ÎCCJ, decizie (scj.ro #142122)

Cameră preliminară. Legalitatea sesizării instanței. Probe

C. proc. pen.,

art. 110, art. 282, art. 342

Decizia Curții Constituționale nr. 802/2017

I.C.C.J., Secția penală, judecător de cameră preliminară, încheierea nr. 254 din 23 martie 2018

Prin încheierea din 31 octombrie 2017 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, au fost respinse cererile și excepțiile invocate de inculpații A. și B.

În temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul din data de 9 august 2017 dispus de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în dosarul nr. X. și s-a dispus începerea judecății cauzei.

[…]

Împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, au formulat contestație inculpații B. și A., care au reiterat aspectele invocate în fața judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanței de fond. (…)

[…]

Deliberând asupra cererilor de probe formulate de inculpații B. și A. la termenul din data de 20 martie 2018 (…), constată următoarele:

Obiectul procedurii desfășurată în camera preliminară influențează în mod decisiv probele care pot fi administrate în cadrul acestei etape a procesului. Apărarea a solicitat două categorii de probe. Pe de-o parte, a solicitat readministrarea tuturor probelor din faza de urmărire penală, iar pe de altă parte, încuviințarea unor probe care țin de verificarea stării de sănătate a persoanei vătămate. (…)

În ceea ce privește readministrarea tuturor probelor din faza urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară constată că nu a fost invocată nicio nulitate cu privire la forma mijloacelor de probă care le conțin. Astfel cum se va preciza în cele ce urmează, Curtea Constituțională permite administrarea ca probe în faza de cameră preliminară a acelor elemente de fapt care vizează caracterul nelegal al probatoriului administrat în faza de urmărire penală și nu caracterul netemeinic al probelor (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017).

La termenul de judecată din 20 martie 2018, inculpații au solicitat, de asemenea, încuviințarea următoarelor probe: expertizarea semnăturilor olografe ale persoanei vătămate de pe mai multe documente; expertiza medico-legală psihiatrică a tuturor actelor și înscrisurilor medicale ale persoanei vătămate; verificarea de scripte în raport cu certificatul prenupțial al persoanei vătămate.

Din analiza actelor dosarului, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că s-a pronunțat la termenul din 6 martie 2018 asupra probei constând în expertiza medico-legală psihiatrică a tuturor actelor și înscrisurilor medicale ale persoanei vătămate. Astfel, așa cum rezultă din încheierea de la acel termen de judecată, proba solicitată a fost respinsă, „având în vedere că Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 a Curții Constituționale nu modifică obiectul camerei preliminare, care rămâne în continuare în ființă, astfel cum este reglementat de Codul de procedură penală. În consecință, probele la care se referă această decizie au în vedere legalitatea modului în care se administrează probatoriul în cursul urmăririi penale.” În plus, aspectele invocate „țin de caracterul temeinic sau netemeinic al trimiterii în judecată și nu de legalitatea acesteia și, în continuare, acestea fac parte din etapa cercetării judecătorești” (încheierea din 6 martie 2018).

În ceea ce privește probele constând în expertizarea semnăturilor olografe ale persoanei vătămate de pe mai multe documente și verificarea de scripte în raport cu certificatul prenupțial al persoanei vătămate, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nici acestea nu pot fi administrate în procedura de cameră preliminară, întrucât vizează temeinicia acuzației, nu legalitatea administrării probelor. Așadar, având în vedere că obiectul procedurii de cameră preliminară îl constituie legalitatea administrării probelor și nu caracterul fondat al acuzației, probele ce se administrează conform deciziei Curții Constituționale vizează doar caracterul legal sau nelegal al administrării probelor, respectiv al actelor de urmărire penală.

În acest sens, se observă că, în considerentele Deciziei nr. 802 din 5 decembrie 2017 (publicată în M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018), Curtea Constituțională, examinând dispozițiile art. 345 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, care stabilesc că judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate de părți și persoana vătămată doar pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a „oricăror înscrisuri noi prezentate”, a reținut că „părțile și persoana vătămată se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta în mod efectiv legalitatea probelor, când pentru dovedirea nelegalității probatoriului administrat în urmărirea penală se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor noi prezentate de acești subiecți procesuali. Altfel spus, dreptul la apărare și egalitatea de arme sunt înfrânte, atât timp cât, în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate, în vederea dovedirii caracterului nelegal al probatoriului administrat în faza de urmărire penală, părțile și persoana vătămată pot solicita, și judecătorul de cameră preliminară poate încuviința, doar administrarea probei cu

înscrisuri noi prezentate

. De asemenea, a constatat că „instanța europeană a statuat, în jurisprudența sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată și suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza

instrucției

(urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părților de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală.”

Totodată, Curtea Constituțională a statuat „că este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalității administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părțile și persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă.”

Prin urmare, având în vedere cele anterior menționate, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție constată că expertizarea semnăturilor olografe ale persoanei vătămate și verificarea de scripte nu constituie probe care pot fi administrate în camera preliminară în legătură cu obiectul procedurii, astfel cum a decis Curtea Constituțională prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, astfel că le va respinge.

[…]

Examinând, în continuare, încheierea contestată, prin prisma criticilor invocate și prin raportare la dispozițiile art. 347 și art. 425

1

C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară constată următoarele:

Motivele respingerii cererilor și excepțiilor formulate de inculpați, astfel cum au fost expuse de către judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel București, sunt concordante cu soluția dispusă. Analiza modului de administrare a probelor, a legalității mijloacelor de probă, a soluțiilor adoptate în faza de urmărire penală conduc la concluzia caracterului nefondat al contestației formulate. Judecătorul de cameră preliminară nu a ignorat probe care ar fi fost de natură să schimbe soluția respingerii cererilor și excepțiilor și nici nu a acordat încredere excesivă probelor acuzării.

Soluția respingerii cererilor și excepțiilor și începerii judecății este determinată de modul în care au fost dispuse actele de procedură în faza de urmărire penală, de motivele care au determinat luarea unor măsuri de către procuror, de modul în care s-a desfășurat procedura în faza urmăririi penale.

Judecătorul de cameră preliminară a examinat în conformitate cu legea:

a) competența instanței

Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzația cu privire la faptele respective este reală și nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăției. Judecătorul de cameră preliminară verifică dacă instanța a fost sesizată cu o faptă care să atragă competența materială, teritorială sau după calitatea persoanei a respectivei instanțe, și nu temeinicia acuzației, respectiv dacă fapta cu care a fost sesizată instanța conduce sau nu la o hotărâre de stabilire a vinovăției. În consecință, judecătorul de cameră preliminară nu are competența materială să examineze apărările care țin de conținutul constitutiv al infracțiunii, și anume dacă este vorba despre sfaturi oferite de un avocat clientului său, ceea ce exclude caracterul penal al faptelor, sau dacă este vorba despre infracțiunile menționate în rechizitoriu. Competența judecătorului de cameră preliminară este limitată strict la chestiuni care țin de legalitatea sesizării, vinovăția inculpaților fiind examinată în cursul cercetării judecătorești.

b) legalitatea sesizării

Verificarea rechizitoriului ca act de sesizare a instanței poartă asupra actului de sesizare propriu-zis, asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege cu privire la conținutul actului de sesizare și asupra respectării dispozițiilor art. 328 C. proc. pen., iar nu asupra modului în care au fost respectate dispozițiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale, criteriu care este analizat subsecvent. Examinarea modului în care au fost respectate dispozițiile legale care reglementează efectuarea urmăririi penale este o activitate distinctă de examinarea regularității actului de sesizare, distincție care rezultă în prezent din modul de redactare al art. 342 C. proc. pen.

Judecătorul a verificat în cadrul acestui criteriu și claritatea acuzației (descrierea faptei cu suficiente elemente încât să rezulte concordanța cu norma penală și să facă înțeles obiectul judecății). Acuzațiile au fost formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea inculpaților să înțeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialiști ai dreptului (avocați, consilieri juridici), ce anume li se reproșează de către autorități și care este semnificația penală a conduitei acestora (încadrare juridică și implicit tratament sancționator).

În cauza dedusă judecății, instanța a constatat că faptele sunt descrise în mod rezonabil de către parchet în actul de sesizare, este relevată modalitatea în care se reține comiterea de către inculpați a presupuselor infracțiuni de care sunt acuzați și permite inculpaților, dar și avocaților acestora să-și pregătească apărări efective în raport cu acuzațiile aduse.

Instanța verifică în procedura de cameră preliminară dacă în rechizitoriu sunt descrise elemente de fapt pentru fiecare dintre elementele de tipicitate ale conținutului infracțiunii. Instanța verifică, astfel, existența în acuzația formulată a unui corespondent în situația de fapt pentru fiecare element din conținutul infracțiunii. Instanța nu verifică în această fază procesuală dacă descrierea este corectă și poate conduce la condamnare, ci doar dacă este completă. Semnificația acuzației și caracterul ei fondat se hotărăsc în urma cercetării judecătorești.

c) legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală

În cadrul acestui criteriu, a fost examinată respectarea condițiilor de contradictorialitate și a dreptului la apărare, respectiv incidența cazurilor de nulitate absolută sau relativă, astfel cum sunt reglementate în art. 281 alin. (1) lit. e) și f) și art. 282 C. proc. pen.

Judecătorul de cameră preliminară nu examinează aptitudinea probelor de a conduce la pronunțarea unei hotărâri de condamnare sau lipsa de claritate a probelor ori faptul că actul de acuzare nu menționează probe administrate în cursul urmăririi penale, dar se află în dosarul trimis instanței. Judecătorul de cameră preliminară nu evaluează pertinența, utilitatea sau concludenta probelor, astfel cum este cazul în cadrul cercetării judecătorești. Judecătorul de cameră preliminară se limitează la a constata dacă probele au sau nu caracter legal, dacă au fost administrate în condițiile legii, iar atunci când constată o încălcare a dispozițiilor legate de administrarea probelor, evaluează impactul acesteia asupra probatoriului.

d) legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală

Apărarea a invocat faptul că (…) probele constând în audierea părților nu au fost înregistrate. Deși părțile nu au solicitat audierea avocatului despre care afirmă că a cunoscut toate aspectele criticate, judecătorul de cameră preliminară constată că acest avocat a semnat declarația inculpaților, iar pe parcursul urmăririi penale, în perioada în care a reprezentat părțile, nu au fost formulate plângeri cu privire la conduita procurorului față de părți.

Astfel, deși declarațiile nu au fost înregistrate cu mijloace audio, avocatul ales de către părți a semnat conținutul acestora, la fel ca și părțile care au fost audiate (în ceea ce privește declarațiile inculpaților). Semnarea declarației inculpatului de către avocatul său are o semnificație distinctă în respectarea garanțiilor oferite de lege persoanei acuzate în procesul penal. Conform Statutului profesiei de avocat (art. 92 din Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011 privind adoptarea Statutului, modificată și completată), un act juridic semnat în fața avocatului, care poartă o încheiere, o rezoluție, o ștampilă sau un alt mijloc verificabil de atestare a identității părților, a consimțământului și a datei actului, poate fi prezentat notarului spre autentificare. Pentru egalitate de rațiune, semnarea declarației persoanei acuzate de către avocatul acesteia, în faza de urmărire penală, atestă caracterul real al celor consemnate.

Totodată, conform art. 133 din aceeași hotărâre, în cazul în care se angajează să asiste și/sau să reprezinte un client într-o procedură legală, avocatul își asumă obligații de diligentă. (...) Asistarea și reprezentarea clientului impun diligență profesională adecvată, pregătirea temeinică a cauzelor, dosarelor și proiectelor, cu promptitudine, potrivit naturii cazului, experienței și crezului său profesional. Părțile nu au susținut că aceste obligații profesionale au fost încălcate de către avocat, astfel că și semnarea declarației, a cărei nelegalitate se invocă, conduce la concluzia că respectivul act a consemnat în mod real poziția părților audiate.

Cu privire la înregistrarea audio a persoanei vătămate, Codul de procedură penală prevede la art. 111 alin. (4) că, în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.

În cadrul procedurii de cameră preliminară s-a stabilit că au fost parcurse etapele obligatorii în urmărirea penală și concordanța între actele efectuate și dispozițiile legale ce reglementează modul în care sunt efectuate actele de către organul de urmărire penală, conform art. 286, art. 281 alin. (1) lit. e), f), art. 282 C. proc. pen. și actele propriu-zise.

Procedura de cameră preliminară a permis verificarea legalității administrării probelor și a actelor procurorului, nu și temeinicia acestora, atribut conferit în continuare cercetării judecătorești.

Credibilitatea probei poate fi contestată în cursul cercetării judecătorești (inculpații pot să conteste probele administrate în faza de urmărire penală și să solicite administrarea probelor de către instanță în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate). Așa cum reiese din cuprinsul dispozițiilor art. 374 alin. (7) C. proc. pen., doar probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți nu mai sunt readministrate în cursul cercetării judecătorești.

Analiza judecătorului de cameră preliminară are în vedere legalitatea și, ca atare, motivele prin care se tinde la dovedirea netemeiniciei probelor nu pot fi examinate în această procedură. Susținerile privind specimenele de semnătură, persoana care a semnat, în realitate, actele, precum și procedura de numire a administratorului societății reprezintă critici ce vizează temeinicia probelor, și nu legalitatea administrării acestora.

În ce privește desfășurarea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară analizează dacă aceasta a respectat prevederile legale ce reglementează succesiunea etapelor acestei faze procesuale; ordonanțele de conexare, disjungere, continuare a urmăririi penale și punere în mișcare a acțiunii penale au fost emise cu respectarea dispozițiilor de formă.

Referitor la modul de soluționare a cererilor de probațiune, verificările care pot fi efectuate din perspectiva legalității țin de analizarea acestora de către procuror și pronunțarea asupra lor prin ordonanță motivată, neputând fi făcută o analiză a pertinenței, concludentei și utilității probei în faza de cameră preliminară. Cenzura instanței asupra acestei categorii de probe se realizează în cadrul cercetării judecătorești, când probele de la urmărire penală pot fi contestate de către inculpați, luând naștere obligația instanței de a readministra probele și când părțile pot propune probe noi. În consecință, readministrarea tuturor probelor de la urmărire penală este posibilă în faza cercetării judecătorești și excede competențelor judecătorului de cameră preliminară. Mai mult decât atât, în cadrul cercetării judecătorești, readministrarea tuturor probelor de la urmărirea penală ține strict de voința părții care declară că a contestat probele și nu de aprecierea instanței de judecată, care conform legii este obligată să le readministreze.

O situație particulară este însă aceea în care legea nu îi mai conferă procurorului această posibilitate de a aprecia asupra unei cereri, ci îi impune o soluție, caz în care analiza conformității acesteia cu dispozițiile legale poate fi cenzurată în procedura de cameră preliminară. În cauza dedusă judecății, se observă că inculpații au invocat, în esență, nelegalitatea audierii de către organele de urmărire penală, respectiv că audierea nu a fost înregistrată prin mijloace tehnice. Judecătorul de cameră preliminară reține că, în această materie, dispozițiile legale prevăd două condiții pentru constatarea legalității audierii: semnătura (art. 110 alin. 2 C. proc. pen.) și înregistrarea (art. 110 alin. 5 C. proc. pen.). În ceea ce privește semnătura, se observă că declarațiile suspecților B. și A. din data de 25 februarie 2016, de altfel, singurele declarații date după admiterea plângerii formulate de persona vătămată și desființarea ordonanței de clasare, au fost semnate atât de aceștia, cât și de apărătorul ales, avocat C.

Referitor la lipsa înregistrării, Curtea Constituțională a statuat în considerentele Deciziei nr. 749 din 13 decembrie 2016 (publicată în M. Of. nr. 189 din 16 martie 2017) că „dispozițiile art. 110 alin. (5) C. proc. pen. aduc un element de noutate în legislația procesual penală, impunând organelor de urmărire penală obligația înregistrării cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului. De la această regulă, legiuitorul a instituit o excepție, și anume, nu se va proceda la înregistrarea cu mijloace tehnice audio sau audiovideo a audierii suspectului sau inculpatului, atunci când aceasta nu este posibilă. Curtea apreciază că excepția mai sus arătată va opera, exclusiv, în situațiile obiective ce împiedică organul de urmărire penală să asigure înregistrarea audierii, (...), când organul de urmărire penală nu a fost dotat cu mijloace tehnice audio sau audiovideo.”

Pe de altă parte, trebuie precizat că verificarea legalității se face prin prisma dispozițiilor referitoare la nulități. Situația anterior descrisă nu poate fi încadrată în niciunul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute în art. 281 C. proc. pen. și, ca atare, aceasta trebuie evaluată din perspectiva condițiilor de incidență a nulității relative. Conform art. 282 C. proc. pen., încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute în art. 281 C. proc. pen. determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a produs o vătămare a drepturilor părților, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Deopotrivă, este necesar să existe un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate și nulitatea să fie invocată în termenul prevăzut de lege. În cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiții pentru a opera nulitatea relativă, întrucât vătămarea poate fi înlăturată prin administrarea probei de către instanța de judecată, în faza cercetării judecătorești. În plus, în evaluarea vătămării, judecătorul de cameră preliminară are în vedere și faptul că B. și A. au fost audiați la data de 25 februarie 2016, când aveau calitatea de suspecți, nefiind pusă în mișcare acțiunea penală împotriva acestora, iar ulterior nu au mai dorit să dea declarații, așa cum rezultă din mențiunile sub semnătură olografă de pe procesele-verbale din 13 februarie 2017, prin care li s-a adus la cunoștință faptul că s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lor. (…) De asemenea, se observă că inculpații nu au formulat plângeri referitoare la modalitatea de luare a declarațiilor, deși au fost asistați de un apărător ales la momentul la care au fost audiați.

[…]

Pentru toate aceste considerente, apreciind încheierea atacată ca fiind legală și temeinică, în baza art. 347 și art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară va respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpații B. și A. împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală.

[…]

Respinge probele solicitate de contestatorii inculpați B. și A.

[…]

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpații B. și A. împotriva încheierii din 31 octombrie 2017 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală.