ÎCCJ, decizie (scj.ro #150127)

Cameră preliminară. Probe

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Camera preliminară

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

cameră preliminară

C. proc. pen.,

art. 118, art. 172, art. 347, art. 425

1

in rem

, cu respectarea dispozițiilor legale, dobândirea ulterioară de către această persoană a calității de suspect sau inculpat în cauză nu atrage, în mod retroactiv, nelegalitatea declarației de martor, ci determină, în conformitate cu dispozițiile art. 118 C. proc. pen., numai imposibilitatea folosirii declarației de mator împotriva persoanei care a dobândit calitatea de suspect ori inculpat.

in rem

, în condițiile art. 172 alin. (9) C. proc. pen., dispunerea efectuării unei constatări reprezentând un atribut exclusiv al procurorului.

I.C.C.J., Secția penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 196 din 3 aprilie 2019

Prin încheierea din 23 noiembrie 2018, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, Secția I penală, s-au dispus următoarele:

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 345 alin. (1) C. proc. pen., s-au respins, ca neîntemeiate, cererile și excepțiile formulate de inculpata A.

În baza art. 346 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării Curții de Apel București prin rechizitoriul nr. X. din 27 iunie 2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.

În baza art. 346 C. proc. pen., s-a dispus începerea judecății cauzei și s-a fixat termen de judecată la data de 1 februarie 2019, cu citarea părților.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au formulat contestație inculpata A. și partea responsabilă civilmente Fundația B.

Examinând actele dosarului și încheierea contestată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători, reține următoarele:

Interpretarea sistematică a dispozițiilor procesual penale pertinente în materia contestației în cameră preliminară - respectiv art. 425

1

alin. (1) și (4) coroborat cu art. 347 alin. (4) C. proc. pen. - relevă caracterul limitat devolutiv al acestei căi de atac, concretizat în aceea că legalitatea încheierii atacate poate fi cenzurată, în principiu, în limitele criticilor formulate explicit de contestator în fața judecătorului de cameră preliminară de la fond și numai prin excepție din oficiu, prin raportare la eventuale cazuri de nulitate absolută.

Ca efect al Deciziei nr. 554/2017 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017), judecătorului de cameră preliminară îi este recunoscut și dreptul de a invoca, din oficiu, încălcări ale dispozițiilor legale care atrag sancțiunea nulității relative, însă, așa cum s-a subliniat în doctrina și jurisprudența relevante, astfel de încălcări pot fi luate în considerare atunci când ele au o anumită gravitate, fiind de natură a atrage imposibilitatea stabilirii obiectului și limitelor judecății sau a antrena încălcări importante ale dreptului la apărare al părților sau ale echității procedurii.

În acest cadru, notează că, în speță, criticile contestatoarei inculpate A. pot fi subsumate, pe de o parte, aspectelor ce țin de legalitatea administrării probelor - respectiv, criticile referitoare la „nulitatea” tuturor mijloacelor de probă ca urmare a administrării lor cu încălcarea dreptului la apărare al contestatoarei, iar pe de altă parte, de legalitatea efectuării actelor de urmărire penală  - respectiv, restul criticilor, inclusiv cea referitoare la nelegala introducere în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundației B., în raport de care s-a invocat și nelegala dispunere a măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului din București, strada C., proprietatea fundației.

Această ultimă critică este invocată, cu caracter singular, și de partea responsabilă civilmente Fundația B., ambele contestatoare susținând că judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond a omis să analizeze și să se pronunțe asupra acestei excepții.

A. În coordonatele de analiză astfel determinate de calitatea contestatoarelor,  procedând, prioritar, la evaluarea criticii unice formulate de contestatoarea parte responsabilă civilmente Fundația B. (invocată și de inculpata A.), Înalta Curte de Casație și Justiție notează că, așa cum rezultă din actele dosarului, după primirea, la data de 10 iulie 2018, a unei copii certificate a rechizitoriului, Fundația B. și-a exercitat dreptul de a formula cereri și excepții, prevăzut în art. 344 alin. (2) C. proc. pen. În acest sens, partea a depus, la data de 26 iulie 2018, un memoriu prin care a solicitat să se constate nelegala sa introducere în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente și, implicit, nelegala dispunere a măsurii sechestrului asigurător asupra imobilului din București, strada C., proprietatea fundației, înscris care a fost comunicat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București la data de 27 iulie 2018.

Urmare a primirii memoriilor conținând excepțiile formulate în procedura de cameră preliminară de către inculpata A. și de partea responsabilă civilmente Fundația B., la data de 17 septembrie 2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a transmis judecătorului de cameră preliminară încheierea din 18 iunie 2018, pronunțată, în procedura prevăzută în art. 250 C. proc. pen., în dosarul Curții de Apel București, Secția a II-a penală, spre a fi avută în vedere la soluționarea cauzei.

Cu toate acestea, în încheierea din data de 23 noiembrie 2018, prin care s-a pronunțat asupra cererilor și excepțiilor formulate în camera preliminară,  judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond nu a reținut faptul formulării de cereri și excepții, în procedura prevăzută în art. 342 C. proc. pen., și de către partea responsabilă civilmente Fundația B. și nici nu a analizat excepția invocată de această parte, evaluând și pronunțându-se exclusiv asupra cererilor și excepțiilor formulate de inculpata A., mai puțin cea vizând nelegala introducere în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundației B.

De altfel, se constată că excepția invocată de partea responsabilă civilmente Fundația B. nu a făcut obiectul dezbaterilor în procedura de cameră preliminară, aceasta nefiind pusă în discuție, la termenul de dezbateri din 16 noiembrie 2018.

Chestiunea similară, invocată de inculpata A., deși a făcut obiectul dezbaterilor în camera de consiliu, nu a fost efectiv analizată de către judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță, acesta limitându-se la menționarea, în încheierea pronunțată în temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a faptului că verificarea legalității măsurii asigurătorii instituită asupra imobilului din București, strada C. excede cadrului procedurii camerei preliminare, prin încheierea din 18 iunie 2018, pronunțată în dosarul Curții de Apel București, Secția a II-a penală, fiind respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de Fundația B. împotriva ordonanței de instituire a acestei măsuri.

Or, potrivit dispozițiilor art. 345 alin. (1) C. proc. pen., „la termenul stabilit conform art. 344

alin. (4)

, judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părților și ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum și ale procurorului.”

Totodată, conform art. 344 alin. (2) C. proc. pen., „copia certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părți și persoanei vătămate li se aduc la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale rezultă că, prin prisma atribuțiilor jurisdicționale ce-i sunt recunoscute în procedura prevăzută în art. 342 și urm. C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară efectuează controlul de legalitate

a posteriori

a actului de trimitere în judecată, a probelor pe care se bazează acesta și a actelor de urmărire penală, prin prisma cererilor și excepțiilor formulate de părți sau, în limitele precizate, și invocate din oficiu.

Constituind principalul instrument de realizare a controlului de legalitate în procedura camerei preliminare, cererile și excepțiile prevăzute în art. 344 alin. (2) C. proc. pen. reprezintă unul din mijloacele prin care părțile își exercită dreptul la apărare. Ca urmare, omisiunea evaluării, în camera preliminară, a tuturor cererilor și excepțiilor invocate de părți conform art. 344 alin. (2) C. proc. pen. echivalează, în primul rând, cu neexercitarea, în cadrul prevăzut de lege, a controlului de legalitate la care este obligat judecătorul de cameră preliminară și, în al doilea rând, cu o limitare a dreptului la apărare și a echității procedurii incompatibilă cu exigențele art. 2 și art. 8 C. proc. pen.

În acest sens, raportat la excepția concretă invocată de părți, instanța de contestație notează că, în cadrul controlului de legalitate a actelor procesuale efectuate în faza urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară trebuie să supună analizei sale atât actele care definesc și limitează cadrul procesual (relevante pentru stabilirea obiectului și limitelor judecății și, în ipoteza sesizării instanței cu o infracțiune de rezultat, pentru identificarea precisă a coordonatelor în care se va soluționa latura civilă), cât și actele procesuale/procedurale întocmite în activitatea de probațiune.

Omisiunea de evaluare a unor cereri sau excepții invocate explicit de părți,  conform art. 344 alin. (2) C. proc. pen., le privează de garanția unui control efectiv de legalitate a apărărilor lor, în faza procesuală anume destinată acestui control și antrenează, astfel, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, impunând  desființarea hotărârii pronunțată cu nesocotirea legii și rejudecarea cauzei de către aceeași instanță, în limitele încălcărilor constatate.

Instanța de contestație nu se poate substitui judecătorului de cameră preliminară de la instanța de fond, realizând ea însăși, direct în ultimul grad de jurisdicție, o primă și ultimă analiză a excepțiilor invocate, deoarece ar genera, astfel, privarea părților de dreptul efectiv la un dublu grad de jurisdicție și, implicit, o limitare a echității procedurii incompatibilă cu exigențele legalității procesului penal.

În contextul acestor considerații teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra legalității actului procesual al introducerii în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundației B., prin ordonanța din data de 7 iunie 2018, critică invocată atât de partea responsabilă civilmente Fundația B., cât și de inculpata A.

Ambele contestatoare au susținut caracterul nelegal al ordonanței procurorului de caz din data de 7 iunie 2018 nu doar prin raportare la instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului din București, strada C. (chestiune cenzurată anterior de un judecător de drepturi și libertăți), ci și la dispoziția de introducere în cauză a părții responsabile civilmente Fundația B. Or, o atare dispoziție are natura juridică a unui act de urmărire penală, distinct de măsura procesuală cu caracter asigurător dispusă, legalitatea actului procesual reclamând o analiză a unor condiții și exigențe legale diferite de cele pe care le reclamă cenzurarea măsurii asigurătorii.

Or, limitându-se la a reține că, prin încheierea din data de 18 iunie 2018, judecătorul de drepturi și libertăți a respins contestația formulată potrivit art. 250 C. proc. pen., prima instanță nu a realizat această distincție necesară între actul de urmărire penală criticat și măsura procesuală asigurătorie, urmarea fiind aceea a inexistenței unei analize efective a legalității actului procesual al introducerii în cauză a părții responsabile civilmente, prin raportare la obiectul judecății, astfel cum a fost individualizat prin rechizitoriu și la particularitățile fazei procesuale actuale.

În acest context, reținând similaritatea susținerilor părților în calea de atac și interesul procesual comun în tranșarea neechivocă a legalității actului criticat, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători, constată întemeiate contestațiile formulate de partea responsabilă civilmente și inculpată, motiv pentru care le va admite, hotărând conform dispozitivului.

B. Procedând, în continuare, la evaluarea celorlalte critici formulate de inculpata A. în contestație, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători, constată, în principal, următoarele:

Critica referitoare la efectuarea urmăririi penale cu încălcarea flagrantă a dreptului la apărare este nefondată.

a. În sfera acestei critici, contestatoarea a susținut, prioritar, că audierea sa în calitate de martor s-a realizat cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât, deși la momentul respectiv acuzarea cunoștea că ea este autorul presupuselor fapte cercetate, a dispus începerea urmăririi penale

in rem

și audierea sa în calitatea menționată, refuzându-i-se dreptul de a lua cunoștință de actele dosarului.

A invocat și faptul că, deși declarația dată în calitate de martor, față de care sunt  incidente dispozițiile art. 118 C. proc. pen., nu este menționată, în cuprinsul rechizitoriului, ca probă în susținerea acuzației aduse, în realitate, elemente esențiale relevate prin intermediul acesteia au determinat producerea unor probe în acuzare.

Susținerile contestatoarei sunt neîntemeiate.

Prin dispozițiile art. 305 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a instituit în sarcina organelor de urmărire penală obligația începerii urmăririi penale

in rem

, imediat ce au fost legal sesizate, deci anterior efectuării oricăror acte de cercetare în cauză. Noua reglementare procesual penală instituie, așadar, obligația începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale cu privire la faptă (

in rem

), chiar și în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârșit infracțiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea acesteia.

Începerea urmăririi penale

in rem

legitimează organul de cercetare penală să demareze activitățile procesuale specifice, necesare realizării obiectului urmăririi penale, sens în care, după sesizare, acesta are obligația să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunii, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acesteia și să strângă și să administreze probele necesare, cu respectarea exigențelor consacrate în

art. 100

și art.

101

C. proc. pen. referitoare la administrarea probelor în acord cu principiul loialității.

Subsecvent cercetărilor

in rem

, în măsura în care există indicii suficiente pentru a fundamenta bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta,

in personam

, persoana respectivă dobândind calitatea de suspect și, în considerarea aceste calități, drepturile prevăzute în art. 78 raportat la art. 83 C. proc. pen. și obligațiile prevăzute în art. 108 C. proc. pen.

În contextul acestor considerații teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători, notează că, în speță, audierea contestatoarei A., în calitate de martor, la data de 16 februarie 2016, în faza urmăririi penale

in rem

a cauzei (începută prin ordonanța din 19 iunie 2014), s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale în materie, poziția organelor de urmărire penală (care, la momentul audierii, i-au adus la cunoștință faptul că nu beneficia de dreptul de a fi asistată de apărător și de a studia actele dosarului, redată în partea finală a declarației) necircumscriindu-se, în sine, unei eventuale încălcări a dreptului la apărare al persoanei audiate.

În condițiile în care declarația de martor a contestatoarei A. a fost legal administrată, dobândirea ulterioară, de către aceasta din urmă, a calității de suspect/inculpat în cauză nu atrage, în mod retroactiv, nelegalitatea declarației sale de martor, ci, în condițiile art. 118 C. proc. pen., determină numai o

imposibilitate de folosire

a conținutului probei testimoniale împotriva inculpatei înseși. Altfel spus, efectul dispozițiilor legale menționate este nu acela al nelegalității mijlocului de probă, ci al limitării valorii probatorii a declarației de martor date de inculpată (care va putea fi folosită întotdeauna în favoarea inculpatei, dar niciodată împotriva acesteia), chestiune a cărei valorificare implică, însă, evaluarea probatoriului cu ocazia soluționării fondului cauzei.

De altfel, în incidența dispozițiilor art. 118 C. proc. pen., contestatoarea inculpată nu a invocat folosirea efectivă și directă, în susținerea acuzațiilor care i se aduc, a conținutului declarației date în calitate de martor, ci faptul că elementele esențiale relevate prin aceasta au determinat producerea unor probe în acuzare, fără a indica însă, în mod subsecvent, care sunt aceste probe.

Notând, prioritar, că aceste chestiuni aduc în discuție modul de valorificare ulterioară a depoziției sale de martor în procesul penal, iar nu chestiuni de legalitate a administrării mijlocului de probă, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători, constată că, subsecvent audierii contestatoarei ca martoră (16 februarie 2016), în cauză au fost administrate ca mijloace de probă: documentele ridicate cu ocazia percheziției domiciliare efectuate în data de 21 iunie 2017, la sediul profesional din București; sentința civilă nr. 1922 din 24 martie 2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal; raportul de expertiză contabilă întocmit de expert D. în dosarul civil; raportul de expertiză contabilă întocmit de expert E. - în calitate de expert desemnat și expert D. - în calitate de expert consilier; înscrisurile depuse la dosarul cauzei de inculpata A.; declarația dată de expertul consilier D.

Niciunul dintre aceste mijloace de probă nu are caracterul de probă derivată din declarația de martor, ele fiind administrate, în majoritate, după ce contestatoarea a dobândit calitatea de suspect și apoi de inculpat, când aceasta a avut posibilitatea să își exercite dreptul la apărare, raportat la fiecare act de urmărire penală în parte.

b. În sfera aceleiași critici, inculpata a susținut că, în condițiile în care constatarea tehnico-științifică s-a efectuat fără ca ea să aibă cunoștință despre aceasta, organele de anchetă erau obligate ca, după dobândirea calității de suspect/inculpat în cauză, să procedeze la administrarea de probe și în favoarea sa și să-i acorde dreptul de a formula cereri probatorii.

Achiesând la argumentele judecătorului de cameră preliminară de la instanța de fond sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători, constată, la rândul său, că, potrivit actelor dosarului, constatarea tehnico-științifică financiar-contabilă a fost dispusă de procurorul de caz prin ordonanța din 6 mai 2015 și s-a materializat prin raportul din data de 8 mai 2015. Ca urmare, proba a fost administrată în cursul urmăririi penale

in rem

, când A. nu dobândise calitatea de suspect și, prin urmare, nici drepturile prevăzute în art. 83 lit. b), c), d) și e) C. proc. pen.

În plus, spre deosebire de procedura efectuării expertizei, întocmirea unei constatări de natura celei prevăzute în art. 172 alin. (9) C. proc. pen., anterior începerii urmăririi penale

in personam

, este urmarea exclusivă a aprecierii procurorului de caz și nu este supusă unei evaluări sau dezbateri contradictorii, de natura celor ce derivă din normele art. 177 C. proc. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, de altfel, că, ulterior dobândirii calității de suspect/inculpat în cauză, contestatoarea A. a formulat numeroase cereri și petiții (de studiere a dosarului cauzei, de recuzare a procurorului de caz, de probatorii), dar și plângeri împotriva actelor procurorului de caz, exercitându-și în mod neîngrădit dreptul la apărare și luând cunoștință de toate actele de urmărire penală efectuate anterior. Ca urmare, expertiza financiar-contabilă a fost dispusă la solicitarea contestatoarei-inculpatei, obiectivele inițiale ale expertizei fiind, deopotrivă, cele propuse de parte.

Împrejurarea că unele dintre demersurile inculpatei (cu referire specială la plângerile împotriva actelor procurorului de caz) nu au primit o rezolvare favorabilă, nu atrage,

eo ipso

, o îngrădire a dreptului la apărare al acesteia.

Pentru considerentele anterior expuse, constatând, pe de o parte, întemeiată critica comună vizând omisiunea judecătorului de cameră preliminară de a analiza și de a se pronunța asupra excepției vizând nelegalitatea introducerii în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundației B., invocată atât de contestatoarea parte responsabilă civilmente, cât și de contestatoarea inculpată A., iar pe de altă parte, ca neîntemeiate, toate celelalte critici formulate de inculpata A. în contestație, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători, în temeiul art. 425

1

alin. (7) pct. 2 lit. b) coroborat cu art. 347 C. proc. pen., va admite contestațiile formulate de inculpata A. și de partea responsabilă civilmente Fundația B. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2018, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, Secția I penală.

Va desființa, în parte, încheierea atacată, numai sub aspectul modului de soluționare a excepției vizând nelegalitatea introducerii în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundației B. și, subsecvent, al constatării legalității sesizării instanței prin rechizitoriul nr. X. din 27 iunie 2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și dispoziției de începere a judecății și va trimite cauza spre rejudecare, în aceste limite, la aceeași instanță, Curtea de Apel București.

Soluția de desființare a dispoziției de constatare a legalității sesizării și de începere a judecății derivă din omisiunea primei instanțe de a examina legalitatea unui act de urmărire penală ce ar putea avea consecințe juridice asupra acestor măsuri (respectiv, actul de introducere în cauză a unei părți) și este strict limitată la aspectele de nelegalitate astfel constatate.

Ca urmare, va menține dispozițiile încheierii atacate, vizând respingerea, ca neîntemeiate, a celorlalte cereri și excepții formulate de inculpata A., a căror analiză a fost realizată în cel de-al doilea grad de jurisdicție, astfel cum rezultă din prezenta încheiere.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 2 judecători, a admis contestațiile formulate de inculpata A. și de partea responsabilă civilmente Fundația B. împotriva încheierii din 23 noiembrie 2018, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de Apel București, Secția I penală.

A desființat, în parte, încheierea atacată, numai sub aspectul modului de soluționare a excepției vizând nelegalitatea introducerii în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Fundației B. și, subsecvent, al constatării legalității sesizării instanței prin rechizitoriul nr. X. din 27 iunie 2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și al dispoziției de începere a judecății și a trimis cauza spre rejudecare, în aceste limite, la aceeași instanță, Curtea de Apel București.

A menținut dispozițiile încheierii atacate, vizând respingerea, ca neîntemeiate, a celorlalte cereri și excepții formulate de inculpata A.