ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 749/2016

Decizia nr. 749/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu B. - C. Cluj (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „B.”), a solicitat obligarea pârâtei la soluționarea contestației administrative formulate împotriva Raportului de inspecție fiscală și Deciziei de impunere nr. 46499 din 31 martie 2011, sub sancțiunea daunelor cominatorii în cuantum de 500 lei pe zi, de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și până la soluționarea efectivă a contestației, precum și obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin sentința civilă nr. 91 din 7 februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta A.;

- a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientului D.;

- a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 367 din 22 august 2011, a Deciziei nr. 366 din 19 august 2011 a Rapoartelor de inspecție fiscală nr. 46499 din 31 martie 2011 și nr. 46500 din 31 martie 2011 și a deciziilor de impunere formulată de reclamantă și intervenient.

Împotriva acestei hotărâri, A. și D. au declarat recurs, criticând sentința pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 5360 din 22 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de A. și D. împotriva sentinței civile nr. 91 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut în esență că, prin actele administrativ-fiscale contestate, a fost stabilită în sarcina recurenților obligația de plată a T.V.A. și a majorărilor și penalităților de întârziere aferente tranzacțiilor imobiliare efectuate împreună cu asociații în perioada verificată.

Instanța de recurs a constatat că instanța de fond a apreciat în mod corect că, de esența activității economice, este obținerea de venituri cu caracter de continuitate, iar nu o simplă vânzare/dobândire a unui imobil care nu constituie prin ea însăși o activitate economică.

Concluzia organului fiscal și soluția primei instanțe sunt în acord cu reglementarea comunitară cuprinsă în Directiva nr. 112/2006/CEE și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care în privința statutului fiscal al persoanei fizice ca persoană impozabilă, a statuat că, dacă această persoană ia măsuri active în vederea comercializării bunurilor respective, prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, comerciant sau prestator de servicii, în sensul art. 9 alin. (1) din Directiva T.V.A., atunci această persoană trebuie considerată ca exercitând o activitate economică și, în consecință, trebuie considerată persoană impozabilă (Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Hotărârea din 15 septembrie 2011, cauzele conexe C - 180/10 și C - 181/10).

Înalta Curte, verificând considerentele sentinței, a constatat că acestea explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că actele administrativ-fiscale contestate sunt nelegale și temeinice.

Referitor la criticile recurenților referitoare la nulitatea absolută a mijloacelor de probă care au stat la baza întocmirii actelor administrativ-fiscale contestate s-a constatat că acestea sunt lipsite de suport real, deoarece, conform dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., „pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condițiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la solicitarea informațiilor, de orice fel, din partea contribuabililor și a altor persoane”.

De asemenea, în ceea ce privește susținerile recurenților referitoare la faptul că atât organele fiscale, prin actele administrativ-fiscale contestate, cât și instanța de fond în mod greșit nu ar fi reținut în mod corect situația de fapt fiscală, Înalta Curte a observat că în actele administrativ-fiscale se consemnează expres faptul că, în perioada verificată, tranzacțiile imobiliare au fost efectuate de A. și D. împreună cu asociații E., F., G. și H.

Înalta Curte a constatat că sunt lipsite de temei și criticile recurenților privind încălcarea dreptului la apărare în etapa inspecției fiscale, atâta timp cât, așa cum corect a reținut și prima instanță, reclamantei și intervenientului le-a fost asigurată posibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare, așa cum rezultă din probatoriul administrat, care confirmă faptul că reclamanta și intervenientul au fost invitați și s-au prezentat la organul fiscal ori au formulat punct de vedere în vederea clarificării situației fiscale.

Nu au fost primite susținerile recurenților privind încălcarea dreptului la un proces echitabil și a principiului egalității de tratament prin faptul că a instanța de fond nu a încuviințat proba cu expertiza contabilă, de vreme ce, în sensul celor expuse anterior, situația de fapt fiscală a fost corect stabilită de organul fiscal, nefiind contestată realitatea tranzacțiilor, ci doar cota de participare a recurenților la tranzacțiile respective, iar curtea de apel a expus argumentele pentru care au fost respinse susținerile reclamantei și intervenientului.

Susținerile recurenților referitoare la controlul efectuat pentru perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2008, au fost apreciate ca fiind lipsite de suport, atâta timp cât, conform art. 91 alin. (1) C. proc. fisc., dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar, conform celor arătate anterior, C. fisc. reglementa înainte de anul 2008 ipoteza în care persoana fizică ce desfășura activități economice cu caracter de continuitate avea obligația de a se înregistra în scopuri de T.V.A. Astfel fiind, nu se poate reține încălcarea principiului neretroactivității legii civile a cărui încălcare este invocată de recurenți.

În fine au fost respinse si criticile recurenților referitoare la vicierea procedurii fiscale pentru nesolicitarea certificatului fiscal cu ocazia efectuării operațiunilor de vânzare-cumpărare sunt neîntemeiate, de vreme ce dispozițiile fiscale impun contribuabilului înregistrarea ca plătitor în scopuri de T.V.A. ulterior depășirii plafonului de scutire.

Împotriva Deciziei nr. 5360 din 22 mai 2013 6584 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, A. și D. au formulat contestație în anulare.

În motivarea contestației s-au indicat, ca temei de drept, dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor căii de atac exercitate, contestatorii au susținut, în esență, că instanța de recurs a greșit atunci când a respins recursul deși s-a criticat și argumentat faptul că organul de control fiscal nu a stabilit în mod corect și legal sumele datorate de către contestatori cu titlu de obligații fiscale (T.V.A., precum și accesorii majorări și penalități de întârziere) aferente tranzacțiilor imobiliare al căror beneficiar am fost în perioada care a făcut obiectul procedurii de inspecție fiscală (1 ian. 2006 - 31 dec. 2009).

Contestatorii reiterează susținerile expuse în fața instanței de recurs referitoare la:

- faptul organul de control fiscal nu a stabilit corect și legal suma datorată cu titlu de T.V.A.- după ce a determinat baza de impunere ca suma totală a prețurilor din toate contractele de vânzare-cumpărare;

- în cauză, deși s-a invocat nulitatea absolută a probelor pe care se bazează actele de inspecție fiscale, hotărârea atacată nu este motivată în ceea ce privește acele excepții privind nulitatea absolută a probelor;

- lipsa forței probante a actelor (probelor) pe care se bazează actele de inspecție fiscală, datele și informațiile furnizate de notarii publici care au autentificat contractele de vânzare-cumpărare a imobilelor și care sunt menționate în raportul de inspecție fiscală nu au mai fost confirmate și de alte mijloace de probă;

- încălcarea dreptului la un proces echitabil raportat la faptul că s-a respins administrarea probei cu expertiză, probă necesară, concludentă și pertinentă;

- vicierea procedurii fiscale din culpa intimatei, nefiind îndeplinită de organele fiscale (reprezentante ale Statului Român) obligația de informare cu privire la procedura în cadrul raportului juridic fiscal pentru întocmirea și transmiterea unor îndrumări sau proceduri pentru calcularea, colectarea și plata T.V.A. aferent înstrăinării de imobile de către contribuabilii persoanele fizice, în realitate nici nu au existat astfel de proceduri;

- nu au fost înregistrați ca plătitori de T.V.A. și nu au colectat niciodată T.V.A. pentru tranzacțiile imobiliare încheiate în perioada 2007-2009;

- organul fiscal a controlat operațiunile juridice relevante pentru inspecția fiscală raportat la normele fiscale apărute și aplicabile după data realizării operațiunilor controlate(încălcarea principiului neretroactivității legii);

- organul fiscal a stabilit suma datorată cu titlu de T.V.A. prin adăugarea cotei de T.V.A. la prețul din contracte;

- instanța de fond nu a motivat respingerea argumentelor referitoare la nulitatea probelor pe care se bazează rapoartele fiscale;

- încălcarea principiului neretroactivității legii;

II. Decizia instanței sesizată cu contestația în anulare;

Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele contestației în anulare formulate, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge contestația în anulare pentru următoarele motive:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ. și poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Conform regulilor impuse în art. 317 C. proc. civ., acest motiv poate fi invocat pe calea extraordinară de retractare numai dacă nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului ori dacă a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Înalta Curte reamintește că greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, de natură a conduce la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, ceea ce nu poate fi reținut în cauză.

Motivul de anulare prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., este neîntemeiat.

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Dispozițiile de ordine publică la care trimite art. 317 alin. (1) pct. 2 sunt dispozițiile art. 159 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc situațiile în care necompetența este de ordine publică.

În speță, nu sunt identificate motive care să se încadreze în prevederile art. 317 C. proc. civ.

În cauză, contestatorii, reiterând argumentele expuse prin cererea de recurs, efectuează de fapt o critică a hotărârii instanței de recurs, prin prisma modului în care aceasta a analizat materialul probator administrat în cauză precum și modul de interpretare și aplicare a dispozițiile legale în materie, ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestației în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justețea soluției contestate.

Din analiza sistematică a considerentelor hotărârii atacate rezultă fără echivoc că, instanța de recurs s-a pronunțat tuturor motivelor de recurs invocate de recurenți și a răspuns punctual motivelor de nelegalitate a hotărârii instanței de fond invocate prin cererea de recurs.

Pe de altă parte, este lesne de observat că prin reiterarea motivelor de recurs în cadrul contestației în anulare, contestatorii urmăresc judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce excede cadrului procedurii de soluționare a unei contestații în anulare.

Față de formularea clară a textului prevăzut de art. 318 C. proc. civ., contestația poate fi exercitată numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv de recurs cu care a fost investită nu și atunci când nu au fost analizate punctual toate criticile formulate în dezvoltarea motivelor de recurs. Așa fiind neexaminarea distinctă a fiecărei critici aferente fiecărui motiv de recurs nu constituie prin ea însăși, o omisiune în sensul art. 318 C. proc. civ, dacă instanța a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun.

De asemenea, din analiza considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanța de recurs analizat toate criticile invocate prin cererea de recurs și reluate prin contestația în anulare, nefiind totuși necesar să răspundă punctual și detaliat tuturor argumentelor expuse de recurent.

Prin urmare, hotărârea contestată, nu poate fi susceptibilă de „retractare” (efectul urmărit de parte prin exercitarea acestei căi extraordinare de atac), întrucât nu se circumscrie niciunei ipoteze a prevederilor legale arătate.

În consecință, constatând că în cauză nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 317 și 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. și D. împotriva Deciziei civile nr. 5360 din 22 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2016.