Încheierea nr. 169/2017 — ÎCCJ, Secția penală, judecător de cameră preliminară — Cameră preliminară. Contestație. Obiectul procedurii

În conformitate cu dispozițiile art. 347 alin. (4) C. proc. pen., cu excepția cazurilor de nulitate absolută, cererile noi, care nu au fost invocate în fața judecătorului de cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriul, nu pot fi formulate direct în calea de atac a contestației.

Verificarea aptitudinii probatoriului de a susține acuzația nu poate forma obiectul procedurii camerei preliminare, întrucât privește fondul cauzei și se evaluează în cursul judecății, punând în discuție temeinicia fundamentului probator al acuzației, iar nu claritatea acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 115 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană poate fi audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali. Dispozițiile art. 115 alin. (1) C. proc. pen. se referă la persoanele care au calitatea de părți sau de subiecți procesuali principali în raport cu infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, iar nu în raport cu infracțiunile pentru care s-a dispus clasarea.

Audierea unui martor în lipsa avocatului inculpatului, care nu a fost încunoștințat cu privire la audiere, nu atrage nulitatea absolută, ci nulitatea relativă, în condițiile art. 282 C. proc. pen.

Procurorul poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări, conform dispozițiilor art. 172 alin. (9) teza a III-a C. proc. pen., în cazul în care este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Necesitatea de a verifica dacă se impune sau nu se impune extinderea urmăririi penale se încadrează în dispozițiile art. 172 alin. (9) teza a III-a C. proc. pen., procurorul putând dispune efectuarea unei constatări în scopul de a realiza această verificare. I.C.C.J., Secția penală, judecător de cameră preliminară, încheierea nr. 169 din 21 februarie 2017 Prin încheierea din 14 decembrie 2016 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, Secția I penală, în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile și excepțiile formulate de inculpații A., B. și C. și de numita D., s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul nr. X. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, legalitatea administrării probelor și efectuării actelor de urmărire penală și s-a dispus începerea judecății cauzei. […] Împotriva încheierii din 14 decembrie 2016 a Curții de Apel București, Secția I penală, au formulat contestații inculpații B., C., A. și persoana vătămată D. (…) Examinând încheierea contestată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub aspectul cazurilor de nulitate absolută, în limitele prevăzute în dispozițiile art. 347 alin. (1), (3) și (4) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară apreciază nefondate contestațiile formulate, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, judecătorul de cameră preliminară reține că obiectul contestației este limitat la cererile sau excepțiile privind urmărirea penală invocate inițial, întrucât această cale de atac nu are efect devolutiv total (art. 425 1 alin. 4 C. proc. pen.), ci poartă numai asupra aspectelor deja dezbătute în primul grad jurisdicțional (art. 347 alin. 4 C. proc. pen.). Singura excepție este cea a cazurilor de nulitate absolută, care pot fi invocate direct în etapa procesuală a contestației (art. 347 alin. 4 teza finală C. proc. pen.). Așadar, criticile formulate de D. privind nulitatea ordonanțelor din data de 4 iunie 2009 și din data de 30 septembrie 2015 (care, în opinia apărării, au fost dispuse cu încălcarea dispozițiilor art. 112 C. proc. pen. anterior, respectiv art. 172 alin. 9 C. proc. pen.) reprezintă cereri noi, formulate direct în faza contestației, cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale art. 347 alin. (4) C. proc. pen., care statuează că „în soluționarea contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută.” Prin urmare, având în vedere că D. nu a invocat, în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, pretinsa încălcare a prevederilor art. 112 C. proc. pen. anterior, respectiv art. 172 alin. (9) C. proc. pen., formularea acestei cereri direct în contestație nu este admisibilă, eventuala încălcare a acestor dispoziții nefiind circumscrisă cazurilor de nulitate absolută prevăzute în art. 281 alin. (1) lit. a)-f) C. proc. pen. Ea antrenează, cel mult, o nulitate relativă, dar numai în măsura în care ar fi îndeplinite toate condițiile prevăzute în art. 282 alin. (1)-(3) C. proc. pen., inclusiv sub aspectul momentului limită până la care poate fi invocată de partea interesată (în acest sens este și încheierea nr. 1531 din 12 decembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală). În continuare, judecătorul de cameră preliminară constată că în hotărârea atacată au fost evaluate corect limitele procedurii reglementate în art. 342 și urm. C. proc. pen., concluzionându-se just în sensul legalității actelor de urmărire penală, a rechizitoriului întocmit în cauză și a probelor administrate în faza de urmărire penală. Având în vedere că inculpații au invocat în mare parte aspecte comune, acestea vor fi analizate împreună, urmând a se face distincțiile necesare numai atunci când contestațiile vizează motive diferite. Judecătorul de cameră preliminară observă că inculpații A., B. și C. au criticat actul de sesizare a instanței sub aspectul imposibilității stabilirii limitelor și obiectului judecății. […] Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că verificarea rechizitoriului ca act de sesizare a instanței poartă asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege cu privire la conținutul actului de sesizare și asupra respectării dispozițiilor art. 328 C. proc. pen., iar nu asupra modului în care au fost respectate dispozițiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale, criteriu care este analizat subsecvent. Examinarea modului în care au fost respectate dispozițiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale este o activitate distinctă de examinarea regularității actului de sesizare, distincție care rezultă în prezent din modul de redactare al art. 342 C. proc. pen. Instanța verifică în cadrul acestui criteriu și claritatea acuzației (descrierea faptei cu suficiente elemente încât să rezulte concordanța cu norma penală și să facă înțeles obiectul judecății). Acuzațiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înțeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialiști ai dreptului (avocați, consilieri juridici), ce anume i se reproșează de către autorități și care este semnificația penală a conduitei sale (încadrare juridică și, implicit, tratament sancționator). Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzația cu privire la faptele respective este reală și nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăției. Judecătorul de cameră preliminară verifică dacă instanța a fost sesizată cu o faptă care să atragă competența respectivei instanțe și nu temeinicia acuzației. În cauză, așa cum a reținut și judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel București, aceste condiții de formă au fost respectate, rechizitoriul conținând denumirea parchetului, data emiterii, numele, prenumele și calitatea celui care l-a întocmit, datele privitoare la faptele reținute în sarcina inculpaților și încadrarea juridică a acestora, probele și mijloacele de probă, datele privind persoana acuzaților, cheltuielile judiciare, mențiunile prevăzute în art. 330 și art. 331 C. proc. pen., dispoziția de trimitere în judecată, numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță (cu indicarea calității lor în proces și a locului unde urmează a fi citate), precum și semnătura procurorului, actul de sesizare fiind verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul ierarhic superior. Din perspectiva modului în care au fost descrise faptele, se constată că rechizitoriul debutează cu indicarea infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților (filele 1-4), după care este prezentată modalitatea de sesizare a parchetului (filele 5-9), iar în continuare este detaliată activitatea desfășurată de către inculpați (constituirea grupului infracțional organizat - filele 9-14; infracțiunile de înșelăciune comise în dauna unor acționari ai societății E. - filele 14-43; delapidarea sumelor de bani din patrimoniile societății E. și societății F. - filele 43-77; infracțiunile de spălare a banilor - filele 78-116), este prezentată situația de fapt cu privire la care s-a dispus o altă soluție decât trimiterea în judecată (filele 116-124), sunt analizate apărările formulate de inculpați (filele 125-129) și sunt arătate mijloacele de probă (filele 129-146). De asemenea, acuzațiile sunt prezentate succint la filele 146-156, iar faptele pentru care s-au dispus soluții de clasare sunt menționate la filele 156-160. Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților sunt descrise în actul de sesizare de o manieră clară, inteligibilă, existând toate elementele necesare pentru stabilirea obiectului judecății, conform dispozițiilor art. 371 C. proc. pen., dar și pentru asigurarea deplinei exercitări a dreptului la apărare al inculpaților, fiind indicate conduitele considerate ilicite, precum și împrejurările de timp, loc și spațiu în care au fost comise faptele penale, ca și urmarea produsă. Opțiunea procurorului de a valorifica, în susținerea acuzațiilor, doar unele dintre probele administrate nu antamează chestiuni de legalitate a sesizării, ci de temeinicie a acuzațiilor, care nu pot fi cenzurate în faza de cameră preliminară. În fine, aptitudinea probatoriului de a susține acuzațiile imputate inculpaților reprezintă aspecte eminamente de fond, ce urmează a fi evaluate în cursul judecății. Acestea pun în discuție nu claritatea acuzației, ci însăși temeinicia fundamentului său probator, chestiune care nu poate face obiectul fazei procesuale prevăzute în art. 342 C. proc. pen. […] Criticile referitoare la ascultarea unor persoane care au avut anterior alte calități procesuale, ca martori, vor fi respinse deoarece este atributul suveran al instanței care face cercetarea judecătorească ca în urma administrării nemijlocite a probelor să stabilească dacă tezele probatorii sunt confirmate sau dimpotrivă infirmate. Evaluarea instanței de judecată are în vedere, conform practicii judecătorești dezvoltate în aplicarea art. 103 C. proc. pen., și credibilitatea martorilor. Astfel, se observă că inculpații A., B. și C. au susținut că în mod nelegal au fost menționate, în rechizitoriu, în calitate de martori, persoanele care au avut, anterior, calitatea de părți civile sau părți vătămate. Astfel, inculpații A. și B. au arătat că numiții G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și R. s-au constituit părți civile în cauză, considerându-se prejudiciați ca urmare a infracțiunilor de înșelăciune, pentru care s-a dispus clasarea, și au solicitat înlăturarea din secțiunea privind mijloacele de probă a declarațiilor date în calitate de părți civile de aceștia. În acest sens, s-a apreciat că menționarea acestor persoane drept martori încalcă dispozițiile art. 115 alin. (2) C. proc. pen., generând probleme vădite cu privire la credibilitatea acestora, întrucât s-au considerat prejudiciate și nu pot descrie într-o manieră obiectivă împrejurări de fapt referitoare la acuzațiile imputate inculpaților. […] Judecătorul de cameră preliminară constată că art. 115 alin. (2) C. proc. pen. prevede că persoanele care se află într-o situație ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conștient fapte și împrejurări de fapt conforme cu realitatea. Or, așa cum s-a reținut și în doctrină, acest text de lege face referire la capacitatea martorului de a relata faptele în mod conștient, singura cauză pentru a constata incapacitatea acestuia de a fi martor putând fi reprezentată de o afecțiune medicală care ar diminua considerabil sau ar aboli în totalitate fie posibilitatea de a se exprima în mod conștient, fie capacitatea acestuia de a înțelege necesitatea de a spune adevărul și importanța declarației sale. Nu poate fi contestată, prin invocarea incapacității martorului, lipsa de fiabilitate a declarației sau de credibilitate a acestuia. Chiar și afecțiunile medicale, în măsura în care afectează numai percepția martorului asupra faptelor petrecute și nu alterează în niciun mod capacitatea acestuia de a relata în mod conștient ceea ce a perceput, nu creează o incapacitate a acestuia, urmând însă ca organul judiciar să aprecieze asupra fiabilității unui astfel de mijloc de probă. Așadar, cum în mod corect a reținut și judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel, în realitate, apărarea invocă încălcarea alin. (1) al art. 115 C. proc. pen., potrivit căruia nu pot fi audiați în calitate de martori părțile și subiecții procesuali principali, și nu incapacitatea martorilor, potrivit alin. (2) al aceluiași articol. Analizând, însă, dispozițiile art. 115 alin. (1) C. proc. pen., se constată că nu pot fi audiați în calitate de martori părțile și subiecții procesuali principali, în raport de infracțiunile deduse judecății, nu de cele pentru care s-au dispus alte soluții. Pe de altă parte, se observă că, din punct de vedere al valorii probatorii, nu mai există nicio diferență aprioric stabilită de către legiuitor între declarațiile martorului și declarațiile părților sau ale subiecților procesuali principali, art. 103 alin. (1) statuând că probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. […] (…) În cauza dedusă judecății, așa cum în mod corect s-a reținut și în hotărârea atacată, pot fi audiate în calitate de martori persoanele ale căror declarații s-a solicitat de către apărare a fi înlăturare, întrucât acestea nu au calitatea de persoane vătămate, părți civile sau suspecți în raport de infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A., B. și C. De altfel, așa cum s-a menționat anterior, aceste declarații vor fi evaluate prin coroborare cu toate mijloacele de probă, conform art. 103 C. proc. pen. Prin urmare, audierea în calitate de martori a persoanelor care s-au constituit părți civile în raport de infracțiunile pentru care s-a dispus clasarea, cu mențiunea calității avute în cursul urmăririi penale, este legală. Cu privire la nelegalitatea actelor de procedură, inculpații A., B. și C. au susținut că prin emiterea ordonanțelor din data de 4 iunie 2009, respectiv din data de 30 septembrie 2015 (prin care s-a dispus efectuarea unor constatări tehnico-științifice de natură financiară) au fost încălcate dispozițiile art. 112 alin. (1) C. proc. pen. anterior și art. 172 alin. (9) C. proc. pen., nefiind relevată niciuna dintre ipotezele excepționale în care se poate recurge la acest procedeu probatoriu. De asemenea, s-a arătat că ordonanța din 30 septembrie 2015 a fost emisă și cu încălcarea dispozițiilor art. 172 alin. (12) C. proc. pen., întrucât, în situația în care s-ar fi constatat că nu sunt suficiente concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din 10 aprilie 2013, procurorul ar fi trebuit să dispună efectuarea unei expertize. Judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea contestațiilor reține că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 255/2013: „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege. Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile Codului de procedură penală.” Având în vedere că, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 255/2013, referirea la „Codul de procedură penală” se raportează la legea nouă de procedură (Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010), rezultă că legalitatea actelor efectuate anterior datei de 1 februarie 2014 va fi examinată în conformitate cu regimul nulităților reglementat în art. 280-282 din noul Cod de procedură penală, dar luând în considerare condițiile referitoare la îndeplinirea actelor, astfel cum erau prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării acestora ( tempus regit actum ). În ceea ce privește actele efectuate după data de 1 februarie 2014, se aplică noul Cod de procedură penală, atât referitor la condițiile de întocmire, cât și la regimul nulităților. În cauză, judecătorul de cameră preliminară constată că ceea ce se contestă de către inculpați este faptul că administrarea probelor nu a fost făcută printr-un procedeu probatoriu permis de lege, întrucât efectuarea unei constatări tehnico-științifice este limitată strict la situațiile prevăzute în art. 112 alin. (1) C. proc. pen. anterior, respectiv art. 172 alin. (9) C. proc. pen., care nu erau îndeplinite în cauză, respectiv nu exista pericolul de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și nu era necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Se observă, însă, că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că raportul de constatare dispus de procuror și efectuat de un specialist din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, când urgența este reclamată nu de pericolul dispariției mijloacelor de probă sau al schimbării situației de fapt, ci de necesitatea orientării procurorului în efectuarea activității de începere a urmăririi penale, constituie mijloc de probă legal administrat (decizia nr. 160 din 20 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători; decizia nr. 1687 din 20 mai 2013 și încheierea nr. 118 din 19 februarie 2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală). Ca atare, definind urgența prin raportare la necesitatea justei orientări a procurorului în efectuarea activității de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară constată că, pentru a verifica dacă era sau nu cazul să se dispună extinderea urmăririi penale față de inculpații cercetați în prezenta cauză, era necesar să se administreze probe din care să rezulte indicii rezonabile cu privire la săvârșirea faptelor, respectiv să se stabilească care era circuitul financiar al sumelor de bani delapidate din patrimoniile societății E. și societății F. De altfel, se observă că după întocmirea celor două rapoarte de constatare tehnico-științifică, prin ordonanța din data de 21 octombrie 2015 s-a dispus, printre altele, extinderea urmăririi penale față de suspecta B., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002, prin ordonanța din data de 25 ianuarie 2016 s-a dispus extinderea urmăririi penale față de suspectul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., iar prin ordonanța din 2 martie 2016 s-a dispus extinderea urmăririi penale față de suspectul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de spălare a banilor în formă continuată prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale) și art. 5 alin. (1) C. pen. (având ca infracțiune predicat delapidarea săvârșită în dauna societății E. și societății F.) și spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. (având ca infracțiune predicat înșelăciunea săvârșită în dauna părților civile), precum și față de suspecta C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor în formă continuată prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (4 acte materiale) și art. 5 alin. (1) C. pen. (având ca infracțiune predicat delapidarea săvârșită în dauna societății E. și societății F.). Așadar, judecătorul de cameră preliminară constată că ambele probe au fost administrate în condițiile legii, fiind îndeplinită condiția prevăzută în art. 112 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. anterior, respectiv art. 172 alin. (9) teza a III-a C. proc. pen., pentru ca procurorul să dispună efectuarea unor constatări tehnico-științifice. Referitor la criticile privind obligativitatea dispunerii unei expertize ulterior întocmirii raportului de constatare tehnico-științifică din 10 aprilie 2013, judecătorul de cameră preliminară observă că cele două rapoarte de constatare au avut de răspuns unor obiective diferite. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 172 alin. (12) C. proc. pen., după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize. Or, având în vedere că, în cauză, organul de urmărire penală nu a apreciat că este necesară opinia unui expert, iar părțile nu au contestat concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din data de 10 aprilie 2013, procurorul nu avea obligația de a dispune efectuarea unei expertize. Așadar, în absența contestării raportului de către inculpații care au solicitat înlăturarea mijlocului de probă, neefectuarea expertizei în cursul urmăririi penale nu reprezintă o problemă de legalitate, ci de oportunitate, iar aprecierea procurorului în sensul de a nu dispune din oficiu efectuarea expertizei constituie un aspect ce nu poate fi cenzurat în procedura camerei preliminare. […] În ceea ce privește nelegalitatea administrării probelor, inculpații A. și B. au solicitat excluderea declarației martorei S. din data de 29 ianuarie 2016, întrucât a fost obținută cu nerespectarea dispozițiilor art. 102 alin. (2) C. proc. pen., martora fiind audiată în lipsa apărătorului inculpaților. […] În ceea ce privește declarația martorei S. din 29 ianuarie 2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că nu orice încălcare a dispozițiilor legale atrage incidența sancțiunii excluderii probei. Din dispozițiile art. 102 alin. (2) și (3) C. proc. pen. reiese că sancțiunea excluderii probei este strâns legată de incidența nulității. Probele pot fi excluse dacă actul prin care s-au dispus sau prin care acestea au fost administrate este lovit de nulitate absolută sau relativă. Omisiunea încunoștințării avocatului nu reprezintă un caz de nulitate absolută, iar incidența nulității relative este condiționată, conform art. 282 alin. (1)-(3) C. proc. pen., și de existența cumulativă a unui interes procesual propriu al inculpatului în respectarea acelei dispoziții, a unei vătămări efective aduse caracterului echitabil al procesului și, în fine, a unei anumite gravități a vătămării, care să reclame anularea actelor ca unic remediu pentru înlăturarea sa. Or, în cauza de față, avocatul a luat cunoștință de faptul că martora a fost audiată în absența sa încă din faza de urmărire penală, când a solicitat fotocopierea dosarului și nu a formulat cerere de reaudiere a acesteia de către procuror în prezența sa și nici plângere în baza art. 95 alin. (1) C. proc. pen. Absența avocatului inculpaților de la efectuarea unor acte procedurale nu are semnificația privării sale de a lua cunoștință de conținutul probelor pe durata anchetei, câtă vreme, așa cum rezultă din procesele-verbale întocmite de organul de urmărire penală, apărării i s-au pus periodic la dispoziție copii ale actelor de urmărire penală. Contestatorii au avut, astfel, posibilitatea reală, concretă, de a cunoaște conținutul actelor procedurale efectuate în absența lor și de a solicita readministrarea acelor declarații apreciate relevante în consolidarea poziției ori strategiei de apărare. De altfel, inculpații A. și B. nu au indicat care este vătămarea produsă și nici care ar fi motivul pentru care aceasta nu poate fi înlăturată prin audierea martorei respective în cursul judecății. Concluzionând asupra acestui aspect, judecătorul de cameră preliminară constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune sancțiunea excluderii declarației martorei S. […] Pentru toate aceste considerente, apreciind legală încheierea contestată și nesesizând încălcări ale vreuneia dintre dispozițiile legale expres prevăzute în art. 281 alin. (1) C. proc. pen., de natură a fi invocate din oficiu în condițiile alin. (3) și (4) lit. a) ale aceluiași articol, în baza art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 347 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații B., C., A. și de către persoana vătămată D. împotriva încheierii din 14 decembrie 2016 a Curții de Apel București, Secția I penală. […] Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de inculpații B., C., A. și de către persoana vătămată D. împotriva încheierii din 14 decembrie 2016 a Curții de Apel București, Secția I penală.