2015, prima instanță
a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății în
prezenta cauză.
Prin sentința
civilă nr. 370 din 23 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011
al Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis
excepția autorității de lucru judecat și, în consecință,
s-a respins pe calea acestei excepții acțiunea reclamantei Regia
Autonomă de Transport București în contradictoriu cu Fondul de Protecție
a Victimelor Străzii și A. S-a disjuns cererea de chemare în garanție
formulată de pârâta Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și
A.
Asupra excepției
autorității de lucru judecat, invocată în conformitate cu art.
137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a reținut următoarele:
În
conformitate cu art. 163 C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în
judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de
aceeași parte înaintea mai multor instanțe.
S-a constatat
că, în cadrul procesului penal a fost soluționată și latura
civilă a cauzei respectiv cererea de acordare a despăgubirilor pentru
prejudiciul suferit de reclamantă prin avarierea celor două
autovehicule ca urmare a accidentului produs de pârâtul din prezenta cauză
- A.
Prin urmare,
s-a reținut că în cauza de față este întrunită tripla
identitate de părți, obiect și cauză.
La admiterea
excepției autorității de lucru judecat, prima instanță
a avut în vedere și suma de 19.787 lei pe care reclamanta a solicitat-o
prin cererea de repunere pe rol a cauzei, aceasta fiind parte din paguba
pretinsă în procesul penal și respinsă la Curtea de Apel București
la soluționarea cererii de apel, cerere care a fost analizată și
găsită neîntemeiată; această sumă nu mai poate fi
repusă în discuție, fiind parte din obiectul cauzei, reprezentând
daune civile.
În ceea ce
privește penalitățile de 0,1% de întârziere, tribunalul a
apreciat că acestea nu mai pot fi solicitate, având în vedere că o
astfel de cerere este accesorie debitului principal; întrucât s-a admis excepția
autorității de lucru judecat pentru cererea principală, s-a
admis aceeași excepție și pentru cererea accesorie.
De asemenea,
s-a reținut că aceeași soluție se impune și pentru
cheltuielile de judecată care au fost acordate în cadrul procesului penal,
acestea nemaiputând fi repuse în discuție, indiferent dacă reclamanta
le pretinde într-un cuantum mai mare, întrucât și acestea sunt accesorii
ale aceluiași debit principal.
Împotriva
acestei sentințe, reclamanta Regia Autonomă de Transport București
SA a formulat apel; ambii intimați-pârâți au formulat întâmpinare,
solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia
civilă nr. 445 din 10 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția
a IV-a civilă, apelul reclamantei a fost admis, sentința apelată
a fost anulată în parte - în ceea ce privește admiterea excepției
autorității de lucru judecat și respingerea acțiunii pentru
autoritate de lucru judecat - și, rejudecând în fond, s-a admis în parte
cererea de chemare în judecată, astfel: s-a respins ca neîntemeiat
capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de
19.787 lei, s-a dispus obligarea pârâților la plata penalităților
de întârziere de 1%, calculată de la 23 aprilie 2011 și până la
încasarea pretenției de 745.714,97 lei în raport de care se
calculează penalitățile și la plata sumei de 11.771,02 lei
cheltuieli de judecată; au fost menținute celelalte dispoziții
ale sentinței; intimații au fost obligați la plata sumei de 4,15
lei cheltuieli de judecată efectuate în apel de către
apelanta-reclamantă.
Cu referire
la chestiunea prealabilă a calificării căii de atac în raport cu
diminuarea pretențiilor prin cererea de repunere pe rol, invocată de
intimatul-pârât A., instanța de apel a reținut următoarele:
Potrivit art.
181 C. proc. civ. 1865 „instanța investită potrivit dispozițiilor
referitoare la competența după valoarea obiectului rămâne
competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin
sau nu modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași
obiect.”
În speță,
reclamanta Regia Autonomă de Transport București a învestit
Tribunalului București cu capătul principal de cerere constând în
obligarea pârâților la plata sumei de 765.501,91 lei.
Potrivit art.
282
1
alin. (1) C. proc. civ. 1865 nu sunt supuse apelului
hotărârile judecătorești date în primă instanță
în care cererile introduse pe cale principală în litigiile al căror
obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv.
Curtea de
apel a apreciat că în speță nu sunt îndeplinite dispozițiile
art. 282
1
C. proc. civ. 1865.
Astfel,
potrivit cererii de repunere pe rol, reclamanta a solicitat să se ia act
de recuperarea sumei de 745.714,97 lei din cei 765.501,91 lei motiv pentru care
și-au restrâns pretențiile la 19.787 lei, la plata de penalități
de 0,1% pe zi de întârziere și la plata cheltuielilor de judecată.
Ca atare,
instanța de apel a apreciat că nu au intervenit modificări în
ceea ce privește cuantumul valorii obiectului, ci doar că parțial
acel obiect a fost realizat.
Pentru aceste
argumente de fapt și de drept, s-a concluzionat că problema
prealabilă este nefondată, calea de atac prevăzută de lege și
care a fost corect declarată în cauză fiind apelul, iar nu recursul.
Apelul
formulat de reclamantă a fost găsit fondat pentru următoarele
argumente:
Primul motiv
de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, evaluând și
apărările intimaților în raport de acest motiv, a fost
înlăturat ca nefondat de instanța de apel.
Potrivit art.
163 C. proc. civ. 1865 nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași
cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai
multor instanțe; această excepție poate fi ridicată de
părți sau judecător în orice stare a pricinii, dar numai în fața
instanțelor de fond.
Potrivit art.
1201 C. civ. de la 1864 este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare
în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași
cauză și este între aceleași părți.
Din
examinarea sentinței apelate, curtea de apel a constatat că instanța
de fond a invocat eronat dispozițiile art. 163 C. proc. civ. 1865 în
sensul reținerii triplei identități de părți, obiect și
cauză.
Instanța
de apel a constatat însă caracterul fondat al celui de-al doilea motiv de
apel.
Din
lucrările dosarului a rezultat că la 18.05.2011, când încă nu se
pusese în mișcare acțiunea penală, Regia Autonomă de
Transport Rutier București, prin adresa nr. 46230, s-a constituit parte
civilă în Dosarul nr. x/P/2008, ocazie cu care a pretins un prejudiciu de
765.501,91 lei.
Ulterior, la
data de 28.06.2011, reclamantul Regia Autonomă de Transport București
a sesizat instanța civilă solicitând obligarea pârâților Fondul
de Protecția a Victimelor Străzii și A. la plata sumei de
765.501,91 lei, la 0,1% penalități de întârziere, la dobânda
legală și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de
11.771,02 lei.
La
16.05.2013, prin rechizitoriul formulat în dosarul penal nr. x/P/2008 s-a
dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului A.
Din examinarea rechizitorului, s-a constatat că punerea în mișcare a
acțiunii penale, s-a făcut în raport de art. 263 și 262 C. proc.
pen. de la 1968.
În urma
sesizării instanței penale prin rechizitoriul din 16.05.2013 pe rolul
Judecătoriei sectorului 4 București s-a format dosarul penal nr. x/4/2013.
La
13.06.2012, în dosarul civil de față nr. x/3/2011 aflat pe rolul
primei instanțe, în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ., s-a dispus
suspendarea cauzei până la finalizarea urmăririi penale în dosarul
penal nr. x/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului
4 București.
Deși
suspendarea cauzei s-a dispus până la finalizarea urmăririi penale,
care a avut loc prin emiterea rechizitorului, în realitate, suspendarea cauzei
a durat până la finalizarea cercetării penale judecătorești
în cele două faze procesuale.
Din
examinarea sentinței penale nr. 4063 din 18.11.2014, curtea de apel a reținut
că instanța penală s-a considerat învestită doar cu acțiunea
civilă, constând în obligarea inculpatului A. la plata sumei de 765.501,97
lei.
Potrivit art.
22 din C. proc. pen. de la 1968: „Hotărârea definitivă a instanței
penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care
judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, al
persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.
În aplicarea
acestui text, instanța de apel a apreciat că hotărârea instanței
penale prin care s-a soluționat latura civilă nu are autoritate de
lucru judecat cu privire la prejudiciu și la întinderea acestuia.
Din sentința
penală nr. 4063 din 18.11.2014, pronunțată în Dosarul nr. x/4/2013
al Judecătoriei sectorului 4 București, rezultă că
inculpatul A. a fost obligat la plata sumei de 765.501,97 lei, iar prin decizia
nr. 440/A din 18.03.2015, pronunțată în Dosarul nr. x/4/2013 de Curțea
de Apel București, secția a II-a penală, pretențiile au
fost reduse la suma de 745.714,97 lei, cu dobânda legală de la data
rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății
efective.
Prin cererea
de repunere pe rol formulată în fața primei instanțe din
această cauză, reclamanta și-a redus pretențiile la suma de
19.787 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului nerecuperat în urma
evenimentului rutier, la plata penalităților de întârziere de 0,1% și
la plata cheltuielilor de judecată.
Instanța
de apel a constatat că, practic, reclamanta a revenit în procesul civil
declanșat la 28.06.2011, proces civil pe care l-a părăsit ca
urmare a suspendării acestuia, proces pe care l-a continuat cu restul de
pretenții care nu au fost soluționate în procesul penal, iar pentru
penalitățile și cheltuielile de judecată, instanța
penală nu a fost învestită.
Față
de dispozițiile art. 22 C. proc. pen., curtea de apel a precizat că
în cauza de față nu se verifică autoritatea de lucru judecat în
ceea ce privește pretențiile restrânse prin cererea de repunere pe
rol, astfel încât a fost apreciată ca fondată critica apelantei prin
care a susținut greșita reținere de prima instanță a
autorității de lucru judecat.
În ceea ce
privește pretențiile apelantei-reclamante în sumă de 19.787 lei,
din examinarea probatoriului administrat, instanța de apel a reținut
că reclamanta pretinde că această sumă ar reprezenta
cheltuieli de personal efectuate pentru repararea troleibuzului. Din devizul
depus la dosar, întocmit de reclamantă, dar nesemnat de pârâtul A.,
rezultă suma de 6.008,77 lei cu titlu de alte cheltuieli de personal,
însă nu rezultă în mod expres în ce constă suma de 19.787 lei.
Ca atare, în lipsa
unor probe pertinente, curtea de apel a arătat că nu poate reține
ca prejudiciu suma de 19.787 lei, înlăturând prezumția potrivit
căreia personalul din structura reclamantei ar fi fost dislocat de la
activitatea sa zilnică pentru repararea troleibuzului avariat de
către pârâtul A.
Referitor la
penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, potrivit art.
10 din Ordinul nr. 1 din 4 martie 2008, în termenul de 90 de zile de la
avizarea daunei, dar fără a uza în mod nejustificat de beneficiul acestui
termen, fondul este obligat să despăgubească persoanele
prejudiciate, iar în cazul nerespectării acestei obligații Fondul
este obligat la plata de penalități de întârziere de 0,1% din suma de
despăgubire cuvenită, pentru fiecare zi de întârziere.
Din adresa
nr. 127609 din 7 ianuarie 2011 înregistrată la Fondul de Protecție al
Victimelor Străzii sub nr. 235 din 7.01.2011, instanța de apel a reținut
că reclamanta a avizat Fondul, solicitând plata prejudiciului de
765.501,91 lei.
Din probele
dosarului a rezultat că Fondul de Protecție al Victimelor
Străzii a achitat despăgubirea după pronunțarea deciziei
penale nr. 440/A/18.03.2015, în acest fel încălcând dispozițiile art.
10 din Ordinul nr. 4/2008, motiv pentru care instanța de apel a admis
această critică și a dispus obligarea Fondului de Protecție
a Victimelor Străzii în solidar cu pârâtul A. la plata penalităților
de întârziere, calculate de la 23.04.2011 și până la încasarea pretenției
de 745.714,97 lei.
Și cel
de-al treilea motiv de apel susținut de reclamantă a fost reținut
ca fondat.
Astfel cum
rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamanta s-a
constituit parte civilă în faza urmăririi penale, când încă nu
se declanșase acțiunea penală.
Potrivit art.
14 din C. proc. pen. de la 1968, acțiunea civilă poate fi
alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin
constituirea părții vătămate ca parte civilă.
La
18.05.2011, când reclamanta s-a constituit parte civilă în dosarul penal
nr. x/P/2008, nu se pusese în mișcare acțiunea penală și
deci nu se poate vorbi că la această dată, acțiunea
civilă s-a alăturat acțiunii penale.
La
28.06.2011, reclamanta a exercitat acțiunea civilă în fața
instanței civile, ocazie cu care a pretins plata prejudiciului de
765.501,91 lei a penalităților de întârziere de 0,1%, a dobânzilor și
a cheltuielilor de judecată aferente despăgubirilor solicitate.
Prin punerea
în mișcare a acțiunii penale la 16.05.2013 și prin suspendarea
judecării acțiunii civile formulate în fața instanței
civile, reclamanta a fost nevoită să părăsească instanța
civilă și să-și alăture acțiunea civilă
celei penale, după care a revenit în fața instanței civile.
Potrivit art.
274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții - va fi obligată la
cerere să plătească cheltuielile de judecată.
Instanța
de apel a constatat că, în speță, ambii pârâți au
căzut în pretenții, atât în situația exercitării acțiunii
civile prin alăturarea ei acțiunii penale, cât și în cazul acțiunii
civile exercitate în fața instanței civile.
Potrivit art.
274 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile
de timbru, taxa de procedură și impozitul proporțional, plata
experților, despăgubirea martorilor etc.
În raport de
acest text de lege și văzând că cheltuielile de judecată
privesc taxe judiciare, curtea de apel a dispus obligarea și la plata
cheltuielilor de judecată cerute la prima instanță, dar și
a celor solicitate în fața instanței de apel.
Împotriva
acestei decizii, au formulat recurs pârâții A. și Fondul pentru
Protecția Victimelor Străzii.
Recurentul-pârât
A. s-a prevalat de motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 6 și 9
C. proc. civ.
În
dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul arată că deși
consideră greșită soluția instanței de apel cu privire
la excepția autorității de lucru judecat, apreciază că
în mod corect a fost găsită neîntemeiată pretenția
reclamantei cu privire la suma de 19.787 lei; prin urmare, prezentul recurs nu
vizează soluția instanței de apel de respingere a cererii R.A.T.B.
de obligare a sa la plata sumei anterior menționate de 19.787 lei.
Recurentul
învederează însă că în mod greșit instanța de apel a
dispus anularea sentinței apelate, decizia recurată fiind dată
cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 22 C. proc. pen. de la 1968 -
critică susținută pe temeiul motivului de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se
învederează de către recurent că art. 22 C. proc. pen. are în
vedere o altă ipoteză, iar concluzia instanței de apel este și
ea greșită.
Intimata-reclamantă
R.A.T.B., inițial, a învestit instanța civilă și ulterior
instanța penală (prin constituirea sa ca parte civilă în
procesul penal), cu o cerere identică prin care solicita recuperarea unor
sume de bani de la recurentul-pâtât A. și de la F.P.V.S.
Instanța
penală, prin sentința penală nr. 4063 din 18 noiembrie 2014,
pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, s-a
pronunțat în fond cu privire la cererea R.A.T.B. de constituire ca parte
civilă, dispunând obligarea inculpatului A. (recurentul-pârât) și a F.P.V.S.
la plata sumei reprezentând prejudiciul invocat de R.A.T.B., împreună cu
dobânda legală aferentă.
Instanța
penală nu a acordat însă R.A.T.B. cheltuielile de judecată în
cuantum de 11.771,02 lei și nici sumele solicitate de la F.P.S.V. cu titlu
de penalități de întârziere.
Recurentul-pârât
precizează că atât în acțiunea civilă, cât și în
cadrul procesului penal, R.A.T.B. a înțeles să formuleze cererea de
acordare a penalităților de întârziere de 0,1% exclusiv în
contradictoriu cu F.P.V.S., nu și cu pârâtul A.
Cu toate
acestea, R.A.T.B. nu a înțeles să formuleze apel împotriva sentinței
penale sau o cerere de completare în raport cu hotărârea pronunțată
în fond de instanța penală, această hotărâre devenind
definitivă cu privire la aceste sume.
Pe de
altă parte, inculpatul A. (recurentul-pârât) ca și F.P.V.S. au
formulat apel împotriva soluției date în primă instanță de
instanța penală, iar Curtea de Apel București, secția a
II-a penală, prin decizia penală nr. 440/A/18.03.2015, a admis apelul
inculpatului și al F.P.V.S., dispunând reducerea cuantumului prejudiciului
la care au fost obligați de Ia 765.501,97 lei cu dobânda legală, la
suma de 745.714,97 lei cu dobânda legală.
În acest
context, având în vedere faptul că, pentru sumele solicitate de R.A.T.B.
există o hotărâre judecătorească definitivă care
statuează cu privire la acestea, recurentul-pârât apreciază că
nu mai poate fi repusă în discuție cererea R.A.T.B. de acordare a
sumelor menționate.
Având în
vedere această premisă, recurentul-pârât arată că a înțeles
să invoce în fața primei instanțe în cauza de față,
excepția autorității de lucru judecat.
Excepția
autorității de lucru judecat, din perspectiva efectului negativ, se
întemeiază pe două principii fundamentale, fiind astfel
asigurată lipsa de contrarietate între dispozitivele hotărârilor
judecătorești: o acțiune poate fi judecată în mod definitiv
o singură dată - „bis de eadem re ne sit actio”; constatările
unei instanțe de judecată nu pot fi contrazise printr-o altă
hotărâre judecătorească, întrucât acestea sunt prezumate ca
fiind expresia adevărului judiciar - „res iudicata pro veritate habetur”.
Se arată
de către recurent că doctrina a reținut că funcția
jurisdicțională a autorității de lucru judecat, având ca
finalitate stabilitatea raporturilor juridice și ordinea socială,
face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care
să nu mai permită readucerea lui în fața instanței,
indiferent că aceasta s-ar realiza pe cale principală sau în mod
incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce
s-a tranșat anterior într-o procedură jurisdicțională.
În consecință,
recurentul susține că în cauză sunt îndeplinite condițiile
pentru existența autorității de lucru judecat, respectiv existența
triplei identități de părți, obiect și cauză.
Astfel,
părțile din acțiunea civilă pornită de R.A.T.B. în
cadrul procesului penal sunt aceleași ca și părțile din
prezenta cauză, respectiv R.A.T.B., pe de o parte și
recurentul-pârât, împreună cu F.P.V.S., pe de altă parte.
De asemenea,
obiectul la acțiunii civile este identic cu obiectul prezentei cauze și
vizează obligarea pârâților la dezdăunarea R.A.T.B. pentru
pagubele suferite în urma accidentului rutier.
Mai mult,
cauza acțiunii civile din cadrul procesului penal este aceeași ca și
cauza prezentei cereri, ambele întemeindu-se pe dispozițiile legale din
materia răspunderii civile delictuale.
Pe de
altă parte, contrar considerentelor instanței de apel, în speță
nu sunt aplicabile dispozițiile speciale din materia dreptului procesual
penal cu privire la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în
civil (art. 22 vechiul C. proc. pen.), întrucât acestea privesc o altă
ipoteză decât cea din prezenta cauză, respectiv aceea în care instanța
penală a soluționat exclusiv acțiunea penală, iar acțiunea
civilă este soluționată ulterior de instanța civilă.
Or, în speță
este incidentă o cu totul altă ipoteză, întrucât instanța
penală nu a soluționat doar latura penală a cauzei, ci și
latura civilă. Mai mult, în virtutea principiului electa una via, non
datur recursus ad alteram, recurentul consideră că în momentul în
care R.A.T.B. s-a constituit parte civilă în procesul penal, a abandonat
calea civilă de soluționare a acțiunii sale în regres, instanța
civilă fiind practic dezînvestită cu privire la această cerere,
sens în care s-a exprimat și doctrina în materia dreptului procesual
penal.
În concluzie,
recurentul apreciază că instanța de apel nu ar fi trebuit
să aplice în speță dispozițiile art. 22 vechiul C. proc.
pen., având în vedere ipoteza reglementată de acest text vizează
situația în care instanța penală soluționează doar acțiunea
penală, ceea ce nu s-a întâmplat în speța de față, dat
fiind faptul că instanța penală s-a pronunțat atât cu
privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă a
cauzei.
Totodată,
recurentul învederează instanței de recurs că este greșită
și concluzia la care ajunge instanța de apel, respectiv aceea că
„hotărârea instanței penale prin care s-a soluționat latura
civilă nu are autoritate de lucru judecat cu privire la prejudiciu și
la întinderea acestuia”; în realitate, hotărârea instanței penale
prin care s-a soluționat doar latura penală a cauzei nu are
autoritate de lucru judecat cu privire la prejudiciu și la întinderea
acestuia.
Având în
vedere toate argumentele prezentate, recurentul solicită Înaltei Curți
să constate că se impune modificarea deciziei recurate, în sensul
respingerii cererii R.A.T.B. de acordare a cheltuielilor de judecată în
cuantum de 11.771,02 lei, având în vedere că există autoritate de
lucru judecat cu privire la acestea.
În ceea ce
privește penalitățile de 0,1% pe zi de întârziere (solicitate de
R.A.T.B. doar în contradictoriu cu F.P.V.S.), recurentul apreciază că
se impune respingerea acestei pretenții în contradictoriu cu el, întrucât
nu au fost solicitate niciodată în contradictoriu cu pârâtul A., iar în
subsidiar, se impune respingerea acestei pretenții pentru autoritate de
lucru judecat.
Recurentul
mai susține că instanța de apel în mod greșit a admis
cererea R.A.T.B. de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de
11.771,02 lei, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor
art. 274 C. proc. civ., sens în care susține că este incident motivul
de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se
învederează de către recurent că în doctrină s-a
arătat că „a cădea în pretenții înseamnă a pierde
procesul”. Or, în ipoteza în care acțiunea formulată de R.A.T.B. în
contradictoriu cu pârâtul A. prin care a pretins achitarea sumei de 19.787 lei,
s-a respins ca neîntemeiată, este evident că nu pârâtul A. este
partea care a căzut în pretenții.
Mai mult,
instanța de apel nu putea reține culpa procesuală a pârâtului A.
în cauza de față pentru faptul că R.A.T.B. a părăsit
calea civilă (ulterior trimiterii în judecată a recurentului A. prin
rechizitoriu) și a învestit instanța penală cu o acțiune pe
latură civilă.
Totodată,
recurentul-pârât susține că este lipsit de relevanță faptul
că, în cadrul acțiunii civile din dosarul penal, acesta ar fi fost
partea care a căzut în pretenții, astfel cum a reținut instanța
de apel, întrucât calitatea de parte perdantă în cadrul unui litigiu se
evaluează în acel litigiu; în acest context, soluția instanței
penale de admitere a acțiunii civile nu poate fi valorificată în
prezenta acțiune pentru acordarea cheltuielilor de judecată în acest
litigiu.
Din perspectiva
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,
recurentul-pârât arată că în mod greșit a dispus instanța
de apel obligarea sa la plata penalităților de întârziere de 1% pe zi
de întârziere, calculate de la 23.04.2011 și până la încasarea sumei
de 745.714,97 lei.
Se
învederează că intimata-reclamantă R.A.T.B. nu a solicitat
niciodată nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin cererea
de repunere a cauzei pe rol și nici prin cererea de apel (prin care,
oricum, nu și-ar fi putut modifica acțiunea) acordarea penalităților
de întârziere în contradictoriu cu pârâtul A., ci doar în contradictoriu cu F.P.V.S.
În acest
context, prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,
recurentul arată că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a
cerut.
Se mai
arată de către recurent că opțiunea R.A.T.B. de a solicita
aceste penalități de întârziere doar în contradictoriu cu F.P.V.S.
este logică, întrucât se întemeiază pe dispozițiile art. 10 din
Normele din 4 martie 2008 privind Fondul de Protecție a Victimelor
Străzii, aprobate prin Ordinul nr. 1/2008, care stabilesc în sarcina F.P.V.S.
obligația de a achita despăgubirile către persoanele
prejudiciate, în termen de 90 de zile de la avizarea daunei.
Astfel, în
situația în care F.P.V.S. nu își îndeplinește această
obligație în termenul menționat, acesta poate fi obligat la plata
penalităților prevăzute de lege, iar nu pârâtul A.
Totodată,
recurentul mai învederează instanței de recurs că prin
dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a dispus obligarea sa la
plata de penalităților de întârziere de 1% pe zi de întârziere, când,
în realitate, au fost solicitate penalități de întârziere de numai
0,1% pe zi de întârziere (acesta fiind de altfel și cuantumul
prevăzui de lege).
2.
Recurentul-pârât Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii, prin
motivele sale de recurs s-a prevalat de motivul de nelegalitate prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, deși în cuprinsul memoriului
de recurs se raportează la dispozițiile noului C. proc. civ.
În
dezvoltarea criticilor sale, recurentul-pârât învederează că instanța
de apel, învestită cu soluționarea căii de atac formulate de
reclamantă, a admis apelul, modificând în parte sentința apelată
și a acordat penalități de întârziere în cuantum de 1% calculate
de la 23 aprilie 2011 și până la achitarea sumei de 745.714,97 lei,
precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Deși în
considerentele deciziei, instanța de apel a reținut cuantumul
penalităților de 0,1%, a dispus obligarea la penalități în
cuantum de 1%, ceea ce ar putea fi doar o eroare materială, însă, pe
calea prezentului recurs, recurentul-pârât vizează și stabilirea
cuantumului legal al acestor penalități de întârziere.
De asemenea,
recurentul susține că este nelegală admiterea acestei pretenții
a reclamantei, întrucât legea stabilește că acordarea lor nu poate
avea loc decât în anumite situații.
Astfel, în
Cap. V - Despăgubirea - al Ordinului nr. 14/2011 sunt prevăzute
drepturi și obligații atât pentru partea prejudiciată cât și
pentru asigurător, în speță, Fondul de Protecție a
Victimelor Străzii.
În art. 35 se
stipulează că: „Persoana prejudiciată are dreptul să
înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în
cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit
prezentelor norme, sau către Asociația Fondul de Protecție a
Victimelor Străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din acest
fond, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, cu modificările și
completările ulterioare, ori către B.A.A.R., în calitatea sa de birou
gestionar.”
Art. 36 din
același ordin explică obligațiile, dar și drepturile
asigurătorului, în cazul de față, ale Fondului.
În termen de
cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către
partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este
obligat: fie să răspundă cererii părții solicitante,
formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care
se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor
acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;
fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a
aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.
Dacă în
termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de
către partea prejudiciată ori de către asigurat,
asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea
pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii,
asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii.
Asigurătorul
RCA poate desfășura investigații privind producerea
accidentului, în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul
unor cercetări efectuate de autoritățile publice.
Asigurătorul
RCA are obligația să comunice în scris asiguratului și păgubitului
intenția de a desfășura investigații privind producerea
accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data
avizării.
Despăgubirea
se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de
la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și
cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător,
sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre
judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire
pe care este obligat să o plătească.
Recurentul-pârât
menționează că la momentul la care a fost sesizat cu cererea de
despăgubire, și-a îndeplinit obligațiile și a răspuns
reclamantei, făcând astfel cunoscută poziția sa, prin
intermediul procesului-verbal nr. 47943 din 06 iunie 2011.
Fondul de
Protecție a Victimelor Străzii și-a exprimat în mod clar poziția,
susținând că dosarul de daună nu poate fi achitat deoarece la
acel moment nu se cunoștea persoana vinovată de producerea
accidentului, în condițiile în care exista pe rol un dosar penal.
Mai mult, dacă
instanța ar acorda aceste penalități, deși F.P.V.S. a
răspuns cererii reclamantei și a explicat motivul refuzului de
plată, ar însemna că F.P.V.S. este obligat la plata oricărei
sume solicitate de reclamantă.
Obligațiile
F.P.V.S. nu se referă la cuantumul sumei, ci la a face o ofertă și
a comunica părților prejudiciate opinia sa cu privire la dosarul de
daună.
De asemenea,
recurentul-pârât F.P.V.S. critică și soluția privind obligarea
sa la plata cheltuielilor de judecată, solicitând să se aibă în
vedere calitatea Fondului de garant pentru acordarea daunelor, scopul
constituirii acestuia fiind unul determinat, scop care nu include și
acoperirea cheltuielilor de judecată, sens în care invocă prevederile
art. 3 alin. (1) și (4), art. 11 din Ordinul Președintelui Comisiei
de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008 coroborate cu dispozițiile
Legii nr. 136/1995 și cele ale Legii nr. 32/2000.
Intimata-reclamantă
R.A.T.B. a formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză,
solicitând respingerea acestora ca nefondate; și recurentul-pârât A. a
formulat întâmpinare la recursul declarat de F.P.V.S., solicitând respingerea
acestuia ca nefondat.
Recursurile
formulate în cauză sunt fondate, potrivit celor ce urmează.
Potrivit
situației de fapt reținute de instanțele de fond, cererea de
chemare în judecată din cauza de față a fost formulată de
reclamanta Regia Autonomă de Transport București la data de
28.06.2011, împotriva pârâților Fondul de Protecție a Victimelor
Străzii și A., autorul accidentului rutier din data de 10.07.2008,
solicitându-se obligarea acestora în solidar la plata unor despăgubiri în
cuantum de 765.501,91 lei (contravaloarea prejudiciului suferit de R.A.T.B. în
urma accidentului) plus dobânda legală calculată de la data
săvârșirii faptei până la achitarea integrală a debitului,
la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.711,02 lei (taxa
judiciară de timbru și timbru judiciar achitate în pricina de față)
și, în contradictoriu numai cu F.P.V.S., - obligarea acestuia la plata
unor penalități de 0,1% pe zi de întârziere de la data de 23.04.2011
până la achitarea debitului principal.
Paralel cu
judecata civilă derulată în această cauză, în
legătură cu accidentul rutier din data de 10.07.2008, împotriva
inculpatului A. au fost efectuate cercetări penale de către Parchetul
de le lângă Judecătoria sector 4 în dosarul penal nr. x/P/2008.
Cauza
civilă de față a fost suspendată de prima instanță
prin încheierea de la termenul din 13 iunie 2012, în aplicarea dispozițiilor
art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la pronunțarea unei
soluții definitive în cauza penală, cum corect a stabilit instanța
de apel.
În dosarul
penal nr. x/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 4,
reclamanta R.A.T.B. s-a constituit parte civilă prin cererea nr. 46230 din
18 mai 2011 cu suma de 765.501,91 lei reprezentând valoarea reparațiilor
celor două mijloace de transport care îi aparțin și care au fost
avariate în accident.
Prin
rechizitoriul din data de 16.05.2013 s-a pus în mișcare acțiunea
penală, iar inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea
infracțiunii de vătămare corporală din culpă,
prevăzută și pedepsită de art. 184 C. pen., astfel încât
s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 4 dosarul penal nr. x/4/2013.
Potrivit
înscrisului de la dosar primă instanță - Tribunalul București,
secția a III-a civilă, R.A.T.B. și-a precizat cererea de
constituire ca parte civilă prin care a solicitat obligarea în solidar a
inculpatului A. și a F.P.V.S. la plata sumei de 777.272,93 lei,
compusă din 765.501,91 lei valoarea prejudiciului suferit în urma
accidentului cauzat de inculpatul A. și suma de 11.771,02 lei reprezentând
taxă judiciară de timbru achitată la prima instanță în
dosarul de față; totodată, s-a solicitat obligarea inculpatului
la plata dobânzii aferente debitului principal la care va fi obligat, iar F.P.V.S.
să fie obligat la plata de penalități de 0,1% pe zi de
întârziere calculate de la 23.04.2011 (data când Fondul trebuia să-i
achite despăgubirea) și până la plata efectivă a
despăgubirilor.
Instanța
penală, pe latură civilă, prin sentința penală nr.
4603 din 18 noiembrie 2014 a Judecătoriei sector 4, în temeiul art. 25 și
a art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 998-999 C. civ. a admis în parte acțiunea
civilă a R.A.T.B. și a dispus obligarea inculpatului A. la plata
sumei de 765.501,91 lei către partea civilă (R.A.T.B.) cu dobânda
legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și
până data achitării efective; în temeiul art. 25, art. 397 alin. (1) C.
proc. pen., art. 25
1
din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de
asigurare și supraveghere a asigurărilor și a deciziei nr.
3/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții
unite, s-a constatat că daunele morale și materiale la care
inculpatul A. a fost obligat prin prezenta hotărâre către părțile
civile vor fi achitate de către Fondul pentru Protecția Victimelor
Străzii, în calitate de parte responsabilă civilmente.
Împotriva
acestei sentințe au promovat apel inculpatul A. și F.P.V.S., iar prin
decizia penală nr. 440/A/18.03.2015 a Curții de Apel București, secția
a II-a penală, au fost admise apelurile inculpatului și părții
responsabile civilmente, iar în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a
fost desființată în parte sentința apelată și,
rejudecând, instanța de apel a dispus reducerea cuantumului daunelor
materiale la care au fost obligați inculpatul și partea
responsabilă civilmente către partea civilă R.A.T.B. de la suma
de 765,501,97 lei cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a
hotărârii și până la data plății efective la suma de
745.714,97 lei cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a
hotărârii și până la data plății efective.
Prin cererea
depusă la dosar primă instanță, după soluționarea
prin hotărâre definitivă a dosarului penal, reclamanta R.A.T.B. a
solicitat repunerea cauzei civile pe rol și și-a precizat cererea de
chemare în judecată, arătând că solicită să se ia act
că și-a recuperat parte din prejudiciu - 745.714,97 lei, astfel
încât, în cauza de față își restrânge pretențiile la suma de
19.787 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului nerecuperat (765.501,97
lei - 745.714,97 lei), astfel încât a solicitat obligarea pârâților în
solidar la plata acesteia, a pârâtului A. și la plata dobânzii legale de
la data săvârșirii faptei penale (10.07.2008) până la achitarea
efectivă a debitului, iar a F.P.V.S. la plata de penalități de
0,1% pe zi de întârziere de la data de 23.04.2011 (data când trebuiau achitate
despăgubirile, în opinia reclamantei) până la achitarea efectivă
a debitului; de asemenea, s-a solicitat obligarea pârâților în solidar la
plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.771,02 lei și a
celorlalte cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Instanța
de apel, admițând apelul declarat de reclamanta R.A.T.B., a schimbat în
parte sentința tribunalului prin care cererea de chemare în judecată
a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat, astfel că a
respins ca neîntemeiată cererea de obligare la plata diferenței de
prejudiciu de 19.787 lei, obligând însă pârâții la plata
penalităților de 1% pe zi de întârziere calculate de la 23.04.2011 și
până la achitarea debitului de 745.714,97 lei, precum și la plata
sumei de 11.771,02 lei, reprezentând cheltuieli de judecată; au fost menținute
celelalte dispoziții ale sentinței; cu 4,15 lei cheltuieli de
judecată în apel în favoarea apelantei-reclamante.
Recurentul-pârât
A. critică decizia recurată în ceea ce privește și
obligarea sa la plata penalităților de întârziere (304 pct. 6 și
9 C. proc. civ.), precum și la plata cheltuielilor de judecată (art.
304 pct. 9 C. proc. civ.), în timp ce recurentul-pârât F.P.V.S. critică
soluția de obligare a sa la plata penalităților de întârziere
(304 pct. 9).
Instanța
de apel, analizând raportul dintre pricina de față și cauza
penală soluționată definitiv prin decizia penală nr. 440/A/18.03.2015
a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a reținut
că prevederile art. 22 C. proc. civ. nu se opun, din perspectiva
autorității de lucru judecat, la analizarea în cauza de față
a fondului pretențiilor restrânse de către reclamantă prin
cererea de repunere pe rol din data de 31.07.2015.
Astfel,
potrivit art. 22 din C. proc. pen. de la 1968 (text reținut de instanța
de apel): „Hotărârea definitivă a instanței penale are
autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă
acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, al persoanei
care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.
Similar, art.
28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. pen.,
prevăd astfel:
„(1) Hotărârea
definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața
instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la
existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța
civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare
sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența
prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.
(2)
Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată
acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor
judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a
săvârșit-o și a vinovăției acesteia.”
În aplicarea
acestei norme din C. proc. pen. anterior, instanța de apel a apreciat
că hotărârea instanței penale prin care s-a soluționat
latura civilă nu are autoritate de lucru judecat cu privire la prejudiciu și
la întinderea acestuia.
Înalta Curte
apreciază astfel cum corect susține recurentul-pârât A. că
textul precitat are în vedere situația în care acțiunea civilă
este soluționată în mod separat de către instanța
civilă, iar nu în cadrul dosarului penal, atunci când acțiunea
civilă este alăturată acțiunii penale, astfel cum s-a
întâmplat în derularea raporturilor juridice litigioase generate de accidentul
rutier din 10.07.2008 produs de către pârâtul A.; de altfel, art. 25 alin.
(1) din legea nr. 135/201 privind C. proc. pen. prevede regula potrivit
căreia: „Instanța se pronunță prin aceeași
hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii
civile.”
Astfel cum
reiese din expozeul anterior rezumat, partea vătămată R.A.T.B.,
intimată-reclamantă în această pricină, s-a constituit
parte civilă în dosarul penal încă din etapa de urmărire
penală, în esență, formulând aceleași pretenții cu
cele opuse pârâților din cauza civilă de față, declanșată
anterior soluționării definitive a cauzei penale.
În consecință,
prin hotărâre penală definitivă, instanța penală a
soluționat nu numai latura penală a cauzei, ci și latura
civilă, în temeiul dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. pen.
adoptat prin Legea nr. 135/2010, sens în care, astfel cum reiese din
dispozitivul sentinței penale nr. 4603 din 18 noiembrie 2014 a
Judecătoriei sector 4, în temeiul art. 25 și a art. 397 C. proc. pen.
rap. la art. 998-999 C. civ. s-a admis în parte acțiunea civilă a R.A.T.B.,
dispunându-se obligarea inculpatului A. și a F.P.V.S. la plata sumei de
765.501,91 lei către partea civilă (R.A.T.B.) cu dobânda legală
de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și
până data achitării efective; în apel, sentința penală a
fost desființată în parte pe latură civilă, astfel că,
s-a dispus reducerea cuantumului daunelor materiale la care au fost obligați
inculpatul și partea responsabilă civilmente către partea
civilă R.A.T.B. de la suma de 765.501,97 lei cu dobânda legală de la
data rămânerii definitive a hotărârii și până la data
plății efective la suma de 745.714,97 lei cu dobânda legală de
la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data
plății efective.
Instanța
de apel, prin decizia ce formează obiectul prezentului recurs, a reținut
deja tripla identitate de părți, obiect și cauză între
pretențiile formulate în pricina de față și cele dezlegate
prin hotărârea instanței penale, în ceea ce privește latura
civilă, însă, a stabilit că art. 22 C. proc. pen. [text
corespunzător art. 28 alin. (1) C. proc. pen. adoptat prin Legea nr.
135/2010] nu se opune la analizarea pretențiilor neacordate de instanța
penală prin hotărârea definitivă pe care a pronunțat-o
(diferența de prejudiciu de 19.737 lei, penalitățile de
întârziere și cheltuielile de judecată efectuate în acest dosar,
constând în taxa judiciară de timbru și timbru judiciar).
Astfel cum
corect susține recurentul-pârât atare concluzie este greșită
având în vedere că instanța penală a soluționat
alăturat acțiunii penale și acțiunea civilă, prin
aceeași hotărâre, nelăsând nesoluționată acțiunea
civilă în procesul penal.
Mai mult
decât atât, astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor penale,
instanța penală a făcut, pe latură civilă, aplicarea
dispozițiilor de drept material invocate și în cauza de față
- textele ce reglementează instituția juridică a
răspunderii civile delictuale - art. 998-999 C. civ. și, consecutiv,
art. 25
1
din Legea nr. 32/2000 etc.
În aceste
condiții, având în vedere tripla identitate de părți, obiect și
cauză, rezultă că după repunerea cauzei pe rol la prima
instanță, urmare a cererii formulate de către reclamanta R.A.T.B.,
în pricina de față erau incidente în mod direct dispozițiile
art. 166 C. proc. civ., impediment legal peremptoriu care nu mai permitea
instanței de apel ca prin decizia ce face obiectul recursurilor de față,
să reanalizeze aceleași pretenții asupra cărora o instanță
anterioară s-a pronunțat prin dispoziții adoptate pe baza unei
evaluări jurisdicționale în același cadru procesual și,
astfel, intrate sub puterea lucrului judecat.
Ca atare,
instanța de apel nu avea niciun temei legal să reanalizeze pretențiile
cercetate și neacordate în procesul penal prin soluția adoptată
pe latură civilă și asupra cărora instanța penală
s-a pronunțat prin hotărâre definitivă, soluția de
respingere a acestora dobândind autoritatea lucrului judecat.
Concluzia
anterioară este valabilă în ceea ce privește diferența de
prejudiciu de 19.737 lei analizată și neacordată de instanța
penală din totalul prejudiciului de 765.501,97 lei, în condițiile în
care pretențiile întemeiate ale reclamantei au fost stabilite la nivelul
sumei de 745.714,97 lei, dar și în ceea ce privește dobânda
legală datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii
penale și până la data plății efective ca de altfel, precum
și suma de 11.771,02 lei solicitată cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Înalta Curte
reține însă că niciunul dintre recurenții pricinii nu au
formulat critici cu privire la analizarea pe fond de către instanța
de apel a diferenței de prejudiciu de 19.737 lei, recurentul-pârât A.
arătând în mod explicit aceste limite le recursului său în cuprinsul
memoriului de recurs, însă, precizarea anterioară este valabilă
în legătură cu suma de 11.771,02 lei, reprezentând cheltuieli de
judecată efectuate în această pricină civilă (taxă
judiciară de timbru și timbru judiciar) și cu care reclamanta R.A.T.B.
s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Pretenția
menționată a fost analizată în mod neechivoc de instanța
penală, astfel cum reiese din cele redate în sentința penală nr.
4063 din 18 noiembrie 2014 a Judecătoriei sector 4, secția penală,
reținându-se că potrivit art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013
că cererile privind despăgubirile civile pentru prejudiciile
materiale și morale decurgând din cauzele penale sunt scutite de plata
taxei judiciare de timbru, motiv pentru care instanța penală nu a
luat în calcul această sumă la stabilirea prejudiciului și, în
consecință, nu a acordat-o.
Nu aceeași
este însă situația penalităților de 0,1% pe zi de
întârziere solicitate de reclamanta R.A.T.B. de la pârâtul F.P.V.S. și
prin cererea de repunere pe rol a cauzei civile, cerută, de asemenea, și
în cadrul dosarului penal prin cererea de constituire ca parte civilă de
la același pârât.
Astfel,
Înalta Curte constată că nici în dispozitivul hotărârilor penale
și nici în considerentele acestora nu rezultă că instanța
penală a analizat efectiv această pretenție a părții
civile cu care a fost învestită, motiv pentru care nu se poate reține
că operează autoritatea de lucru judecat cu privire la aceasta.
Cum
autoritatea de lucru judecat însoțește ceea ce o instanță
anterioară a evaluat și tranșat pe baza unor dezbateri
contradictorii în cuprinsul hotărârii judecătorești pronunțate
sau pe parcursul procedurii jurisdicționale, cu referire la aceste
penalități solicitate de R.A.T.B. se constată că nu funcționează
autoritatea de lucru judecat întrucât nici prima instanță, nici
instanța de apel penale nu au analizat efectiv această pretenție
cu toate că ea a fost formulată de partea civilă și a
făcut obiectul învestirii legale a instanței penale.
În aceste
condiții, prezentei instanțe civile nu îi este opozabil nici efectul
negativ al autorității de lucru judecat și nici funcția pozitivă
a lucrului judecat, în absența unei dezlegări date de instanța
penală în evaluarea laturii civile a cauzei, nefiind suficientă
simpla posibilitate a părții civile de a formula apel împotriva
sentinței penale și cu privire la această omisiune a primei
instanțe de a analiza această cerere, pe lângă criticile
formulate în apelul declarat.
Din acest
punct de vedere, Înalta Curte constată că ambii recurenți au
formulat critici pertinente.
Recurentul-pârât
A. a susținut că reclamanta R.A.T.B. a formulat această pretenție
în contradictoriu doar cu F.P.V.S., critică ce este fondată.
Așa cum
reiese din cererea de repunere pe rol a cauzei prin care reclamanta și-a și
precizat cererea de chemare în judecată, aceasta, în mod neechivoc a
solicitat ca F.P.V.S., nu și pârâtul A. să fie obligat la plata unor
penalități de 0,1% pe zi de întârziere de la data de 23.04.2011 (data
la care trebuia, potrivit susținerilor sale, să îi achite
despăgubirile solicitate) și până la plata integrală a
debitului datorat.
Așa
fiind, rezultă că în ceea ce îl privește pe recurentul-pârât A.
este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 și pct.
9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel, prin decizia re